8 Martie 2017 – Frumusețe, bucurie, iubire și speranță


Editura Excelsior Art omagiază femeia scriitor, cercetător științific, mamă, iubită care de-a lungul anilor au publicat lucrările domniilor lor sub emblema Excelsior Art.
La mulți ani, frumoase și distinse doamne! Pentru fiecare o floare și un gând de prețuire.

 

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.

 

 

Reclame

LA MULȚI ANI!


Paul Eugen Banciu,
Astăzi, 30 noiembrie,  este ziua ta de naștere: LA MULȚI ANI!
Atașez videoclip-ul – Paul Eugen Banciu / despre măști africane, videoclip realizat și publicat de Editura Excelsior Art.

Cu prietenie și prețuire, Corina

 

 

 

 

 

Avem nevoie de modele? / Eu, Deea, în pragul majoratului / 7


(…)

Luăm un taxi.
Acasă, încerc din răsputeri să fiu de ajutor.
Nicio şansă.
Totul fusese pregătit: mâncarea pusă în cuptorul cu microunde, masa aşezată ca la carte.
– Deea, vrei un aperitiv?
– Depinde, ce?
– Salată de fructe de mare…
Strâmb din nas.
–Trecem direct la supă, O.K.?
– Cum vrei. Nu-l aşteptăm pe tata?
– Ia masa cu nişte prieteni, o să ajungă spre seară…
– De unde ştii?
– Ştiu!
Răzvan se opune categoric: nu, vrea să vină tata. Şi pentru că nu ţine nimeni cont de dorinţa lui, apucă un colţ al feţei de masă şi trage. Catastrofa este iminentă. Instinctiv prind celălalt capăt al feţei de masă şi trag în direcţia opusă. Efectul: salvez (de la a se face cioburi) vesela, dar acţiunea mea îl supără pe băieţel.
– Eşti rea şi nu te mai iubesc. Îl iubesc doar pe tata…
– Treci în camera ta! O să mănânci atunci când te-o răzbi foamea. Acum pleacă!
Răzvan refuză. Dar, în cele din urmă, nu are încotro.
Nu sunt de acord cu pedeapsa. Dar, cum nimeni nu mi cere părerea, tac şi ciugulesc câte ceva. Ajut la strânsul mesei şi la spălatul farfuriilor.
– Vrei să ascultăm muzică?
– Contează ce vreau?
– Desigur.
– Atunci să stăm de vorbă, dar de-adevărat…
Acceptă cu un gest simplu, ridicând din umeri: de acord.
– Bine… Cine eşti?
Mă priveşte lung, fără uimire, doar cu înţelegere.
– O femeie îndrăgostită…
Numai de un astfel de răspuns nu aveam nevoie. Prevăd că o să-mi plângă pe umăr, o să jure că n-a vrut să facă rău nimănui, bla, bla, bla.
– Ascultă…, nu mi-e la îndemână să-i rostesc prenumele, acasă la mine, i se spune cealaltă, sau mama frăţiorului nostru.
– Deea, eu sunt Mioara, aşa m-a botezat naşa…
Mă simt ca şi cum cineva m-ar fi surprins în baie, dezbrăcată.
Pentru prima oară, după acea vară cumplită, îmi trece prin cap idee că, în urma destrămării familiei mele, nu numai noi am suferit. Nici ea nu a avut drumul presărat cu petale de trandafir…
– Mioara! Ei bine, chiar îl iubeşti pe tata?
– Da! Nimănui în lumea asta nu i-aş răspunde la o astfel de întrebare, doar ţie… Pentru că tu ai fost cumva de partea noastră…
Nu, e prea mult spus, tu ai încercat să nu ne judeci chiar atât de aspru, de categoric, n-ai aruncat cu piatra… Vrei să ştii cine sunt… Ascultă!
Am, chiar dacă acum ne priveşte de undeva de sus, şi eu, ca fiecare, o mamă. A fost o femeie frumoasă, ambiţioasă, rebelă, mereu pusă pe harţă, mereu gata să calce în picioare pe oricine ar fi îndrăznit să se interpună între ea şi planurile ei. Planurile ei, din păcate, erau atât de nerealiste încât nimic nu-i ieşea. A vrut să fie o femeie independentă, dar a sfârşit prin a fi întreţinută; la început de bunicii mei, apoi de diverşi bărbaţi… Drama ei a fost aceea că aproape toţi bărbaţii din viaţa ei o vedeau frumoasă şi atât… Nedrept.
Avea stil, era inteligentă, afectuoasă şi, mă gândesc, ar fi fost capabilă să fie şi loială, dacă cineva i-ar fi cerut…
Anii treceau, ea contabiliza eşecurile.
Între timp, m-a născut pe mine.
O perioadă scurtă, mult prea scurtă, a încercat să ia viaţa aşa cum era: nici bună, nici rea.
O astfel de existenţă era departe de viaţa la care visase dintotdeauna.
Cu toate că se agăţase de mine ca de un colac de salvare, nu a fost suficient. Dimpotrivă, curând a considerat că un copil îi punea nenumărate piedici.
La nici doi ani, am fost expediată la bunici.
Nu i-a fost mai bine.
A strălucit câteva luni, apoi a avut o cădere dramatică.
Neputând să accepte ceea ce era evident, s-a refugiat în băutură.
A urmat dezastru.
Slăbită, scârbită de viaţă, n-a putut trece pragul critic, chiar şi pentru o femeie echilibrată, vârsta de treizeci de ani de ani, s-a sinucis…
– Dar tu, tu cum ai crescut?
– Aşa cum cresc copiii…
Sunt pregătită să-i adresez şi alte întrebări.
Simt, însă, în spatele meu, o mişcare uşoară, dar insistentă, rugătoare.

Mă întorc.
Răzvan se instalase, ghemuit, sub braţul fotoliului meu. Am o bănuială: băieţelul s-a săturat să rămână în camera sa, socotind, pesemne, pedeapsa expirată şi încercând să mă ia drept aliat, în cazul în care mama lui l-ar fi expediat din nou. Încerc să-l conving prin semne că ar fi mai bine să se întoarcă în camera sa şi să aştepte. Copilul se ridică în picioare, mândru şi hotărât. Îmi aruncă o privire plină de reproş, apoi întoarce spatele şi urcă scara ce duce spre dormitoare. Tare aş vrea să alerg după el, să l-iau în braţe, să-l fac să zâmbească şi să zburde, să întoarcă toată casa pe dos, aşa cum făceam, la vârsta lui, eu şi Anna.
Mioara, fără să ridice măcar fruntea, îi spuse lui Răzvan:
– Ai voie să te joci cu garnitura de tren, dar…
Restul cuvintelor Mioarei sunt acoperite de un strigăt triumfător.
Ce puţin ne trebuie pentru a fi fericiţi! filozofez eu, în stilu mi caracteristic.

Pe chipul gazdei mele sălta jucăuş un crâmpei de lumină, antrenând umbrele înserării delicate, ce pluteau tăcute prin încăpere, într-o mişcare asemănătoare cu cea a oglinzii unei ape domoale şi prietenoase, albindu-se treptat ca şi cum ar fi fost stârnite de paşi grăbiţi de lumină.
Calm, linişte, o oarecare siguranţă şi multă căldură sufletească.
Acestea sunt sentimentele mele, altele, total diferite de cele pe care le lăsasem în urmă cu mai bine de şase ore.
Destul! Dacă continui să văd sub lupă întâmplările de acasă, risc prea mult. Ori, scopul meu, cred cu toată tăria, nu este de a judeca cu adevărat modul de viaţă al Annei, de a o aduce la disperare… (…)

Fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005, Ed. Excelsior Art

I. O PRIETENIE EPICĂ


coperta

Personaj candid-sentimental, patetic, gongoric, fantast, dăruit de la natură cu o genuină vocaţie a empatizării şi a compasiunii, Barbu Delavrancea trăia prietenia pentru Caragiale plenar, cu o fervoare romantică, înrudită cu euforia dragostei.
La scurtă vreme după ce l-a cunoscut pe Caragiale, prima lui pornire a fost de a-l aşeza sub zodia melancoliei:
„– Luca, ce-ai zice tu când te-aş face un melancolic, care prezintă ridicolul şi gugumănia societăţii noastre prin puterea de observaţie a unui om dezgustat, care petrece des chiar, dar care ascunde ochilor noştri o fire tristă, ale cărei năzuinţe nu sunt satisfăcute, a cărui ţintă nu e atinsă, al cărei dor se dă dupe perdeaua glumii?”
Nu-l mulţumea legenda omului cu zâmbetul sarcastic în colţul gurii, gata mereu să persifleze orice şi pe oricine; el şi-a imaginat, străbătând cu privirea dincolo de aparenţe, că i se potriveşte un cu totul alt portret, scoţând la iveală resursele-i nebănuite de sensibilitate, duioşie şi tristeţe. A rămas credincios acestei imagini romanţioase: a geniului fragil şi vulnerabil. Şi, gând la gând cu fratele Vlahuţă, îşi spunea, probabil, adesea: Un Titan învins, asta e el, un Titan învins.
Îl alinta cu vorbe pline de dulceaţă: Iancuţule!, sau cu apelative glumeţe şi uşor conspirative: Bibicule! Păstra în suflet, pentru fratele Iancu, laude ditirambice şi acordurile armonioase ale unei iubiri ce venea parcă din vremuri tribale străvechi, mitologice: „Mi-e dor de tine, de nasul tău impertinent, de buza ta de jos violentă, de buza ta de sus obraznică, de ochelari – ochii tăi diabolic-spirituali. Mi-e dor de inima şi de capul tău.” „Sunt ani de când fiinţa ta a făcut o adevărată invazie în sufletul meu…”
Nu ezita să-i recunoască excelenţa, în termeni hiperbolici, să proclame, admirativ, superioritatea lui intelectuală şi să se dedice entuziast cultului închinat acestei fascinante creaturi cu însuşiri supraumane: „Eşti unul şi unic. Un grec mai rafinat în sentimente şi «comprenea» nu s-ar putea găsi decât în timpul lui Pericles.” Aceste formulări enconiastice consună perfect cu ceea a spus Gherea în 1912, la dispariţia lui Caragiale: „Caragiale este cel mai mare om, după inteligenţă singurul supraom pe care am avut ocazia să-l întâlnesc vreodată în viaţă.”
Caragiale înzestrat cu un cameleonism de tip actoricesc, cuvenea adesea la ritualurile amiciţiei lacrimogene, fraternizând sincer (pe moment) cu înflăcăratul său prozelit. Dar îşi păstra, în restul timpului, autonomia lucidă şi o imperceptibilă distanţare, cu o insesizabilă infuzie de ironie sau de vogă desconsiderare. N-a scăpat nimeni, dintre prieteni, – în afară de Paul Zarifopol –, de acest tratament dictatorial, chiar dacă abil mascat în diverse forme de exteriorizare aparent inofensive. Alesese, deci, să-şi trateze fără menajamente, cu măsura ce i se părea potrivită, chiar şi adoratorii inocenţi care, ca Delavrancea sau Vlahuţă, întreţineau vie cultul personalităţii sale.
Barbu Delavrancea, care provenea dintr-un neam de oieri vrânceni transmutat de o generaţie în periferia bucureşteană, avansase, prin munca tenace şi aptitudinile sale intelectuale, într-o poziţie socială solidă; aşa încât nu a fost în situaţia de a suporta à la longue, precum Iancu Caragiale, vicisitudinile inerente meseriei de jurnalist, – mereu dependent, moral şi pecuniar, de politicieni şi de patronii de gazete. Intrând însă, încă de tânăr, în lumea politichiei dacoromâne, se văzuse constrâns, inevitabil, să accepte şi să deprindă arta perversă a compromisului.
Fapt care îi provocă uneori o stare de acută vinovăţie: socotea, ca unul care nu-şi renega originile, că în exerciţiul profesiunilor sale, ca avocat şi ca politician, abdică de la legile morale ancestrale. Aşa că smerindu-se sincer, simţea nevoia să ceară o iertare creştinească de la Iancu, amicul mai vârstnic şi mai înţelept, ca unui duhovnic.
„Mi-e dor de inima şi capul tău. Să nu râzi! De altele, da – şi am multe – de asta, nu?” (subl. ns.)
„Ceea ce îţi prepar eu este un adevărat memoriu politic. Vei judeca pe oameni şi mă vei judeca pe mine. Cam tragic. Nu e aşa?”
Îşi priveşte prietenul ca pe o autentică autoritate morală; îşi deschide sufletul în faţa lui, acceptă dreapta şi severa lui judecată, dar îşi calmează, spre a obţine circumstanţe atenuante, crezul de la care nu abdică niciodată: curata dragoste frăţească, nedezminţită.
Pentru Caragiale, Barbu Delavrancea nu a fost numai un excelent prieten de o viaţă, devotat şi constant în afecţiunea sa. Ci, în egală măsură, o relaţie socială profitabilă: un om cu un statut social privilegiat, foarte util, prin calificarea sa profesională, pentru rezolvarea eficientă, favorabilă, a unor situaţii dificile. Ca avocat, Barbu s-a achitat de misiunea asumată ca un profesionist perfect şi loial în procesul-mamut pentru moştenire Momuloaiei, precum şi în alt proces cu o miză pecuniară minoră, dar cu implicaţii procedurale foarte delicate. În aceasta din urmă, avid să obţină, de pe urma mătuşii Anastasia, o sumă derizorie, la concurenţă cu rubedeniile sale sărace, Caragiale a girat procedee de o corectitudine contestabilă, apelând, practic la mistificarea actelor şi a mărturiilor. După ce urmăreşte meandrele procesului, presărat cu lovituri de teatru, Ş. Cioculescu conchide: „Iată cum într-un singur proces, Caragiale s-a lepădat întâi de mama lui şi apoi de tatăl său, Luca sin Ştefan!”
Când este supus unor atacuri imunde de către un publicist obscur, care îl acuză de plagiat, şi e obligat să-şi apere reputaţia, Iancu îl convoacă degrabă pe Barbu la un sfat de taină:
„Dragă Barbule rogu-te treci pe la mine, în astă seară, pentru a-ţi arăta petiţia ce vreau s-o prezint Dlui Preşedinte al Curţii cu Juri, împotriva lui Th. Stoenescu şi a acelui blestemat de Caion care crede că prin invenţiuni şi îndrăzneli de limbaj poţi distruge o muncă cinstită şi nepătată. Nu ştiu dacă ai cetit al doilea articol, care este de o îndrăzneală fără pereche în publicistica românească. Dar să vedem ce vor face când va trebui să răspundă de faptele lor. (…)
Mă voi purta aşa cum trebuie cu aceşti scribuleţi.
În procesul de calomnie intentat lui Caion, Delavrancea, care îl reprezintă pe Caragiale, rosteşte o strălucită pledoarie menită să demonteze, cu argumente precise adunate între timp de la specialişti străini şi din arhive, putredul eşafodaj construit de calomniator.
În punctul său culminant, discursul lui Barbu face apologia operei lui Caragiale, care şi-a îndeplinit admirabil un benefic rol social: „Rolul său a fost de a contribui în parte la însănătoşirea vieţii publice. Şi, în fond, în dramaturgia lui nu e răutate, ci iubire. „Caragiale nu urăşte pe Caţavencu, pe Dandanache, pe Ispirescu, pe Conu Leonida. El nici nu-şi calomniază personajele create de el”. Şi, inspirat de dragostea pentru marele său prieten, Delavrancea înalţă o măreaţă pledoarie de tribunal la apoteoză a artistului care-şi dedică artei sale toate energiile pe care natura i le-a dăruit, care îşi jertfeşte talentul pentru a înnobila limba românească spre cinstea conaţionalilor săi.
Cum lesne putem vedea, Barbu nu făcea niciodată, când era vorba de nepreţuitul său prieten, un simplu act de prezenţă în faţa completului de judecată; se implica total sufleteşte şi moral, şi transforma o banală şedinţă de judecată într-un simbolic gest de glorificare a omului şi a scriitorului Caragiale.
Propulsat, în anul 1899, după alegeri, de partidul conservator câştigător, în funcţia de primar al Capitalei, Delavrancea nu-l uită nici o clipă pe amicul său mult îndrăgit; el îi oferă lui Iancu ocazia să-şi pună în valoare capacitatea de manager cultural, comandându-i un „raport asupra divertismentelor populare”, – în schimbul unei remuneraţii, desigur, substanţiale. Caragiale îşi îndeplineşte conştiincios misiunea, schiţând şi un plan de perspectivă îndrăzneţ. El prevedea sistarea subvenţiei acordate Teatrului Naţional, construirea unui local de teatru popular şi subvenţionarea lui în limita a 10-15% din reţete, precum şi înfiinţarea unei orchestre comunale permanente. Revenea, pe data de 30 iunie 1900, cu o petiţie, oferindu-şi din nou serviciile şi manifestându-şi disponibilitatea de a concretiza ideile din raport într-un detaliat plan de anvergură: „Vă spuneam că v-aş putea supune atât programul clădirii, cât şi programul modului de exploatare, împreună cu caietul de sarcini pe care de mult l-am studiat în toate amănuntele”. Şi apreciază că ar avea nevoie de cel mult două luni pentru „a organiza metodic” materialul „destul de voluminos” de care dispune. (…)

din volumul Caragiale în Orient-Expres, Bogdan Bădulescu, în curs de apariție, ed. Excelsior Art.

Iertare


z3

 

unui prieten

Ușa este întredeschisă
pe cine caută oare?

lumina?
ea trece nepăsătoare

umbra?  
curge lent
se-ntoarce doar pentru a măsura pragul

tăcerea?
pentru cine să rămână
dincolo de ea doar spațiu-n claustrare

disperată
ușa mai larg deschisă
cheamă
promite să împrejmuiască taine lăsate-n libertate
să se-nchine doar luminii
să  păzească pat de odihnă

cărui soare?

lumina
umbra
tăcerea
se-mbie
conduc spre un vis gol

între ziduri
doar necunoscutul

lăuntric
un calm se-nsingurează
în jur stăpână-i așteptarea
Corina Victoria Sein
© 16 februarie 2016

Capitolul 3


COPERTA -- JURNALUL FETEI-LUP

Îmi petreceam cea mai mare parte a timpului căutând anunţuri pe internet despre câini de vânzare cât mai aproape de oraşul meu. Reuşisem să aleg o rasă fără prea mult chin… ştiam ce vreau înainte să anunţ pe cineva că vreau câine.
Visele pe care continuam să le am mă făceau să mă simt tot mai conectată sau mai legată de lupi. Aşa că, având în vedere că nimeni nu mi ar fi permis să ţin un lup adevărat în curte, chiar şi în cazul în care aş fi găsit unul… am ales altceva. Rasa cea mai apropiată de lupul original, rasa care mă pasionase de prima dată când văzusem un exemplar în oraşul nostru. Husky Siberian.
Am căutat ore întregi, zile la rând… şi în final am găsit un anunţ, la 60 de kilometrii distanţă de oraşul meu.
De vânzare pui Husky siberian din părinţi cu pedigriu, ambii campioni.
Mama mi a spus că acesta va fi cadoul meu de Crăciun, că ea îl va plăti… aşa că am luat legătura cu stăpânul. Mi a spus că mai are trei femele şi un mascul, iar cum eu voiam un mascul… i am spus să mi l rezerve. A spus că puii sunt încă mici, că îi dă abia când vor avea o lună jumătate.
Aşa că acum nu puteam decât să număr zilele… şi să aştept.
Nu îmi venea să cred că asta chiar se întâmpla. Chiar urma să am un căţeluş! Un căţeluş doar al meu!
Număram zilele… colegii de liceu ştiau că îmi voi lua un câine… şi tot ce spuneau era faptul că nu m au mai văzut niciodată atât de entuziasmată. De nimic. Aşa era. Pentru prima dată… zâmbeam, zâmbeam din tot sufletul.
Nu m am gândit niciodată la entuziasm ca fiind atât de intens. Am fost entuziasmată şi mai demult… de mai multe lucruri, precum faptul că plecam în vacanţă, sau faptul că venea mama acasă. De asemenea eram entuziasmată când eram chemată să cânt la vreun eveniment, sau când venea Crăciunul. Mereu mi a plăcut Crăciunul. Felul în care se aduna toată familia, din toate părţile, buna dispoziţie şi zâmbetele care strălucesc pe buzele noastre… Bucuria pe care o poţi citi în ochii copiilor atunci când prin geamurile uşii se văd luminiţe colorate, semn că Moşul nu a uitat nici anul acesta. Teama şi nerăbdarea cu care deschid uşa şi uimirea din ochii lor la vederea brăduţului mereu atât de frumos decorat şi a mulţimii de cadouri de sub el.
Zilele treceau. Entuziasmul meu creștea pe zi ce trece… abia așteptam! Vorbisem pe internet cu proprietarul câinilor, și poza pe care mi a trimis o cu cei cinci pui era singurul lucru pe care îl aveam în minte. Mă uitam la ea zilnic.
Și într un final mult așteptat… este în sfârșit joi, 21 decembrie. Iarna în care viața mea urma să se schimbe complet, deși eu nu mă gândisem la asta. Dimineața la prima oră, eram cu mama în autobuz, peste măsură de nerăbdătoare. Nu mi încăpeam în piele de fericire, chiar urma să merg să îl vad… și mai mult de atât… urma să îl iau acasă… Propriul meu câine Husky!
Am ajuns în oraș pe la ora 10… Am sunat proprietarul, și ne a dat indicațiile necesare ca să ajungem la adresa crescătoriei.
Mă simțeam atât de ciudat, nici nu puteam descrie în cuvinte. Parcă aveam în stomac o mulțime de fluturași, disperați să iasă afară. Mă simțeam atât de ciudat, aveam niște emoții pe care nu le pot descrie nici acum în cuvinte. Simțeam lucruri pe care nu le mai simțisem niciodată în viața mea. De la un timp, de când toată treaba cu visele, aveam impresia că simt totul mult, mult mai intens decât de obicei. Acum aveam mai multe emoții decât atunci când trebuia să cânt pe scenă, în fața unui public. Și tot gândindu mă la cum mă simt, și la cum va fi când îl voi vedea… nici nu mi am dat seama că am ajuns în fața crescătoriei. Telefonul îmi sună pentru a cincea oară, răspund și spun că sunt în fața porții. În mai puțin de un minut, crescătorul, Michael, ne deschide poarta și ne poftește înăuntru.
De cum am intrat, trei Husky siberieni adulți și doi malamuți de Alaska ne au întâmpinat. În timp ce mama discuta cu proprietarul, spunându i cât de tare mi am dorit acest câine… eu eram înconjurată de cei cinci câini. Primul lucru pe care l am constatat cu uimire a fost faptul că deși nu îi cunoșteam, și nici ei pe mine, era prima dată când eram în preajma a mai multor câini din aceste două rase superbe, nici ei, nici eu, nu ne simțeam ciudat. Eu… mă calmasem brusc. Toate emoțiile mele dispăruseră ca un fum. Mă simțeam… bine, ca și cum eram cu familia mea. Mi se părea puțin ciudat, dar nu am băgat de seamă. Câinii veneau pe lângă mine, curioși, purtându se nu ca și cum eram un om străin pe teritoriul lor. Ci ca și cum eram una de a lor.
După ce i am mângâiat pe fiecare, Michael mă întreabă daca vreau să văd puișorii. Cu pulsul crescând și vocea tremurândă am spus că da.
Acum, în timp ce scriu, revăd în fața ochilor fiecare moment din acea zi, ca și cum ar fi fost ieri. NU cred că am să pot uita vreodată.
Era zăpadă afară. Spre deosebire de ultimii ani, în care nu se mai prea potrivise să ningă de Crăciun… în anul acela ningea. Era alb peste tot, zăpada avea vreo 20 de centimetrii și steluțe de argint continuau să cadă din cer, topindu se atunci când îmi atingeau fața cuprinsă de emoție. Mă simțeam ca într un film, Michael mergea în față cu mama, iar eu în urma lui, înconjurată de câini.
Michael mă duce la o curte mai micuță, unde erau puii, și îmi spune să intru să văd dacă îl recunosc pe cel care urma să fie AL MEU. Am deschis ușa, și am început să tremur. Cinci ghemotoace mici, alb cu negru, sau alb cu gri, toți cu ochi albaștrii, se jucau fără nici o grijă.
Sute, mii de sentimente mă încercau deodată, sentimente pe care nu le înțelegeam, nu le cunoaștem, sentimente pe care nu le am mai avut niciodată și pe care nu credeam că sunt în stare să le simt. Nu credeam că o să fiu vreodată încercată de asemenea emoții puternice.
Un cățeluș dintre cei cinci trăgea cu dinții de urechiușa altuia dintre ei, și ținea o lăbuță peste căpșorul altuia. Tremuram din tot corpul, fiori înghețați și calzi în același timp îmi străbăteau fiecare părticică din corp. Din nu știu ce motiv, ochii mei erau fixați pe el, cel mai viteaz dintre puișori. Cățelușul cel mai curajos dintre toți, dă drumul urechiușei celuilalt, și ridică privirea spre mine.
Acea privire de gheața, de oțel, albastrul acela ireal de metalic… Privirea lui metalică a străpuns cel mai profund punct al ochilor mei căprui, și am cedat, copleșită de emoție.
Am căzut în genunchi, nemaiputând să mă controlez, iar el, cel mai curajos și cel mai curios dintre toți… alerga spre mine printre fulgii de zăpadă, încă uitându se fix în ochii mei. Atunci, am avut pentru prima dată senzația că pământul vibrează sub lăbuțele lui albe. Și cum am simțit această vibrație înviindu mi fiecare venă din corp, trezindu mi fiecare nerv… am știut.
– El e, am șoptit. El e.
L am ridicat în brațe, nevenindu mi să cred cât putea fi de frumos. Inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că pe lângă mine, o pot auzi și ei. Ținându l în brațe, pe lângă inima mea pe care o auzeam bătând frenetic mai să îmi sară din piept, mai era ceva. Auzeam, simțeam. Chiar acolo, în brațele mele, o inimioară mică, bătând în același fel cu a mea. În același timp. La fel de frenetic, la fel de nebun, la fel de emoționată ca a mea. La fel de curioasă, la fel de bucuroasă. O inimă de lupișor, o primă inimă la fel ca a mea. Și în momentul acela… eu, dar și el, am înțeles. De acum nu mai eram singuri! De acum, eram două ființe, două inimi care băteau la fel. De acum, viața mea urma să se schimbe, și nimic nu mai avea să fie ce a fost. Nimic nu mai avea să fie la fel. Eu nu mai aveam să fiu cine am fost.
Fără să îl las din brațe, nici măcar pentru o secundă, deoarece, deși știam că e al meu de acum… sunetul inimii sale bătând la unison cu a mea mă liniștea… și mă făcea să mă simt într un fel în care nu mă mai simțisem niciodată. Nu știam ce era acest sentiment. Poate părea ciudat, dar chiar nu aveam idee ce simțeam, ce era acest sentiment care îmi încălzea inima. Nu era bucurie. Știam cum se simte bucuria, și nivelul de bucurie pe care îl simțeam eu depășea orice limită mi am imaginat vreodată. Dar mai era ceva. Nu știam ce era, dar îmi plăcea la nebunie. Se simțea atât de cald… atât de bine.
Cu el în brațe am semnat actele de la crescătorie, și, deși venisem acolo cu o listă de potențiale nume pentru el… nu am putut să aleg nici unul. Erau nume deosebite, dar nu suficient de deosebite ca să îl descrie pe el. Urma să mă gândesc la asta pe drum.
Nu mi mai încăpeam în piele de fericire. Nu puteam să îmi dezlipesc ochii de la el… era pur și simplu atât de frumos. Felul cum respira în brațele mele, felul cum îl simțeam, atât de cald, atât de viu și de mic, al meu. Trebuia să îl ducem acasă, cu autobuzul. Tehnic, nu aveam voie cu animale în autobuz. Dar atât era de mic, încât șoferul nici nu îl observase în interiorul gecii mele.
Mama spune de fiecare dată că nu va uita niciodată acel drum spre casă. Era mic, îi era sete probabil, afară era frig și geamurile erau aburite… iar puișorul meu începuse tacticos să lingă geamul autobuzului.
Tot atunci, pe același drum i am decis și numele.
Pe scaunul din fața noastră era un băiat, puțin mai mare ca mine. Nu îl cunoșteam, nu îl văzusem niciodată în viața mea, și probabil nici nu era din orașul meu, așa că probabil nici nu aveam să îl mai văd vreodată.
Curios, și evident cucerit de frumusețea micului meu lupișor, se întoarce în spate și intră în vorbă.
– Ce frumos cățeluș ai. Cum îl cheamă? Întreabă el prietenos.
– Mersi. Nu m am decis încă ce nume să îi dau. Am mai multe posibilități, dar mi se pare că nu i se potrivește niciuna complet. Numai ce l am primit cadou de Crăciun de la mama, încă încerc să mă decid, zic eu fără să îmi iau ochii de pe el.
– Da, știu cum e, spuse băiatul. Și eu am avut un câine mai demult, nu era Husky, era un bichon alb, și tare mult ne a luat să îi găsim un nume. Până la urmă, i am spus Happy, și tare drag ne a fost de el. Păi, să ai noroc de el, mai adăugă el și se întoarse la locul lui, punându și înapoi căștile în urechi.
– Și acesta sună bine, nu i așa? Întreabă mama și se uită la mine. Happy.
M am uitat la ea și apoi iarăși la el. Ghemotocul meu somnoros moțăia în brațele mele. Îl mângâiam continuu și nu îmi puteam dezlipi ochii de pe el. Atât de frumos, atât de mic, atât de… al meu. Happy. Suna bine într adevăr. Și parcă i se și potrivea. El era, într adevăr, fericirea mea. Primul lucru care chiar mă făcuse fericită. Nu era un nume des întâlnit, era special, era scurt și cu rezonanță, și dacă mă gândeam mai bine… parcă nu i s ar fi potrivit altceva. I am spus Happiness, știind că oricum o să îl strigăm cu toții prescurtat… Happy. Drumul spre casă trecuse mai repede decât de obicei. Și înainte să ne dăm seama, am ajuns în stația din orașul meu, unde bunicul ne aștepta cu mașina.

din romanul Jurnalul Fetei-Lup, Bella White, Ed. Excelsior Art, 2015

IUBIRE IMPOSIBILĂ


COPERTA - UNIVERS 3

Adept al lui Carpe diem şi îngreţoşat de zoaia politică, la care asist, m‑am întors în timp.
Dar tot peste cenuşiu am dat.
Mi‑am amintit de colega mea, Tamara. O brunetă cu sânge slav, de pe meleaguri dobrogene, Frumoasă, nu ştiu cât de mult, dar mie‑mi părea un înger inaccesibil. Mai înaltă cu câteva degete decât mine, ar fi trebuit să mă înalţ pe vârfuri, să o pot săruta.
Spun ar fi, pentru că n‑a fost să fie, niciodată.
Când am zărit‑o în sala de curs, am tresărit, crezând că am intrat la anii mai mari. A zâmbit, la nedumerirea mea. Mi‑a făcut loc, lângă ea. Ne‑am recomandat: Tamara, spune ea întinzându‑mi mâna ce părea că arde. Onu, am îngăimat eu, încă derutat. Încet, încet, am prins curaj să‑i vorbesc, privind‑o în ochii întunecaţi. Simţea că‑mi place, şi era încântată. Simţul posesiei îţi conferă o stare de bucurie ciudată, deşi nedefinită. O iubeam, fremătând de emoţie, iar ea îmi respecta starea. De altfel, nu avea motive să gândească altfel.
Într‑o zi, a apărut un nou coleg. Adus pentru echipa de volei a facultăţii. Înalt, proporţionat, impunea plăcut, tuturor fetelor. Am simţit că şi Tamarei. Intrasem într‑un con de tristeţe. Tichi nu era pasionat decât de volei, aşa că nu aveam motive de îngrijorare. Tamara s‑a consolat. Părea a fi preocupată de alte griji. Tristă, începuse să slăbească, dar nu se plângea. Anii au trecut, dar simpatia noastră nevinovată nu s‑a micşorat.
După cursuri, ne vedeam aproape zilnic. În plimbările mele o vedeam stând la poarta casei într‑o visare nedefinită. În trecere, schimbam câteva banalităţi.
Într‑o zi, am încercat să o sărut. S‑a ferit şi a fugit în curte. Mi s‑a părut că plânge. Am supărat‑o rău de tot, mi‑am zis. Câteva zile am trecut pe la poarta ei, doar salutând‑o.
Când m‑a întrebat ce mai fac, mi‑am revenit. Am încercat iar să o sărut. Acelaşi refuz, dar cuprinzându‑mă de umeri, m‑a invitat în casă. S‑a aşezat pe pat, făcându‑mi semn să stau lângă ea.
Locuia la gazdă, cu chirie. Mi‑a luat delicat mâna în poală şi, aproape suspinând, mi‑a spus: „ştii, nu mai încerca să mă săruţi! Şi eu îmi doresc, dar nu am voie!”.
Am privit‑o nedumerit.
Sunt grav bolnavă de plămâni, mi‑a explicat. Ne‑am îmbrăţişat, într‑un gest de înţelegere fatală. Nu ne‑am sărutat niciodată. I‑am rămas recunoscător, până anii vieţii mi‑au purtat paşii pe alte meleaguri şi am pierdut orice legătură, cu ea.
La o întâlnire cu câţiva colegi de facultate, aduc vorba, întâmplător, despre Tamara. „Cum, nu ştii?” se miră cineva. „A murit, nu mult, după terminarea facultăţii… s-a stins la Spitalul T.B.C. din Galaţi”. L‑am privit pierdut, iar el m‑a întrebat:
„Şi tu ai iubit‑o?”
Nu i‑am răspuns.
M‑am apropiat şi l‑am îmbrăţişat, suspinând.
Era ultima legătură de suflet, cu Tamara.

frezii3

din volumul Universul feminin, Ioan Ionescu, Editura Excelsior Art, 2014

Cazul Marichen Ursula Rott / 2 /


marichen ursula rott

(…)

Doamna Rott – o femeie renumită în familie pentru îndemânarea cu care ştia să se descurce în viaţă – nu a stat mult pe gânduri, intuind că în vechea sa calitate nu o pot aştepta situaţii prea bune. A divorţat în grabă – pentru părăsire de domiciliu din partea soţului – şi s‑a recăsătorit iute de tot cu doctorul Paiu, medic veterinar din comună, holtei cam trecut, om blând şi fără pretenţii. El a fost copleşit de atenţia pe care i‑a acordat‑o frumoasa doamna Rott la care, mai înainte, nici să viseze nu ar fi îndrăznit.
Mişcarea s‑a dovedit a fi inspirată: mama şi fiica au devenit românce de drept iar doamna de Rott a scăpat de deportarea în Rusia, aşa cum au pătimit multe dintre cunoştinţele sale.
Fetiţa a devenit Rodica Paiu şi ca fiică a unui funcţionar de la stat – domnul Paiu era medicul comunei – nu a avut dificultăţi, bucurându‑se de drepturile acestei categorii sociale.
Întreaga populaţie a României fusese împărţită în patru categorii sociale, cu urmări dramatice pentru unii.
Foştii exploatatori, micii producători, meseriaşii, comercianţii şi alte asemenea categorii minore, ce nu voiau să se încadreze pe „drumul socialismului” făceau parte din categoriile a III‑a iar foştii moşieri, bancheri, industriaşi erau în categoria a IV‑a şi ei erau lipsiţi de multe drepturi; copiii lor nu aveau posibilitatea să frecventeze unele şcoli, mai ales facultăţile, cu familiile nu beneficiau de cartele de alimente, nu căpătau nici cartelele „cu puncte”, pe care se puteau obţine îmbrăcăminte, pantofi şi diferite textile.
Înainte ca Marichen să apuce să dea vreo explicaţie, Felicia schimbă vorba şi le spuse fetelor:
– Ştiţi că mă mut la Bucureşti? Vocea ei, un pic afectată, denota anumită nesiguranţă.
– Zău? se miră Marion, Pupilele ei larg deschise lăsau ca ochii să‑i pară de antracit. Sprâncenele dese şi bine desenate de natură se uniră într‑o singură linie, frumos arcuită şi densă. Şi ce o să faci acolo? continuă ea.
Felicia îşi îndreptă spatele şi bustul ei bine format ieşi în evidenţă. Un ofiţer care tocmai trecea pe lângă ele, cu o îngheţată în mână, o privi uluit de admiraţie.
– Voi primi un serviciu,… Poate şi locuinţă!
– Intri în câmpul muncii. Bravo! Am auzit că este foarte greu să pătrunzi în capitală, sunt necesare tot felul de aprobări, mai ales de la miliţie. Suntem obligaţi să trăim veşnic acolo unde ne‑am născut, comentă Marion cu tristeţe.
– Depinde cine! răspunse pe un ton superior Felicia. Eu am relaţii!
Gura lui Marion se strânse, până deveni o linie subţire şi dis­preţuitoare. Era adevărat deci ce se spunea despre Felicia. „Te‑ai dat cu comuniştii” ar fi vrut să‑i zică, dar se abţinu. Oare mai puteai avea încredere în cineva?
Felicia îşi scoase din geantă o batistă şi îşi tampona cu delicateţe conturul gurii; buzele ei, puternic rujate, nu îşi pierduseră culoarea, folosea rujuri de „nylon”, – aşa se chemau – care erau foarte persistente.
– Plecăm?
Le lăsaseră pe fetiţe să treacă înainte iar Felicia, dorind să dreagă impresia pe care o făcuse, o întrebă pe Marion:
– Ai tăi ce fac?
Privind strada aglomerată, Marion răspunse din vârful buzelor:
– Mersi, bine, tata este tot la muncă obligatorie iar mama croşetează pentru o cooperativă, încercăm să supravieţuim. Glasul lui Marion era dur şi răguşit, ca o piatră scrânită cu un metal.
Felicia uitase şi regreta acum întrebarea pusă fără rost.
Afară, în lumina fierbinte a soarelui, aflat chiar deasupra capului, toate patru se opriră o clipă, parcă nehotărâte încotro să o apuce. Tocmai atunci, în dreptul lor, ajunse o femeie foarte înaltă, slabă şi păioasă, şleampăt îmbrăcată cu o rochie albită de atâta spălat. Era Grazziella Popp, nepoată de fiu a Agatei De Niro, după fiul ei cel mic Titus.
Cu ani în urmă, Grazziella fusese o adevărată amazoană, campioană naţională la hipism, admirată şi anturată de toţi ofiţerii din garnizoană.
Acum, după ce lise luase ferma de la Pecica, odată cu pământul, Casa şi herghelia de cai, ceea ce însemnase marea lor avere agricolă, arăta neîngrijită şi uscată, ca scoasă dintr‑un ierbar. Ei avuseseră ghinionul să îşi piardă şi casa de la Arad. După naţionalizare, un şef, nou venit în localitate, pusese ochii pe ea şi familia fusese scoasă în stradă în trei ore. Grazziella ar fi putut trece peste toate necazurile, dar pierderea cailor fusese o lovitură care îi dărâmase complet moralul. Chiar şi acum se oprea uneori să mângâie calul înhămat la câte o birjă ce adăsta clienţi pe lângă piaţă.
Se salutară şi se traseră lângă vitrină, să stea puţin de vorbă.
– Lucrez, spuse Grazziella, la o crescătorie de pui. Dacă nu mai am cai, măcar mă ocup de păsări, ricană ea cu o ironie amară.
– Bine, dar acolo pute! nu se putu opri să remarce Felicia.
– Totul pute în ţara aceasta, zise Grazziella. Este adevărat că tu miroşi frumos. Ce este asta? „Chat Noir?”
Felicia roşi.
– E un parfum nou. Mi l‑a adus cineva din Bulgaria, mărturisi ea.
– Zău? Bunicile noastre se parfumau cu esenţe mai fine, observă ea, cu gândul aiurea.
Privind‑o, Marion gândi că este cam dusă‑de‑acasă, dar se feri să intre în vorbă.
Grazziella privea în trecut. Şi‑o aminti pe Felicia, cu bucle â la Shirley Temple, cum o purta mamă‑sa, mult mai elegantă decât se cuvenea, pentru o fetiţă de vârsta ei. Iată, ea izbutea şi acuma să capete „Chat Noir” din Bulgaria. Cum cad unii întotdeauna în picioare! comentă în sinea ei.
– Pa! Eu mă grăbesc, spuse Grazzielia. Salutări acasă. Se îndepărtă cu paşi mari, călcând puternic cu sandalele stâiciate dar comode, cu care era obişnuită să umble mult pe jos.
– Eu merg spre piaţă, vreau să cumpăr flori, spuse Felicia. Fetiţele nu ştiură cum să o salute, dar Marion îi strigă:
– Succes la Bucureşti. Poate ajungi „mare”.
Felicia simţi ghimpele, dar nu îi dădu importanţă. Treaba lor! Auzi, să crească găini! Ea nu se va lăsa. Puţin îi păsa de naivii care trăiau cu faţa spre trecut. Viitorul este numai înainte, îşi spuse ea, trebuia doar să se acomodeze. Avea un „prieten” important, care era nebun după tinereţea ei; şi ea era decisă să obţină totul din această legătură.
Celelalte trei fete porniră spre Corso. Magazinele erau goale, dar în curţile interioare se dădea uneori, la cozi uriaşe, câte o jumătate de kilogram de zahăr. Se uitară peste lot, dar doamnea liniştea.
Producţia ţărănească fusese distrusă în agricultură; Rusia cerea ca despăgubiri de război tot ce se putea colecta din ţară; fabricile, cu o tehnologie uzată, de anii de război, produceau prea puţin şi în sortimente nepotrivite cererilor de pe piaţă. Acum se vorbea de o nouă stabilizarea monetară, după aceea din ‚47 care lăsase săracă multă lume. Oamenii îşi vindeau din casă, pe mai nimic, lucrurile bune; cine nu avea ce vinde, răbda pur şi simplu de foame.
În colţ, peste drum de primărie, fetele se opriră. Drumurile lor se despărţeau de aici.
– Să mai vii pe la noi, îi spuse Marion lui Marichen. Victoria te voi ajuta să îţi găseşti un rost în Arad.
– Eu am abonament la ştrand, interveni Victoria, este foarte ieftin, poţi veni în cabina noastră, noi suntem şase, dar mai încap pe‑atâţia. Îţi cumperi doar biletul de intrare.
– Aş fi tare bucuroasă… dar, te rog, nu îmi spune pe vechiul nume, aici, toată lumea îmi zice Rodica… Mama se supără foarte rău dacă aude că mă strigă cineva Marichen.
Marion o privi cu înţelegere. Avea dreptate noua doamnă Paiu. Un nume „nepotrivit” putea aduce azi multe necazuri.
– Tu înţelegi ceva din chestia asta, cu numele?
În prima clipă, Marion se gândi că ar putea să îi dea un răspuns evaziv, dar îşi zise apoi că este mai bine să ştie şi ea adevărul. Nu va vorbi despre aceste lucruri şi nu va fi imprudentă, gândi ea. Copiii învăţaseră şi ei să tacă. În plus, înţelegând ce se întâmplă, deveneau mai bine pregătiţi să înfrunte viitorul.
– Cred că vor să îşi piardă rădăcinile, dacă mă înţelegi ce vreau să spun. Aşa, cu numele de Paiu, sunt mai scutite, chiar dac? nu ?n afara ă nu în afara oricărui pericol. Să nu vorbeşti cu nimeni despre ele, o atenţiona ea, sunt de‑ale noastre. Mama lui Marichen este tare isteaţă, continuă Marion, l‑a lăsat pe blegul acela de soţ la ţară iar ea stă cu fata în oraş. Râse. Am auzit că sâmbătă, când vine la ele, aduce tot felul de „bunătăţi agricole”.
Victoria dădu aprobativ din cap. Înţelegea foarte bine ce înseamnă să capeţi alimente de la ţară.
În ani ce – au urmat acestor întâmplări, Victoria şi Rodica Paiu au fost colege de liceu în clase paralele, aşa că nu au ajuns să fie prea mult timp împreună.
Pe când au absolvit studiile de liceu atmosfera politică s‑a mai relaxat un pic şi Victoria, care fusese o elevă strălucită, a putut să intre la Facultatea de Construcţii. Rodica Paiu a rămas la Arad şi legăturile lor s‑au stins oarecum, sau au trecut „în conservare”, cum se spunea în anumite medii, fără să se fi rupt de tot. Rodica, o fire placidă şi cu o inteligenţă mediocră, s‑a îndreptat spre alte preocupări şi s‑a căsătorit destul de repede; atât mama ei cât şi doctorul Paiu au decedat, la scurtă vreme după ce ca şi‑a încheiat şcoala.

fragment din romanul  Cazul Marichen Ursula Rott, Coleta De Sabata, Ed. Excelsior Art, 2001

CARPE DIEM


COPERTA - UNIVERS 3Motto:
„Carpe diem”
Horaţiu

Ne cunoaştem de mulţi ani, de la Partid, unde ne-am plăcut empatic…
La început l-am suspectat de cine ştie ce interese, dar… întrucât nu au existat solicitări speciale, am dedus că este vorba de o stare de simpatie aparte, pe care unele persoane o pot nutri, fără un interes anume. Pur şi simplu, un soi de prietenie fără afecţiune. Sau poate faptul că îi place să povestească, neavând alt scop decât acela al nevoii de a-şi da importanţă, fără riscul întreruperii cu brutalitatea specifică egoismului ce-l caracterizează; ori, situaţia când noi toţi avem nevoie să primim un ajutor moral, prin simpla răbdare de a ne fi fost ascultat păsul, scutiţi de gesturi de agitaţie nervoasă; sau, înclinarea mea de a nu întrerupe firul povestirii decât prin întrebări aparent preocupate faţă de câte „verzi şi uscate” mi se îndrugă; ori cine ştie ce taine ale corpului nostru emoţional.
Oricum, nu m-a preocupat motivul discuţiilor… dacă se păstrează minimul bun simţ social al comunicării civilizate. Recunosc, din ce aud, îmi plac sfaturile pe care le extrag singur sau mi le dă împotriva blazării faţă de propriile interese, capitol la care, o spun deschis, sunt penibil de deficitar. Observând cu subtilitate că nu-mi place să mă zbat pentru cauze ce-mi par a fi pierdute din start, mi-o spune direct, ca vorbind pentru sine: „da eu nu-i las, fir-ar ei ai Dracului; mă bat până-n pânzele albe, până reuşesc!”. Demnă remarca, bună şi folositoare pentru oricare dintre noi, indiferent de sex, de vârstă şi de statut social. Desigur dacă este vorba de o cauză corectă, morală, care să nu impieteze asupra semenilor noştri. Şi, în general, eu fiind adeptul „educaţiei prin sine însuşi”, am reacţionat favorabil la această opinie.
Bineînţeles, din acel moment, nivelul atenţiei în a-l asculta, a crescut logaritmic… iar plăcerea aşteptării de noi învăţăminte de „psihologie aplicată”, la fel. Din motive stupide politic, nu ne-am mai întâlnit ca acasă. Locuind însă prin zonă, drumurile noastre se intersectează uneori; când, foarte interesant, fiorii emoţiei aflării noutăţilor, amplifică într-un fel aparte clipa începerii conversaţiei.
La fel s-a întâmplat şi deunăzi, când aşteptând în staţia de autobuz, i-am auzit vocea sonoră salutându-mă. Ca de obicei, mi-a spus cu ce se ocupă: nişte probleme de spaţiu locativ, privind vila ce i-a fost retrocedată cu mici complicaţii de vecinătate. În timp ce-mi povesteşte, se întrerupe şi începe să vorbească singur, eu nemaipricepând nimic. Caut să redresez situaţia, bănuind un scurt circuit senescent. Probabil a observat încercarea: ochii mari, a nedumerire-şoc. Atunci, se opreşte şi-mi spune jenat… scuze, ca să nu uit ceva din ce am de făcut, repet în ordine, problemele în cauză!
Mă arăt plăcut impresionat şi-i spun că gestul său, face parte din trusa deprinderilor lucrului bine făcut, lăudându-l pentru constatare. Foarte mândru de moment, ţine pentru o clipă să aducă un omagiu tatălui său, neamţ-sas, care l-a învăţat modul organizat, nemţesc (remarc satisfacţia etniei prusace). Reţin, plăcut surprins, mai ales modul interesant şi eficient de conduită în acţiune. Întâmplarea îmi aminteşte o mică, dar foarte plină de învăţăminte istorioară asupra deprinderii lucrului bine făcut. O cunoştinţă, fost pacient al ilustrului chirurg Sedlacek, mi-a povestit amuzat, următoarele: înainte de a intra în salonul de operaţie celebrul medic avea în ziua respectivă obiceiul de a se închide în biroul său, unde bea cafea şi fuma.
Obiceiul era ca un ritual săvârşit zilnic… apoi, operaţia se desfăşura cu o înaltă măiestrie şi viteză. Întrebat de pacientul său pentru ce sunt aceste momente de reculegere, Eminentul Profesor i-a răspuns că, în timpul respectiv, repeta în gând cu minuţiozitate filmul operaţiei pe care urma s-o efectueze. Astfel, când începea lucrul, totul se derula ca-n filmul vizionat în timpul acestei meditaţii. Am ascultat cu multă plăcere această povestioară plină de tâlc profesional, şi am realizat, încă o dată, valoarea capacităţii de relaxare şi de energizare a meditaţiei asupra organismului căruia i se adresează. Cândva, un prieten-chirurg îmi povestea entuziasmat că actul chirurgical, pentru Doctorul Sedlacek, era o operă de măiestrie artistică, la care nu puteai aspira. Nu prea realizam atunci, starea lui de admiraţie, dar după istorioara de mai sus când am şi aprofundat importanţa meditaţiei, totul mi-a devenit limpede.
Cât despre partenerul meu de povestiri, până îl voi reîntâlni o să mă gândesc mereu la spiritul lui de înţelepciune şi la filozofia pragmatică, pe care voi încerca să mi-o însuşesc, fiind plină de învăţăminte să trăiesc în prezent, şi să mă bucur de orice clipă grea sau nesigură; să nu mă descurajez şi să nu fiu delăsător; doar astfel, succesiunea de clipe trăite din plin va constitui ceea ce se numeşte Fericirea.
Încearcă, şi tu, cititorule, că viaţa e scurtă. Încearcă îndemnul lui Horaţiu… „Carpe diem”, în sensul de „a culege roadele, şi mai ales, bucuriile zilei de azi”. Sau, şi mai recent, sfatul maestrului Dinu Săraru… „Să nu ratăm clipa!”.

P.S.
În acest punct, îmi reamintesc, despre actul vizualizării creative, constatat la Madi, prietena mea şi iniţiatoarea blogului nostru. Astfel, tendinţa ei efectivă de concentrare, asupra a ceea ce are de făcut, devine un continuu fericit al momentelor vieţii.

din volumul Universul feminin, Ioan Ionescu, Editura Excelsior Art, 2014

ÎN ŢARA UNUI TIMP


retorica

Mi se trec zilele fără acel
Miracol prin care mai tânăr eram.
Mi se trec puterile comuniunii
Cu steaua şi piatra.
Sunt cu mult mai singur
În căutarea unui alt adevăr
Care e vârsta,
Ori întrebarea cunoaşterii.
Mi au rămas prieteni pe mare,
Fără vâsle şi fără dorinţa întoarcerii.
Azi sunt bogat în râuri, fagi şi ninsori
În ţara unui timp nezămislit.
Dar mai presus de toate acestea
E cineva care m aşteaptă
Cu deznădejdea că nu voi veni.
Iar aceasta mă face să fiu.

din volumul Retorica și umbra ninsorii, Anghel Dumbrăveanu, Editura Excelsior Art, 2008