Un dar poetic


Cãtre acel suflet care a grãit:
„În aritmetica iubirii
Unu plus unu înseamnã totul,
Dar doi minus unu nu înseamnã nimic,

Unu
Nu e ceea ce credem noi,
Unu e pecetea egoistã
A lui doi…”
Poezia mea?

Defulare și rãspuns!

Non tangunt et amant

„Ştiam că vom vorbi şi-ai să te bucuri!”
„Vezi?”
Acum pot vorbi. Şi nu mai tac ’primul cuvânt’!”

Precum braţele crucii gotice
din două minusuri – negări
s-a născut adevărul – zăpadă!

După şase salbe – smarald
ce pe Terra le-am legat
în jurul sferei de aur – Helios.

Adevărul nu mai doare.
Vreascuri?
Gaj suprauman…

20 făurar 2012
Atemporal… scris cu peniţa Sufletului, întru Eternitate…
Ţi-am dat toată Fiinţa mea… deşi atunci eram prea „cruzi” şi prea
„cruzi” ca să înţelegem!

din volumul Samovarul tăcerii întru logos, Elisabeta Zelika, Editura Excelsior Art, 2012

Coșmar de asfalt

De febră pajiștile ard –
se înfioară
caprifoiul cățărat pe gard
suspine verzi
se-neacă în
smoala nopții

în somn
un greiere tresare
lipindu-se
speriat
de rădăcina ierbii

din volumul Spirală, Nora Damian, Editura Excelsior Art, 2016

 

FLĂCĂRI

flăcări
în tăcere
nuanţe neutre
în absenţe
dureri
şi bucurii
purtându-se
cuviincios
în societate,
insatisfacţii,
inconveniente
din pricina
lipsei de fericire
sau
din alte pricini
flăcări
dureroase,
dureroase…

din volumul Dragostea are picioare repezi, Anda Maria Neagoe, Editura Excelsior Art, 2016

 

 

Reclame

„Regina Nilului”


Acum să ne întoarcem la ale noastre.
– Perfect, unchiule! Unde am rămas?
– La repartizarea sarcinilor: alege o fotografie. Eu am să povestesc tot ce mi amintesc despre locuri, despre oameni, despre întâmplările de atunci.
Iau în mână teancul de fotografii. Tentaţia e mare, alegerea, grea.
În cele din urmă pun arătătorul pe o fotografie de grup.
– Asta să fie! Pornim de aici, de la nivelul primei cataracte a Nilului, în drum spre Wady Halfa.
Ne aflăm pe vasul de croazieră numit „Regina Nilului”. Ţinta finală: parcurgerea celor câteva sute de mile ale Nilului nubian, situat între prima şi cea de a doua cataractă.
Nubia, ţară cu o caracteristică aparte, beneficiază de întinderi verzi, care formează un fel de brâu îngust, verde, fasonat de siluetele palmierilor şi traversat de imensul Nil, singurul fluviu, după câte ştiu eu, de culoarea cafelei. Dincolo de acest brâu, peste care pluteşte un mister ce nu poate fi uşor descifrat, se întinde deşertul aspru, sălbatic şi nemărginit al Libiei. De partea cealaltă a Nilului, călătorul este întâmpinat de întinderi pustii, triste şi aride; un fel de hotar spre Marea Roşie. Între aceste ţinuturi neroditoare şi pustii, Nubia poate fi asemănată cu un animal fabulos, verde, ce stă întins la soare. Din loc în loc, oaza de verdeaţă dispare cu totul. Pe acele porţiuni, Nilul se strecoară între şiruri de lanţuri deluroase, arse de soare, minunate prin sălbăticia lor. Uneori, pentru a putea admira peisajul şi a ne umple privirea şi sufletul cu frumuseţile locului, comandantul lăsa „Regina Nilului” să plutească pe sub poalele unor pante abrupte. Nu trebuia decât să ridici ochii spre înalt şi descopereai aşezări cu desăvârşire pustii: case, ziduri, metereze, în timp ce lumina scânteietoare a soarelui pătrundea prin orbitele goale ale ferestrelor năruite…
Aşa e peisajul, inert şi misterios, înfăţişându-ni se de îndată ce depăşim graniţele Egiptului.
Noi, cei din fotografie, alcătuim o societate veselă, cei mai mulţi îmbarcându-ne la Constanţa: români, ruşi, bulgari şi o pereche din Polonia, naţii între care gheaţa se topeşte repede. Avem norocul să nu se afle printre noi nici o persoană dăruită cu „talentul” de a strica, doar cu prezenţa sa, buna dispoziţie a celorlalţi…
Cei doi polonezi, tată şi fiică, sunt un pic altfel. Fata, deşi foarte tânără, nu se află la prima ei excursie în Egipt. Are în bagajul ei informaţional o mulţime de amănunte privitoare la istoria, geografia şi oamenii Egiptului.
Naturală, directă, spirituală, cu o imensă disponibilitate afectivă, ea se va dovedi a fi o cerebrală. Şi astea, fireşte, pe lângă frumuseţe, sunt lucruri făcute să atragă. Chiar şi fizicul ei fragil: mignonă, delicată, completat cu un temperament năvalnic, îi definitiva personalitatea.
Dintre mulţii admiratori, declaraţi sau de taină, eu, având în vedere vârsta, nu îndrăzneam prea mult, considerând că şansele mele erau, de la bun început, aproape nule. Mi-am propus, în consecinţă, mi-am impus un statut neutru: acela de prieten, poziţie ce-mi dădea dreptul să o admir, să o protejez discret… Logic. Însă nu întotdeauna logicul e logic…

– Matei, ia vezi tu, nepoate, pe unde s-a rătăcit bricheta? Simt nevoia să trag un fum…
Mă ridic şi caut prin sertare, pe rafturile bibliotecii. Nici urmă de brichetă. Şi eu şi unchiul ştim că nu există nici cea mai mică şansă să o găsesc. Maria, ascultând de sfatul mamei, cu siguranţă că o dosise pe undeva, pentru că unchiul nu are voie să fumeze.
Mă întorc la masă.
Ştefan pare să fi uitat de prezenţa mea.
Îşi ţine bărbia sprijinită în pumni, pleoapele închise peste ochii împăienjeniţi de amintiri, iar buza de jos săltându-i în mod ciudat: un vechi tic ce anunţă o stare de tensiune greu de controlat.
Regret că am ales tocmai această fotografie.
Privind-o, vrând nevrând, Ştefan nu are cum să-nu şi amintească de fata poloneză, pe numele ei Nadira, femeia care, am bănuit noi, a jucat un rol important pe tot parcursul excursiei şi despre care, constat cu părere de rău, că nici acum nu voi afla mai multe informaţii. Risc şi pun o întrebare:
– Unchiule, bănuiesc că te-ai îndrăgostit. După cum arată fata din fotografie, nici nu puteai să te împotriveşti… Şi ea, presupun, deşteaptă, a profitat de ocazie şi aţi petrecut multe clipe frumoase…
– Nu-ţi lăsa imaginaţia să vagabondeze! Ai dreptate, a existat o poveste, una cât se poate de banală… Uite cum facem: nu încerca să afli de la mine lucruri pe care nu sunt dispus să le discut, iar eu îţi relatez, pe scurt, cum şi cât mă lasă inima, din picanteriile acelei întâlniri. De acord?
– Da, unchiule.
– Bine! Aşadar, mi se aprinseseră călcâiele după silfida poloneză, dar păstram distanţa, temându-mă să nu devin un caraghios îndrăgostit. Tocmai atitudinea rezervată, pe care o afişam, a stimulat-o şi, învingându-şi timiditatea, a trecut la atac.
Fata, după două zile de balans pe apele Nilului, învingând răul de mare, profitând de faptul că eram singur la masă – tocmai luam micul dejun – s-a aşezat în faţa mea şi, în modul cel mai natural cu putinţă, mi-a cerut un autograf, chiar pe pliantul cu reclama turistică, pe care îl primiserăm la îmbarcare. Dacă spun că am fost fericit, nu este de ajuns.
La plecare, luasem câteva exemplare din ultimul meu roman apărut, aşa că m-am repezit în cabină. Am scris o dedicaţie şi-i am pus în braţe fructul minţii mele. L-a primit fără să pară surprinsă, cu oarecare detaşare, ceea ce, fireşte, m-a pus în încurcătură. A sărit în ajutorul meu, afişând o atitudine familiară; a zâmbit şi a spus:
– Mulţumesc! Sunt onorată. Aseară am împrumutat acest roman de la biblioteca navei şi l-am citit. Pot spune, dacă-mi permiţi, că am împărţit spaţiul unei nopţi de vis cu tine, fireşte, cu complicitatea şi prin intermediul personajelor… Apropo, voi, scriitorii, ştiţi de ce scrieţi pentru noi, cititorii? Te-ai blocat? Nu am intenţia de a te pune în vreo situaţie jenantă. Uită întrebarea! Noi, cititorii, citim producţiile voastre ca să aflăm că nu suntem singuri…
Tonul glumeţ, drăgălăşenia, completate fericit cu starea specială în care mă aflam (eram îndrăgostit lulea), făceau din mine un om fericit.
Au urmat zile frumoase, interesante, dar oarecum tensionate.
Eram fermecat, eram îndrăgostit, deveneam gelos şi incomod; aşa începeam ziua, aşa sfârşeam noaptea.
Vacanţa se consuma, noi încercam să fim oameni practici, înţelepţi.
Dar – există întotdeauna un „dar” – la petrecerea de adio, oferită de căpitanul navei, s-a produs un „cutremur” de proporţii, care a avut ca efect prăbuşirea unui vis – visul meu, scoţând la suprafaţă chipul hidos al trădării… Trist, dar instructiv pentru cine are resurse spre a merge mai departe.
O forţă malefică ne dădea târcoale. Odată apăsat declanşatorul, nu mai e loc de întoarcere.
În seara aceea, butonul se afla încă în poziţie de stand by.
Petrecerea a început la ora anunţată.
Au fost rostite discursuri patetice, au curs râuri de promisiuni: vom ţine legătura, ne vom vizita, vom, vom, vom…
Marea absentă, la eveniment, era Nadira, care, în ultima vreme, dăduse semne evidente de oboseală. Aşa că nu eram prea surprins de absenţa ei.
Petrecerea a degenerat într un chef ordinar. De aceea am hotărât să mă duc la culcare. Nu înainte de a bate în uşa cabinei ocupată de Nadira. Nici un răspuns.
Poate că se vârâse în pat, poate că citea, poate că se gândea la mine.
Apăs clanţa. Uşa se deschide.
Intru. Dinspre cabina de duş, se aude apa curgând. Sunt tentat să arunc hainele de pe mine şi să mă alătur, aşa cum o mai făcusem, Nadirei. Desfac nodul cravatei şi mă apropii de masa situată sub hubloul spălat cu sârg de un val leneş de apă, pentru a depune haina pe spătarul scaunului.
Privirea mi cade pe câteva coli de hârtie, acoperite cu un scris ordonat.
Nu se cădea să citesc acele rânduri.
Dar dacă-mi erau adresate chiar mie? Am aprins lampa de birou…

Unchiul caută cu înfrigurare în buzunare, de unde scoate o cutiuţă în care ţine, după câte ştiu, bomboane. Nu reuşeşte să o deschidă. O aruncă, apoi mă întreabă:
– Ce crezi că am făcut?
Ridic din umeri: nu ştiu!
– Am citit! Nu era o scrisoare de adio, nu era o scrisoare scrisă de o femeie îndrăgostită. Era un raport. Rezultatul unei investigaţii asupra umilei mele persoane. Documentul reda, cu precizie şi cu o anumită fidelitate, respectat fiind adevărul, pe lângă activităţile zilnice, începând ora la care, dimineaţa, părăseam cabina şi terminând cu minutul în care stingeam lumina, şi o bună parte din convingerile politice pe care, se pare, le exprimasem din când în când… Pricepi?
– Nu!
– Nici eu n-am priceput la început! Apoi, m-am luminat: Nadira nu se îmbarcase întâmplător, nu era silfida poloneză…
– Înţeleg, era în misiune şi te-ai simţit trădat… Bănuiesc că i-ai cerut explicaţii.
– La ce bun?
– Nu ştiu…
– Învaţă! E foarte important…
– Ai iertat-o?
– Hei, tinere, fără întrebări! Aşa ne-am înţeles. Sunt un tip care pune preţ pe fiecare clipă de viaţă, nu am timp pentru a rumega răul pe care destinul hărăzit, iar semenii l-au materializat, crezând – iată, sunt generos, îi disculp – că îşi făceau datoria de cetăţeni. Pentru mine, importante rămân doar întâmplările trăite şi te asigur că ele au fost neasemuit de frumoase. Trecutul, trecut să rămână… Da, tinere, am iertat-o şi am uitat-o! (…)

fragment din romanul Adolescență suspendată, Corina Victoria Sein, 2005

Scriitori îndrăgostiți / Voltaire /


(…)

Pe 20 ianuarie Voltaire a trimis o scrisoare pentru Olympe. Dar să reţinem că el răspunde pe 20 la o scrisoare de pe l ianuarie, ceea ce probează că Voltaire este foarte acaparat de munca pe lângă procurorul la care îşi face ucenicia sau că el începe să se distanţeze de cea care pare să se dezintereseze de el. Olympe, s-ar zice, este bolnavă. S-ar părea că se îmbolnăvea ori de câte ori a trebuit să ia o hotărâre. Putem deduce, dealtfel, din scrisoarea lui Voltaire că aceea a Olympei nu era încu¬rajatoare pentru adresant, deoarece în ea îşi dădea ei înseşi curaj să rămână în Haga şi găsea că este convenabil, cinstii: şi eroic de a rămâne acolo. Nu e nicio îndoială că această scrisoare de Anul Nou nu 1-a entuziasmat prea tare pe Voltaire. În scrisoarea de răspuns, el spune exact aceleaşi lucruri ca în precedentele, dar lipsesc tonul şi accentul acelora. Voltaire se mărgineşte acum să joace în chip onorabil rolul pe care şi l-a asumat; dar de acum încolo o face fără convingere. Să citim această scrisoare observând cu atenţie nuanţele spre a sesiza de unde a plecat şi unde a ajuns în acest moment Voltaire: „Am primit, scumpa mea Olympe, scrisoarea ta din întâi ale lunii, prin care aflu despre boala ta. Numai această ştire mai lipsea pentru ca nefericirea mea să fie deplină; şi, cum un necaz nu vine niciodată singur, încurcăturile în care mă aflu m-au lipsit de plăcerea de a-ţi scrie săptămâna trecută. Mă vei întreba despre ce încurcătură e vorba; de a face ceea ce m-ai sfătuit (să se împace cu tatăl său, după cum lasă să se creadă ceea ce urmează  (E. F.). Am intrat intern pe lângă un procuror, în scopul de a învăţa meseria de magistrat pentru care m-a destinat tata şi cred că astfel voi recâştiga afecţiunea lui . Dacă m-ai iubi cât te iubesc eu, ai ţine seama puţin de rugăminţile mele, fiindcă şi eu mă supun ordinelor tale. Iată-mă ţintuit la Paris pentru mult timp: e posibil să fiu aici fără tine? Să nu crezi că dorinţa de a te vedea aici nu are alt scop decât plăcerea mea; mă preocupă interesul tău mai mult decât satisfacţia mea şi cred că te-ai convins de asta. Gândeşte-te pentru câte motive trebuie să-ţi fie nesuferită Olanda. O viată plăcută şi liniştită la Paris nu este preferabilă tovărăşiei mamei tale? Şi o avuţie considerabilă într-un oraş frumos nu valorează mai mult decât sărăcia la Haga? Nu te lăuda cu sentimentele pe care le numeşti eroice; interesul nu trebuie să fie niciodată, zic eu, atât de puternic pentru a ne împinge sa comitem o acţiune urâtă, dar la fel de mult dezinteresul nu trebuie niciodată să ne împiedice de a întreprinde una bună, atunci când ne convine. Crede-mă, meriţi să fii fericită, tu eşti făcută să străluceşti peste tot; dar nu poţi străluci fără să ai avere şi nimeni nu te va defăima dacă vei dispune de o avere însemnată, iar calomniatorii tăi te vor respecta atunci; dealtfel, mă iubeşti şi nu m-aş fi întors în Franţa dacă n-aş fi crezut că mă vei urma îndată, mi-ai promis-o, şi tu, care eşti capabilă de aşa frumoase sentimente, nu-ţi vei încălca promisiunile. Nu ai decât o cale da a reveni. Domnul Le Normand, episcop d’Évreux, este, după câte ştiu, vărul tău; scrie-i, religia şi legăturile de familie vor fi două pretexte potrivite, insistă mai ales pe tema religiei, aminteşte-i că regele doreşte convertirea hughenoţilor şi că, fi¬ind slujitorul Celui de Sus şi ruda ta, trebuie, din toate aceste motive, să-ţi înlesnească reîntoarcerea; imploră-l să-l atragă pe tatăl tău de partea unui plan atât de îndreptăţit; arată-i că doreşti să te retragi într-o mănăstire, nu călugăriţă totuşi, nu am de gând să te sfătuiesc asta. Nu uita să-l numeşti monseniore. Ai putea să-i adresezi scrisoarea: Monseniorului episcop d’Évreux, la Évreux, Normandia. Îţi voi face cunoscut succesul scrisorii când voi afla de asta de la părintele Tournemine. Cât de fericit aş fi dacă, după atâtea piedici, vom putea să ne revedem la Paris! Plăcerea de a te regăsi mi-ar vindeca nefericirea şi, dacă fidelitatea mea ar putea să o vindece pe a ta, poţi fi sigură că asta te va consola. Cu adevărat mă gândesc cu teamă la tot ce ai suferit şi mărturisesc că ai nevoie de consolare. Pe care nu aş putea să ţi-o dau zicându-ţi că te voi iubi toată viaţa! Nu uita, te implor, să scrii episcopului d’Évreux şi asta cât vei putea de repede; înştiinţează-mă cum te simţi după boală şi scrie-mi. Adio, scumpa mea Pimpette, ştii că te voi iubi mereu.”

Mă îndoiesc că Pimpette i-a scris episcopului d’Évreux. S-ar părea că ea nu i-a mai scris nici lui Voltaire de atunci, căci, douăzeci de zile după scrisoarea precedentă a lui Voltaire, ea nu-i răspunsese încă. La 10 februarie, Voltaire îi scrie câteva cuvinte din care transpare dezamăgirea – nu zic chiar disperarea – cea mai profundă. El simte că totul s-a sfârşit şi că, dacă mai există o Olympe Dunoyer, în schimb nu mai există Pimpette. El nu a luat încă o hotărâre, dar se pregăteşte parcă să o ia. Iată scrisoarea din 10 februarie:
„Scumpa mea Pimpette, de câte ori nu îmi scrii îmi în¬chipui că nu ai primit scrisoarea mea, căci nu cred ca depărtarea dintre noi să fi avut asupra ta efectul pe care nu-l poate avea asupra mea şi, cum te iubesc mereu, îmi spun că mă mai iu¬beşti şi tu încă. Lămureşte-mi aşadar două lucruri: dacă ai pri¬mit ultimele două scrisori şi dacă mă mai păstrezi în inima ta; înştiinţează-mă mai ales dacă ai primit-o pe ultima, din 20 ia¬nuarie, în care era vorba de episcopul d’Évreux şi de alte persoane al căror nume am riscat să-l amintesc; răspunde-mi la această scrisoare cu ceva lămurit. Mai ales dă-mi de ştire despre starea sănătăţii tale şi despre problemele tale. Trimite-mi o scrisoare mai lungă decât a mea; îmi va face întotdeauna o plăcere mai mare să citesc una din scrisorile tale de patru pagini decât ai tu citind una de două rânduri de la mine.”
Aceasta este ultima scrisoare a lui Voltaire către Olympe Dunoyer pe care o cunoaştem şi foarte probabil ultima pe care i-a scris-o. Olympe se încăpăţâna, fără îndoială, să nu-i ră-pundă, el nu a insistat. Peste un an, el era preocupat de marchiza de Mimeure şi devenise omul de lume plăcut care a fost apoi întreaga viaţă. Iar patru ani mai târziu, la douăzeci şi cinci de ani, îi scria marchizei: „Mă faceţi să simt că prietenia este mai preţioasă decât dragostea. Mi se pare chiar că nu sunt câtuşi de puţin, făcut pentru pasiuni. Constat că este ridicol să iubesc şi aş constata şi mai mult asta la cele care m-ar iubi. Asta este. Renunţ la dragoste pentru toată viaţa.”
După aceea, Olympe Dunoyer s-a măritat în Franţa în mod onorabil, a trăit şi a murit în anonimat.
Voltaire pare să o fi iubit foarte intens pe Olympe Dunoyer. Olympe Dunoyer pare să-l fi iubit pe Voltaire cât timp a fost la Haga şi, din momentul în care el s-a întors în Franţa, s-a îndepărtat cu totul de el. Este evident că ea nu s-a implicat nicio clipă în complicatul plan strategic pe care Voltaire l-a imaginat, pe drumul de întoarcere şi pe care chiar, odată întors, a început să-l pună în aplicare. Putem presupune că ea nu avea destulă dragoste spre a avea încăpăţânare şi îndrăzneală; că mama sa avea influenţă asupra ei şi că această influenţă creştea când Voltaire era departe (Voltaire se simte obligat să-i repete fără încetare: „nu te încrede în mama ta”); că, poate ea nu ţinea câtuşi de puţin să-şi schimbe religia, şi mai ales să intre într-o mănăstire ca să înveţe o nouă religie, în sfârşit, că ea nu avea încredere deplină în intenţiile lui Voltaire.
Într-adevăr, niciodată nu-l vedem pe Voltaire vorbindu-i de căsătorie şi, fără îndoială, la cei optsprezece sau nouăsprezece ani ai săi, depinzând cu totul de tatăl său în această privinţă, el nu putea să-i vorbească de asta ca despre ceva apropiat; dar el ar fi putut să-i vorbească de asta pentru viitor. El nu spune un cuvânt despre acest subiect. În fond, dacă facem abstracţie de stilul agreabil, el i-a propus mereu să vină spre a trăi în chip plăcut la Paris şi să fie amanta lui: „Dorinţa pe care o am de a-ţi asigura soarta pe care o meriţi… O viaţă uşoară şi plăcută, aceea pe care trebuie să o duci la Paris… O viaţă uşoară şi liniştită la Paris nu e oare preferabilă tovărăşiei mamei tale?…” Întotdeauna el vorbeşte astfel atunci când se simte obligat să arate cum vede viitorul lor.
Dar cum ar fi putut Olympe să conteze pe această existenţă uşoară, liniştită şi plăcută din moment ce Voltaire era doar un tânăr studios, fără niciun fel de resurse de trai? S-ar părea că Voltaire a contat pe averea domnului Dunoyer. Fără îndoială că la asta face el aluzii în scrisori şi nu la marile lui posibilităţi când spune: „averi considerabile într-un oraş frumos nu valorează mai mult decât sărăcia în Haga?” sau: „nu poţi străluci dacă nu ai avere şi atunci când vei beneficia de o avere însemnată nimeni nu te va mai acuza de nimic”. Evident că nu Voltaire este acela care ar fi putut să-i pună la dispoziţie averi însemnate. Acesta trebuia să fie tatăl ei. Să o apropie pe Olympe de tatăl ei, sub pretextul convertirii la religia catolică, să îi asigure poziţia socială la care o înalţă această împăcare cu tatăl ei, să facă din ea amanta lui – iată care mi se pare că era planul tânărului Voltaire. Fără îndoială că Olympe a înţeles şi că nu era atât de tare îndrăgostită ca să participe la aplicarea lui. Spre a se distra şi fiindcă Voltaire era seducător, ea acceptase să aibă în Haga un flirt pe care îl împinsese destul de departe, dar pe care nu a fost de acord să-l împingă până la escapadă şi aventură .
Din câte ştiu eu, Olympe Dunoyer este singura adolescentă de care Voltaire s-a arătat interesat vreodată. (…)

fragment din lucrarea Scriitori îndrăgostiți, vol. I, Emile Faguet, traducerea de Bogdan Bădulescu, Editura Excelsior Art, 1991

La telefon cu ea


COPERTA - ZBOR

Alo? Eşti tu, iubito?
Sunt eu, cel cu-ntrebările multe
Născute seara când stăteam liniştit
Cu capul la tine în poală
Ascultând ce frumoasă e lumea
Din gura ta mică,
Şi fragedă,
Şi clar conturată de tuşele
Cu nuanţe de mov trase
De soarele-apunând pe faţa ta.
Mai ştii
Cum ne-am sărutat pentru prima dată
În răcoarea acelei nopţi de august
Cu sute de greieri şi
Genele tale lungi şi negre
Ca nişte căngi înfipte
Adânc în obrajii mei?
Ce bine era
Să-ţi respir răsuflarea,
Să-ţi muşc pletele blonde –
Să te simt lângă mine!
Mă-ntrebi de-s fericit,
Fericit departe de tine,
Departe de pilea ta fragedă
Cu sclipiri arămii
Şi cu iz îmbătător de iubire?
Poate…
Poate c-am uitat
Iubirea noastră şi frunzele prinse
În pletele-ţi blonde…
Poate c-am uitat răcoarea acelei nopţi de august…
Poate…

din volumul Zbor spre lacrimile soarelui, Alexandru-Ioan Cânda, Editura Excelsior Art, 2014

HARLEQUIN


COPERTA CAPCANE

Midnight
moon rays wash
the fear off the window.

The bonfire cleanses in its burning touch
all trace of the harlequin imagined in the dream
and
drips smiles over itinerant mirrors.

If only the charm would survive
If only the alpenhorn would wail in desperation
If only I would throw in the air white flowers
waiting for the morning to softly
land on my bare shoulders.

din volumul Traps / Capcane, Corina Victoria Sein, traducerea în limba engleză, Mihai Mihuţ, ilustraţii de Marius Fechete, în pregătire la Ed. Excelsior Art, 2015

pentru versiunea în limba română, clik aici

Mică publicitate / Anuncios por palabras


ARCA LUI NOE

Să începi greşit
Cu acea revelaţie a iubirii,
Când pretutindeni se vrea
Carne, carne,
Iar vegetarian ajungi de nevoie
Şi împotriva firii?

Să continui la fel
Prin filtre de cenuşiu
Respingându-ţi norocul,
Tranşatul în măcelăria de lux,
Atârnatul într-un cui
Şi iscălitul cu o băltuţă de sânge
Cât mai e flux?

Oricât de revărsat îmi e trupul,
Sufletul meu l-a inundat,
L-a izolat ca pe-o insulă
Dintr-un ocean depărtat.

Încă mi-e dor,
Dar nu ştiu de cine,
Încă aştept răstignită pe spate
În de bunăvoia mea singurătate
Un extraterestru…

Anuncios por palabras

¿Empezar acaso, por error,
Con la misma revelación del amor,
Mientras en cada meridiano
Se quiere carne sin vileza
Y uno llega a ser vegetariano
En contra de su naturaleza?

¿Continuar de la misma forma,
A través de filtros sin aroma,
Con la suerte rechazada,
En carnicerías de lujo despedazada,
En un clavo de oro clavada,
Con tu sangre firmando,
Mientras sigas llorando?

Por muy deseoso que mi cuerpo sea,
Mi alma lo tiene como una presea,
En un islote bien protegido,
En un océano lejano y desconocido.

Echo de menos todavía,
Sin mediar ninguna treta,
Sigo esperando crucificada,
En mi soledad aislada,
Un hombre de otro planeta…

din volumul Arca lui Noe / Arca de Noé, Passionaria Stoicescu,  traducerea în limba spaniolă de Alexandru Calciu, Editura Excelsior Art, 2012

Poezia azi – Iosif Băcilă


A trăi şi a crea prin iubire
Constantin Teodorescu ( Ontario Canada)

Clişeul „iubirea – temă eternă” nu poate fi ignorat. Orice clişeu are un caracter restrictiv, fiind o expresie categorică, determină reacţia de reţinere. Fără îndoială e un avantaj. Înţelegând lucrurile astfel, ajungi la convingerea că mai există ceva de spus. În orice caz, iubirea este o experienţă fundamentală, un sentiment plenar prin care existenţa se îmbogăţeşte ca sens. Că este esenţa lumii, o dovedeşte actul creaţiei divine (vezi şi Robert Grimm, Amour et Sexualité, în „Cahier Théologique”, Delachaux et Nietlé, 1962, passim).
Definită drept „cea mai generală dintre virtuţi” (Filocalia, Editura Harisma, Bucureşti, 1994, p. 151), iubirea nu e numai sentiment, tensiune a psihicului, instinct, dimensiune sufletească, e istoria lumii repetată în fiecare individ. Hemon (Sofocle), Romeo (Shakespeare), în esenţă, au simţit la fel, până la jertfă. Astfel, obiectul dieges-ului poetic se defineşte ontologic, eternitatea temei se exprimă prin prezentul trăirii individuale şi prin „faptul” cultural: cititorul percepe o iubire „străină” cu implicarea sufletului său.
Iubirea e descoperire de sine, un fel superior de a deveni conştient de ceea ce eşti, de fiinţa ta. Ceea ce se întâmplă şi în poezia lui Iosif Băcilă:

„Când pleci tu
e ca şi cum
aş rămâne fără drum.

Când vii tu
e ca şi când
iar e vară în cuvânt!

Când eşti tu,
tu eşti cea care
mă-nfloreşti c-o sărbătoare!”  (…)

 

Dor marturisit

Dor mărturisit

Nebănuind nimic,
Măcar că-i seară,
Răsfiră luna
Fânul
De-astă-vară,
Şi-mi rod
Scăluşii
Roua din cuvinte,
Ca ochii tăi
Aducerile-aminte!
A crâng tânjesc
Şi florile
Din glastră,
Oglinda
Din junie
Se uită pe fereastră,
Să pună mărturie
(Ştiu eu, când şi cum?)
Şi lemnului,
Şi pietrei,
Şi focului de-acum!!

Poem

Dorule, eşti vânt şi rug,
Eşti brăzdarul de la plug,
Eşti poteca mea, dintâi,
Drum eşti, moară, căpătâi!
Foiofiu de lângă apă,
Zaua lacrimii din pleoapă
Şi povestea ce mă ţine
Viers în floarea de măgrine!

din volumul Dor mărturisit, Iosif Băcilă, Editura Excelsior Art,

 

 

Poezia Azi – Buzele noastre


COPERTA - ZBOR

Una, două, trei
Secunde
Rămase suspendate în spaţiul
Răcoros dintre buzele
Tale.
Patru, cinci, sase
Raze
Intersectate de privirile tale drepte
Trase cu linie întreruptă spre
Mine.
Şapte, opt, nouă
Atomi
De carbon eliberaţi în aer
De răsuflarea ta
Fierbinte.

Zece… A rămas strâns
Între buzele noastre
Unite
În spaţiul tridimensional
Al iubirii noastre

din volumul Zbor spre lacrimile soarelui, Alexandru-Ioan Cânda, Editura Excelsior Art, 2014

Paul Valéry – Femeia care doarme


c20

Ce taine-n pieptu-i arde tânăra mea iubită,
Suflet prin dulce mască o floare aspirând?
Din ce bucate vane aburul ei plăpând
Îmbracă-n irizare-o femeie adormită?

Tăcere, suflu, vise, tihnă nebiruită,
Triumf ești pace care-ntreci chiar plânsul blând,
Când un val vag și-amploarea-n somn plin stau conspirând
Pe sânul ce de-atâtea respingere palpită.

Tu, care dormi, movilă de umbră-n delăsări,
Teribila ta tihnă cuprinde-atâtea zări,
,O, ciută lâncezindă-ndelung lângă-un ciorchine,

Că, deși fără suflet, care-n infern stă-nchis,
Forma ta, pântec gingaș sub braț fluid, se-aține
Veghind; forma ta-i trează, iar ochiul meu deschis.

sursa :

Paul Valéry – Poezii. Dialoguri. Poetică și estetică, Ed. Univers, 1989