Avem nevoie de modele? / Eu, Deea, în pragul majoratului / 8


(…) Instinctiv, îmi adun umerii în faţă şi-i prind cu palmele. Prin acest gest, cred eu, mă apăr de agresiune…
Agresiune? Sau, pur şi simplu, mă agăţ de un banal pui de vânt pentru a pune capăt lecturii romanului – după spusele lui Ştefan – scris de Anna?
Tot ce simt acum este o nevoie teribilă de reculegere.
Lacrimile-mi împăienjenesc privirea în timp ce o apăsare teribilă se aşază temeinic de a lungul spinării, împovorându-mă cu teribilului păcat al violatorului de secrete.
Dacă Anna a fi dorit ca noi, familia, să fim puşi la curent cu preocuparea ei, ar fi găsit un moment prielnic, ar fi găsit forţa necesară s o facă, dar nu a făcut-o.
Aşa a hotărât ea; să nu vorbească.
Aşa stau lucrurile şi ele nu pot fi altfel orânduite.
În stilul ei inconfundabil, şi-a luat în serios un rol; acela ce cumulează mai multe funcţii, printre care pe cea de victimă, pe cea de justiţiar, dar şi pe cea de protector, le-a plasat undeva la îndemână de unde, până în acest moment, le-a mânuit iscusit. Rămâne de văzut dacă şi în folosul cuiva, în speţă al ei…
Nu pot să nu mă întreb: ce se întâmplă cu noi, ce se întâmplă cu lumea, dar mai ales ce se întâmplă cu Anna?
Întrebări pot pune la infinit.
Problema rămâne!
Îmi propune, de îndată ce ne vom întoarce acasă, să fac ceea ce nu am făcut până astăzi: să accept, să provoc dacă e cazul, acel gen de comunicare benefic pentru toată lumea…
… „toată lumea, benefic…”
Cine mă cred?
Rămâne de văzut dacă, răspunsul aflat va egala cândva, clipele de nesiguranţă, de luptă cu mine însămi sau îmi va înlesni cufundarea în vreun alt noian de interogaţii, eterne, partenere ce nu cunosc, aşa cum nici eu nu cunosc, repausul.
Mă simt antrenată într-o cursă – ar putea să fie şi ea eternă – de a curmezişul rânduielilor, făcând eforturi să mă conving că perpetua alergare valorează cel puţin cât nişte ochi recunoscători, sau câteva gesturi protectoare…
Viabilă este doar certitudinea că de aproape o zi şi o noapte am fost proiectată într-un alt fel de lume: a suferinţei.
Un loc de unde în orice clipă se pot amplifica până la dramatic situaţii, se pot produce miracole şi toate acestea în vreme ce afară, doar la câţiva metri, apa într-o fântână arteziană susură sub imperiul nu ştiu cărei legi fizice, sfidează imensitatea şi desenează arabescuri fără să-i pese că imaterialele contururi dispar înainte de a se fi definit cu adevărat. În imediata apropiere a acestei risipe de inconştientă activitate diurnă, o tufă de trandafiri expulzează prisosul de parfum ce însoţeşte susurul fântânii. Uniunea lor atrage ca un magnet trecătorii care, seduşi, se poziţionează cât mai aproape de sursă, aşezându-se pe marginea de piatră a fântânii şi, după câteva clipe de admiraţie sau de derută, deşi nu se cunosc între ei, încep să sporovăiască.
Sunt tentată să le tulbur plăcerea, strigându-le: ei bine, oameni buni, ce se întâmplă?
N-am s o fac.
Sunt sigură că intervenţia mea nu ar opri sub nici un motiv cheful de comunicare al personajelor adunate de întâmplare în acelaşi loc, iar şuvoiul de apă al fântânii arteziene va continua să vorbească şi trandafirii să-şi reverse parfumul…
Conversaţia mea purtată cu mine însămi, pare să fie desprinsă dintr-un manual de comunicare nepractic pentru uzul adolescenţilor cu oareşicare probleme de adaptare socială.
Cine mă cred?
Cine sunt!
Răspunsu-mi are toate elementele pentru a fi încadrat în categoria deciziilor şi nu e corect.
Rămân mai departe pe scaunul incomod, la masa de sub fereastră, cu mâinile aşezate, ca un scut, peste paginile necitite încă şi vor mai rămâne aşa o vreme, pentru că sunt derutată, sunt obosită şi nu am sub control toate firele teribilei întâmplări.
Mă tem şi sunt îngrijorată.
Mă tem pentru că nu ştiu dacă am puterea să fac faţă încercărilor, dacă sunt pregătită să mă împovărez cu mari responsabilităţi, dar cel mai tare mă tem de clipa în care va trebui să iau decizii.
Sunt îngrijorată pentru viaţa tatei, a Annei, dar şi pentru starea de sănătate a mamei, a Mioarei, care în acest moment se află sub supraveghere medicală după ce a încercat să se arunce de la fereastra rezervei în care se află tata…
Aşa stau lucrurile, aşa au fost ele planificate să se petreacă.
Cel puţin acest aspect îmi este clar şi nu e puţin.
Mă simt ca un misionar începător: nu ştiu de unde ar fi mai bine să rostesc primul meu discurs: de la o tribună improvizată, stând în picioare, sau de lângă soclul unui edificiu?
Ce edificiu?
Un monument!
Soclu – monument!
Să presupun că soclul există, dar monumentul?
Nici un inventar al monumentelor din lume nu cuprinde monumentul evocat de mine pentru simplul motiv: nu există încă…
Consider că, nu este exclus să greşesc, fiecare om este autorul unui magnific monument: viaţa lui.
Am nevoie, aşadar, de un monument care să fie al meu. Îl am?
Anna îl are cu siguranţă.
Gândurile, îndoielile, trăirile ei adunate în paginile ce le am încă sub ochi, sunt chiar monumentul ei.
Viaţa ei se află aici, sub palmele mele, concentrată în câteva sute de pagini de roman…
Viaţa ei!
Monumentul ei!
Sunt bunuri asupra cărora, în acest moment, ea nu le mai poate decide, nu le mai poate apăra: pentru viaţa ei garanţi sunt medicii…
Romanul!
Anna a construit romanul după chipul şi asemănarea ei?
Nu!
A construit în imaginaţie o Anna „zidită” în semne grafice: agresivă, puternică, decisă şi tenace – care o protejează de propriile-i slăbiciuni, pentru că în fond ea este o fată sensibilă, generoasă, tolerantă, are un caracter blând, pe care, nu ştiu cum face, reuşeşte să-l ascundă… şi e teribil de dependentă de dragoste şi afecţiune… Puterea ei se află în afară de ea, disipată în acest tom…
Oare ce a făcut Anna în zilele şi nopţile, când copleşită de o forţă căreia nu-i se putea opune, aşternea pe hârtie trăirile şi gândurile ei?
Bănuiesc că era relativ fericită, vreau să spun că era mai degrabă fericită decât nefericită. Era hărţuită totuşi de tristeţi a căror pricină se aflau acasă şi de neplăceri ale căror tentacule o pândeau de pretutindeni.
Bat câmpii!
Prea lungă discuţia pe care o port cu mine însămi.
Nu am încotro.
Este modul prin care încerc să mi încarc bateriile, modul prin care caut soluţii şi, de ce n-aş recunoaşte, mă lupt cu teama, cu nesiguranţa, cu, în ultimă instanţă, neîncrederea în propriile mi puteri.
Sunt conştientă de faptul că peste noapte am devenit jucătorul principal într-un joc pentru care nu prea sunt pregătită şi pentru care nici nu ştiu dacă am vocaţie…
Sunt în pragul unei încercări importante, ca un somnambul pe marginea unei stânci: să mă trezesc oare înainte de a sări sau să las visul să continue să facă ordine în starea de buimăceală prin care rătăcesc? ( …)

Fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005, Ed. Excelsior Art

Reclame

Avem nevoie de modele? / Eu, Deea, în pragul majoratului / 7


(…)

Luăm un taxi.
Acasă, încerc din răsputeri să fiu de ajutor.
Nicio şansă.
Totul fusese pregătit: mâncarea pusă în cuptorul cu microunde, masa aşezată ca la carte.
– Deea, vrei un aperitiv?
– Depinde, ce?
– Salată de fructe de mare…
Strâmb din nas.
–Trecem direct la supă, O.K.?
– Cum vrei. Nu-l aşteptăm pe tata?
– Ia masa cu nişte prieteni, o să ajungă spre seară…
– De unde ştii?
– Ştiu!
Răzvan se opune categoric: nu, vrea să vină tata. Şi pentru că nu ţine nimeni cont de dorinţa lui, apucă un colţ al feţei de masă şi trage. Catastrofa este iminentă. Instinctiv prind celălalt capăt al feţei de masă şi trag în direcţia opusă. Efectul: salvez (de la a se face cioburi) vesela, dar acţiunea mea îl supără pe băieţel.
– Eşti rea şi nu te mai iubesc. Îl iubesc doar pe tata…
– Treci în camera ta! O să mănânci atunci când te-o răzbi foamea. Acum pleacă!
Răzvan refuză. Dar, în cele din urmă, nu are încotro.
Nu sunt de acord cu pedeapsa. Dar, cum nimeni nu mi cere părerea, tac şi ciugulesc câte ceva. Ajut la strânsul mesei şi la spălatul farfuriilor.
– Vrei să ascultăm muzică?
– Contează ce vreau?
– Desigur.
– Atunci să stăm de vorbă, dar de-adevărat…
Acceptă cu un gest simplu, ridicând din umeri: de acord.
– Bine… Cine eşti?
Mă priveşte lung, fără uimire, doar cu înţelegere.
– O femeie îndrăgostită…
Numai de un astfel de răspuns nu aveam nevoie. Prevăd că o să-mi plângă pe umăr, o să jure că n-a vrut să facă rău nimănui, bla, bla, bla.
– Ascultă…, nu mi-e la îndemână să-i rostesc prenumele, acasă la mine, i se spune cealaltă, sau mama frăţiorului nostru.
– Deea, eu sunt Mioara, aşa m-a botezat naşa…
Mă simt ca şi cum cineva m-ar fi surprins în baie, dezbrăcată.
Pentru prima oară, după acea vară cumplită, îmi trece prin cap idee că, în urma destrămării familiei mele, nu numai noi am suferit. Nici ea nu a avut drumul presărat cu petale de trandafir…
– Mioara! Ei bine, chiar îl iubeşti pe tata?
– Da! Nimănui în lumea asta nu i-aş răspunde la o astfel de întrebare, doar ţie… Pentru că tu ai fost cumva de partea noastră…
Nu, e prea mult spus, tu ai încercat să nu ne judeci chiar atât de aspru, de categoric, n-ai aruncat cu piatra… Vrei să ştii cine sunt… Ascultă!
Am, chiar dacă acum ne priveşte de undeva de sus, şi eu, ca fiecare, o mamă. A fost o femeie frumoasă, ambiţioasă, rebelă, mereu pusă pe harţă, mereu gata să calce în picioare pe oricine ar fi îndrăznit să se interpună între ea şi planurile ei. Planurile ei, din păcate, erau atât de nerealiste încât nimic nu-i ieşea. A vrut să fie o femeie independentă, dar a sfârşit prin a fi întreţinută; la început de bunicii mei, apoi de diverşi bărbaţi… Drama ei a fost aceea că aproape toţi bărbaţii din viaţa ei o vedeau frumoasă şi atât… Nedrept.
Avea stil, era inteligentă, afectuoasă şi, mă gândesc, ar fi fost capabilă să fie şi loială, dacă cineva i-ar fi cerut…
Anii treceau, ea contabiliza eşecurile.
Între timp, m-a născut pe mine.
O perioadă scurtă, mult prea scurtă, a încercat să ia viaţa aşa cum era: nici bună, nici rea.
O astfel de existenţă era departe de viaţa la care visase dintotdeauna.
Cu toate că se agăţase de mine ca de un colac de salvare, nu a fost suficient. Dimpotrivă, curând a considerat că un copil îi punea nenumărate piedici.
La nici doi ani, am fost expediată la bunici.
Nu i-a fost mai bine.
A strălucit câteva luni, apoi a avut o cădere dramatică.
Neputând să accepte ceea ce era evident, s-a refugiat în băutură.
A urmat dezastru.
Slăbită, scârbită de viaţă, n-a putut trece pragul critic, chiar şi pentru o femeie echilibrată, vârsta de treizeci de ani de ani, s-a sinucis…
– Dar tu, tu cum ai crescut?
– Aşa cum cresc copiii…
Sunt pregătită să-i adresez şi alte întrebări.
Simt, însă, în spatele meu, o mişcare uşoară, dar insistentă, rugătoare.

Mă întorc.
Răzvan se instalase, ghemuit, sub braţul fotoliului meu. Am o bănuială: băieţelul s-a săturat să rămână în camera sa, socotind, pesemne, pedeapsa expirată şi încercând să mă ia drept aliat, în cazul în care mama lui l-ar fi expediat din nou. Încerc să-l conving prin semne că ar fi mai bine să se întoarcă în camera sa şi să aştepte. Copilul se ridică în picioare, mândru şi hotărât. Îmi aruncă o privire plină de reproş, apoi întoarce spatele şi urcă scara ce duce spre dormitoare. Tare aş vrea să alerg după el, să l-iau în braţe, să-l fac să zâmbească şi să zburde, să întoarcă toată casa pe dos, aşa cum făceam, la vârsta lui, eu şi Anna.
Mioara, fără să ridice măcar fruntea, îi spuse lui Răzvan:
– Ai voie să te joci cu garnitura de tren, dar…
Restul cuvintelor Mioarei sunt acoperite de un strigăt triumfător.
Ce puţin ne trebuie pentru a fi fericiţi! filozofez eu, în stilu mi caracteristic.

Pe chipul gazdei mele sălta jucăuş un crâmpei de lumină, antrenând umbrele înserării delicate, ce pluteau tăcute prin încăpere, într-o mişcare asemănătoare cu cea a oglinzii unei ape domoale şi prietenoase, albindu-se treptat ca şi cum ar fi fost stârnite de paşi grăbiţi de lumină.
Calm, linişte, o oarecare siguranţă şi multă căldură sufletească.
Acestea sunt sentimentele mele, altele, total diferite de cele pe care le lăsasem în urmă cu mai bine de şase ore.
Destul! Dacă continui să văd sub lupă întâmplările de acasă, risc prea mult. Ori, scopul meu, cred cu toată tăria, nu este de a judeca cu adevărat modul de viaţă al Annei, de a o aduce la disperare… (…)

Fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005, Ed. Excelsior Art

Avem nevoie de modele? / Eu, Deea, în pragul majoratului / 5


(…)

Mă înşel eu sau sora mea are privirea voalată?
De parcă mi-ar fi ghicit gândul, Anna ridică sprâncenele şi redevine sora mea urâcioasă, distantă şi nesuferită.
– Deea, fii bună şi dă fuguţa în camera ta. Eu şi mama avem de discutat probleme care nu te privesc.
– Da? De ce crezi că eu, sora ta, accept ca cineva să-mi controleze viaţa?
– Eşti încă aici, viperă mică? Pleacă! Nu cred că vrei să suporţi consecinţele nesupunerii tale.
– Pune-mă la încercare…
Anna se ridică brusc. Fără nici o urmă de ezitare, îmi prinde umărul stâng şi, cu o forţă pe care nu i-o bănuiam, mă trage după ea, deschide uşa şi-mi face vânt, aruncându-mă pur şi simplu pe culoar. Mă întorc hotărâtă să reintru în sufragerie.
Uşa era încuiată. Bat cât pot de tare şi o implor pe mama să nu o lase pe Anna să mă umilească în acest fel.
Zadarnic.
Uşa rămâne închisă.

***

Ştiu cum o să petrec următoarele ore: am să merg la tata.
Nu am mai fost la el de mult.
Desigur, vorbim la telefon zilnic, însă dialogul este de fiecare dată scurt, sec, dar mai ales îngrijit, atunci când, presupun, mama mea vitregă se află în aceeaşi încăpere cu el… Tata, mă întreb retoric, e fericit?
Mama spune că fericirea este o invenţie a oamenilor slabi, vulnerabili, vanitoşi… şi nu mai ştiu cum îi categoriseşte ea pe cei ce tânjesc după o oarecare stare de graţie… sau de alint?
Constat că tocmai o iau razna, pe arătură, vorba bunicii.
Gândurile sunt rod al minţii. Ce bine este că acest rod rămâne mut, nu poate fi vizualizat şi făcut public decât atunci când autorul, adică persoana mea, în acest caz, vrea…
Mă întreb…
… iar?
Nana, cea mai bună prietenă a mea, tot spune că mintea mea este dominată de o sumedenie de întrebări, de reflecţii căutate…
Aşa o fi!
Ceea ce nu ştie ea şi nici lumea, căutările mele se rezumă doar la indivizii ce alcătuiesc, într un fel, lumea mea, eu nu caut, eu nu construiesc deliberat întrebările, eu le am, un dat pentru care nu am plătit încă un preţ, dar pe care-l folosesc din plin. Aşa se face că ştiu să întreb, ştiu să mă bucur din plin de plăcerea îndelung aşteptată atunci când răspunsul nu vine imediat…
Nicio întrebare, până acum, nu a rămas fără dezlegare, chiar dacă pentru a afla răspunsul am fost nevoită, pe lângă aşteptare, să apelez la elemente de reflecţie, de imaginaţie, de meditaţie…
În acest moment, dorinţa mea, de a afla dacă tata este sau nu fericit, se dovedeşte a fi iute, poate un pic vicleană şi poate prea adâncă…
Mă întreb…
iarăşi? 
Vreau cu adevărat să aflu ce se întâmplă cu tata.
Dacă el, sărmanul, o spun nu cu compătimire, ci cu dragoste, se află într un conflict cu sine? Are cineva dreptul de a-i cerceta conştiinţa, de a asista la lupta lui cu noianul de fantasme ale trecutului?
Da!
Da,eu, fiica lui, am acest drept. Am şi datoria…
Vai, sunt şi patetică! Există un singur mod de a-mi satisface curiozitatea, benefică sau bolnăvicioasă: să nu las, conştient sau inconştient, să se înrădăcineze vreun conflict.
Conflictul, în cazul de faţă, este chiar dorinţa de a trăi această zi altfel de cum a început: cu mai multă prospeţime; mai multă înţelegere şi respect pentru deciziile luate de cei din familia mea; mai multă abilitate de a mă plia sau de a mă înscrie pe întorsăturile pe care viaţa mi-le rostogoleşte în faţă; mai multă înţelepciune şi răbdare, ce se dovedesc a fi capitale în rezolvarea situaţiilor, dar şi, poate cel mai important, însuşirea artei de a exprima cu prudenţă opinia: să judec cât pot de drept, să ascult, să provoc, să meditez profund, să amân plăcerea tragerii concluziilor…
Eh, dar mi se pare cam mult, chiar şi pentru mine…
N-am ce face: decizia trebuie să fie luată.
Eu am hotărât!
Anna n-are decât să-şi macine frustrarea şi neputinţa mulţumindu-se doar cu prezenţa mamei.
Da. O să-i vizitez pe tata şi pe mama mea vitregă.

Cine e soţia tatălui meu?
Numele ei este…
Nu contează numele!
Atunci când tata a hotărât să ne părăsească, abia împlinise douăzeci şi unu de ani, avea cu doi ani mai mult decât Anna. Era şi este, în opinia mea, o făptură delicată, mult prea tânără pentru tata, un piculeţ naivă, nepregătită şi deloc potrivită pentru a o înlocui pe mama în viaţa tatei, mă refer la viaţa socială, spirituală.
Nu a fost, nu este o femeie frumoasă.
E drept, are plăpândul şi trecătorul farmec dat de tinereţe.
Mă întreb: oare este de ajuns pentru a-l ţine lângă ea pe un bărbat aşa cum e tata: erudit, generos, sever în selecţia cercului de prieteni şi a acelora de care el a hotărât să aibă grijă, neiertător şi dur cu cei ce încearcă să-i intre sub piele, folosindu-se de metode nu prea ortodoxe atunci când vrea să scape de cineva? E şi mai neiertător cu cei ce se dau plini de virtuţi, dar se dovedesc, în final, a fi lepre…
Ea, soţia tatălui meu, la prima vedere, nu pare a se încadra în tiparul femeilor care s-ar putea numi jumătatea ideală.
Am mai spus: nu este o frumuseţe, nu este sociabilă, nu este spontană.
Este, în schimb, timidă, dar nu acel gen de timiditate ce dă farmec femeilor tinere, mai degrabă este confuză, nesigură, nu se iubeşte pe sine şi, colac peste pupăză, cum ar spune bunica, are nu pronunţat spirit de turmă.
Şi iată cum apar întrebările: ce a văzut tata la ea?
Jur că o să aflu.

***

Pentru a ajunge la vila tatei, trec pe lângă un râu magnific, la care ajung coborând câteva trepte largi, ce se sfârşesc brusc, chiar în malul abrupt. Pe aceste trepte, din piatră translucidă, pare să calce, să trăiască toată lumea. Din zori şi până spre miezul nopţii, acestea sunt călcate de mai toţi cei ce locuiesc în cartier, în drumul dinspre casă sau înspre casă.
Aglomeraţie şi zgomot.
De a lungul malului, chiar din apropierea treptelor, au fost amplasate bănci. Una lângă alta. De parcă cineva ar fi bănuit nevoia oamenilor de a se opri o clipă din graba lor şi de a se aşeza, pur şi simplu, pentru a se odihni sau pentru a gusta un strop de frumuseţe, de puritate înainte de a se închide în micul lor univers casnic.
Şi într un caz şi în celălalt, eu, privindu i, în aceste clipe, îi bănuiesc pierduţi în speranţele şi aspiraţiile lor, în capcanele întinse de viaţă, în cântecele melodioase izvorâte pentru fiecare altfel.
Clopotele bat, foarte aproape.
Prin uşile mari, deschise, ale edificiului, întrezăresc câteva femei rugându se; cineva, de sus, de la balcon, unde şi duc veacul câţiva corişti, intonează o melodie şi toţi, cei care ne aflăm pe malul apei, ne întoarcem cu faţa spre Catedrala Mitropolitană şi ascultăm într o tăcere desăvârşită.
Pe malul celălalt al râului, văd, printre alte clădiri, casa tatei situată la cotitura bulevardului străjuit de salcâmi. Nu este mai arătoasă, dar cele câteva elemente în stil brâncovenesc îi dau un aer personal, îmbiind, pe oricine ar lăsa privirea să zăbovească asupra ei, să i dea atenţie şi, dacă are curajul, să pătrundă înăuntru pentru a cunoaşte cine şi cum trăiesc cei de acolo.
Eu de ce nu mă grăbesc?
Nu am pornit, oare, la drum pentru a afla cum trăieşte cu adevărat tata în căminul său, altul decât al meu, al Annei, al mamei?
Ba da!
Revin şi întreb, mă întreb: cine e femeia care a luat locul mamei? (…)

Fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005, Ed. Excelsior Art

Avem nevoie de modele? / Eu, Deea, în pragul majoratului / 3


20 septembrie9

(…)

Deschid fereastra.
Sunt învăluită de aerul primăvăratic, prietenos, strălucitor, ca şi cum ar înălţa particule de lumină. Mă aplec peste marginea geamului şi aud cum pocnesc, vioi şi hotărât, mugurii plopului sădit de mine şi de tata, atunci când a început construcţia vilei…
Astăzi e o zi în care e păcat să rămâi acasă.
Poate le conving pe Anna şi pe mama să dăm o raită prin magazine, prin parcuri.
În sufragerie miroase puternic a cafea bună. Pe pereţi lumina zilei se înfruntă cu lumina becurilor aprinse, aducând un joc ciudat de umbre.
La masă, mama şi Anna discută aprins, cu voce joasă. Observ că nici uneia nu-i păsa de bunătăţile aşezate pe câteva platouri.
În trecere iau o tartină, de dimensiunile unei alune, aşa i plac Annei, o înghit şi încerc să prind din zbor subiectul discuţiei.
Sora mea vorbeşte cu multă însufleţire despre ultimul eveniment monden la care participase seara trecută: o întâlnire specială cu un scriitor special.
Mă aşez la locul meu şi trag zgomotos o farfurie spre mine. O fac intenţionat, pentru a atrage atenţia asupra mea. Nu reuşesc.
– Hei, dragele mele, am voie să intru şi eu în „academica” voastră dezbatere.
Tăcere. Cele două mă privesc de parcă mă vedeau pentru prima dată.
– Hei, sunt eu, Deea, şi sunt fericită că ne aflăm, într o zi aşa de frumoasă, la aceeaşi masă. Vă iubesc!
– Maturizează-te! mă apostrofează Anna. Efuziunea ta e vulgară.
Reacţia ei mă ia prin surprindere, dar nu atât de mult încât să mă ghemuiesc în scaunul meu, aşa cum se întâmplă adeseori.
Ripostez:
– Dacă maturitatea mă va schimba, aşa cum te-a schilodit pe tine, mă lipsesc, rămân adolescentă!
– Fă paşi şi închide uşa după tine!
Sunt furioasă. Încrucişez braţele la piept – aşa făcea bunica atunci când voia să se impună în faţa noastră –, şi zic:
– Anoo, (ştiu că apelativul rostit în acest fel o va scoate din sărite) mi-e milă de tine. Ai pierdut bunul obicei de a te uita din când în când în oglindă? Sfatul meu: nu pleca de acasă fără să o faci! Nu pentru a te machia şi pentru a te admira, ci pentru a te întreba, chiar şi numai în gând: ştiu cine sunt? ştiu ce fac cu viaţa mea?Vreau să trăiesc cu folos ziua ce mi-a fost dăruită?
– Dar tu, nu te temi că devii patetică? Cine te crezi? Deţinătoarea bunului simţ şi a adevărului absolut? Nu eşti, surioară, decât o adolescentă care nu ştie decât să provoace.
– Tu vorbeşti? Tu, care conjugi verbul a provoca doar la persoana întâi? De ce te ambalezi? Întrebarea nu este retorică… Dar, pentru că tu nu respecţi nicio regulă a jocului, răspund eu în locul tău: acum, la cei peste douăzeci de ani, nu ştii cine eşti, nu ai idee ce vei face în următorii anii… Ce mi se pare mie grav în toată această harababură din viaţa ta? Faptul că rătăceşti pe un drum întortocheat, cu o istorie şi geografie discutabile, greşit, într-un cuvânt, şi, pentru că nu ai cugetat atunci când l-ai ales, nu ai plătit vama cuvenită – fac referire la faptul că nu ai asudat la alegerea traseului, ai luat ce era la îndemână. Greşesc? Posibil! Argumentează, convinge-mă că nu am dreptate! Până atunci, dă-mi voie să fiu îngrijorată, sunt o biată fiinţă umană şi-mi pasă de ce se întâmplă cu cei din familia mea…

Speriată, tac. Ce se întâmplă cu mine? De unde atâta îndrăzneală de a o înfrunta pe soră mea, direct?
Mă simt terminată, ca şi cum m-aş afla în faţa unei catas trofe anunţate, cu efecte ce vor schimba lumea, lumea mea.
Premoniţie?
Spaime de adolescentă?
Spaima nu vine de nicăieri, are un substrat…
Nu, ceea ce simt nu e nelinişte… Premoniţie?
Pentru că nu sunt în stare să dau un răspuns, mă întorc la Anna, străduindu-mă să reiau dialogul de acolo de unde îl lăsasem.
– Drama, tu trăieşti din plin o astfel de situaţie, capătă proporţii catastrofale şi se traduce prin evidenţa clară a ceea ce va fi să fie: devii sclava propriei tale atitudinii. Ştiu, nu mă iei în serios. Consideri că nu am dreptul de a pune sub semnul întrebării acţiunile tale, modul tău de viaţă. Nici nu o fac, doar te sfătuiesc să analizezi cele spuse de mine, cele ce se tot învârt, sunt sigură, şi prin forul tău cel mai intim, şi să nu le arunci la coşul de gunoi al istoriei personale. O.K.! Văd cu cât dispreţ mă priveşti. Consideri că nu e treaba mea. Fie! Doar tu hotărăşti ce faci cu viaţa ta de doi lei, rămâi înfiptă în centrul ei, acolo se tot mişcă haotic olimpiana ta fiinţă dominată de un orgoliu nemăsurat, dublat şi de un dispreţ total pentru ceea ce se întâmplă cu noi, restul lumii… Bănuiesc, surioară, că nu dai doi bani pe vorbele mele. Singura ta poziţie, atunci când eşti atacată – greu cuvântul, dar nu am altul la îndemână – este aceea de persoană ofensată care, în mintea ei aburită de nu ştiu ce rezultat al unor combinaţii de trăiri şi calităţi, după părerea mea, închipuite mai toate, este: Ce vă priveşte? Cum vă permiteţi să mă judecaţi voi? Uite că ne permitem. Cu toată faţada asta a ta de femeie de gheaţă, cu accente de superioritate, eu, dar nu numai eu, şi alţii ne-am săturat să ne prefacem că nu te vedem aşa cum eşti: o femeie cu o mulţime de calităţi, dar şi cu mai multe defecte. Cum eşti prea orgolioasă, prea preocupată de nu ştiu ce proiecte ambiţioase, ştiute doar de tine şi a căror singură ţintă este tot preţioasa ta făptură, nu-ţi dai seama că te situezi, mai tot timpul, într-un loc de unde şi unde ţi pregăteşti saltul… Nimic rău, zici tu, aşa am zice şi noi, dacă nu am citi, pe faţa ta, aproape permanent, o disperare ce se traduce cu: nu sunt încă pregătită pentru un salt în gol, mă tem de ceea ce aş putea simţi…

– Taci! se repede Anna să mi închidă gura. (…)

Fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005, Ed. Excelsior Art şi reeditat pe sport electronic, CD Destine în oglindă, 2013, (CD-ul cuprinde nouă dintre romanele Corine Victoria Sein)

Avem nevoie de modele? / Eu, Deea, în pragul majoratului / 2


cred2d3

(…)

Asta este Anna: hipnotizată de puterea libertăţii.
De o mie de ori mi-am pus întrebarea: oare cum e lumea proiectată în imaginaţia ei?
Cred că nu vreau să ştiu.
Ceva totuşi, pentru a respecta adevărul, recunosc: Anna are destul rafinament şi curaj pentru a fi specială, pentru a nu se lăsa încadrată în vreun tipar…
Iată, am ajuns, din păcate, exact în punctul de unde am plecat: acuz, judec.
Perfect.
Să încep cu începutul: ce a făcut Anna atât de diferit, de neconvenţional, încât a devenit o problemă?
S-a eliberat de sub teroarea familiei.
Nici nu se putea altfel!
Prin structură, e noncomformistă şi independentă…
Şi ce? Nu sunt şi alţii înscrişi în această categorie şi rămân, cât de cât, sociabili şi normali?
Sunt! Numai că ea are un mod parşiv, – ea îi spune original – de interpretare a noţiunii de independenţă: se strecoară cu mişcări derutante printre noi, face ce face şi îşi impune punctul de vedere. Sunt puţini – mă tem că numărul lor este neimportant – cei care nu sunt dispuşi să sporească turma supuşilor gata oricând să o adore. Printre cei puţini, fără a o fi arătat, până acum, pe faţă, mă număr şi eu.
Anna vrea independenţă, dar continuă să se lase întreţinută de tata, de noi. Într-o logică, dacă nu perfectă, cel puţin normală, o astfel de abordare, goleşte de sens sintagma „independenţă individuală… individuală, individualistă”? O fi corectă sintagma? Se pare că da, iar Anna este acum mai individualistă ca niciodată.
O fi bine, o fi rău?
De parcă îi pasă cuiva…
Ce ar fi să nu-mi bat capul cu lucruri prea complicate? Mai bine adun la un loc trăsăturile Annei, atâtea câte cunosc, şi schiţez un portret.
Când?
Acum!
Mă simt în stare, am o dispoziţie nebună să-i creionez profilul psihologic. 
Cui îi va folosi rodul trudei mele?
Nimănui!
Dar, cu siguranţă, mă voi simţi mai bine…
Aşadar, pentru început:
Anna nu este o visătoare.
Anna nu acordă cecuri în alb, nu dă nimănui o a doua şansă.
Anna nu crede decât în judecata ei, în adevărul ei, în dreptatea ei…
Anna nu face niciodată planuri, nu ia seama la ziua abia trecută, nu o aşteaptă pe cea viitoare. Ea vorbeşte doar despre disperările viitorului. Pentru ea contează doar clipa pe care o construieşte, în aşa fel încât să-i uimească pe cei cu care împarte acelaşi timp şi spaţiu.
Şi totuşi:
Anna este o fată extrem de frumoasă şi îşi poartă cu un nobil sentiment de certitudine frumuseţea.
Anna este neiertătoare, directă, dar vulnerabilă, dependentă de o mulţime de factori; are nevoie de admiratori, de o turmă de indivizi, pe care să-i domine prin intelect şi despotism. Cel care nu-i cade la picioare din prima clipă, aplică o tactică perfidă: îl seduce folosind metoda seducţiei studiate, apoi îl striveşte, la figurat, ca şi cum ar călca un gândăcel…
Anna are strălucire şi îndrăzneală intelectuală: schimbă banalul în spectaculos, încearcă să schimbe gândirea oamenilor şi culoarea lucrurilor. Uneori chiar reuşeşte.
Spre binele cui? Bineînţeles, al ei!
Anna este inteligentă şi ambiţioasă. Nu oboseşte niciodată, nimic nu-i se pare prea mult sau prea greu, dacă efortul aduce după sine ceva care are legătură directă cu instrucţia, cunoaşterea, aprofundarea informaţiilor.
Conştient sau nu, ea a generat experimente ce i-au adus, în unele cazuri, rezultate remarcabile.
La şcoală, la facultate, spre exemplu, cu greu găsea pe cineva cu care să intre în competiţie. Până şi profesorii erau seduşi de puterea ei de pătrundere, de înţelegere. „Dacă destinul meu e să lupt pentru a mă remarca, o voi face. Am vocaţia celui ce nu ştie să piardă.”, spune ea din când în când.
Are dreptate. Până nu de mult, a tot adunat la succese.
După mai toate olimpiadele şcolare, bifate şi câştigate, ca studentă, a câştigat un concurs internaţional în arta comunicării (pe atunci studia ştiinţele politice pentru care, spunea toată lumea, dovedea talent). Profesorii, colegii, noi, familia, o şi vedeam făcând o carieră de excepţie.
Dar n-a fost să fie aşa!
În semestrul doi al anului trei de studii, după ce a ales să fie total independentă, a renunţat la facultate şi s-a alăturat unor tineri care au o cu totul altă viziune despre ceea ce înseamnă a te pregăti pentru viitor.
Ei nu desconsideră studiul, dar îl socotesc depăşit.
Ei agreează şi susţin că pentru a lua cu asalt viitorul, pentru a te desprinde de turmă, sunt suficiente călătoriile, experienţele împinse până la limita suportabilului.
Astfel de prieteni îşi doreşte sora mea: tineri lângă care să uite de spaime, de convenţii sociale, de constrângeri, de obligaţii, de dădăceală. Inteligentă, cu vocaţie de bun psiholog, cu un strop de prefăcută înţelegere a acelor momente de panică prin care trec mai toţi tinerii, a reuşit să adune în preajma ei o mulţime de băieţi şi fete pe care îi manevrează după cum vrea.
Se spune că, dacă, într o bună zi, Annei i-ar trece prin cap să le ceară prietenilor să o urmeze în iad, nu ar ajunge acolo singură.
Răsfăţată, avidă, mereu dependentă de admiraţia celor din jur, cu un profund dispreţ pentru cei ce îşi construiesc planuri de viitor, trece prin reale momente de criză. Deunăzi, mi a mărturisit că adesea îşi refuză dreptul la orele de somn de teamă că într o dimineaţa se va trezi şi va afla că „iluştrii ei supuşi” s au răzvrătit şi o vor pedepsi obligând o să uite drumul spre ei şi să pornească singură prin ceaţă.
Nu aş vrea să trăiesc un astfel de coşmar. Înţeleg de ce sora mea se află într o continuă căutare, neputându-se opri pentru mai mult de câteva luni într-un habitat.
A practicat, pe rând, mai multe meserii: fotomodel, moderatoare a unei emisiuni de televiziune cam deocheate, reporter de ştiri, voluntar în cadrul unei fundaţii culturale.
Dintre acestea, doar postul de televiziune a răsplătit-o: i-a oferit prilejul să plece într-o campanie de promovare a unui autoturism autohton, în sudul Africii.
Pe plan intim, lucrurile, în viaţa ei, se petrec cu şi mai multe surprize: se îndrăgosteşte instantaneu, renunţă cu şi mai mare viteză.
Aş zice că îi este imposibil să împartă cu cineva spaţiul de locuit mai mult de câteva zile.
De parcă nu ar fi destul, de ceva vreme, are probleme de sănătate. Aşa susţine mama, şi eu o cred, cu atât mai mult cu cât semnele sunt vizibile: a slăbit, e irascibilă, violentă chiar, are stări care alternează cu scurte episoade de generozitate, blândeţe şi chiar manifestări de dragoste.
Părerea mea, nu am împărtăşit-o nimănui până în această clipă, este complet opusă faţă de cea a părinţilor mei: Anna nu e bolnavă fizic… şi nu i-ar strica câteva întâlniri cu un specialist.
Poate că, fiecare, în felul nostru, exagerăm.
Poate că se comportă astfel pentru a mai smulge ceva bănuţi de la tata. O condamn şi nu prea; are, după câte s-a plâns ea acum câteva zile mamei, datorii importante la casele de modă, la saloanele de cosmetică. A intrat în nişte încurcături şi cu administratorul unei discoteci care a dat o afară şi i-a interzis accesul în acel local…
Aceasta este Anna. Şi ea este a mea, este a noastră… (…)

Fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005, Ed. Excelsior Art şi reeditat pe sport electronic, CD Destine în oglindă, 2013, (CD-ul cuprinde nouă dintre romanele Corine Victoria Sein)

Adolescență suspendată / Ea, soția tatălui meu


adolescenta suspendata

Da. O să‑i vizitez pe tata şi pe mama mea vitregă.

Cine e soţia tatălui meu?
Numele ei este…
Nu contează numele!
Atunci când tata a hotărât să ne părăsească, abia împlinise douăzeci şi unu de ani, avea cu doi ani mai mult decât Anna. Era şi este, în opinia mea, o făptură delicată, mult prea tânără pentru tata, un piculeţ naivă, nepregătită şi deloc potrivită pentru a o înlocui pe mama în viaţa tatei, mă refer la viaţa socială, spirituală.
Nu a fost, nu este o femeie frumoasă.
E drept, are plăpândul şi trecătorul farmec dat de tinereţe.
Mă întreb: oare este de ajuns pentru a‑l ţine lângă ea pe un bărbat aşa cum e tata: erudit, generos, sever în selecţia cercului de prieteni şi a acelora de care el a hotărât să aibă grijă, neiertător şi dur cu cei ce încearcă să‑i intre sub piele, folosindu‑se de metode nu prea ortodoxe atunci când vrea să scape de cineva? E şi mai neiertător cu cei ce se dau plini de virtuţi, dar se dovedesc, în final, a fi lepre. Astfel de persoane nu au nici o şansă cu tata. Îi simte, îi demască, le smulge masca fără milă.
Ea, soţia tatălui meu, la prima vedere, nu pare a se încadra în tiparul femeilor care s‑ar putea numi jumătatea ideală.
Am mai spus: nu este o frumuseţe, nu este sociabilă, nu este spontană.
Este, în schimb, timidă, dar nu acel gen de timiditate ce dă farmec femeilor tinere, mai degrabă este confuză, nesigură, nu se iubeşte pe sine şi, colac peste pupăză, cum ar spune bunica, are nu pronunţat spirit de turmă.
Şi iată cum apar întrebările: ce a văzut tata la ea?
Jur că o să aflu.

Pentru a ajunge la vila tatei, trec pe lângă un râu magnific, la care ajung coborând câteva trepte largi, ce se sfârşesc brusc, chiar în malul abrupt. Pe aceste trepte, din piatră translucidă, pare să calce, să trăiască toată lumea. Din zori şi până spre miezul nopţii, acestea sunt călcate de mai toţi cei ce locuiesc în cartier, în drumul dinspre casă sau înspre casă.
Aglomeraţie şi zgomot.
De‑a lungul malului, chiar din apropierea treptelor, au fost amplasate bănci. Una lângă alta. De parcă cineva ar fi bănuit nevoia oamenilor de a se opri o clipă din graba lor şi de a se aşeza, pur şi simplu, pentru a se odihni sau pentru a gusta un strop de frumuseţe, de puritate înainte de a se închide în micul lor univers casnic.
Şi într‑un caz şi în celălalt, eu, privindu‑i, în aceste clipe, îi bănuiesc pierduţi în speranţele şi aspiraţiile lor, în capcanele întinse de viaţă, în cântecele melodioase izvorâte pentru fiecare altfel.
Clopotele bat, foarte aproape.
Prin uşile mari, deschise, ale edificiului, întrezăresc câteva femei rugându‑se; cineva, de sus, de la balcon, unde‑şi duc veacul câţiva corişti, intonează o melodie şi toţi, cei care ne aflăm pe malul apei, ne întoarcem cu faţa spre Catedrala Mitropolitană şi ascultăm într‑o tăcere desăvârşită.
Pe malul celălalt al râului, văd, printre alte clădiri, casa tatei situată la cotitura bulevardului străjuit de salcâmi. Nu este mai arătoasă, dar cele câteva elemente în stil brâncovenesc îi dau un aer personal, îmbiind, pe oricine ar lăsa privirea să zăbovească asupra ei, să‑i dea atenţie şi, dacă are curajul, să pătrundă înăuntru pentru a cunoaşte cine şi cum trăiesc cei de acolo.
Eu de ce nu mă grăbesc?
Nu am pornit, oare, la drum pentru a afla cum trăieşte cu adevărat tata în căminul său, altul decât al meu, al Annei, al mamei?
Ba da!
Revin şi întreb, mă întreb: cine e femeia care a luat locul mamei?

Înainte de a se angaja la firma noastră, era educatoare. Profesiune prost aleasă pentru că ea nu poate fi, cred eu, tandră şi nici plăcută, nu are puterea de a seduce un copil. Aceste defecte, să le numesc, au devenit amintire de cum i s‑a oferit un scaun, un birou, o leafă bună. Toate acestea, dar mai mult ca orice, norocul de a avea şef un om ca tata, au contribuit la schimbarea ei.
Mama şi Anna spun că timiditatea şi modestia, pe care le afişase la angajare, au devenit în scurt timp o ruină, iar adevăratul fond al naturii sale s‑a dezlănţuit de îndată ce a descoperit că tatei i se cam scurgeau ochii după nurii ei.
Se pare, dacă e să dau crezare judecăţii mamei, că tipa nu a pierdut prilejul şi nici nu a lăsat să treacă zilele doar cu ocheade şi apropouri discrete: a trecut la atac. După nici două luni a rămas însărcinată.
Bietul tata!
În fine, tot ce ştiu, până în acest moment, despre această legătură, sau, mă rog, aproape totul, sunt concluziile mamei.

Astăzi am cu patru ani mai mult decât în ziua aceea de vară în care, pe neaşteptate, a căzut peste cerul casei noastre, fărâmiţând unitatea familiei mele, vestea divorţului.
Timpul mi‑a adus o oarecare maturitate, mai accentuată şi mai temeinică decât maturitatea ce i‑a marcat pe prietenii mei.
Anna, dacă aş avea ocazia să‑i vorbesc despre această transformare, s‑ar arăta sceptică, ar strâmba din nas. Poate, dacă ar fi în toane bune, m‑ar întreba: eşti sigură?
Bună întrebare: sunt sigură?
Da!
Altfel nu aş face diferenţa între sentimentele trăite atunci şi cele pe care le încerc acum.
În acea vară, ceea ce simţeam era ură.
Uram cu adevărat.
Nu era vorba de o ură îndreptată asupra cuiva, ci de un sentiment de ură generalizată, de o putere negativă, neînfrântă, pentru tot şi pentru toate: pentru vacanţa anulată, pentru tristeţea mamei, pentru ieşirile isterice ale Annei.
Cu timpul însă, mi‑am dat seama că aşa trebuia să se întâmple. Ceea ce s‑a întâmplat nu a venit aşa, pe furiş, de la o zi la alta. A existat ceva care a măcinat, cu tenacitatea apei ce sapă în munte, relaţia dintre tata şi mama şi care a culminat cu separarea… Dacă nu ar fi existat fisuri, ei bine, oricât şi‑ar fi dat ochii peste cap o femeie sau alta, în faţa tatei, catastrofa nu s‑ar fi produs, am fi dus, şi astăzi, viaţa noastră frumoasă, armonioasă, dar fără nimic spectaculos în sine…
Ca să vezi!
Fac progrese.
Iată, constat că ura era, este ceva ciudat, aşa cum, nu mai ştiu unde am citit, iubirea este ceva ciudat şi, atâta vreme cât nu intervine gândirea pentru a coordona aceste sentimente, nu pot exista nici iubirea, nici ura…
Ce vină are soţia tatălui meu că s‑a îndrăgostit de un om însurat?
Eu cred că la început n‑a vrut să facă rău cuiva; altfel nu ar fi acceptat o legătură clandestină…
Măi să fie!
Am o predispoziţie fatală pentru a despica firul în patru.
Şi n‑ar fi rău, dacă aş deţine toate capetele firelor…

Sunt la uşa casei tatălui meu.
Gata cu supliciul. Îl detronez pe inchizitorul, marele gând.
Intru.
Mă întâmpină tata.
– Deea! Ca să vezi! Eşti aici! Mă gândeam să vă sun, pe tine şi pe Anna, e o zi frumoasă şi se cere petrecută cum se cuvine. Ce zici de o ieşire în afara târgului? Doar noi, eu şi cu tine.
– Tu şi cu mine? Singuri?
– Ce de întrebări! Să înţeleg că refuzi invitaţia mea?
– Nu! Îmi manifest doar surprinderea. Soţia ta şi frăţiorul meu n‑au nimic de zis?
–Au alt program. Merg la Teatru de Păpuşi.
Stau în cumpănă; să accept invitaţia tatei sau să forţez o apropiere de personajul misterios care este mama mea vitregă şi să mă pliez pe programul de teatru?
Răzvan se strecurase în antreu şi se învârtea în jurul meu, doar, doar îi observ prezenţa. O mogâldeaţă de om. Seamănă izbitor cu tata: privirea caldă, strălucitoare, un pui de zâmbet timid în colţul gurii, fruntea înaltă, boltită, nasul în vânt – o comoară de băieţel. Mi‑e tare, tare drag. Îl iubesc.
– Vino la mine, răsfăţatule. Ţi‑a fost dor de mine?
Tata pare nemulţumit. Ia cheile maşinii, de pe măsuţa de sub oglindă.
– Mergem, Deea?
Răzvan îşi încolăcise braţele în jurul gâtului meu şi mă strângea cu toată puterea lui, de parcă se temea să nu‑l las singur.
– Tată, câteva ore cu tine e tot ce‑mi doream acum câteva clipe, dar cum pot să nu ţin cont de insistenţa frăţiorului meu de a rămâne cu el? Iartă‑mă, dacă soţia ta acceptă, voi merge cu ei la teatru. Ne vedem după ce te întorci. Stau la tine atât cât o să mă suportaţi, ba chiar mai mult…
– Şi tu, Deea? Trădătoareo! Bine, deşi motivul refuzului tău mă face gelos, te iert, vă iert pe amândoi. Vă iubesc la fel de mult şi n‑am cum să mă supăr…
Uşurinţa cu care tata renunţă la compania mea mă irită, dar nu prea tare. În fond, scopul vizitei mele este altul: de a uita de comportarea Annei, de aerul de femeie nefericită al mamei, dar şi de a căuta nişte răspunsuri care nu prea mai suportă amânare.
Copilul se zbate în braţele mele.
Îmi trec degetele răsfirate prin părul lui mătăsos, de un blond nordic.
– Unde e mama?
Îşi înfige arătătorul sub nasul meu, obligându‑mă să privesc în direcţia arătată.
Mama lui stătea uşor rezemată de tocul uşii. Era tristă, derutată, stânjenită; departe de a fi imaginea unei femei fericite.
– Bună! salut eu, în timp ce îl las pe Răzvan jos. Te deranjează dacă vin cu voi la teatru?
– Deloc…

(…)

fragment din romanul Adolescență suspendată, Corina Victoria Sein, 2005

Anna


adolescenta suspendata

(…)

Asta este Anna: hipnotizată de puterea libertăţii.
De o mie de ori mi‑am pus întrebarea: oare cum e lumea proiectată în imaginaţia ei?
Cred că nu vreau să ştiu.
Ceva totuşi, pentru a respecta adevărul, recunosc: Anna are destul rafinament şi curaj pentru a fi specială, pentru a nu se lăsa încadrată în vreun tipar…
Iată, am ajuns, din păcate, exact în punctul de unde am plecat: acuz, judec.
Perfect.
Se pare că, în următoarele două ore, nu am ceva mai bun de făcut.
Să încep cu începutul: ce‑a făcut Anna atât de diferit, de neconvenţional, încât a devenit o problemă?
S‑a eliberat de sub teroarea familiei!
Nici nu se putea altfel!
Prin structură, e noncomformistă şi teribil de independentă…
Şi ce? Nu sunt şi alţii înscrişi în această categorie şi rămân, cât de cât, sociabili şi normali?
Sunt! Numai că ea are un mod parşiv, – ea îi spune original – de interpretare a noţiunii de independenţă: se strecoară cu mişcări derutante printre noi, face ce face şi îşi impune punctul de vedere. Sunt puţini – mă tem că numărul lor este neimportant –cei care nu sunt dispuşi să sporească turma supuşilor gata oricând să o adore, să o glorifice. Printre cei puţini, fără a o fi arătat, până acum, pe faţă, mă număr şi eu.
Anna vrea independenţă, dar continuă să se lase întreţinută de tata, de noi. Într‑o logică, dacă nu perfectă, cel puţin normală, o astfel de abordare, goleşte de sens sintagma „independenţă individuală… individuală, individualistă”? O fi corectă sintagma? Se pare că da, iar Anna este acum mai individualistă ca niciodată.
O fi bine, o fi rău?
De parcă îi pasă cuiva…
Ce ar fi să nu‑mi bat capul cu lucruri prea complicate? Mai bine adun la un loc trăsăturile Annei, atâtea câte cunosc, şi schiţez un portret.
Când?
Acum!
Mă simt în stare, am o dispoziţie nebună să‑i creionez profilul psihologic. Promit să fiu cât se poate de obiectivă…
Cui îi va folosi rodul trudei mele?
Nimănui!
Dar, cu siguranţă, mă voi simţi mai bine…
Aşadar, pentru început:
Anna nu este o visătoare.
Anna nu acordă cecuri în alb, nu dă nimănui o a doua şansă.
Anna nu crede decât în judecata ei, în adevărul ei, în dreptatea ei…
Anna nu face niciodată planuri, nu ia seama la ziua abia trecută, nu o aşteaptă pe cea viitoare. Ea vorbeşte doar despre disperările viitorului. Pentru ea contează doar clipa pe care o construieşte, în aşa fel încât să‑i uimească pe cei cu care împarte acelaşi timp şi spaţiu.
Şi totuşi:
Anna este o fată extrem de frumoasă şi îşi poartă cu un nobil sentiment de certitudine frumuseţea.
Anna este neiertătoare, directă, dar vulnerabilă, dependentă de o mulţime de factori; are nevoie de admiratori, de o turmă de indivizi, pe care să‑i domine prin intelect şi despotism. Cel care nu‑i cade la picioare din prima clipă, aplică o tactică perfidă: îl seduce folosind metoda seducţiei studiate, apoi îl striveşte, la figurat, ca şi cum ar călca un gândăcel…
Anna are strălucire şi îndrăzneală intelectuală: schimbă banalul în spectaculos, încearcă să schimbe gândirea oamenilor şi culoarea lucrurilor. Uneori chiar reuşeşte.
Spre binele cui? Bineînţeles, al ei!
Anna este inteligentă şi ambiţioasă. Nu oboseşte niciodată, nimic nu i se pare prea mult sau prea greu, dacă efortul aduce după sine ceva care are legătură directă cu instrucţia, cunoaşterea, aprofundarea informaţiilor.
Conştient sau nu, ea a generat experimente ce i‑au adus, în unele cazuri, rezultate remarcabile.
La şcoală, la facultate, spre exemplu, cu greu găsea pe cineva cu care să intre în competiţie. Până şi profesorii erau seduşi de puterea ei de pătrundere, de înţelegere. „Dacă destinul meu e să lupt pentru a mă remarca, o voi face. Am vocaţia celui ce nu ştie să piardă.”, spune ea din când în când.
Are dreptate. Până nu de mult, a tot adunat la succese.
După mai toate olimpiadele şcolare, bifate şi câştigate, ca studentă, a câştigat un concurs internaţional în arta comunicării (pe atunci studia ştiinţele politice pentru care, spunea toată lumea, dovedea talent). Profesorii, colegii, noi, familia, o şi vedeam făcând o carieră de excepţie.
Dar n‑a fost să fie aşa!
În semestrul doi al anului trei de studii, după ce a ales să fie total independentă, a renunţat la facultate şi s‑a alăturat unor tineri care au o cu totul altă viziune despre ceea ce înseamnă a te pregăti pentru viitor.
Ei nu desconsideră studiul, dar îl socotesc depăşit.
Ei agreează şi susţin că pentru a lua cu asalt viitorul, pentru a te desprinde de turmă, sunt suficiente călătoriile, experienţele împinse până la limita suportabilului.
Astfel de prieteni îşi doreşte sora mea: tineri lângă care să uite de spaime, de convenţii sociale, de constrângeri, de obligaţii, de dădăceală. Inteligentă, cu vocaţie de bun psiholog, cu un strop de prefăcută înţelegere a acelor momente de panică prin care trec mai toţi tinerii, a reuşit să adune în preajma ei o mulţime de băieţi şi fete pe care îi manevrează după cum vrea.
Se spune că, dacă, într‑o bună zi, Annei i‑ar trece prin cap să le ceară prietenilor să o urmeze în iad, nu ar ajunge acolo singură.
Răsfăţată, avidă, mereu dependentă de admiraţia celor din jur, cu un profund dispreţ pentru cei ce îşi construiesc planuri de viitor, trece prin reale momente de criză. Deunăzi, mi‑a mărturisit că adesea îşi refuză dreptul la orele de somn de teamă că într‑o dimineaţa se va trezi şi va afla că „iluştrii ei supuşi” s‑au răzvrătit şi o vor pedepsi obligând‑o să uite drumul spre ei şi să pornească singură prin ceaţă.
Nu aş vrea să trăiesc un astfel de coşmar. Înţeleg de ce sora mea se află într‑o continuă căutare, neputându‑se opri pentru mai mult de câteva luni într‑un habitat.
A practicat, pe rând, mai multe meserii: fotomodel, moderatoare a unei emisiuni de televiziune cam deocheate, reporter de ştiri, voluntar în cadrul unei fundaţii culturale.
Dintre acestea, doar postul de televiziune a răsplătit‑o: i‑a oferit prilejul să plece într‑o campanie de promovare a unui autoturism autohton, în sudul Africii.
Pe plan intim, lucrurile, în viaţa ei, se petrec cu şi mai multe surprize: se îndrăgosteşte instantaneu, renunţă cu şi mai mare viteză.
Aş zice că îi este imposibil să împartă cu cineva spaţiul de locuit mai mult de câteva zile.
De parcă nu ar fi destul, de ceva vreme, are probleme de sănătate. Aşa susţine mama, şi eu o cred, cu atât mai mult cu cât semnele sunt vizibile: a slăbit, e irascibilă, violentă chiar, are stări care alternează cu scurte episoade de generozitate, blândeţe şi chiar manifestări de dragoste.
Părerea mea, nu am împărtăşit‑o nimănui până în această clipă, este complet opusă faţă de cea a părinţilor mei: Anna nu e bolnavă fizic… şi nu i‑ar strica câteva întâlniri cu un specialist. Dar, aşa cum o ştiu, mai curând şi‑ar sfâşia fâşie cu fâşie pielea de durere… Deşi, dacă‑mi aduc aminte bine, chiar ea îi sfătuia pe părinţii noştri să uzeze de serviciile unui psiholog…
Poate că, fiecare, în felul nostru, exagerăm.
Poate că se comportă astfel pentru a mai smulge ceva bănuţi de la tata. O condamn şi nu prea; are, după câte s‑a plâns ea acum câteva zile mamei, datorii importante la casele de modă, la saloanele de cosmetică. A intrat în nişte încurcături şi cu administratorul unei discoteci care a dat‑o afară şi i‑a interzis accesul în acel local…
Aceasta este Anna. Şi ea este a mea, este a noastră…
Doamne, sper să nu afle niciodată că am avut proasta inspiraţie de a o judeca, de a pune în balanţă calităţile şi defectele ei; dar, mai ales, s‑ar supărat şi nu m‑ar ierta niciodată pentru că o consider a fi a mea, a noastră…

fragment din romanul Adolescență suspendată, Corina Victoria Sein, 2005

Incertitudini / 5


adolescenta suspendata

(…)

Lumina se aprinde brusc, aproape violent.
E rândul meu să iau mâna mamei şi să o conduc spre ieşire.
Cerul coborât, cenuşiu, ameninţa a ploaie.
Ne grăbim spre locul de parcare.
Nici una dintre noi nu pare dispusă să deschidă o discuţie despre film, aşa cum până mai ieri, o făceam.
Cine s-ar apuca să judece sau să comenteze viaţa unor personaje de poveste?
O.K.! Dar nici tăcerea nu este o soluţie.
– Mama, crezi că iubirea, iubirea adevărată, ne poate salva în vreun fel? Dacă iau de bună soluţia propusă de scenaristul filmului s-ar părea că nu…
Întrebarea mi-a scăpat pur şi simplu. Dar, nu ştiu cum, cuvintele pronunţate instinctiv şi cu un pic de curaj conştient nu mă surprind câtuşi de puţin. Nici mama nu pare surprinsă, ea spune:
– Iubirea vine să dea viaţă pustietăţii din sufletele noastre, să ne legene visele, să ia culoarea infinit de alb, de albastru, de verde, de galben, de roz şi să le amestece laolaltă… şi tot ea înlănţuie şoaptele unele cu altele atunci când prin mintea noastră se perindă dorinţa, pasiunea… Iubirea vine când nici nu te aştepţi şi pleacă tot atâta de intempestiv. Atunci când dragostea nu mai e, tot ce nu am făcut pentru a îi menţine flacăra ni se înfăţişează cu o teribilă elocvenţă. Cele mai mici gesturi, cele mai neînsemnate neglijenţe iau proporţii catastrofale. Nu trebuie, însă, să ne câştigăm nişte momente de fericire sau de tihnă lângă acela care, la un moment dat, reclamă dreptul lui la libertate…
Mama vorbeşte într-un mod afectat, cu o frazare bizară. Acest mod, într-o altă împrejurare, l-aş considera penibil, acum cred doar că este pedant. Clar, nu mai înţeleg nimic despre nimic…
– Mă întreb dacă procedez corect împovărându-te cu gândurile mele. Poate că ar fi mai potrivit să procedăm invers…
Din nou, cuvintele nu mă surprind câtuşi de puţin; acum, rostite de mama, par nu numai tainice, ci aproape o dogmă.
Nu mă simt speriată, chiar dacă mă aştept ca mama, din clipă în clipă, să se retragă din nou sub carapacea nemiloasă a izolării. Aş face orice pentru a o proteja.
Îmi atinge uşor braţul, asigurându-mă:
–…vom continua să vorbim despre toate acestea şi mâine…
Ajungem acasă.
Mama se îndreaptă spre bucătărie.
Imaginea ei este perfect melancolică; iar în acest moment, consider că noi două am putea să fim mai simple, mai puţin analitice, dar nu neapărat atât cât să ne fie contorsionată personalitatea.
Vreau să o urmez, dar constat că nu pot păşi; de parcă un resort psihic ar fi fost acţionat instantaneu şi ar fi preluat controlul.
Ceva mă sperie.
Ceva sau cineva, în imediata mea apropiere, se comportă ciudat generând şi atrăgându-mă spre o ipotetică stare de bucurie neliniştită.
Nu-mi este străină o astfel de percepţie.
Am mai trăit acest sentiment în unele ceasuri de aşteptare, convenţional numite ajun de sărbătoare.
Atunci, dar şi acum, aerul din casă saltă jucăuş, se lasă antrenat într-un soi de mişcare, la rândul ei necontrolată, dar încărcată cu promisiuni.
Sunt tentată să ies din mirajul incert şi să mă aşez comod în prea intolerabila şi de neînvins realitate, considerând că aşa e mai bine. Şi totuşi, îmi dau seama că sunt asaltată de clipe ce aduc o promisiune de bine, de confort psihic care, în ultimul timp m-a cam ocolit. Nu vreau să pierd nici o frântură din ceea ce cred că simt, sau chiar simt? Refuz să împart clipa, în opinia mea, perfectă. Am convingerea că am ajuns, nici nu ştiu cum, când, în ceea ce numesc eu un spaţiu perfect, în care pătrunzi doar cu spiritul şi nu ai nevoie de paşaport. Legitimarea, recunoaşterea le faci uzând de proba curajului nebun: acela de a înnobila dorinţa cu ceva concret şi identificabil.
Aşa să fie?
Pentru a răspunde, trebuie să accept ideea că tot ce ni s-a întâmplat, mie şi familiei mele, în ultimele ore, a rămas în urmă, a ieşit din sfera de evenimente recente, s-a autoafişat, aş zice, şi este pe cale să devină „istorie”.
Un act normal, poate. Aşa se întâmplă în viaţă.
Dar nu cu complicitatea mea, nu fără a recunoaşte că sunt, dacă nu speriată, cel puţin contrariată. Nu trebuie decât să descopăr cauza temerii, să vorbesc cu mine însămi despre tot, chiar şi despre acele lucruri care mi se par neimportante, aşa voi putea să definesc, să numesc bucuria stranie ce mă bântuie, drept mod de însănătoşire. Rechem la start amintirile cele mai proaspete. (…)

fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005

Incertitudini


cred2d

(…)

Odată ajunsă în camera mea, mă trântesc pe pat, cu faţa în sus, cu mâinile sub cap şi cercetez, centimetru cu centimetru, tavanul. Un vechi şi eficient, până astăzi, truc de a depăşi o situaţie încurcată. Dar simt că exerciţiul de până acum nu va fi nici eficient, nici uşor. Ceea ce se petrece în familia mea nu mai este de multă vreme o situaţie; mă aflu în plină poveste ajunsă la extreme; eu sunt unul dintre personaje. Nu pot să înving ciuda pe care o simt împotriva mea însămi când nu izbutesc să nu fiu tulburată, ori de câte ori constat că am mai făcut încă un pas înainte, lăsând în urmă ceva la care încă nu sunt pregătită să renunţ. Şi uite aşa, pentru a nu mă lăsa pradă furiei inexplicabile pe care oricât de mult aş vrea nu o pot preveni, construiesc o ipotetică lipitură la piesa în care, aşa cum am spus, am locul meu. Construcţiile mele sunt departe de a fi de folos cuiva. Se dovedesc a fi formulate naiv şi imprudent. O mostră din producţiile mele este formula de rămas bun inventată de mine şi pe care o folosesc în relaţia mea cu Anna atunci când nu reuşesc să o înţeleg: „Te îmbrăţişez aşa cum te iubesc!” Bine că nu sunt obligată să explic ce simt în momentul în care „emit” astfel de fraze.
Pe neaşteptate, mama intră în camera mea cu un buchet de flori proaspete şi le aranjează, fir cu fir, în vază. Prezenţa ei mă irită. Încerc să potenţez pornirea-mi agresivă, privind peste capul ei dincolo de fereastră. Văd un arc de cer strălucitor, aproape perfect. Pe acest fundal, silueta mamei pare să se risipească în umbra nedefinită a obiectelor din jur proiectate timid pe un colţ de tavan.
Mă tem să nu-mi fie luată lumea visului, lumea frumosului, lumea în care mişcarea înseamnă armonie şi libertate. Aşa că mă ridic uşor, fără a face nici cel mai mic zgomot şi mă furişez în spatele mamei, lungindu-mi gâtul într-o parte, atât cât să nu-i ating umărul. O apropiere strategică: din această poziţie o să observ chiar şi cea mai neînsemnată activitate a trăirilor interioare pe care mama, neştiindu-se urmărită, nu va încerca să le controleze.
– Deea, de câte ori să-ţi spun că nu-mi place să simt respiraţia nimănui în spatele meu?
Aşa e mama! Îmi dă peste cap planurile.
Învinsă, fac un pas spre stânga, iau în mână florile pe care ea le înlocuise cu cele proaspete. Le curăţ de frunzele şi de petalele ofilite.
– Ce obicei barbar! mă trezesc eu zicând, să arunci nişte flori care sunt încă frumoase, vii…
Constatarea mea rămâne suspendată în aer, părând să nu fi ajuns la mama care, imperturbabilă, continuă să pună floare după floare în vază. Câteva clipe nu-mi trece prin minte nici un gând. Mă simt părăsită şi, în acelaşi timp, sunt furioasă pe mine însămi.
Oare de ce chipul mamei, acum, când în toată casa suntem doar noi două, nu înfloreşte, nu se luminează, aşa cum se întâmplă atunci când se află în aceeaşi încăpere cu Anna?
Mă încearcă un sentiment ciudat. Ceva între dorinţa de a rămâne pentru a găsi un răspuns şi pornirea de a evada spre un spaţiu mai securizat pentru a mă proteja. Nu vreau, nu ar fi corect să aleg o cale în defavoarea celeilalte. Totuşi, nu pot opri evoluţia a ceea ce simt. Câştigă sentimentul de apărare care ia locul senzaţiei de vid din mintea mea.
Să mă apăr? De cine? De ce? Cum?
Îmi imaginez că ar trebui să procedez în mod firesc: să nu mă port prosteşte şi melodramatic, altfel risc să devin paranoică… Nu ar fi răul cel mai mare care mi s-ar putea întâmpla, luând, se înţelege, paranoia ca pe o stare trecătoare. Există rele şi mai mari, cum ar fi putinţa de a nu ajunge niciodată la înţelepciunea de a mă accepta pe mine însămi aşa cum sunt, de a face un pact cu restul lumii. Cu toate că-mi dau toată silinţa să înţeleg ce se întâmplă în jur, dar mai ales cu mine, nimic nu-mi este limpede. Se vede că trebuie să plătesc umilul meu tribut, nu?
– Mama, de ce?
– De ce, ce? mă întreabă ea, sau se întreabă pe sine?
Stăm una lângă cealaltă în mijlocul camerei, loc care nu mă avantajează. Prea mare spaţiul, prea puţine puncte de sprijin. Reiau pe un ton agresiv:
– De ce, la un moment dat, trebuie să alegem? De ce, dintr-un motiv sau altul, trebuie să renunţăm?
Nu se poate ca mama să nu fi sesizat în tonul tăios, cumva grosolan, urma de nesiguranţă, cât şi exprimarea confuză, fără cap, fără coadă.
– Pentru că iubim, pentru că ne iubim pe noi înşine şi ne străduim să ne păstrăm unicitatea, pentru că altfel nu se poate…
În timp ce ea continuă să vorbească, o măsor din priviri, încercând să fiu cât pot de obiectivă. Este, cu siguranţă, frumoasă; tenul deschis, luminos, ochii adânci, incredibil de vii, de sclipitori. Nu este tot atât de subţirică pe cât era acum câţiva ani, dar nici plinuţă, aşa cum sunt mamele colegelor mele. Pentru mine, prin trăsături, prin forme, prin acel ceva plus de frumuseţe ce vine din interior, mama, chiar şi la maturitate, sparge tiparele nerealiste impuse de reviste, de televiziune. Tata spunea că în oraşul nostru nu există o altă femeie mai decorativă, o soţie mai înţeleaptă şi o mamă mai bună… Pe atunci se considera norocos şi cu siguranţă era fericit şi mândru. Cu toate acestea, ne-a părăsit. Între mama şi cealaltă, a ales-o pe cea din urmă…
–… aşa e în viaţă: alegem, renunţăm, plecăm, revenim! încheie mama cu vocea puţin răguşită.
Pare că se înstrăinase şi, pentru o clipă, mă simt responsabilă, chiar vinovată de toate rele întâmplate. Între mine şi mama se lăsase tăcerea. Aud cum bat în geam aripile unui porumbel prezent în fiecare zi pe pervazul ferestrei. Un semn?
Sunt mult prea obosită pentru a plonja într-un nou scenariu. Aşa că mă voi întoarce, după o periculoasă preumblare spre nicăieri, în real. Să fie o schimbare de atitudine sau o strategie?
Caut un răspuns.
La cine altcineva decât la mama?
Zâmbeşte.
Un zâmbet pe care nu l-am mai văzut de multă vreme, de parcă între ea şi restul lumii nu mai este nici un conflict, de parcă situaţia ei, a noastră, s-a limpezit brusc. Privirile noastre se întâlnesc.
Eu îmi simt mintea ca nişte lame ascuţite. Mă tem că, mânuite fără noimă, îmi vor fărâmiţa voinţa şi mă voi trezi mai vulnerabilă; o victimă aduce la suprafaţă frânturi din trecut. Mă întreb: merită? Cu siguranţă, nu!
Ieşită din ceaţa în care voluntar îmi cufundasem mintea, ştiu că am nevoie de o pauză, de odihnă, dar, mai presus de orice, vreau să o ajut pe mama. Şi până în acest moment am avut grijă de ea, dar… nimic, sau aproape nimic, nu-mi iese aşa cum ar fi trebuit.
De ce mă consider eu vinovată de toate relele ce ni se întâmplă?
Poate aşa a fost să fie.
Poate că Anna are dreptate atunci când spune că, nu peste multă vreme, nu voi mai simţi, nu voi mai dori ca evenimentele să se desfăşoare după un scenariu perfect şi că, foarte curând, atunci când voi hotărî să mă smulg de sub tutela şi siguranţa asigurate de mediul familial, voi aprecia şi voi da prioritate primului sentiment al libertăţii de a face tot ce poftesc.
Dar dacă libertatea înseamnă mai mult decât pot eu înţelege?
Dacă va fi să fie aşa, voi şti ce să fac, atunci când va fi să fie, cu libertatea?
Stupid şi copilăresc stil de a medita asupra lucrurilor esenţiale.
Mă gândesc la libertate ca la o fiinţă ce umblă prin lume, ca o somnambulă, doar pentru a mă descoperi pe mine…
Lângă mine, mama, prin ţinuta reţinută, prin faţa ca varul, cu trăsăturile pătrunse de tristeţe pentru cine ştie ce regrete, dă semne de oboseală. Simt, ştiu că am datoria de a o smulge din această stare, de a-i dărui un strop de prospeţime. Sunt însă destul de zbuciumată, de prinsă în plasa propriilor mele confuzii, încât nu sunt în stare să hotărăsc ce e mai bine pentru ea. Am sentimentul că mărşăluiesc de una singură prin albia secată a unui râu.
Mama continuă să privească undeva afară. Privirea ei mi se pare goală. Cred că face un efort extraordinar pentru a rămâne în această atitudine de neparticipare, de absenţă. Mă tem ca teama ei, izolarea ei să nu meargă prea adânc, să nu ajungă în cotloanele întunecate ale inconfortabilei înstrăinări, atingând acel lanţ cauzal pe care de aproape un an refuză să-l recunoască şi despre care noi, cei care o iubim, i-am tot sugerat să-l facă uitat.
– Mama, suntem destul de pregătite pentru a ne întoarce, atât cât se poate, la viaţa noastră de dinainte…
– Întotdeauna suntem pregătiţi pentru ceva: pentru tăcere, pentru a comunica, pentru revoltă, pentru a iubi, pentru a urî, pentru a înţelege binele, pentru a percepe răul, pentru a greşi, pentru a recunoaşte greşeala, pentru a retrage încrederea acordată unor prieteni nedemni, pentru a investi capital emoţional în acţiuni himerice, pentru regrete, pentru încă o mulţime de lucruri… Importantă este, pentru fiecare dintre noi, măsura în care suntem responsabili de modul în care evităm alunecarea spre tărâmul mocirlos al neputinţei, de unde, odată ajuns, nu prea ai alternative: ori accepţi să te macini într-o lumină gri, ori te ajuţi, depărtându-te de zona în care tu suferi… Suferinţa nu-l va ocoli nici pe cel care a provocat-o… (…)

fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005

Anna


annae3

(…)

– Anna! Deea! Grăbiţi-vă! ne cheamă din nou mama.
Auzind-o, sora mea tresare şi privirea i se întunecă, aruncând parcă fulgere.
– Anna, nu pleca, rămâi cu noi, aşa cum ai promis, mama are nevoie de tine, o rog eu pe sora mea.
– Nu promit, dar cheia spre inima mea este în mâna mamei…
Acum vocea Annei era limpezită. Ne îndreptăm spre sufragerie, privind amândouă în altă parte.
Micul dejun se prelungeşte mult, în comparaţie cu cele de până astăzi. Nici una dintre noi nu pare interesată de bucatele din farfurii. Mama învârte omleta cu furculiţa, Anna ţine o ceaşcă în căuşul palmelor, iar eu mă mulţumesc cu un pahar de suc de portocale.
Mă simt de parcă aş pleca într-o călătorie înspre un nicăieri dinspre un altundeva. Nu agreez călătoriile solitare şi nici pe cele al căror scop îmi scapă.
– Cum vi se pare acest ultim mic dejun plasat în spaţiul lui „înainte de plecarea fiicei risipitoare”? întreabă sora mea.
– Perfect! mă grăbesc eu să răspund, fără să fiu sigură că am înţeles sensul cuvintelor.
– Uite că am ajuns şi aici…
– Dreaptă şi corectă constatare!
Intervenţia Annei o derutează pe mama, a cărei privire se rostogoleşte precum ochii manechinelor: curajoasă şi timidă, deopotrivă luminoasă şi încărcată cu elemente ce pot genera furtuna.
– Anna, eşti sigură că faci ceea ce e mai bine pentru tine? Poate ai nevoie de ajutor?
– Cine nu are nevoie de ajutor? Sigur că am! Dar nu de ajutorul la care te gândeşti tu.
– Cere şi ţi se va da! intru şi eu în discuţie, aşa, de dragul dialogului.
– Stai la locul tău! mă pune Anna la punct.
– Dacă nu reuşiţi să vă suportaţi reciproc, ne avertizează mama cu fermitate, încercaţi măcar să nu vă răniţi una pe cealaltă. Aveţi grijă: neînţelegerea, amărăciunea, indiferenţa vor lua locul dragostei când nici nu vă aşteptaţi. Până acum am luat drept joacă lupta voastră, am pus-o pe seama rivalităţii constructive…
– Un demolator profesionist vorbeşte despre soliditatea unei relaţii?
Mama nu ia în seamă întrebarea Annei şi continuă:
– Vă cunosc bine şi ştiu că în adâncul inimii sunteţi unite, puternice, capabile să faceţi faţă oricărei încercări ce v-ar ameninţa, dacă respectaţi câteva condiţii: să controlaţi sever cuvintele pasionale, pline de veninul răzbunării, să detronaţi vanitatea, să aveţi încredere în voi, să vă…
– Mama, nu de sfaturi avem nevoie, ci de exemple, de modele. Oricât ţi s-ar părea de neverosimil, eu am încă nevoie de puncte de sprijin şi le caut, nu la fitecine, ci la cei din imediata apropiere… Ai idee cum se văd dinafară zbaterile care au loc în familia noastră? Sigur că nu ai! Îţi spun eu: hidoase, întrecând în urâţenie hidra, mai greu mirositoare decât balta de sub dealul din satul bunicilor, unde sătenii scufundă cânepa pentru a fi topită…
Aud cuvintele Annei, nu le judec. O văd pe mama. Îşi ţine coatele pe masă, palmele împreunate sub bărbie, şi mă gândesc că mâinile ei sunt în deplin acord cu faţa: oasele încheieturilor, deşi uşor proeminente, ca ale unei femei mature, au eleganţă, nobleţe şi mişcări precise.
Îmi este dor de mângâierile de altădată. Poate că sora mea are dreptate. Nu ar fi trebuit să acceptăm, fără a încerca o reconciliere, divorţul.
– Ascultaţi-mă, spune mama cu o voce care trăda nemulţumirea sa crescândă, m-am străduit de-a lungul anilor să nu fiu o mamă habotnică, am vegheat doar asupra devenirii voastre fără să încerc vreo clipă să vă schimb…
– Bine spus! Ai încercat! o întrerupe Anna clătinându-şi capul.
– Eşti prea supărată pentru a da verdicte. Cât priveşte strădania ta de a mă scoate pe mine vinovată de ceea ce s-a întâmplat în viaţa noastră, ar fi bine să te mai gândeşti. Ai la îndemână toate piesele…
– Aici greşeşti! Ce înseamnă „ai toate piesele le îndemână”? Ce să fac cu ele? Nu, mama. Nu de ele am nevoie. Am, în schimb, nevoie de tine, de tata. Am nevoie de familia mea. Nu numai pentru a-mi asigura un trai confortabil, ci şi pentru a putea răspunde la întrebarea: cine sunt, de unde vin? Să am sentimentul că aparţin cuiva, să nu fiu obligată să mă prefac la infinit că nu s-a întâmplat nimic, că nu mă afectează bârfele care fac, de aproape un an, deliciul târgului…
Încetă să mai vorbească, de parcă s-ar fi izbit brusc de un obstacol invizibil. Broboane de sudoare îi apar pe frunte, o picătură coborându-i cu încetineala unei lacrimi de-a lungul obrazului palid. O şterge în mod reflex cu dosul palmei şi nu-şi poate stăpâni o mică grimasă. Privirea întunecată a mamei, pătrunzătoare în ciuda vizibilei sale dureri, se cufundă în ochii Annei de un castaniu-auriu, în limpezimea lor austeră.
– Ascultaţi-mă, în special tu, Anna, ne îndeamnă mama cu o voce care trădează o durere crescândă. Încerc în această dimineaţă să fiu puternică, să accept că una dintre fiicele mele pleacă la casa ei, pleacă pentru că aşa trebuie să se întâmple. Dar tu, Anna, prin ceea ce ai spus mai înainte, mă acuzi că nu am făcut nimic pentru a salva căsnicia. Aşa este. Şi am făcut bine. Nu înţeleg de ce tu sau alţii vă pierdeţi timpul să demonstraţi că am greşit. Repet: dacă am putea da timpul înapoi cu o jumătate de an, nu aş schimba cu nimic derularea evenimentelor. Îmi pare rău dacă atitudinea mea îţi creează unele probleme de ordin social. Eu cred că prietenii ar trebui să te accepte pentru tine însăţi şi nu pentru ceea ce sunt cei din familia ta…
Anna se apleacă pe tăblia mesei, îşi mişcă buzele în tăcere, întinde braţul şi îşi pune palma peste mâna mamei. Tuşeşte uşor, pentru a imprima vocii sale mai multă căldură, şi rosteşte pe un ton nou, de supunere şi dragoste:
– Mama, vreau să ştiu doar ce ai de gând să faci cu restul vieţii tale?
Imprevizibilă cum o ştiu, sora mea reuşeşte şi de data asta să schimbe complet cursul discuţiei.
Simţindu-se năucită, de parcă ar fi fost lovită în plin, mama pare să găsească un singur cuvânt potrivit de răspuns: „Cum?”
– Răspunde-mi, mamă, te rog!
Mama îşi adună forţele şi răspunde:
– Viaţa pentru mine a fost şi este o lungă aşteptare: să cresc, să mă îndrăgostesc, să nasc copii, să-i văd înălţându-se…
Dintr-o dată tace, incapabilă să ne mai împărtăşească gândurile, cerând în mintea ei ajutor, pierdută în sufrageria imensă, ca un copil într-o pădure sălbatică şi fără sfârşit.
Tot Anna este cea care pune capăt scurtei rătăciri. Gravitatea competentă a expresiei sale, interesul disimulat al chipului serios, acea privire încărcată de o ardoare ascunsă sub lungile-i gene lăsate în jos, toate acestea sunt pentru mine greu de descifrat. Dar mai ştiu de asemenea că Anna, atunci când îşi propune, poate să păcălească prin amabilitate, prin simplitatea atitudinii, ca şi prin vocea ei caldă, uşor vibrantă, sau care lasă impresia că se stinge potolită de emoţie participativă.
– O lungă aşteptare, zici? Nu ştiu… Nu vreau să se înţeleagă că sunt gata să capitulez necondiţionat, dar parcă ai dreptate. Cu ce am putea înlocui aşteptarea? Cu acţiunea? Apropo, faptul că mă mut în casa mea te supără chiar atât de tare pe cât pretinde Deea?
– Nu mă supără, mă îngrijorează…
– Fă﷓mi o favoare: nu trebuie să pari mereu responsabilă pentru soarta altora.
Mama oftează, ca un om ajuns la capătul puterilor. Schimbarea ei nu trece neobservată de către Anna.
– Deea, fă o faptă bună pe ziua de astăzi, pune mâna pe geamantan şi du-l în maşină, îmi porunceşte sora mea.
– Cară-l singură! mă revolt eu şi prind cu putere marginea mesei, ca şi cum mă tem să nu fiu luată pe sus cu forţa.
– Terminaţi-vă micul dejun. Duc eu geamantanul.
Înainte de a mă împotrivi, mama iese din sufragerie. Câteva clipe mai târziu, se aude cum deschide uşa de la intrare.
Mă întorc furioasă spre Anna.
– Să nu îndrăzneşti să exploatezi sentimentele mamei, auzi?
– Da, parcă îl aud pe tata: „Să nu îndrăzneşti, să nu te mai aud, să nu mai văd…” Care-i problema ta?
– Tu eşti problema mea!
– Ia mai gândeşte-te!
– Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât creşte convingerea mea că ai nevoie de ajutor, de unul specializat…
– Îmi pare rău că te simţi datoare să mă ataci tot timpul.
– Nu te atac! Mă doare că nu ne iubeşti îndeajuns…
– Poate că nu ştiu, nu am avut de la cine învăţa.
Luând o înfăţişare gravă şi tristă, Anna se ridică. Vrea să scape de gura mea. Mă ridic şi eu şi îi tai calea cu puţin înainte de a trece pragul.
Anna ridică degetul ca un şcolar care cere să fie ascultat.
– Am multe de făcut şi nu pot să mai stau. Promit să te caut de îndată ce o să-mi permită timpul. Sunt, dacă nu ţi-ai dat seama, o persoană ocupată. Fii cuminte şi lasă-mă să trec.
Dar eu am curajul timidului, aşa că rămân nemişcată chiar şi în clipa în care sunt brutal împinsă. Anna, în cele din urmă, înţelege.
– Bine! Ai treizeci de secunde!
– Eşti generoasă! Promite-mi că o să fii alături de mine şi de mama la tribunal.
–Nu aş lipsi pentru nimic în lume. Sunt în plin proces creator, pregătesc o surpriză pentru tata…
– Ce puneţi la cale? vrea să ştie mama.
– Nimic rău! o asigură Anna. Este dispus cineva să mă ajute la cumpărături? Mâine seară dau o petrecere.
Întrebarea Annei cade ca o ploaie binefăcătoare asupra mamei. Chipul i se îmbujorează, ochii îi strălucesc. Simt că mi se face rău. Plec fără să-mi iau rămas bun.  (…)

fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005