Inelul de fum / 14 /


ratacire2

(…)

La un popas, ajutând-o pe Yvonne, care era de un calm desăvârşit, să bea apă dintr-o ciutură, i-am strecurat nerăbdător această întrebare:
„Yvonne, cine e Lily? De ce o ţii lângă tine? Lumea comentează în fel şi chip…”
„Ştiu. Bârfe… Ia stai, şi tu te amesteci în viaţa noastră? Ce, eu, Dudu, ea ne-am vârât nasul în poveştile voastre? Cine vă dă dreptul să ne judecaţi? Cu ce sunteţi voi mai buni?”
Reacţia ei confirma bănuielile mele.
„Sărmana Yvonne…” îngânai îndurerat.
„De ce sărmana? Dragostea pentru mine nu înseamnă nimic, câteva sunete în mişcare prin atmosferă. Fug de ea ca de o cumplită molimă. Pentru el, pentru Dudu, dragostea este însăşi raţiunea de a exista. Se îndrăgosteşte aşa cum tu te îmbolnăveşti de guturai. Să-l obligi să trăiască o viaţă doar cu o singură femeie e ca şi cum ai cere nopţii să aibă o singură stea. Natura l-a conceput în telul ăsta. De ce să se împotrivească? De ce să ne împotrivim noi, ceilalţi,? Nu s-a ascuns niciodată. Am ştiut toate astea de pe vremea călătoriei în Italia şi l-am acceptat aşa cum e, iar el, la rândul lui, mă iartă pentru incapacitatea mea de a iubi. Pe noi nu dragostea ne-a făcut să rămânem împreună. Ceva comun lumii întregi: zeci şi zeci de legături înmănuncheate ale soartei comune, ale momentelor comune, mai puternice ca orice. Destinul a făcut un joc perfid, unind două fiinţe atât de esenţial diferite…”
„Logica ta e înspăimântătoare…”
„Aşa cred doar cei bolnavi de orgoliu şi de ambiţii. Tu mă găseşti doar ilogică şi, din punct de vedete profesional, mă consideri un caz. Da, sunt o nebună conştientă. Pun acelaşi preţ şi pe viaţa mea şi pe a celorlalţi. Dacă zborul din floare în floare îi aduce un plus de mulţumire, să zboare liniştit. Dacă eu, astăzi la bâlci, mă îndrăgostesc de un oarecare şi el mă vrea, plec cu el. Nevinovăţia, în dragoste, este o întâmplare. Lily este o fată talentată, sensibilă şi cinstită. L-a cunoscut pe Dudu într-una din joile mele literare. Ea tocmai se «producea» cu poezii. Dudu a mărturisit că n-a cunoscut mai îndeaproape o femeie-poet, că e încântat şi surprins, că nu ştie cum să se poarte cu ea şi alte nimicuri drăgălaşe. Aşa a început jocul. De o parte un jucător versat, tenace şi uşuratic. De cealaltă parte ea, începătoarea, cu firea ei mult prea sensibilă şi vulnerabilă. L-am rugat să o lase în pace… Să-i fi văzut ochii… uimirea alunga ruşinea, ruşinea lăsa locul bucuriei, bucuria se amesteca, se împletea cu teama. I-am explicat că nu gelozia mă împinsese atât de departe, să fac ceea ce nu-mi îngăduisem atâţia ani, să-i cer să renunţe la plăcerea de a beneficia de graţiile unei tinere, dar s-a întâmplai ca tânăra să fie prietena mea, o fiinţă deosebită, şi nu puteam îngădui să i se facă vreun rău. Dudu m-a asigurat că nu-i va face, cu bună-ştiinţă, nici un rău. M-a sărutat, spunându-mi cuvinte la care, de atunci, mă tot gândesc fără să le pricep deplin: «Speranţa nu piere deodată şi în mod violent…»
L-am crezut. Nu-şi calcă niciodată cuvântul dat. După un timp, Lily vine la mine complet deprimată. O descos. Nu era bolnavă, nu primise nici o veste proastă de la ai el, la facultate totul mergea bine (am uitat să-ţi spun că e studentă la Litere), «Atunci ce ai? Nu suport să te văd aşa melancolică. Ai slăbit, nici nu te mai recunosc, nu mai eşti tu. O singură explicaţie: eşti îndrăgostită.” Cam aşa a sunat discursul meu. M-a privit insistent. Privirea îi era aşa de fixă încât în sinea mea luasem hotărârea să o programez pentru o consultaţie. Pe neaşteptate, însă, mă îmbrăţişează şi printre suspine îmi mărturiseşte că aşa este, s-a îndrăgostit. Am liniştit-o, spunându-i că acest lucru este firesc şi foarte frumos, în acelaşi, timp. Ea ,s-a depărtat atunci de mine şi mi-a strigat «Nu ştiţi de cine!” «Buna-cuviinţă nu ne obligă să cerem avizul cuiva atunci când ne îndrăgostim…» «în cazul meu este altfel… Eu m-am îndrăgostit de domnul Neacşu. Când m-am dezmeticit, fugise din salon. A doua zi am aşteptat-o la poarta facultăţii. De cum m-a văzut, s-a îndreptat spre mine. Avea un zâmbet vinovat, dar era liniştită, îi procurasem nişte cărţi şi i le adusesem. Am mers la «Capşa», între felurile de mâncare am discutat de toate: literatură, politică, am şi bârfit, am comentat şi, criticat spectacolul de la «Alhambra» şi am stabilit programul pentru joia ce urma. La despărţire mi-a zis: «Ieri am dat dovadă de pripeală» N-aveam dreptul să vă tulbur cu umbra dramei mele sufleteşti. Iubirea este, într-adevăr, un dar sublim, dar natura ne-a înzestrat şi cu înţelepciune. Suntem fiinţe raţionale. Nu ne-am mai numi oameni dacă am lăsa simţurile să-şi facă de cap. De ieri şi până astăzi nu s-a schimbat nimic. Sunt la fel de îndrăgostită, doar că am ajuns la concluzia că acest aspect mă priveşte direct. Poate am să-l mai iubesc o zi, un an sau cine ştie, toată viaţa. Nimeni nu va avea ocazia să-mi reproşeze ceva..»”
După această lungă discuţie, Yvonne îşi vâră palmele în ciutura plină cu apă, apoi, cu degetele umede, îşi apasă pleoapele.
„Andrei, găsesc că e minunat atunci când conştiinţa ne urmează cu pas de om liber… Să ne continuăm drumul. Ceilalţi ne aşteaptă. Am stat prea mult, iar destăinuirea mea trebuie s-o înţelegi prin convingerea mea personală: omul nu trebuie să trăiască în casă ca într-o ladă închisă.” (…)

fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu,1984, CD Destine în oglindă, 2012

Reclame