Ode / 9 ( Ad Thaliarchum )

Tu vezi cum stă Soracte, ’nălţându‑se spre cer,
Zăpada în nămeţi străluminează albă,
Doar apele sunt aspre, încremenind de ger;
Pădurile îşi poartă împovărata salbă.

Pe foc aruncă lemne, ca frigul să nu vină,
O, Taliarhe, toarnă mai mult din vinul bun,
De patru ani aşteaptă în amfora sabină :
Deoparte orice grijă acuma vreau s‑o pun.

Să laşi necazu‑n pază doar zeilor din cer,
Tot ei struniră vântul pe marea‑nvolburată;
De când s‑a liniştit vâltoarea din eter
Şi frasinii‑n pădure s‑au potolit deodată.

Oricare zi trăită să‑ţi fie‑o bucurie:
Plăcerile iubirii făcute‑s pentru tine
Şi dansul tineresc, săltat cu voioşie;
Fereşte‑te de gândul la ziua care vine.

Cât tânăr eşti şi părul cărunt nu te‑a‑ntristat,
Acum aleargă, joacă, să prinzi întreaga fire,
Să cauţi vorba dulce şoptită pe‑nserat,
Când îţi găseşti iubita la locul de‑ntâlnire.

De se ascunde iute în colţul adumbrit
Şi gaj îţi dă inelul, părând că n‑ar prea vrea,
Ca să‑i răpeşti brăţara, cu râsul te‑a momit
Şi îţi întinde mâna, trăgându‑te spre ea.

fragment din Cartea I, volumul Ode, Quintus Horatius Flaccus, traducerea din limba latină de Ecaterina Andreica, Ed. Excelsior Art, 2014

Publicitate