Când
în pragul casei
un prieten suspendat între pierderi așteaptă întoarcerile mele
plânge
mă strecor din trecut în prezentul ignorat de-o vreme
şi
meditez la tot ce dorul a adunat din clipele pierdute
trecutul resemnat
rătăceşte prin ringul în care am trăit clipa perfectă
un rest de îndoială zboară peste înflăcărarea mea
prezentul mă ademeneşte
între lumini şi umbre
mă tem că o să sperii viitorul cu trecutul meu
închis vremelnic
într-o sferă
din volumul Ritual în absență, Corina Victoria Sein, grafica de Vasile Pintea, Editura Excelsior Art, 2015
DESTINY
When
as gatekeeper of my home
a good friend –
on a steady losing streak
ever since having started
to await
my returns –
cries,
I swiftly open the gate from the past
to a present that has been ignored for a while
and
I meditate on everything that was gathered by languishing
over the lost moments.
My unwilling past
wanders across the arena where
I lived my most memorable moment…
A remnant of doubt circles above
my excitement
when
the perfidious present time tempts me…
Between light and shade
I’m afraid not to scare my future away
with my past temporarily cloistered
inside a sphere…
din volumul Traps / Capcane, Corina Victoria Sein, traducere în limba engleză de Mihai Mihuţ, Ed. Excelsior Art, 2015
La poarta prin care intru desculţă
clopotul e tras de indescifrabile cuvinte
din înălțimi astrale cad sunete de corn
eu răsucesc gândurile mele într-o coroană pe fruntea nopții
fac un salt să prind în palme lumina tăioasă a cerului
cad în capcana fluviului înghesuit în seva fricii
malurile se îngustează și vorbesc despre mine
la poarta prin care intru desculţă
mă părăsește discret ziua rămasă în trecut
din volumul Ritual în absență, Corina Victoria Sein, grafica de Vasișe Pintea, Editura Excelsior Art, 2015
în trupul meu se învolburau izvoare împrospătând păduri și câmpuri uscate eram când frunză când iarbă pluteam sau creșteam într-o deplină libertate
în acel spațiu nesfârșit și viu chipul schilod al fricii se scufundă în propria-i neputință
zburam creșteam sub puterea strigătului de biruință al unei case zidite peste noapte de propria-mi dorință
înaintez în salturi nu sunt iarbă nu sunt frunză sunt câmp pârjolit de nu știu ce viscol
casa visată pare construită pe tărâm mișcător se depărtează ia cu sine bătăile inimii mele în nedorita noapte
vreau să ajung la sânul vieții să mă hrănesc cu ce mi se cuvine să trec granița înspre adevărata trăire sau să intru în uitarea din care cândva să înmuguresc din nou frunză iarbă fruct uscat pe-o creangă
îmi întorc privirea spre secunda în care somnul bătea în pleoape îmi regăsesc chipul decupat din propria-mi umbră
din volumul Scrisoare către nimeni, Corina Victoria Sein, Editura Excelsior Art
Kim Stauffer portrays Émilie Du Châtelet (sursa: Internet)
(…)
Începând din vara anului 1733, Voltaire şi marchiza Châtelet devin cunoscuţi în faţa publicului, francez şi european, drept prieteni inseparabili. Puteau fi văzuţi sosind la reşedinţa ducesei du Maine – la „curtea de la Sceaux”, semănând, spune doamna Staal, „cu două spectre emanând o duhoare de trupuri îmbălsămate”, uneori agreabili, când era vorba de a scrie un divertisment, cel mai adesea posaci, renunţând la lumina zilei şi la plimbări ca să poată lucra, ea stăruind asupra fizicii newtoniene, el asupra lucrărilor istorice, fără a ieşi din cabinetele lor de studiu decât seara, foarte târziu; într-un cuvânt, ridicoli ca orice oameni serioşi care nu au de gând să-şi piardă timpul în mijlocul unei societăţi frivole şi nefiind vinovaţi, de altfel, decât de a fi venit aici. Împrejurările, asta se întâmplă destul de rar, le-au impus genul de viaţă care le convenea la amândoi, şi pe care altfel poate că nu ar fi avut tăria să şi-l impună din proprie iniţiativă. Agitat, frământat, hăituit, acuzând şocul unui decret de întemniţare cauzat de apariţia Remarcilor asupra lui Pascal şi de retipărirea, poate fără consimţământul său, a Scrisorilor filozofice, Voltaire este în anul de graţie 1734 un fugar, rătăcitor în afara frontierelor Franţei. Domnul du Châtelet avea un castel aproape ruinat, Cirey, în marginea ţinutului Champagne, lângă frontiera cu Lorena. De la Cirey puteai fi, în câteva ore, în afara regatului francez. Iată, dar, un loc de retragere excelent, atât pentru securitatea personală cât şi pentru studii şi muncă. Voltaire şi doamna du Châtelet s-au hotărât să recondiţioneze castelul, să-l facă locuibil şi să locuiască în el. Pe la mijlocul anului 1734, ei au început să pună în aplicare acest plan. Să reţinem acest an 1734. Este poate anul în care Voltaire a fost cel mai îndrăgostit şi cel mai fericit în acelaşi timp, lucru care se mai întâmplă câteodată… Îndrăgostit, – era în toată puterea cuvântului, fiindcă doamna du Châtelet îi arătase un devotament neţărmurit şi plin de ingeniozitate în perioada marilor lui frământări şi necazuri, în 1733-1734. Ceea ce îl impresionase extraordinar, ceea ce se vede din tonul scrisorilor sale. Pe 12 iunie 1734 el îi scrie lui Condamine: „… O vei vedea în curând pe doamna du Châtelet. Prietenia cu care ea mă onorează nu s-a dezminţit în această împrejurare. Spiritul ei este demn de dumneata şi de domnul Maupertuis, iar inima ei este demnă de al său spirit. Ea face prietenilor servicii cu aceeaşi energie cu care şi-a însuşit limbile şi geometria şi, după ce a făcut toate serviciile imaginabile, are impresia că nu a făcut nimic deosebit; la fel cum face cu spiritul şi cunoştinţele sale, având încredinţarea că nu ştie nimic şi ignorând spiritul cu care natura a dăruit-o… Te rog să-i spui cât de mult sunt mişcat de bunătatea ei. A trecut ceva timp de când nu i-am scris şi n-am primit de la ea nici o veste, dar asta nu mi-a slăbit cu nimic ataşamentul şi recunoştinţa.” Iar ei însăşi, Voltaire îi trimitea versurile cele mai învecinate cu pasiunea pe care le-a scris vreodată:
O, Uranie, mi-eşti scumpă, te ador! Iubirea ta veni târziu să mă dezgheţe. Ce am făcut cu minunata tinereţe? Trecu, şi în iubire n-avui spor.
Pe rele căi vânam mai ieri Zeul iubirii şi-al dorinţei mele, Dar chipul lui ştiu să mă înşele Şi-mbrăţişai doar umbre de plăceri.
Nu, săruturi de iubite iscusite, Nu, clipa de mii de mângâieri ce-i plină, Atât de dulci prin simţuri răscolite, N-au preţ cât raza din ochiul tău, divină.
Să cităm în continuare, fiindcă este singura dată, din câte ştiu eu, când Voltaire a vorbit ceva mai precis despre frumuseţea Émiliei, pe care, de obicei, o trece sub tăcere, ocupându-se în schimb de calităţile ei intelectuale.
Iubită Uranie, un altul să te-nveţe Pământul să măsori şi-n stele să citeşti; Fie ca geniu-ţi să supună Pe toţi ce cad, robiţi, din ochi când porunceşti. Cum mie nici nu-mi pasă de plinuri şi de vide Tot ce iubesc îmi este univers; Sistemul meu al lui Ovid e, Iubirea – miez şi temă-n al meu vers. (…) Înfăţişare ai de aburoasă Graţie, Băciţă-n suflet, Muză-n inspiraţie, Un chip fermecător pe care strălucesc, De nicăieri primite, haruri demne de Flore, Pecetluite de Amor cu degetu-i regesc Când, sub surâsul dulce, e mai încântător. Atâţia nuri la ce-ţi slujesc? Cu-aşa frumoase mâini să mânuieşti compasul Şi să fixezi luneta oare? Cu-aşa minuni de ochi tu lumii-i citeşti pasul Şi petele din soare? Nu! mâna lui Venus e făcută Să cânte-amorul, din lăută.
(…)
Fragment din lucrarea Scriitori îndrăgostiţi de Émil Faguet, traducere şi note de Bogdan Bădulescu, Editura Excelsior Art. 1991.
Vreme de mulți ani, în cea de a nouăsprezecea zi a fiecărei luni, primeam în dar nouăsprezece trandafiri. În decembrie trecut, mi-am spus: destul! De astăzi înainte îți vei cumpăra singură flori. Și am ales orhideea… De ce? Mi s-a părut că orhideea, prin frumusețea-i perfectă, printr-un ceva nobil ce nu poate să fie definit, are și puterea de a-mi aduce, pe lângă universul vizibil, o infinitate de universuri; fiecare cu coordonatele sale. Așa a început călătoria mea cea mai zbuciumată, cea mai inedită, cea mai fascinantă. În această seară de duminică, 18 decembrie, la ușa mea a sunat comisionarul. Era cel pe care îl cunoșteam. Avea datoria să-mi pună în brațele nouăsprezece trandafiri… „Semnați” a fost singurul cuvânt pe care l-a rostit. Și m-am supus „ordinului”. Slăbiciune? Nu. Mai degrabă gândul stupid că nu am dreptul să alung zâmbetul de pe fața tânărului florar. După o scurtă ezitare, mă întorc la masa de scris, închid ochii și mă întreb: se încearcă forțarea întoarcerii din călătoria de un an de zile? Nu. Ar fi prea simplu, iar încercarea ar fi asemănătoare acelor amănunte care stârnesc doar curiozitatea sau/și imaginația celor care participă la spectacolul vieții cu o suită de scene haotice. Nu este cazul. Întâmplare îmi tulbură sufletul și mă tem să nu cad pradă falselor impresii. Dau prioritate universului vizibil și admir trandafirii. Sunt minunați. Din colțul biroului, un mic zgomot, ca o timidă șoaptă de vânt, mă sperie. Să fie semn rău? Ezitarea, în opinia mea, induce eroarea. Așa că las trandafirii pe tastatură și-mi îndrept privirea spre locul în care se dezvolta sunetul și constat că de pe lujerul orhideei căzuseră două petale și a treia se desprindea încet, parcă cu durere. Într-un gest necontrolat, întind mâna stângă sub floare și petala se lasă încet, cade în căușul palmei mele… Întâmplarea are, oare, legătură cu starea mea? Ceața, seninul, bunul sau răul, greșeala și tot cortegiul de simțăminte omenești , eu știu să le port cu/în mine… Sunt încă sub puterea surprizei. Nu mă grăbesc. Mâine dimineața, în drum spre birou, am să ia trandafiri și am să-i dăruiesc celor cu care, întâmplător sau nu,vom aștepta în aceeași stație un vehicul altfel decât cel clasic; un fel de navă fără comandant, ghidată doar de bucuria de fi împreună pentru câteva clipe. (…)
fragment din romanul Eliana. Apus și răsărit de soare în Lumea virtuală, Corina Victoria Sein, 2016
Evenimentul editorial-cultural-turistic organizat de către Editura Excelsior Art, cu prilejul apariţiei volumului de poezie satirică „Concert la două căciuli” de Emil Şain. Lansarea de carte nu este una clasică datorită modului în care a fost gândită. Participanţii au beneficiat de o croazieră pe Canalul Bega cu vaporaşul „Pelican”. Prin bogăţia imaginilor vom cunoaşte Timişoara aşa cum nu o putem vedea în fiecare zi. Acest videoclip a fost realizat la 4 ani de la trecerea în nefiinţă a scriitorului Emil Şain. (Filmarea a fost realizată de cineastul Victor Popa. Îi mulţumim!)
Eliana încearcă din nou să-şi desprindă degetele de pe oglindă. Reuşeşte. Se simte copleşită de o oboseală dulce, promiţătoare de răsfăţ.
– Înapoi în pat! îşi porunceşte.
O voce venită parcă de peste tot, o ţintuieşte mai departe în scaun şi-i cheamă privirea din nou în apele reci ale oglinzii. Dinspre oglindă, sau de dincolo de oglindă, venea spre ea un bărbat între două vârste.
– Nu eşti real …
– Eliana, începem jocul…
– Cine eşti?
– Sunt, să zicem, stăpân peste nimic! – Ce urmează? – Mergi în bibliotecă, deschide laptop-ul, fă ce trebuie făcut pentru a viziona un film, aşează-te comod şi petrece prima oră din restul vieţii tale alături de mine, printre gândurile, grijile, visele, regretele, iubirile, duşmăniile, frustrările, ambiţiile, frica, accesele de panică, clipele de fericire, atâtea câte au fost să fie…
***
Câteva becuri se sting. În cameră se instalează o lumină firavă; o luminiţă de veghe. Eliana se ridică încet, apoi, cuprinsă de grabă, intră în bibliotecă. Marcată de aceeaşi grabă, urmează pas cu pas indicațiile primite. * Un pocnet sec, asemănător cu cel pe care ea îl auzise pe când se afla la fereastră, neliniştitor, dureros. Zgomotul îi aduce un fel de mângâiere generatoare de neliniști. Monitorul laptop-ului este invadat de case, locuri, scene cotidiene; o sală de teatru arhiplină al cărui public aplauda frenetic în timp ce undeva, în faţă, se lăsa o cortină; un parc, un vapor aflat în mers pe o mare agitată, porţile închise ale unui palat la ora când se schimbă garda regală, o caravană care traversa un ţinut de basm, toate parcă decupate dintr-un film; anapoda; fără cap, fără coadă. Este gata să protesteze, dar îşi aminteşte la timp că i se propusese un joc, iar ea, atunci când a acceptat să fie moștenitoarea domenilui, îşi dăduse acordul. Brusc, derularea imaginilor se opreşte. Monitorul rămâne câteva clipe întunecat, apoi se luminează treptat, aducând în din dreapta și din stânga părți dintr-o oglindă, care, pe neașteptate, se lipsesc și formează un tot; o oglindă în care se reflecta chipul ei, iar undeva în fundal, o umbră imensă …
…Mă ia cu frig…
– Eliana, te-ai instalat confortabil?
… şi vocea e aceeaşi…
– Eliana, atunci când tu vei viziona acest film, eu voi fi departe. Plec pentru că nu mai am putere să aştept.
… mie îmi spui?
… Când trebuie să-ţi asiguri confortul psihic, în fiecare zi, nu ești spontan, te mulţumești doar cu gesturi şi gânduri reflexe… Efectul este ceea ce merităm să fim: o aglomerare de întâmplări haotic petrecute care ne înrobesc coincidenţelor şi unor condiţii de moment…
– Corectă şi exactă observaţie, iar concluzia, dacă-mi permiţi, nu va fi nicicând cea dorită dacă nu reuşim să ne convingem pe noi înşine că suntem mai mult decât o stare de bine, o stare de rău: putem să fim, la o adică, opera cuiva care ne-a creat pentru a împlini un destin… desigur, unii dintre noi avem ghinionul de a fi jucăria te miri cui…
– Important e să alegi cu prudenţă partenerul …
– … nu numai!
– …să negociezi dur regulamentul, să fixezi punctul central al scopului, să abordezi doar evaluarea critică, fără echivoc, a efortului, a rezultatului, să admiți idee că ai putea să pierzi…
– … cred că ai dreptate…
– Eliana, o bună parte din viaţa mea am adunat piese pentru joc…
– Sunt curioasă să aflu de ce…
– Curând, mai precis peste câteva clipe, ies din joc… de-acum e jocul tău, faci ceea ce trebuie făcut, dar mai ales să ai mereu atenția îndreptată spre partener…
– Vorbeşti despre un joc capcană? Un joc în care partenerul este sedus de misterul şi de farmecul pânzei de păianjen?
(…)
Eliana. Apus și răsărit de soare în Lumea virtuală, Corina Victoria Sein, roman, 2016
Era trecut de miezul nopţii când Ivona sună la uşa casei fostului ei soț. În vreme ce aştepta să i se deschidă, încearcă să ghicească motivul pentru care Mihai o chemase cu atâta insistenţă. Întunericul nopţii, liniştea aproape de nesuportat îi aduseră în minte o frază citită cândva: „Toate femeile fericite se aseamănă între ele. Fiecare femeie nefericită, însă, este nefericită în felul ei.” – Stupid! își zise ea. Mai apăsă o dată butonul soneriei. Desluşind, în spatele uşii închise încă, paşi grei, apăsaţi, ridică sprâncenele a mirare, iar când se află faţă în faţă cu Mihai, întrebă ironic: – Dorul şi dragostea te-au ţinut treaz? Mihai, cel veşnic inspirat în replică şi spontan o privea grav. Gravitatea îi dădea un aer indecis, de bărbat aflat într-o încurcătură din care era conştient că nu va ieşi doar prin forţe proprii şi nici prea curând. Crezând că întrebarea ei îi provocase o atare suferinţă, Ivona se grăbi să-l liniştească: – Nu mă lua în seamă! Dar realmente sunt surprinsă: eşti acasă, mă aştepţi… în fine, nu m-am bucurat, cred, niciodată de atâta atenţie. Mihai îi luă mâna şi o strânse între palmele lui. – Eşti nedreaptă… Vru să mai spună ceva, dar sfârşi prin a lăsa mâna Ivonei şi-şi plecă fruntea în pământ. „Da, e copleşit şi preocupat de ceva, de cu totul alte probleme decât cele obişnuite…”, se gândi Ivona. Şi nu se înşela. – Eşti bine? întrebă ea după ce aruncă geanta pe o măsuţă din holul spaţios. – Da, spuse Mihai, dacă reinventez lumea după tiparele nebuniei… O luă înainte şi deschise uşa, lăsând-o pe Ivona să păşească prima în cameră. Avea pe faţă o expresie nouă, ciudată. Privea ţintă, cu nerăbdare şi totodată cu sfială. Ivona se aşeză într-un fotoliu, îşi ridică privirea invitându-l să vorbească. Mihai îşi freca fruntea înaltă şi-şi scutura capul, încercând parcă să alunge un gând supărător. O arzătoare simpatie pune stăpânire pe Ivona. La urma urmei, era datoare să-l asculte, să-l ajute dacă încurcătura în care, pesemne, intrase, nu contravenea principiilor ei morale. – M-ai chemat. Am venit. Ce văd însă nu-mi place… Şi, rostind aceste cuvinte, îşi prinse tâmplele între palme. – Eşti cu adevărat frumoasă… Ivona îi ridică bărbia cu un deget şi-l rugă zâmbind: – Să nu fii sentimental… – Bine. Ivona deschise fereastra şi privi cerul. Luna stătea albă deasupra casei. Aerul era rece. I se făcu frig. I se păru şi mai frig când se gândi la ceea ce, probabil, simţea Mihai, care îşi încleştase mâinile cu apucătura unuia ce lupta cu imposibilul. Părea disperat, prăbuşit. Aştepta ca Ivona să-i spună ceva de care el să se agaţe ca de un colac de salvare. Însă ea întrebă doar politicoasă ce i se întâmplase. – Am trecut printr-o mulţime de evenimente. Cu toţii trecem prin tot felul de necazuri. Ivona tăcu şi surâse, încurajându-l. – E vorba de Mona. Mă întreb dacă vrei s-o ajuţi… – Eu? Cum aş putea?
* Dintr-o dată, în ochii minţii lui Mihai apăru chipul Monei făcându-l să vibreze de un dor aproape insuportabil. Ivona se uita la el cu înţelegere, dar şi cu iritare. „Nu ar trebui să-şi manifeste suferinţa atât de făţiş”. – O să treacă noaptea şi eu tot n-o să aflu din ce motive mă aflu aici, spuse Ivona – Iartă-mă, mi-e greu, nu ştiu de unde să încep.
* Mâna lui dreaptă, vârâtă adânc în buzunarul elegantei haine de casă, de o culoare nedefinită, între verde pal şi tonuri calde de maroniu, mototolea scrisoarea pe care o primise de la Mona: o scrisoare disperată prin care îi cerea ajutor: „În distrugerea propriei mele vieţi, până acum, am fost cu adevărat un geniu. Am făcut exact ce nu trebuia. Poate că sunt nebună, dar nu incurabilă, Cea mai elocventă dovadă este conştientizarea pericolului. Am trăit, mai trăiesc şi în aceste clipe cu spaima perpetuă că o să fiu asasinată. Până şi aici, în mănăstire, unde mă bucur de o îngrijire deosebită şi sunt păzită cu îndârjiri şi devotament, nu mă refer la cei ce mă ţin sub supraveghere, ci la măicuţe… Îmi duc zilele într-o teroare de nedescris. Văd în fiecare umbră, în fiecare cotlon ascuns un potenţial asasin. Şi, de câtva timp, cortegiul nefast al simţămintelor negative, cu care convieţuiesc într-un fel de mariaj imposibil de anulat, s-a îmbunătăţit cu sentimentul frustrării. Îmi trece prin cap că am fost adusă aici de tata și de tine și că mă veţi lăsa să putrezesc între aceste ziduri… Dacă nu eşti fricos, dacă-ţi pasă de mine, înlesneşte-mi plecarea din ţară. Fă asta fără să-l implici pe tata. E de modă veche, n-ar înţelege. Cred că mi-ar conveni să plec la Berna. Cunosc oraşul, acolo am şi câteva cunoştinţe bune, dar, ce e esenţial, la Berna n-am fost cu Paul, am fost cu tata pe când aveam şaptesprezece ani, iar el conducea renumita clinică a doctorului Walter Müller și era după cum toată lumea știe, era unn neuro chirung rrnumit. Atât. Mai multe nu trebuie să afli. Accept orice variantă de scenariu. Mai mult: îmi asum toată răspunderea. Închei aici. Motivul este obiectiv: peste reşedinţa-mi provizorie s-a lăsat noaptea. Aproape că mă doare sufletul de câtă linişte s-a înstăpânit. Locul ăsta e ca o mică cetate împrejmuită de ziduri şi, când trăieşti ca un paria, secretele obştei, dar şi ale tale sunt păzite de intruziunea persoanelor neimplicate. Acest fapt face să mă menţin într-un spaţiu oarecum protector. Ai să rişti? Hotărăşte-te! Am obosit şi fizic şi afectiv.”
* Degetele lui Mihai, în contact cu scrisoarea, păreau să ia foc. Cuvinte scrise cu cerneală violetă îi erau dureros săpate în memorie. Îi zvâcneau buzele. Cântărea în minte planul făcut în grabă şi în care nu avea deplină încredere. Ca un făcut, oboseala, starea lui cea mai obişnuită în ultimele săptămâni, acţiona ca o veritabilă formă de apărare; nu lăsa aproape nimic să pătrundă până la zonele înţelepciunii şi să tulbure voiajarea egocentristă a primejdiilor ce-i se perindau în straturile cele mai vulnerabile ale structurii sale sufleteşti. Chiar şi introspecţia avea un curs indecis şi voltaj necontrolat, născând meandre, introspecţie alimentată de strigătul de ajutor al Monei, dar şi de obiceiul lui de a analiza cu prudenţă toate datele problemei. Toate gândurile lui, toate semnalele venite din afară sunt preluate de memorie şi prelucrate imediat preschimbându-le în vârfuri de lance. De multă vreme, somnul nu-i mai era liniştit, subconştientul, asemeni unui capac sub presiune, îl hărţuia continuu. Cauzele erau obiective. Mona se afla prinsă într-o ţesătură complicată de situaţii din care în unele intrase conştient, iar în altele fusese împinsă de ghinion.
* Pauza în conversaţie părea să se prelungească nepermis de mult. Ivona dădea semne de iritare. – Ştii care-i problema ta? întrebă ea păstrându-şi surâsul, atunci când o femeie care face parte, chiar și vremelnic, din viața ta și se află într-o situație dificilî, te consideri obligat să o aperi… – De data asta vreau doar să nu greşesc faţa de tine. Mă întreb dacă am dreptul să te implic într-o poveste deosebit de primejdioasă. – E prea târziu să-ţi mai pui întrebări. În plus, nu-mi place să hotărăşti pentru mine. Povesteşte-mi, deci, pune-mă la curent cu păţaniile voastre.
(…)
din romanul Și dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995
Casa care adăposteşte gânduri • Editura Excelsior Art 