Acum să ne întoarcem la ale noastre.
– Perfect, unchiule! Unde am rămas?
– La repartizarea sarcinilor: alege o fotografie. Eu am să povestesc tot ce mi amintesc despre locuri, despre oameni, despre întâmplările de atunci.
Iau în mână teancul de fotografii. Tentaţia e mare, alegerea, grea.
În cele din urmă pun arătătorul pe o fotografie de grup.
– Asta să fie! Pornim de aici, de la nivelul primei cataracte a Nilului, în drum spre Wady Halfa.
Ne aflăm pe vasul de croazieră numit „Regina Nilului”. Ţinta finală: parcurgerea celor câteva sute de mile ale Nilului nubian, situat între prima şi cea de a doua cataractă.
Nubia, ţară cu o caracteristică aparte, beneficiază de întinderi verzi, care formează un fel de brâu îngust, verde, fasonat de siluetele palmierilor şi traversat de imensul Nil, singurul fluviu, după câte ştiu eu, de culoarea cafelei. Dincolo de acest brâu, peste care pluteşte un mister ce nu poate fi uşor descifrat, se întinde deşertul aspru, sălbatic şi nemărginit al Libiei. De partea cealaltă a Nilului, călătorul este întâmpinat de întinderi pustii, triste şi aride; un fel de hotar spre Marea Roşie. Între aceste ţinuturi neroditoare şi pustii, Nubia poate fi asemănată cu un animal fabulos, verde, ce stă întins la soare. Din loc în loc, oaza de verdeaţă dispare cu totul. Pe acele porţiuni, Nilul se strecoară între şiruri de lanţuri deluroase, arse de soare, minunate prin sălbăticia lor. Uneori, pentru a putea admira peisajul şi a ne umple privirea şi sufletul cu frumuseţile locului, comandantul lăsa „Regina Nilului” să plutească pe sub poalele unor pante abrupte. Nu trebuia decât să ridici ochii spre înalt şi descopereai aşezări cu desăvârşire pustii: case, ziduri, metereze, în timp ce lumina scânteietoare a soarelui pătrundea prin orbitele goale ale ferestrelor năruite…
Aşa e peisajul, inert şi misterios, înfăţişându-ni se de îndată ce depăşim graniţele Egiptului.
Noi, cei din fotografie, alcătuim o societate veselă, cei mai mulţi îmbarcându-ne la Constanţa: români, ruşi, bulgari şi o pereche din Polonia, naţii între care gheaţa se topeşte repede. Avem norocul să nu se afle printre noi nici o persoană dăruită cu „talentul” de a strica, doar cu prezenţa sa, buna dispoziţie a celorlalţi…
Cei doi polonezi, tată şi fiică, sunt un pic altfel. Fata, deşi foarte tânără, nu se află la prima ei excursie în Egipt. Are în bagajul ei informaţional o mulţime de amănunte privitoare la istoria, geografia şi oamenii Egiptului.
Naturală, directă, spirituală, cu o imensă disponibilitate afectivă, ea se va dovedi a fi o cerebrală. Şi astea, fireşte, pe lângă frumuseţe, sunt lucruri făcute să atragă. Chiar şi fizicul ei fragil: mignonă, delicată, completat cu un temperament năvalnic, îi definitiva personalitatea.
Dintre mulţii admiratori, declaraţi sau de taină, eu, având în vedere vârsta, nu îndrăzneam prea mult, considerând că şansele mele erau, de la bun început, aproape nule. Mi-am propus, în consecinţă, mi-am impus un statut neutru: acela de prieten, poziţie ce-mi dădea dreptul să o admir, să o protejez discret… Logic. Însă nu întotdeauna logicul e logic…
– Matei, ia vezi tu, nepoate, pe unde s-a rătăcit bricheta? Simt nevoia să trag un fum…
Mă ridic şi caut prin sertare, pe rafturile bibliotecii. Nici urmă de brichetă. Şi eu şi unchiul ştim că nu există nici cea mai mică şansă să o găsesc. Maria, ascultând de sfatul mamei, cu siguranţă că o dosise pe undeva, pentru că unchiul nu are voie să fumeze.
Mă întorc la masă.
Ştefan pare să fi uitat de prezenţa mea.
Îşi ţine bărbia sprijinită în pumni, pleoapele închise peste ochii împăienjeniţi de amintiri, iar buza de jos săltându-i în mod ciudat: un vechi tic ce anunţă o stare de tensiune greu de controlat.
Regret că am ales tocmai această fotografie.
Privind-o, vrând nevrând, Ştefan nu are cum să-nu şi amintească de fata poloneză, pe numele ei Nadira, femeia care, am bănuit noi, a jucat un rol important pe tot parcursul excursiei şi despre care, constat cu părere de rău, că nici acum nu voi afla mai multe informaţii. Risc şi pun o întrebare:
– Unchiule, bănuiesc că te-ai îndrăgostit. După cum arată fata din fotografie, nici nu puteai să te împotriveşti… Şi ea, presupun, deşteaptă, a profitat de ocazie şi aţi petrecut multe clipe frumoase…
– Nu-ţi lăsa imaginaţia să vagabondeze! Ai dreptate, a existat o poveste, una cât se poate de banală… Uite cum facem: nu încerca să afli de la mine lucruri pe care nu sunt dispus să le discut, iar eu îţi relatez, pe scurt, cum şi cât mă lasă inima, din picanteriile acelei întâlniri. De acord?
– Da, unchiule.
– Bine! Aşadar, mi se aprinseseră călcâiele după silfida poloneză, dar păstram distanţa, temându-mă să nu devin un caraghios îndrăgostit. Tocmai atitudinea rezervată, pe care o afişam, a stimulat-o şi, învingându-şi timiditatea, a trecut la atac.
Fata, după două zile de balans pe apele Nilului, învingând răul de mare, profitând de faptul că eram singur la masă – tocmai luam micul dejun – s-a aşezat în faţa mea şi, în modul cel mai natural cu putinţă, mi-a cerut un autograf, chiar pe pliantul cu reclama turistică, pe care îl primiserăm la îmbarcare. Dacă spun că am fost fericit, nu este de ajuns.
La plecare, luasem câteva exemplare din ultimul meu roman apărut, aşa că m-am repezit în cabină. Am scris o dedicaţie şi-i am pus în braţe fructul minţii mele. L-a primit fără să pară surprinsă, cu oarecare detaşare, ceea ce, fireşte, m-a pus în încurcătură. A sărit în ajutorul meu, afişând o atitudine familiară; a zâmbit şi a spus:
– Mulţumesc! Sunt onorată. Aseară am împrumutat acest roman de la biblioteca navei şi l-am citit. Pot spune, dacă-mi permiţi, că am împărţit spaţiul unei nopţi de vis cu tine, fireşte, cu complicitatea şi prin intermediul personajelor… Apropo, voi, scriitorii, ştiţi de ce scrieţi pentru noi, cititorii? Te-ai blocat? Nu am intenţia de a te pune în vreo situaţie jenantă. Uită întrebarea! Noi, cititorii, citim producţiile voastre ca să aflăm că nu suntem singuri…
Tonul glumeţ, drăgălăşenia, completate fericit cu starea specială în care mă aflam (eram îndrăgostit lulea), făceau din mine un om fericit.
Au urmat zile frumoase, interesante, dar oarecum tensionate.
Eram fermecat, eram îndrăgostit, deveneam gelos şi incomod; aşa începeam ziua, aşa sfârşeam noaptea.
Vacanţa se consuma, noi încercam să fim oameni practici, înţelepţi.
Dar – există întotdeauna un „dar” – la petrecerea de adio, oferită de căpitanul navei, s-a produs un „cutremur” de proporţii, care a avut ca efect prăbuşirea unui vis – visul meu, scoţând la suprafaţă chipul hidos al trădării… Trist, dar instructiv pentru cine are resurse spre a merge mai departe.
O forţă malefică ne dădea târcoale. Odată apăsat declanşatorul, nu mai e loc de întoarcere.
În seara aceea, butonul se afla încă în poziţie de stand by.
Petrecerea a început la ora anunţată.
Au fost rostite discursuri patetice, au curs râuri de promisiuni: vom ţine legătura, ne vom vizita, vom, vom, vom…
Marea absentă, la eveniment, era Nadira, care, în ultima vreme, dăduse semne evidente de oboseală. Aşa că nu eram prea surprins de absenţa ei.
Petrecerea a degenerat într un chef ordinar. De aceea am hotărât să mă duc la culcare. Nu înainte de a bate în uşa cabinei ocupată de Nadira. Nici un răspuns.
Poate că se vârâse în pat, poate că citea, poate că se gândea la mine.
Apăs clanţa. Uşa se deschide.
Intru. Dinspre cabina de duş, se aude apa curgând. Sunt tentat să arunc hainele de pe mine şi să mă alătur, aşa cum o mai făcusem, Nadirei. Desfac nodul cravatei şi mă apropii de masa situată sub hubloul spălat cu sârg de un val leneş de apă, pentru a depune haina pe spătarul scaunului.
Privirea mi cade pe câteva coli de hârtie, acoperite cu un scris ordonat.
Nu se cădea să citesc acele rânduri.
Dar dacă-mi erau adresate chiar mie? Am aprins lampa de birou…
Unchiul caută cu înfrigurare în buzunare, de unde scoate o cutiuţă în care ţine, după câte ştiu, bomboane. Nu reuşeşte să o deschidă. O aruncă, apoi mă întreabă:
– Ce crezi că am făcut?
Ridic din umeri: nu ştiu!
– Am citit! Nu era o scrisoare de adio, nu era o scrisoare scrisă de o femeie îndrăgostită. Era un raport. Rezultatul unei investigaţii asupra umilei mele persoane. Documentul reda, cu precizie şi cu o anumită fidelitate, respectat fiind adevărul, pe lângă activităţile zilnice, începând ora la care, dimineaţa, părăseam cabina şi terminând cu minutul în care stingeam lumina, şi o bună parte din convingerile politice pe care, se pare, le exprimasem din când în când… Pricepi?
– Nu!
– Nici eu n-am priceput la început! Apoi, m-am luminat: Nadira nu se îmbarcase întâmplător, nu era silfida poloneză…
– Înţeleg, era în misiune şi te-ai simţit trădat… Bănuiesc că i-ai cerut explicaţii.
– La ce bun?
– Nu ştiu…
– Învaţă! E foarte important…
– Ai iertat-o?
– Hei, tinere, fără întrebări! Aşa ne-am înţeles. Sunt un tip care pune preţ pe fiecare clipă de viaţă, nu am timp pentru a rumega răul pe care destinul hărăzit, iar semenii l-au materializat, crezând – iată, sunt generos, îi disculp – că îşi făceau datoria de cetăţeni. Pentru mine, importante rămân doar întâmplările trăite şi te asigur că ele au fost neasemuit de frumoase. Trecutul, trecut să rămână… Da, tinere, am iertat-o şi am uitat-o! (…)
fragment din romanul Adolescență suspendată, Corina Victoria Sein, 2005
Casa care adăposteşte gânduri • Editura Excelsior Art 