Excelsior Art – Eveniment editorial – Serie de autor – / 3

SERIE DE AUTOR
Adrian Bejan

Prof. univ. dr. Adrian Bejan, şeful catedrei de Istorie – Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie a Universităţii de Vest din Timişoara, s-a remarcat pe plan ştiinţific prin publicarea a numeroase studii despre evul mediu din sud-vestul României, bazate pe o vastă documentaţie istorică, dar şi pe cercetări arheologice în aşezările medievale din Banat. În activitatea didactică a realizat cursuri şi seminarii, străduindu-se să suplinească prin munca sa deficienţele inerente unei facultăţi aflate la început de drum. Este autor a trei cursuri, coautor a altor două manuale. A elaborat şi a publicat, în cadrul Universităţii de Vest, cursul de Istorie veche a României, partea I. Cercetarea ştiinţifică a lui Adrian Bejan s-a concretizat în numeroase articole şi studii, în lucrări de autor și cooautor importante.(Corina Victoria Sein)

http://www.excelsiorart.ro/cautare-carti/%20Adrian%20BEJAN;

Publicitate

Colecţia Bibliotheca Historica et Archaeologica

Colecţia Bibliotheca Historica et Archaeologica vizează recuperarea istoriei şi culturii tradiţionale a poporului român. Principiul fundamental în virtutea căruia se asigură unitatea acestei colecţii este convingerea că trebuie cunoscută şi înţeleasă istoria, evoluţia vetrelor de cultură ale naţiunii noastre pentru a ne cunoaşte, a ne înţelege, a ne preţui şi a ne respecta nu numai predecesorii, ci şi pe noi înşine. Valorificând trecutul în prezent, putem crea conştient bazele viitorului. (Corina Victoria Sein)

http://www.excelsiorart.ro/carti/bibliotheca-historica-et-archaeologica.html

Timişoara între Paradigmă şi Parabolă

În lada cu zestre spirituală a Editurii Excelsior Art, cu siguranţă, la loc de cinste, se află lucrarea Timişoara între Paradigmă şi Parabolă. Apărută în anul 2002, a „provocat şi a întreţinut” un eveniment editorial de excepţie. La „construcţia” volumului au contribuit: prof. univ. dr. Eleonora Ringler-Pascu, arhitectul Mihai Botescu, un grup de studenţi de la Universitatea de Vest din Timişoara. Timişoara între Paradigmă şi Parabolă este un titlu de referinţă şi a surprins / mai surprinde, prin modul de realizare: fotografiile – istoria ilustrată a Timişoarei – sunt însoţite de texte literare semnate de scriitori, istorici, artişti care au trecut prin Timişoara, dar mai cu seamă de către cei care trăiesc şi îşi desăvârşesc lucrările literare, artistice, aici, într-un climat multicultural, în Timişoara. Textele literare sunt scrise în limba maternă a autorilor şi traduse în limba română.
Astăzi vă ofer o secvenţă din lucrarea Timişoara între Paradigmă şi Parabolă, cu drag, pentru voi, prieteni. (Corina Victoria Sein)

Această prezentare necesită JavaScript.

NICOLAE IORGA

Timişoara

În două ceasuri cu trenul ajungi de la Arad la Timişoara. Lumina blajină a lunii nu arată decât aceleaşi pajişti pustii; rareori linia, tăind vreo piedică, se cufundă între ridicături uşoare ale pământului de roadă. Opriri îndelungate se fac la Vinga colonilor bulgari din secolul al XVII­-lea, sat cât un târg de mare, dar fără nici un caracter, la Sânt Andraş, prin puţinele sate, mai mult româneşti, pe care le întîmpini.
Timişoara are o gară măreaţă. De la dânsa înainte, pe cel mai bun pavagiu de asfalt, neted şi mărunt, treci pe lângă scânteierea fereştilor din şase rânduri ale unei uriaşe mori, apoi printre aleile de copaci bătrâni, ale unei primblări care adăposteşte, cu toată răceala serii, părechi ce se bucură de luna toamnei fiindcă au pierdut pe a primăverii. Suflări aspre vin de la apa Begăi, pe care se desluşesc scânduri îngrămădite, luntri părăsite. Un mare pod de fier duce peste dânsa la un cartier de case înalte, pe care le înălbeşte electricitatea. Apoi iarăşi urmează drumul printre copaci, pe care se scurg încet care ţărăneşti cu coviltirele albe. În sfârşit, la intrarea unei înguste străzi cu clădirile mari, iată un strălucitor palat cu faţada de teatru, care arată o cafenea de mâna întâi, apoi gangul la marele hotel „Kronprinz“, vrednic să steie în orice capitală mare. Proprietarul e un şvab, toată lumea vorbeşte nemţeşte; în faţă un hotel mai mic are numai firma germană. De la început Timişoara se arată ceea ce este: oraşul făcut pe ruinele reşedinţii de paşă turcesc, după planuri drepte, pentru şvabii Banatului şi alţi pribegi aduşi din câtă­i lumea, şi din Lorena franceză, şi din Spania, de cârmuirea germană.
Strada de dinaintea hotelului duce la alte asemenea străzi înguste, umbroase, cu clădiri înalte, una ca şi cealaltă, venind în mare parte de la sfârşitul veacului al XVIII­-lea sau de la începutul celui următor. În dreapta, în stânga fug alte drumuri, care se opresc înaintea câte unei zidiri de stat din vremea austriacă, cu faţada verzie­şters, roşiatecă. E un mare oraş solemn, trist, făcut din poruncă, după norme administrative neschimbate. E cel mai artificial, cel mai habsburgic din câte am întâlnit până acum, dar în acelaşi timp cel mai cumpănit, mai „cuminte“, mai supus regulamentelor de clădire şi de întreţinere.
Peste câţiva paşi găsim la dreapta piaţa cea mare, care e şi foarte mare, dar înconjurată de clădiri mai puţin scumpe. Şi aici se mai vede unul din acele monumente, religioase şi oficiale, istorice pe care le-­au lăsat în urma lor austriecii. Tot brâul de clădiri e stăpânit de turnurile a două biserici. Una din ele, în stilul ce se obişnuieşte în toate aceste părţi, stil vienez din anii şapte sute, e episcopia sârbilor: n-­ai putea­-o deosebi însă de biserica romano­catolică ce­i stă în faţă.
În fund se văd cavaleriştii făcând exerciţii pe un câmp deschis. Pe lângă cazărmile lor trăsura şvabului nostru se înfundă iarăşi în nişte lungi alei de parc vechi. Printre şirurile arborilor înalţi, căruţe de povară mânate de şvabi, vagoane ale tramvaiului electric, multă lume gătită, câţiva ofiţeri. Înalte ziduri de cărămizi dărăpănate, tăpşane acoperite cu pajişte, semne de recunoaştere arată unde a fost cetatea cea puternică din vremuri în care au stat pe rând ostaşii unguri ai lui Ioan Corvinul şi al multor căpetenii ce au poruncit înaintea lui, ienicerii sultanului şi cătanele nemţeşti aduse aici în 1716 de cucerirea lui Eugeniu de Savoia.
Partea de până aici se chema odată cetatea, şi poartă astăzi numele de „oraş interior“. El e o bucată din cele patru, despărţite prin păduricile parcului, care alcătuiesc Timişoara. Sus e oraşul Iosefin, dincoace e cartierul fabricilor, căruia românii i­au zis de la început, de când guvernul austriac a dăruit creaţiunii sale şi această binefacere industrială, care se preţuia foarte mult pe atunci:„Fabricul“; în sfârşit, de cealaltă parte se întinde „măieriştea“ de odinioară, care s­-a prefăcut în oraş elisabetan.
În „Fabric“ găsim întâi un minunat şir de case, făcute după moda timpurilor noastre, care cuprind apartamente pentru funcţionarii şi ofiţerii înalţi şi pentru bogătaşi. Apoi suburbia urmează, când mai bine când mai rău, iarăşi după normele vieneze ale trecutului. Ungurii, au împodobit cartierul cu o frumoasă biserică gotică a mileniului. Cealaltă, mai veche, din piaţă, cu crucea ortodoxă, pe turn, e a sârbilor, şi ai noştri au încercat în zadar s-­o câştige printr-­un proces, care s-a pierdut deunăzi.
Odată, capătul „Fabricului“ se zicea şi „mahalaua românească“. Aici s-­au aşezat, îndată după căderea stăpânirii turceşti şi zidirea oraşului nou, o mulţime de meşteri români, „străiţari“, cojocari, tabaci, argintari, „căldăraşi“, organizaţi în „ţehiuri“, care se mai ziceau, după turceşte, şi „rufeturi“. Ei erau de lege veche, şi nu voiau să meargă la bisericuţa unită pe care o întemeiaseră alţi români, cu plăcerea guvernului, pe la 1770. Meşterii ortodocşi nu­-şi căpătară însă o biserică decât prin străduinţele protopopului Gheorghevici. Cu multă trecere pe lângă imperiali, cărora le recruta, li „verbunca“ ostaşi printre români, pentru războaiele cu Napoleon, el izbuti să ducă la capăt zidirea bisericii, unde se vede astăzi chipul, lângă acela al Împăratului Francisc I. După moartea lui, credincioşii parorhiei, ai bisericii, „maistorii“şi calfele din acest suburbiu al meşteşugarilor, îl furară din cimitirul în care fusese pus şi-­l îngropară pe ascuns drept în mijlocul bisericii sale, pe locul ce se cunoaşte încă prin dizlocarea lespezilor, ca şi cum ei ar fi vrut să-­l aibe totdeauna între dânşii la rugăciunile lor.
Biserica lui Gheorghevici n-­are, altfel, nici un interes de arhitectură sau de istorie. E o mare clădire ca oricare alta din aceste părţi ungureşti; inscripţia de întemeiere, în dosul altarului, e alcătuită sârbeşte; până prin 1830 toate însemnările de pe cărţi sunt încă în această limbă sârbească, care a fost timp de o sută de ani închisoarea cugetării şi simţirii bănăţene. Au interes numai bogatele steaguri noi ale „bufeturilor“de meşteri. Aceste bresle şi-­au pierdut însă foarte mult bogăţia şi rostul. Cei 4000 de români din Timişoara cu 50000 de locuitori nu mai sunt un element folositor şi preţuit ca odinioară. Dar ei stăpânesc încă aceste străzi de suburbiu din marginea Begăi leneşe, unde văd femei purtând, în această zi de sărbătoare, rochii înfoiate şi broboade de mătase neagră, pe când, cu tot praznicul Sfântului Dumitru; care nu are aici aceeaşi însemnătate ca la noi, tabacii freacă pe largul maidanelor pieile întinse pe sprijinitori, în bătaia acestui cald soare de noiembrie.
O altă biserică a noastră, aceea din vechii Maieri, a putut fi zidită mai curând, cam odată cu a unităţilor, căci se află dincolo de hotarul privilegiilor cetăţeneşti. Ea a fost prefăcută cu totul mai deunăzi, şi, din trecut, ea nu mai păstrează decât o piatră de mormânt din 1812, scrisă româneşte, şi nu sârbeşte, lângă marele zid alb de astăzi.
Într-­atâta se încheie Timişoara românească de astăzi care e prea puţin lucru în cuprinsul, marelui oraş ce se întinde şi se îmbogăţeşte luxos pe zi ce merge.  (NICOLAE IORGA)

Timişoara între Paradigmă şi Parabolă, Editura Excelsior Art, 2002

Istorii irlandeze /Gânduri fără șir

Avem în suflete exact atâta religie cât să ne duşmănim, dar nu destulă pentru a ne iubi aproapele. S-ar părea că religia a dat în mintea copiilor, şi simte nevoia să se hrănească cu miracole, ca în primele zile ale existenţei sale. Este potrivit ca predicatorii şi oratorii să folosească un stil afirmativ şi optimist, – pentru că acela care vrea să-şi impună ideile şi argumentele sale mulţimilor va convinge cu atât mai bine pe alţii cu cât va da impresia că e mai convins el însuşi.
Nu dăm ascultare cu adevărat nici unui alt predicator decât Timpul, care ne face să adoptăm toate ideile pe care oamenii mai în vârstă decât noi încercaseră în zadar să ni le bage în cap. Când ne dorim sau cerem un anumit lucru, mintea noastră nu vede decât latura lui bună; după ce l-am obţinut, nu-i mai vedem decât laturile rele.
Într-o fabrică de sticlă, muncitorii aruncă din când în când mici cantităţi de cărbune de pământ, care mai întâi par să înăbuşe focul, dar, în realitate, îl înteţesc. Acest procedeu se poate aplica şi pasiunilor, cărora le prieşte să fie înviorate din când în când, pentru ca sufletul să nu se moleşească.
Toate excesele plăcerilor sunt compensate printr-o sumă egală de suferinţe şi melancolie; e ca şi cum ai cheltui anul ăsta o parte din veniturile tale pe anul viitor.
Omul înţelept îşi petrece ultima parte a vieţii încercând să se dezbare de excesele, prejudecăţile şi părerile greşite pe care le-a deprins în prima parte.
Atunci când reflectăm asupra lucrurilor trecute, cum ar fi războaiele, tratativele de pace, tratatele, luptele intestine etc., ni se par atât de străine şi greu de înţeles încât ne întrebăm cum a fost posibil ca lumea să se agite şi să se pasioneze pentru asemenea nimicuri efemere; dar şi prezentul produce asupra noastră aceeaşi impresie, uluitor de identică.
Un om raţional încearcă, luând în considerare toate circumstanţele, să conceapă conjecturi şi să tragă concluzii; dar cel mai mic incident apărut (şi, pe parcursul oricărei întreprinderi, pot interveni schimbări neprevăzute) provoacă adesea asemenea răsturnări de situaţie încât, în cele din urmă, el este la fel de nelămurit asupra evenimentelor ca şi omul cel mai slab de minte şi mai lipsit de experienţa vieţii.
Când un geniu adevărat îşi face apariţia în lume, îl puteţi recunoaşte uşor după faptul că proştii se aliază toţi împotriva lui.
Acei oameni care sunt dăruiţi cu toate avantajele existenţei se află într-o situaţie nefericită; au toate şansele să fie oricând tulburaţi sau deranjaţi de ceva, şi foarte puţine şanse de a descoperi lucruri plăcute şi inedite.
Cele mai mari invenţiuni datează din vremuri de ignoranţă: busola, praful de puşcă şi tiparul; şi le datorăm celei mai greoaie dintre naţiuni: germanilor.
Cameleonul, care, se spune, nu se hrăneşte decât cu aer, este, dintre toate animalele, cel care are limba cea mai sprintenă.
Herodot ne spune că, în ţările cu climă rece, rareori animalele au coarne, dar, în schimb, în ţările calde, ele au coarne foarte mari. Observaţia asta ar putea permite anumite aplicaţii foarte amuzante.
Orice ar pretinde poeţii, e clar că ei nu conferă nemurirea decât lor înşile; pe Homer şi pe Virgiliu îi venerăm şi îi admirăm, nu pe Ahile sau pe Enea. Cu istoricii întâmplă invers: ne capti-vează şi ne preocupă gesturile, persoanele şi evenimentele, dar acordăm puţină atenţie autorilor.
În discuţii, se procedează precum fac armatele, la război; cea mai slabă aprinde focuri mari şi face un zgomot asurzitor, pentru ca inamicul să se înşele asupra numărului şi forţei sale.
Faptele istorice îşi pierd din relief cu trecerea timpului, aşa că autorii cărţilor de istorie au nevoie de multă putere de judecată spre a deosebi pe cele neînsemnate de acelea foarte însemnate, care sunt extrem de rare.
Medicii n-ar trebui să-şi spună niciodată părerea despre religie, din acelaşi motive pentru care măcelarii nu sunt admişi să judece chestiuni de viaţă şi de moarte.
Metoda pe care o predică stoicii de a ne îngriji de nevoile vieţii suprimând dorinţele, echivalează cu gestul de a ne reteza picioarele pentru a nu mai avea nevoie de încălţări.
E de-a dreptul amuzant să constatăm cu câtă uşurinţă epoca prezentă pune ipotecă asupra celor care-i vor urma: vremurile viitoare vor vorbi despre aceasta, cutare va supravieţui până în cele mai îndepărtate timpuri; deşi gândurile şi timpul urmaşilor noştri vor fi absorbite cu totul de faptele momentului prezent, aşa cum ni se întâmplă şi nouă astăzi. (…)

fragment din volumul Istorii irlandeze,  Jonathan SWIFT, selecţie, traducere şi note de Bogdan Bădulescu, în curs de apariţie la Editura Excelsior Art

Biserica din Troaş

Lacul şi Peşterea Buhui

Istoricul Andrei Pippidi

Castelul Corvinilor

Noutăţi arheologice – Timişoara

Provocarea noastră: vino pe drumul cărţii / 9

În februarie 2014, Editura Excelsior Art a „adunat” un număr de 24 de ani de activitate. Peste numai 12 luni, vom sărbătorii un sfert de veac. Vom marca, cei 25 de ani de activitate editorială, şi prin editarea unui Dicţionar al scriitorilor, care, de-a lungul anilor, au devenit colaboratori ai Editurii.

Astăzi să propunem să zăboviţi câteva clipe în Banat. Istoricul, prof. univ. dr. Ioan Munteanu şi opera domniei sale vă vor răsplăti efortul.

 Ioan Munteanu
Profesor universitar, doctor în istorie. Născut la 31 octombrie 1938 în localitatea Igriş, judeţul Timiş. Părinţii, Partenie şi Ana, ţărani. Şcoala elementara o urmează în localitatea natală. Liceul la Colegiul Naţional „C. D. Loga” din Timişoara. Absolvent al Facultăţii de Istorie-Filosofie, Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, promoţia 1964. Repartizat de M.E.I. la Universitatea din Timişoara. Parcurge toate gradele didactice universitare, de la preparator la profesor. Şi-a desfăşurat activitatea didactică, fiind titular, la Universitatea de Vest din Timişoara (1965-1983; 1991-prezent) şi Universitatea „Politehnica” din Timişoara (1983-1991). Desfăşoară şi o remarcabilă activitate de cercetare ştiinţifică, dedicată, prioritar, studierii istoriei Banatului. Este autor sau coautor la 16 cărţi, 3 cursuri universitare şi aproape 200 de studii comunicate în sesiuni ştiinţifice sau publicate în reviste şi volume de specialitate. A susţinut o documentată teză de doctorat la Institutul de Istorie din Cluj-Napoca în anul 1976. A fost distins cu premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române (1985). Consiliul Local al municipiului Timişoara i-a acordat „Diploma de Onoare” (1993) şi „Diploma de Excelenţă” (2002) pentru întreaga activitate profesională. Studiile şi cărţile publicate sunt citate în numeroase lucrări de referinţă privind istoria României. Biografia şi activitatea sa sunt consemnate, detaliat, în importante lucrări cu caracter enciclopedic.

(…)
Progresele culturii, afirmarea valorilor naţionale, nivelul de educaţie al populaţiei din Banatul istoric au fost direct influenţate de evoluţia instruirii şcolare şi răspândirea ştiinţei de carte. Şcoala – scriau redactorii unui ziar românesc de la începutul secolului al XX-lea – are menirea să deştepte mintea şi judecata oamenilor, să le ofere cunoştinţe folositoare în viaţă. Prin Şcoală, poporul se cultivă, îşi desăvârşeşte cunoaşterea limbii materne, învăţă a se teme de Dumnezeu şi a fi moral. Şcoala răspândeşte lumină în popor, îi cristalizează sentimentul libertăţii şi cel al demnităţii. (…)
În curgerea veacurilor, drumul parcurs de asimilarea ştiinţei de carte s-a integrat în mersul societăţii. Timpuri îndelungate, aparţinând perioadei vechi şi medievale, ştiinţa de carte s-a menţinut la un nivel modest, s-a perpetuat prin strădania slujitorilor Bisericii şi a dascălilor anonimi. Din secolul al XVIII-lea, instruirea şi educaţia generaţiei tinere înregistrează o dezvoltare însemnată, fiind realizate în instituţiei specifice, de factură modernă. Slujitorii Şcolilor, învăţătorii şi preoţii, devin formatori de conştiinţe, de caractere şi atitudini în comunităţile rurale şi urbane, aduc lumina cunoaşterii în viaţa locuitorilor. (…)
În noul volum din seria „Banatul istoric. 1867-1918”, ne-am propus să scoatem în evidenţă multiplele componente ale procesului de învăţământ, principalele manifestări din complexa activitate de instruire şi educaţie a generaţiei tinere, dinamica în timp şi diversitatea instituţiilor şcolare, rolul esenţial al Şcolii ca factor major în progresul civilizaţiei. Respectând realitatea istorică, am abordat problematica învăţământului din spaţiul întregului Banat, în limitele existente până la dezmembrarea hotărâtă la Conferinţa de Pace de la Paris (1919). Dinamica instituţiei de învăţământ bănăţean este analizată din perspectiva apartenenţei sale la identitatea statală existentă până la sfârşitul primului război mondial, punând însă în valoare elementele care au marcat particularităţile şi formele de manifestare specifice în Banatul istoric.
Analiza unei tematici atât de variate, generată de activităţile multiple desfăşurate în instituţiile de învăţământ, ne-a pretins un mare volum de muncă, un efort constant pentru înţelegerea corectă a fenomenelor implicate în procesul de instruire şi educaţie, o strădanie de a interpreta cu discernământ informaţia documentară. Considerăm că, din această perspectivă, demersul nostru ştiinţific se defineşte prin originalitate şi este o contribuţie reală la cunoaşterea instituţiei de învăţământ bănăţean. Ne exprimăm convingerea că viitoarele studii vor completa strădaniile noastre de o viaţă pentru a scoate la lumină adevărul despre trecutul istoric al Banatului. (…)
La finalizarea acestor trei volume din seria „Banatul istoric. 1867-1918” se cuvine să exprim recunoştinţă celor dragi, familiei mele, pentru susţinerea morală în cursul elaborării acestei cuprinzătoare lucrări. Alese mulţumiri aduc Editurii Excelsior Art, Doamnei Corina Victoria Sein; Domnului Emil Şain; harnicului Domn Zsolt Novac pentru preţuirea muncii şi a efortului depus în elaborarea acestei lucrări şi pentru strădania lor în vederea  publicării celor trei volume.

Autorul

Această prezentare necesită JavaScript.