Poezia Azi – Eterna iluzie

Aşa cum păstorului
i se năzare de veacuri
că îi apare-n depărtări
turma pierdută –
dar când se apropie vede mereu şi mereu
pietre albe pustii – mie mi se pare că
îmi zăresc la un ceas de drum
tarele turn de scăpare

Oricât
aş alerga înspre el
între noi rămâne
aceeaşi îmbietoare distanţă

din volumul Val după val, Aurel Turcuș, Ed. Excelsior Art, 2003

Surreal landscape

It’s been a moment since the mountain
has locked its gates

on the slopes
flowers
withered too soon
are planning their future murders already pardoned
– crushed bird nests –

through narrow caves cross
deer and hyenas in pairs
like waters converging in torrents
climb up
to sink empty ships…

from a different horizon
come aimless birds
harbouring in their feathers
deer and ships
hyenas and humans…

the universe is in motion
and I go to sleep in memories of the future…

din volumul Traps / Capcane, Corina Victoria Sein, traducere în limba engleză de Mihai Mihuţ, ilustraţii de Marius Fechete, în pregătire la Ed. Excelsior Art, 2015

pentru versiunea în limba română, clik aici

Istorii irlandeze / Scrisoare către o tânără în legătură cu căsătoria sa

Doamnă,
Acuma, când ai scăpat de stupidele griji şi neplăceri cauzate de vizitele făcute şi primite cu ocazia măritişului dumitale, începi un nou gen de viaţă, în care vei avea mare nevoie de sfaturi, care să te împiedice a cădea în tot felul de greşeli şi a te molipsi de ifose şi de comportări bizare, la care sexul dumitale este împins. Am avut dintotdeauna o mare prietenie pentru tatăl şi mama dumitale, iar persoana pe care ei au ales-o să-ţi fie soţ este, de mai mulţi ani, şi preferatul meu. Îmi doream de mult timp să se îndeplinească uniunea voastră, fiindcă speram că, datorită înclinaţiilor dumitale fericite, şi urmând sfaturile unor prieteni înţelepţi, vei putea, cu vremea, să te arăţi demnă de calităţile lui. Părinţii dumitale au avut dreptate când au hotărât să nu te scoată prea des în lume: asta te-a cruţat de a face paşi greşiţi, asemenea altora, şi deci ai mai puţine amintiri neplăcute de uitat; dar în acelaşi timp ei înşişi au greşit, cum li se întâmplă multor părinţi, pierzând din vedere cultivarea spiritului tău, fără de care e imposibil a obţine şi a păstra prietenia şi stima unui tânăr educat şi inteligent, care se plictiseşte după scurt timp să joace rolul de amant şi s-o trateze pe soţia lui ca pe o amantă, şi care îşi doreşte o tovarăşă înţeleaptă şi o adevărată prietenă în toate etapele vieţii. E necesar, deci, să-ţi propui a deveni potrivită pentru acest rol; nu voi înceta să te susţin în acest efort atâta timp cât te voi considera demnă de poziţia pe care ai câştigat-o, sfătuindu-te cum să procedezi şi indicându-ţi ce trebuie să eviţi.
Ai grijă să nu dai uitării sfaturile mele; de respectarea lor va depinde nu numai imaginea pe care ţi-o faci în lume, dar însăşi fericirea dumitale, precum şi a tânărului care trebuie să-ţi fie omul cel mai drag din toţi.
Se cuvine să-ţi recomand, înainte de orice, să nu te prea grăbeşti a-ţi părăsi atitudinea modestă de fată; de cele mai multe ori, după câteva săptămâni de la măritiş, tinerele neveste îşi iau un aer foarte îndrăzneţ şi independent, voind să le arate tuturor că nu mai sunt domnişoare şi că, prin urmare, comportarea lor de mai-nainte nu se datora decât constrângerilor pe care le respectau de nevoie. Dar te asigur că, dacă le-am cere părerea, mai toţi oamenii cu dreaptă judecată ar avea o părere mai bună tocmai despre tinerele doamne care după măritiş preferă să-şi păstreze ţinuta modestă şi rezervată.
Se cuvine, în egală măsura, să te previn insistent împotriva oricărei porniri de a face gesturi de afecţiune faţă de soţul dumitale în prezenţa altora, chiar dacă e vorba de rudele voastre cele mai apropiate sau de propriile voastre cameriste. Asemenea purtări sunt aşa de detestabile şi dezgustătoare pentru toţi cei care au deprins arta de a trăi şi sunt călăuziţi de raţiune, încât le pun întotdeauna pe seama a două motive nemaipomenit de urâte: unul ar putea fi o ipocrizie grosolană, iar celălalt are o denumire prea trivială pentru a o spune pe şleau. Dacă e vorba să faci o distincţie între cei prezenţi, soţul tău e ultimul din cei de faţă care se cuvine să fie avantajat, fie când sunteţi la voi acasă, fie la altă familie, în vizită, iar toţi cei prezenţi au mai multe drepturi la toate semnele de curtoazie şi respect din partea ta. Tăinuieşte-ţi dragostea şi stima în suflet şi păstrează-ţi gesturile şi cuvintele afectuoase pentru ceasurile când sunteţi în intimitate; aveţi destule momente în care să staţi între patru ochi, şi ele vă ajung ca să vă exteriorizaţi din plin o pasiune cel puţin la fel de aprinsă ca acelea descrise în romanele franţuzeşti.
Dacă am atins deja acest subiect delicat, o să te mai sfătuiesc să nu le imiţi pe acele Doamne care îşi arată în fel şi chip îngrijorarea când soţii lor sunt plecaţi de-acasă; care tresar de câte ori bate cineva la uşă şi îşi sună mereu servitorii ca să le spună să meargă să-i deschidă uşa stăpânului; care nu iau nici o îmbucătură la prânz ori la cină dacă acesta nu s-a întors; şi care, atunci când el se întoarce, în fine, îl întâmpină cu un asemenea amestec de bombăneli şi de giugiuleli, certându-l pe unde şi-a petrecut vremea, că o vânzătoare de peşte de la hala Billingsgate ar părea, în comparaţie cu ea, o femeie foarte la locul ei.
Din acelaşi aluat sunt nevestele care, atunci când soţul le este plecat într-o călătorie, îl somează să le trimită câte o scrisoare de la fiecare staţie de poştă, ameninţându-l că altfel leşină de teamă ori le apucă nevricalele, şi care îl obligă să precizeze exact ziua când se întoarce, fără a ţine seama ce multe depind de felul cum decurg afacerile, de vreo boală neprevăzută, de accidente ori de vitregiile vremii. Îndrăznesc să spun, plecând de la observaţiile ce le-am putut culege într-o viaţă de om, că nevestele care fac mai mare tămbălău în asemenea ocazii, l-ar răsplăti cu plăcere pe un sol care le-ar aduce vestea că bărbatul lor şi-a frânt gâtul undeva, pe traseu.
O să te simţi, poate, cam nemulţumită de faptul că te sfătuiesc să-ţi mai stăpâneşti întrucâtva pasiunea pentru toaletele frumoase şi elegante, care e atât de caracteristică sexului vostru. Şi ni se pare o nedreptate la adresa sexului nostru, pentru încântarea căruia le purtaţi, că nu ne cereţi şi nouă părerea, niciodată. Pe deasupra, îmi asum riscul de a face afirmaţia că noi am accepta să facem un rabat de patru lire sterline pentru un cot de brocart dacă doamnele ar binevoi să compenseze diferenţa printr-un plus de curăţenie şi de îngrijire a propriilor persoane. Căci fracţiunea satirică a genului uman şi-a băgat în cap cu tot dinadinsul că nu e deloc imposibil ca o persoană să fie în acelaşi timp foarte elegant îmbrăcată şi foarte murdară, şi că sunt destule doamne incapabile să se ocupe în acelaşi timp de această toaletă şi de curăţenie. Mă voi mărgini să mai adaug, legat de un subiect atât de delicat, ceea ce spunea un ins glumeţ despre o femeie de rang nobil cam prostănacă: că nimic n-o putea face suportabilă decât tăierea capului; căci urechile sunt ofensate de limba ei, iar nasul de părul şi dinţii ei.
Mă simt pus în mare încurcătură dacă e vorba să te sfătuiesc cum să-ţi alegi prieteniile, care joacă un rol important în viaţă. Dacă ai printre cunoştinţele tale doamne care îţi sunt egale sau superioare, dar nu sunt persoane cu ceea ce se numeşte o proastă reputaţie, te poţi considera în siguranţă, şi o asemenea tovărăşie va trece drept potrivită, în limbajul lumii respectabile. Doar că, după umila mea părere, îţi va fi tare greu să-ţi găseşti în acest oraş o singură prietenă, care să nu te pună în primejdie de a te molipsi de la ea de înfumurare, prefăcătorie, vanitate, extravaganţă sau viciu. N-ai decât o cale de salvare, dacă întreţii relaţii cu ele; anume, să respecţi principiul de a proceda, în tot comportamentul tău, exact invers faţă de ce zic şi ce fac ele; iar eu personal consider că asta trebuie să fie o regulă general valabilă, care nu comportă decât foarte puţine excepţii.
Iată câteva exemple: instrucţiunile pe care le dau ele tinere-lor neveste spre a-şi dirija propriii soţi; calităţile pentru care se laudă şi pe care încearcă să ţi le impună şi ţie; felul cum le bârfesc pe cele de acelaşi sex care nu procedează ca ele; indicaţiile pe care ţi le dau spre a ieşi învingătoare în toate discuţiile şi certurile pe care le-ai putea avea cu soţul tău; şmecheriile prin care poţi descoperi şi exploata părţile lui slabe; când trebuie să apelezi la linguşeală, când trebuie să-l înduioşezi cu lacrimile tale, şi când să-l conduci cu toată energia de care eşti capabilă. Aşadar, în toate aceste cazuri, şi în o mie de alte situaţii, ai da dovadă de înţelepciune dacă ţii minte toate lecţiile lor, şi te porţi de fiecare dată exact invers. (…)

fragment din volumul Istorii irlandeze,  Jonathan SWIFT, selecţie, traducere şi note de Bogdan Bădulescu, în curs de apariţie la Editura Excelsior Art

Despre iniţierea în suferinţă

Omul se naşte ca să sufere,
după cum scânteia se naşte ca să zboare.
(Iov 5, 7)

Citind (şi recitind), recent, romanul Punctul interior (Editura Excelsior Art, Timişoara, 2010), semnat de doamna Mirela-Ioana Borchin, mi s-a reactivat în memorie un citat celebru (l-am auzit, prima oară, din gura medicului de la Liceul “Fraţii Buzeşti”, unde studiam pe atunci), extras din La Nuit d’Octobre a lui Alfred de Musset: “L’homme est un apprenti, la douleur est son maître. Et nul ne se connaît tant qu’il n’a pas souffert”.
Asocierea nu este câtuşi de puţin întâmplătoare, ci, din câte cred, puternic susţinută de structurile generative şi de anecdotica textului. Punctul interior se impune ca un roman de idei, elaborat cu talent, cu fină intuiţie a psihologiei de adâncime, lucrat cu mult şi inspirat meşteşug (autoarea este un reputat cadru didactic la Filologia timişoreană), un roman ce utilizează jocul imprevizibil, ori previzibil, al semnelor nu ca scop în sine, ci ca un mijloc, privilegiat, de acces la fiinţă.
Întreaga desfăşurare a evenimentelor(fabula) este determinată şi dominată de trei entităţi, de trei stihii tutelare, care ţin, implacabil, în chingile lor, destinele eroilor: Arhitema (Cunoaşterea de sine) şi două arhipersonaje (Iubirea şi Moartea – Eros şi Thanatos). De pe acest palier, ca de la o ameţitoare înălţime, ochiul atent al cititorului desluşeşte, pe întinsul platou, confuz şi frământat, al Samsarei, zbuciumul personajelor, strivite de suferinţă, după ce au cunoscut, câteva clipe doar, şi gustul fericirii. Astfel, eroii, aidoma unor diamante brute, sunt şlefuiţi, cu necruţare, de cei doi iscusiţi meşteri (Fericirea şi Suferinţa), ajungând, eventual, să priceapă, cât de cât, în cele din urmă, ce li se întâmplă (şi de ce li se întâmplă), ajungând să afle că sunt fiinţe, şi să se desăvârşeacă, după puteri, ca fiinţe (fie doar întru moarte, fie şi întru mântuire). Realitatea, însă, e nemiloasă. Mai toate, dacă nu chiar toate tentativele lor de a-şi ameliora, necum de a-şi învinge soarta eşuează.
Personajul emblematic, purtător de sens, şi de mesaj, este o femeie tânără, frumoasă, inteligentă şi cultivată, Corina. Pe fondul unei traume din copilărie (în absenţa ambilor părinţi, a fost crescută de bunică), ea ne apare, mai întâi, drept o victimă a conflictului dintre feminitate şi maternitate. Îndrăgostită de Tudor, se căsătoreşte, totuşi, pentru a putea deveni mamă, cu Puiu, neîncetând a-l iubi pe cel dintâi. Această “duplicitate” (după spusa psihiatrului Mihai Lazăr, el însuşi duplicitar, ca şi Delia, prietena şi verişoara Corinei) generează nemulţumire de sine, revoltă lăuntrică, angoasă (mai cu seamă că soţul e tern, materialist, nepăsător, infidel, în timp ce Tudor e generos, imaginativ, sensibil, e poet). Cartea debutează cu o întâlnire romantică, după ani de separare, între Corina şi Tudor şi cu despărţirea lor (temporară, presupuneau). Discursul degajă, subliminal, o puternică senzaţie de aşteptare înfrigurată, de teamă, de anxietate latentă, mai cu seamă că Tudor trăieşte departe, în capitală, suferă de o boală incurabilă, nu răspunde la apelurile telefonice ale Corinei. Mecanismele de autopropulsare textuală funcţionează din plin, prevestind apropierea dramei. Şi, într-adevăr, într-o anume zi, aceste tensiuni îl ocultează pe Eros şi îl aduc, brusc, în prim-planul acţiunii, pe Thanatos. Moartea intră, brutal, în orizontul existenţial al Corinei: este informată de cineva că Tudor a decedat.
Sub impactul acestei veşti şi al acestei pierderi, personajul are revelaţia punctului interior (“punctul despărţitor”), adică a zonei celei mai ascunse a eului, a tărâmului abisal, unde nu mai există dualitate, contradicţie, unde nu mai dăinuie decât o sinonimie infinită, decât vacuitate. De acum înainte, eul devine altcineva: “Destinul îi jucase o farsă. Pusese, de la sine putere, un punct. Dar nu la capătul poveştii. Un punct interior. Sfredelitor. Nu o pauză. O împunsătură adâncă. Hăul. Punctul despărţitor” (italicele îi aparţin autoarei). Vom nota că ideea fracturii lăuntrice, a sciziunii, este reluată, şi întărită, printr-o sugestivă mise en abyme, mai târziu, la internarea în spital: “Corina îşi fixă privirea în tavanul crăpat exact pe mijloc, de parcă ar fi trebuit împărţit, din cine ştie ce motive, în două”.
După o atare descoperire (cea a tainicului punct interior), individul se desparte de sine însuşi, se lasă în urmă şi ia asupră-şi canonul suferinţei fără leac. Şi al fericirii iluzorii (ori, cine ştie?, al fericirii supramundane, “paranormale”). Acum începe iniţierea grea, temeinică, stăruitoare în suferinţă. Acum începe confruntarea cu cea mai teribilă prezenţă: absenţa. Acum, începe, de fapt, agonia (sufletească) a personajului, sub loviturile acestui torţionar necruţător şi impasibil: absenţa. Acum se iniţiază ravagiile dorului. Corina îşi dă seamă că vă avea un copil de la Tudor, şi acesta – o fetiţă, Nathalie – vine, prematur, pe lume, eveniment ce declanşează mari îngrijorări, ce o tulbură peste măsură, dar îi trezeşte şi o exaltare cvasi-maladivă, fiindcă socotea sosirea micuţei făpturi un semn major al supravieţuirii lui Tudor şi a iubirii lor. Urmează alte şi alte semne, pe suportul cărora se înfiripă, deopotrivă real şi imaginar, un fel de cuplu metafizic, de sub fascinaţia, din mrejele căruia medicii Delia şi, mai ales, Mihai Lazăr încearcă, zadarnic, să o smulgă.
Este meritul prozatoarei de a fi ştiut să dozeze, cu subtilă artă, şi să diferenţieze momentele de suferinţă, alternându-le cu cele de fericire copleşitoare, dar, pare-se, iluzorie, greu de diferenţiat, ele însele, de durerea extremă (vizita la cimitirul Bellu, unde Corina duce flori, dedicate lui Tudor, dar depuse, simbolic, la mormântul lui Eminescu; apariţiile lui Tudor, în delir, în vise, cu versuri, cu mesaje, cu săruturi; extraordinara scenă a torturii fizice din maşină, după naşterea fetiţei Maya (iluzia) – Nathalie etc. etc.).
În ce priveşte aceste intervenţii ale lui Tudor, trebuie subliniat că ele sunt legate, în majoritate, de vânt – care, cum se ştie, este asemuit în Scriptură cu duhul (cu Duhul) (Evanghelia după Ioan 3, 8). De altfel, în ebraică şi în greacă, sensurile “vânt” şi “duh” se exprimă cu aceeaşi vocabulă (ruah, pneuma). Reproducem un fragment din halucinanta scenă a comunicării, prin vers (prin foarte frumoase versuri, izvorâte din condeiul scriitoarei), dintre Tudor şi Corina, acest straniu, crepuscular cuplu metafizic, cum l-am numit mai sus: “…aţipise din nou, căci îl auzi pe Tudor atât de limpede, de parcă el s-ar fi aflat chiar acolo, în acelaşi salon cu ele. Recita versuri, de-a valma…Volbură, volbură, iarbă de rai…/ Vântul se zbate de-a sângele-n cai…/ Ave, duh al văzduhului, Ave!…/ Calul meu saltă în două potcoave…”. Nu-i de mirare, aşadar, că, mai târziu, când Puiu, părintele oficial al fetiţei, va fi arestat, Corina se decide s-o scoată pe Nathalie de sub autoritatea lui: “Nathalie nu va avea, în niciun caz, un tată puşcăriaş. Tatăl ei era spirit pur (subl.n., ED). Va găsi o cale legală să o scape măcar pe ea de această ruşine”.
Şi visul tragic, paradisiac se reîntoarce, la anume intervale, în contrast dureros cu platitudinea, chiar atrocitatea ambianţei imediate: “Era foarte multă lume în parc. Ei i se făcuse sete. La o gheretă se vindeau răcoritoare. Îşi făcu loc printre oameni. Toţi se dădeau la o parte şi ea înainta, împărţindu-i în două şiruri. Unul la stânga, unul la dreapta. I se păru că bărbatul ce rămăsese cu spatele la ea, între cele două şiruri, semăna cu Tudor. Îl strigă pe nume. Omul întoarse capul. Era el. Îi prinse capul în mâini. Îi sărută ochii. Se sărutară apoi pe obraji. Pe gură. Erau atât de bucuroşi că s-au întâlnit!” (şi aici italicele sunt opţiunea prozatoarei).
În plus faţă de asemenea năluciri, ce-i zdrobesc inima, Corina regăseşte pretutindeni, în destinele prietenilor, cunoscuţilor, străinilor, modelul non-echivoc al propriei sale istorii: “Orice ar fi făcut, indiferent cu cine ar fi vorbit, Corina era condamnată să revină, din unghiuri diferite, la propria suferinţă”. Şi astfel, se conturează, şi se configurează , tot mai clar, ideea că suferinţa e consubstanţială vieţii. “Je ne vois qu’infini par toutes les fenêtres” (Charles Baudelaire, Le gouffre).
Încordarea sporeşte cu fiecare pagină, cu fiecare episod, atingând, spre capătul cărţii, intensităţi şi cote de-a dreptul nimicitoare pentru eroină. Corina află că, de fapt, Tudor nu fusese bărbatul ideal, aşa cum crezuse (cruntă dezamăgire; nu mai poate, spre exemplu, să se sprijine pe amintirea lui, nu-şi mai poate zice, după Jules Michelet: “Je suis à qui m’a compris”) ; află, de asemenea, că el murise ucis de Puiu, soţul ei (a cărui ticăloşie îi depăşeşte cele mai sinistre presupoziţii); apoi, asistă la moartea tenebroasă, sordidă, a lui Mihai Lazăr, psihiatrul care, cu devotament şi delicateţe, ţinuse, pentru Corina, locul ambilor părinţi, de a căror veghe şi căldură fusese lipsită. Totul se năruie, ca-ntr-o catastrofă, ca-ntr-o surpare a lumilor. Încât, spune autoarea, în numele eroinei, după atâtea rătăciri, după atâta anxietate şi spaimă (“era stăpânită de spaimă ca de o fiară”), sătulă de rigorile inumane ale “fluxului ei existenţial”, Corina, trecută dincolo de singurătatea absolută şi dincolo de disperare, “se detaşase de lumea cu care nu mai avea de-a face….În orice caz, punctul era pus acum la locul lui. La sfârşit de poveste…Traseul ei iniţiatic ajunsese la sfârşit”. Aşa îşi zicea, aşa îşi închipuia, îndreptându-se către casă. Aceasta era convingerea ei: Că trecutul a rămas, definitiv, trecut. Că e îngropat, pentru totdeauna, o dată cu Mihai Lazăr, căruia apucase să-i mărturiseacă, fără a şti dacă el, pe patul de moarte, a înţeles sau nu ce i se spune, că s-a despărţit şi de Tudor şi de Puiu, şi de întregul chin al anului, şi al anilor din urmă.
Or, nu. Doamna Mirela-Ioana Borchin ne rezervă o mare şi măiastră surpriză, un final deschis spre ceva mai mult decât ambiguu: spre ceva mai întunecat, mai nedesluşit, mai înspăimântător, poate, decât existenţa anterioară a personajului, ori dimpotrivă: spre o anume lumină, chiar, de ce nu?, spre o intensă şi salvatoare lumină. Încă o probă, aşadar, a vitalităţii acestui roman: a început bine, are capacitatea intrinsecă de a se autopropulsa, de a se menţine, artisticeşte, “în viaţă”, şi se încheie încă mai convingător decât a debutat. La întoarcerea acasă, chiar la scară, pe Corina o aşteaptă un nou hău, o altă etapă a călătoriei dureroase prin această vale a plângerii, o reactualizare a punctului despărţitor. O enigmă: Cine e bărbatul misterios, care o urmăreşte: E Tudor, totuşi? Sau Dan Moraru, ofiţerul suplu şi agil, cu care conversase îndelung în tren şi care, “prin asemănarea cu Tudor…îi stârnise curiozitatea”? Această întâlnire neprevăzută poate fi preludiul unui nou eşec, dar, în egală măsură, şi o şansă acordată celuilalt neîntrecut meşter în şlefuirea diamantului uman: Fericirea. Oricum, e un semn că nu-i cu putinţă să ieşi din menghina Samsarei. Că iniţierea în suferinţă (sau în fericire) nu se încheie câtă vreme eşti viu, nu se încheie, poate, nici dincolo de moarte. Un semn că ciclicitatea (şi dialectica) durere-bucurie este nelimitată. Şi că decizia nu-ţi aparţine. Semne, semne, semne. Semioticianul (Corina e semiotician), romancierul, şi semnele lor. Conlucrând la eşafodajul de rezistenţă al edificiului estetic. Oare “traseul iniţiatic” va fi reiterat, pe alte coordonate, în alt context? Nu ştim. Şi e bine că autoarea ne lasă curioşi, nedumeriţi. Aceasta e arta: pune, şi stârneşte întrebări, nu dă, cu suicidară aroganţă, răspunsuri. Vâltoarea Samsarei o va lua, din nou, pe Corina în rotirea sa distructivă? Poate că da, poate că nu. Aici am ajuns cu (auto)contemplarea, cu (auto)compătimirea, cu duplicitatea (nu, neapărat, în sens peiorariv). Şi am mai ajuns la încheierea, necesară, că singura nedezminţită nădejde stă în recunoaşterea completă, şi decisă, de sine, adică în străluminarea Nirvanei. Pentru cine e suficient de matur şi de vrednic să identifice “semnele” Nirvanei în propria-i fiinţă..
Reproducem, spre edificare, pasajul ce încheie şi încununează întreaga poveste şi întreaga dezbatere ideatică subiacentă:
“Ajunsă la poarta blocului, îşi căută la lumina senzorilor cheile în poşetă. Urcă apoi în fugă cele patru, cinci trepte pentru a deschide poarta cu cartela, realizând cu nelinişte că era urmărită de cineva. Se strânse de groază, încercând să intre repede pe poartă, într-o dungă, pentru a scăpa prin îngusta deschizătură a porţii de silueta ce o urma îndeaproape tot mai ameninţătoare. Dar aceasta se strecură cu abilitate de pisică pe lângă ea. Inima Corinei zvâcnea cu aşa o putere, încât abia se mai ţinea în loc. Speriată de moarte, se întoarse brusc spre cel ce o urmărea, întrebându-l instinctiv:
– Căutaţi pe cineva?
– Mă caut pe mine…, îi răspunse el cu un calm năucitor. Şi, îmbrăţişând-o, îi şopti liniştit la ureche: Pe mine mă caut”.

Mă tot întreb şi nu găsesc nici un răspuns: Cum a fost posibil ca o asemenea carte – profundă, pe cât de modernă, pe atât de clasică, în problematică, structură stilistică, tipologii, compoziţie, străină de orice experiment gratuit, savant concepută şi la fel de savant pusă pe hârtie – , cum a fost cu putinţă ca un asemenea roman să nu trezească interesul specialiştilor, atâta amar de vreme?

Eugen Dorcescu, Timișoara, martie 2015

 

 

„The letter”

johncoyote

(We learn too late. Love was near and we allowed it to slip thought our hands and life.)

The letter

A Poem by Coyote Poetry

Words my friend. Can carry heavy burdens and take us back to places we need to be.

The letter

Dear Katie

I was lost in too many sad moments and I was tired. I was drained of hope to find a sweet love. I ran from sweet smiles and hid in dark taverns trying to be a ghost. Safe and sound from the disruption of love. Love had turned from sweet Summer wines and tender kisses to bittersweet endings and the goodbye.

I worshiped love once. I yearned for the new kiss and embrace.  I searched for the perfect love and I learn too late. You were my true love.  Your gifts of tenderness and opening up completely to the desperation of young and divine…

Vezi articolul original 197 de cuvinte mai mult