Şi dragostea ucide / Dragoş şi Gloria


RITUAL IN ABSENTA 10

(…)

Câteva zile mai târziu. Mihai Orleanu se pregătea să plece. Treburi urgente îl chemau fără întârziere acasă. Şi pentru că scena din dimineaţa aceea mohorâtă nu se mai repetase, Ivona se simţea în largul ei şi la adăpost. Îşi îngăduia să abordeze un ton prietenos şi cochet. Luându-şi rămas bun. Îl întrebă:
– Ţii tot atât de mult la plictiseala dumitale?
– Nu! Ţin numai la dumneata! M-am îndrăgostit…
Din nou acel sentiment ciudat, prea puţin furtunos, dar tenace, un fel de dorinţă agresivă, o stăpânea pe Ivona, obligând-o să recunoască în sinea ei că răspunzând avansurilor lui Mihai n-ar fi fost chiar cel mai rău şi necugetat lucru din toate câte i s-ar fi putut întâmpla, doar că totul era o complicaţie sigură, iar planul, în ansamblul lui, părea să aibă ceva rigid şi stupid.
(…)
La vila „Narcisa” se dă o petrecere. Eşte ziua de naştere a lui Dragoş
Ivona se află tot pe terasă, loc unde se simte bine, loc potrivit pentru meditaţie. Aşa cum stătea aproape izolată, ai fi crezut că e pierdută în hăţişul unei mulţumiri de dincolo de cuvinte. În realitate, gândurile ei luau forme concrete în recapitularea calmă, lucidă a întâmplărilor petrecute recent sau mai puţin recent.
Anii şi evenimentele erau parcă adunate în oboseala şi apatia ce marcau chipul palid al lui Dragoş, a cărui privire grăbită trecea de la un oaspete la altul pentru a se opri în final pe chipul enigmaticei Gloria, fermecătoarea şi imprevizibila lui prietenă.
Ivona ştia că mintea şi inima fratelui său sunt împărţite între un puternic şi real sentiment de dragoste şi teama de a nu deveni ridicol prin îngăduinţa cu care trata micile, dar prea frecventele, escapade ale iubitei lui. Această luptă interioară îi dădea aerul unui bărbat ce se găsea în grea cumpănă. Se hotărî să-i schimbe gândul. Auzindu-şi numele strigat de sora lui, Dragoş părăsi repede grupul şi urcă treptele terasei.
– Pentru un sărbătorit nu pari prea fericit. Suferi?
– Nici o problemă.
Îşi surâd unul celuilalt. Un surâs convenţional. Lui Dragoş nu-i stă în fire să se plângă sau să se confeseze. Cu atât mai mult n-ar face-o în faţa Ivonei care continua să-l intimideze cu felul ei de fi: degajat, cordial, dar glacial.
– Dragoş, noi nu prea ne-am înţeles ca fraţii, cum se spune. Amândoi am suferit însă mult în ultimii ani, destinele noastre, până la un punct, se aseamănă. Pe amândoi ne-a pus viaţa la încercare. Eu mărturisesc că am obosit. În seara aceasta, după ce vor pleca oaspeţii, am să-ţi dezvălui planul meu pentru viitor… Poate mă căsătoresc…
Dragoş o întrerupse:
– Ivona, unul dintre noi trebuie să rămână… în clipa aceea auzi dialogul care avea loc între Gloria şi doctorul David. Se retrase în umbra coloanelor albe ce susţineau stâlpii terasei.
Ivona îl urmări cu privirea şi, văzându-i chipul crispat, zise:
– Mi se pare că nu te simţi în largul tău, parcă am mai făcut observaţia asta, iartă-mă, mă repet, freamătul vieţii nu te mai stimulează?
Dragoş sesiză ironia. Simţea cum fierbe în disperarea, dispreţul şi resemnarea. Singura lui dorinţă era de a se face nevăzut. Se întoarse cu faţa spre locul unde o ştia, dar pe terasă nu mai era nimeni.
Foarte aproape de el, la câţiva metri mai jos, Gloria, agăţată de gâtul doctorului David, întreba provocatoare:
– Eşti în căutarea destinului? Ar fi comic, pentru că destinul nu poate fi căutat.
– Da, răspunse medicul, s-ar părea că mă zbat într-o stare de confuzie…
Gloria se depărtă puţin şi replica pe un ton cochet:
– Evident!
Dragoş o văzu, alături de însoţitorul ei, traversând aleea principală a parcului.
– Gloria este o femeie admirabilă, dar are o fire simplă, un suflet care nu înţelege complicaţiile, cu atât mai puţin ar putea deveni conştientă de ceea ce face. E, în felul ei, originală, este alcătuită altfel decât noi… poate că nu discerne binele de rău, sau, pentru ea binele este cu totul altceva decât ceea ce credem noi… Cochetează? Ei, şi ce? Aşa o fi firesc.
Ivona apăruse lângă el aşa cum dispăruse, pe neaşteptate. Vorbea rar, fără intonaţii, ca şi cum reflecţiile ei ar fi fost nişte gânduri rostite cu voce tare. Şi parcă pentru a confirma acest lucru, se întoarse şi coborî treptele terasei.
Dragoş, deşi nu era un bărbat slab, fu cuprins de o impresie penibilă de părăsire. Plecarea Ivonei îi provocă o tulburare nedorită. Înciudat, se trânti într-un jilţ de răchită.
Era cald, o căldură prevestitoare de furtună de primăvară. Făcu un efort şi-şi adună gândurile ajunse la unele concluzii logice, absolut coerente şi în acord cu situaţia în care se găsea, însă merse şi mai departe: „Ceva îngrozitor, fatal pluteşte în aer, aici şi aiurea…”
Acest sentiment nu era nou. Îl mai încercase într-o noapte, cu aproape un an şi ceva în urmă, când îi bătuse în uşă Carina Volonski.
Carina venise la Bucureşti pentru a susţine câteva concerte. Mihai Orleanu i-a prezentat-o. Între ei se legase o prietenie durabilă. Carina era evreică şi trăia în Polonia. Pianistă deosebit de înzestrată, cucerise simpatia bucureştenilor. Mulţi ar fi vrut să bată la uşa lor, dar ea, în acea noapte, bătuse la uşa lui Dragoş. Intrase în camera lui, pregătită pentru călătorie, cu geamantanul în mână.
S-a aşezat pe pat şi a povestit că primise veşti de-acasă, veşti rele. Sora ei mai mică. Leonora, singura ei rudă, imobilizată într-un scaun cu rotile, urmare tragică a unui accident de automobil, o implora să se întoarcă. Se întâmplase ceva cumplit acasă. Ea nu putea să rămână la adăpost, în vreme ce deasupra capului Leonorei stătea gata să cadă fulgerul morţii. Şi a plecat. După câteva zile Dragoş a primit o scrisoare. „Prietene, cineva a deschis porţile infernului şi forţele răului dau năvală peste noi. Eu şi Eleonora am ajuns la Paris. După ce o internez într-un sanatoriu, o să încerc să onorez contractele încheiate, deşi nu mai cred în nimic… Iartă-mă, nu pot să scriu despre lucruri drăguţe… Să nu crezi că am fost întotdeauna sceptică, fatalistă. Când eram la Bucureşti, viaţa mi se părea frumoasă, sigură, desfăşurându-se într-un ritm uniform… ar fi trebuit să am în vedere, toţi ar trebui să avem în vedere, neprevăzutul. El, neprevăzutul, se poate numi: cataclism, accident, război. Dragul meu prieten, roagă-te lui Dumnezeu să nu se întindă şi peste patria ta…
– Dau un bănuţ pentru gândul tău.
Dragoş tresări, Ivona era din nou lângă el.
– Surioară, întotdeauna, dar mai ales la timp, îmi arunci colacul de salvare. Recunosc, gândul meu era unul trist, trist, teribil de periculos…
– Sper să nu fi fost unul morbid.
– Ba da. chiar mai rău: războiul… . Ivona îl prinse de braţ şi-l conduse spre o alee dosnică. (…)

fragment din romanul Și dragostea ucide, Corina Victoria Sein, Editura Excelsior Art

Anunțuri

Și dragostea ucide / Cristina și Andrei


si dragostea

(…) Când rămase singură, Cristina se aşeză pe banca de sub bătrânul castan ale cărui crengi aproape că intrau pe fereastra deschisă în sala de meditaţii.
Privea cu insistenţă, printre ulucile gardului spre valea Oltului, străduţa pe care urma să apară Andrei Bologea, venind ca în fiecare sâmbătă, să o vadă.
Nicăieri nu se vedea ţipenie de om.
Se ridică. Nu putea să stea locului şi începu să dea ocol băncii cu paşii uşori, de felină, încruntându se, certându-se cu sine.
Mara are dreptate: Liana nu-i nici mai drăguţă, nici mai inteligentă. Are în plus „clasă”, ştie să se poarte, să fie amabilă, folositoare, îi dă mâna. E bogată… Ea este bogată, eu trebuie să devin bogată. Cum? Iată o întrebare hamletiană… Şi totuşi, calea cea mai scurtă, mai lesnicioasă, ar fi măritişul. Bun! Mireasa există, e pregătită, lipseşte mirele. Ce ar fi să mă dau bine pe lângă Liana? Am văzut că fratelui ei îi cam cad ochii în barbă când mă întâlneşte. Şi ce dacă nu-mi place? Are o culoare de ofticos şi nişte degete ca de ceară… Altă cale ar fi… nu, nu, că n-am omorât pe nimeni… da’ ideea e de reţinut… Şi ce dacă Bologea o bătrân? Are în schimb ceva avere. Şi cum mă aflu într-un vis rău, o să încerc un pas timid. Voi profita de vizita de astăzi a bătrânului şi-i voi testa libidoul. În caz de reuşită, odată cu terminarea şcolii, mă mărit! Mă mărit! O să fiu cineva… Termin cu sărăcia, că sunt săracă; o casă, chiar dacă este arătoasă, nu înseamnă nimic fără bani, mulţi bani… se va termina cu toate!… îşi spunea, crezându se deja soţia unuia dintre cei doi, singurii pe care îi avea, deocamdată, în vedere: fratele Lianei şi Andrei Bologea.
Lepădă cu uşurință starea de tristeţe.
Îşi aminti că era sâmbătă, zi de gospodărire în internat.
Se prezentă la program şi se dovedi cooperantă şi harnică.
După ce-şi spălă cele câteva lucruşoare intime, dădu o mână de ajutor pentru a se face ordine în spălătorie, în sala de meditaţii, mătură singură aleile parcului, o ajută pe Mara să şi cârpească unica ei cămaşa de noapte.
Obţinu uşor îngăduinţa profesoarei de serviciu de al aştepta pe tutorele ei în parc.
Soarele coborâse de partea cealaltă a Capelei. Era cel mai minunat ceas al zilei.
O blândă briză împrăştia peste oraş un aer foarte răcoros, iar mirosul de neconfundat al florilor de regina nopţii inunda casele ale căror ferestre deschise păreau în aşteptarea acestei invazii.
Era cu adevărat cel mai fermecător moment al zilei.
Cristina se bucura şi nu prea de aceste clipe. Era din nou stăpânită de nelinişte.
Andrei Bologea, pentru prima oară în patru ani, întârzia la întâlnirea săptămânală.
„Poate că s-a săturat de mofturile mele.”
Amară şi tristă perspectivă. Era gata să plângă de ciudă, dar îl zări făcând colţul străzii.
Fata rămase în spatele porţii până ce bărbatul, punând jos bagajul, îşi tamponă fruntea cu o batistă uriaşă, apoi lovi inelul de fier în poartă.
Cristina ia cheia din cuiul bătut în stâlp şi descuie poarta. Andrei Bologea era atât de surprins încât îi pierise graiul. Fata îi prinse braţul, mai sus de cot şi-l dojeni cu o voce înăbuşită, tandră, aşa cum el nu o mai auzise
– Ce m-ai speriat! Să nu se mai întâmple. Pricepi?
– Ne-au ţinut la intrarea dinspre Băbeni… vreo trei ceasuri, se justifică prosteşte Andrei.
– Păi de acolo puteai să vii pe jos şi m-ai fi scutit de grijă…
– Vrei să cred că ţi-ai schimbat sentimentele?
– Uite, îl întrerupse Cristina fără menajamente, să fie clar: eu n-am de ce să nu dorm noaptea, nu am vise urâte. Matale şi alţii aveţi toate motivele să uitaţi că săracu’ tata a fost strivit de buştenii ăia blestemaţi…
Andrei se uita la ea cu slăbiciunea bărbatului a cărui judecată, fără voia lui, era întunecată de patima.
La rândul ei, Cristina îi văzu în ochi sclipirea de dorinţă erotică. Se înfurie, dar se stăpâni şi-l atrase în jocul perfid şi periculos al cochetăriei. Îl provoacă fără ruşine, începând prin a se arăta entuziasmată pentru bunătăţile pe care le scoatea din geamantan.
– Doamne, ce norocoasă sunt…
– Cristina, nu te juca. Focul poate să distrugă. Ai ceva împotriva mea?
– Împotriva matale? Hai că ai haz! Mai am eu pe altcineva pe lumea asta? Crezi că sunt proastă şi nu am ghicit că dărnicia domnişoarei Ivona n-ar fi nimic fără dumneata? Ori te pomeneşti că n-am voie să cresc şi să înţeleg cum e viaţa… Ce, eşti orb? Ia aminte, deschide ochii şi reţine că rochia mă strânge peste piept… Nu vrei să te convingi?
Andrei Bologea îşi schimba greutatea de pe un picior pe altul şi se întreba dacă fata nu şi bătea joc de el… S-a ţicnit sau…
– Poate că ai dreptate… Avem tot timpul din lume… Acum du-te, dar să ştii că, după ce o să închizi poarta, am să număr fiecare ceas până sâmbăta viitoare… Îmi promiţi că mă duci la plimbate în Zăvoi? Poate urcăm şi la Capelă… Uite, am să te rog, dacă nu te superi, vino marţi cu trenu’ de Brezoi, ajungi aici pe la prânz, şi ia- mă de la ore. Vreau să mergem la bibliotecă, să-mi scoţi un abonament.
Era ziua surprizelor.
Cristina era şi nu era aceeaşi: posesivă şi răsfăţată. Părea că se joacă, exersând jocul seducţiei, fără să renunţe la drepturile câştigate: bani, afecţiune. Era convinsă că i se cuvine totul, că toată lumea îi era datoare. Obţinea tot ce îşi punea în minte. Cu toate acestea, din zi în zi, devenea mai imposibilă: plină de ură şi de invidie.
Andrei, cu toate că era subjugat şi se lăsa şantajat, îşi dădea seama că fata avea un caracter dificil şi un temperament frivol. Şi totuşi, nu putea să nu se lase în voia năvalnicului sentiment greu de controlat, imposibil, altfel. 
În săptămâna următoare, în ziua de marţi, aşa cum dorise Cristina, Andrei veni din nou să o vadă.
De data asta îl aştepta în salonul de primire, retrasă în colţul cel mai puţin luminat, cu genunchii dezveliţi, invitându-l din priviri şi cu un gest lasciv să se desfete mângâindu-i rotunjimile trupului tânăr.
Andrei închise ochii, gemând neputincios, hotărât să nu-şi piardă definitiv capul. Cel puţin pentru următoarele luni.
Antrenaţi în acest joc fără reguli, joc în care el se prefăcea că este mulţumit de faptul că i se permitea să iasă din când în când din rolul ingrat al protectorului, iar ea limitându-se doar la provocări nevinovate, s-au trezit prinşi într o complicitate dură. Chiar mai mult: se simţeau ca doi condamnaţi legaţi cu acelaşi lanţ.
– Nu crezi că, vrem nu vrem, prin voia şi forţa destinului o să mergem un timp pe acelaşi drum?
Întrebarea fetei îl făcu pe Andrei să tresară.
– Pe acelaşi drum?
– Da. Şi eu propun să-l luăm în piept şi să alergăm la bibliotecă… Doar de asta venişi, nu? (…)

fragment din romanul Și dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Eu și trecutul


 

CORINA VICTORIA SEIN

zilele trecute au aruncat  peste mine resturi de lumină
și noaptea întârzie să vină

rostogolite în cascadă
întâmplări uitate mă invită să le fiu oaspete
refuz
în mine ele sunt temeinic așezate

din când în când le îmbrac în recunoștință
merită
cu sau prin ele
am înțeles că viața este un nesfârșit început

capcane strălucitoare îmi poruncesc
prin supunere
să alunec pe pojghița fragilă a trecutului
să deschid cercul ce închide  o parte din mine
și să mă întreb
ai învățat să asculți gândul
ce ai înțeles

fluviul de gând are curs  prin filtrul memoriei mele
eu și trecutul ne angajăm într-o luptă blândă

întâmplările se lovesc în cădere
și lumina crește
limpezește gândul

silit se-nchide cercul

eu salvez prezentul
fără să privesc viitorul indecis încă

exist
vreau să adun în mine
destinul

din volumul Ritual în absenţă, Corina Victoria Sein, coperta și ilustrațiile, Vasile Pintea, 2015

IUBIRE IMPOSIBILĂ


COPERTA - UNIVERS 3

Adept al lui Carpe diem şi îngreţoşat de zoaia politică, la care asist, m‑am întors în timp.
Dar tot peste cenuşiu am dat.
Mi‑am amintit de colega mea, Tamara. O brunetă cu sânge slav, de pe meleaguri dobrogene, Frumoasă, nu ştiu cât de mult, dar mie‑mi părea un înger inaccesibil. Mai înaltă cu câteva degete decât mine, ar fi trebuit să mă înalţ pe vârfuri, să o pot săruta.
Spun ar fi, pentru că n‑a fost să fie, niciodată.
Când am zărit‑o în sala de curs, am tresărit, crezând că am intrat la anii mai mari. A zâmbit, la nedumerirea mea. Mi‑a făcut loc, lângă ea. Ne‑am recomandat: Tamara, spune ea întinzându‑mi mâna ce părea că arde. Onu, am îngăimat eu, încă derutat. Încet, încet, am prins curaj să‑i vorbesc, privind‑o în ochii întunecaţi. Simţea că‑mi place, şi era încântată. Simţul posesiei îţi conferă o stare de bucurie ciudată, deşi nedefinită. O iubeam, fremătând de emoţie, iar ea îmi respecta starea. De altfel, nu avea motive să gândească altfel.
Într‑o zi, a apărut un nou coleg. Adus pentru echipa de volei a facultăţii. Înalt, proporţionat, impunea plăcut, tuturor fetelor. Am simţit că şi Tamarei. Intrasem într‑un con de tristeţe. Tichi nu era pasionat decât de volei, aşa că nu aveam motive de îngrijorare. Tamara s‑a consolat. Părea a fi preocupată de alte griji. Tristă, începuse să slăbească, dar nu se plângea. Anii au trecut, dar simpatia noastră nevinovată nu s‑a micşorat.
După cursuri, ne vedeam aproape zilnic. În plimbările mele o vedeam stând la poarta casei într‑o visare nedefinită. În trecere, schimbam câteva banalităţi.
Într‑o zi, am încercat să o sărut. S‑a ferit şi a fugit în curte. Mi s‑a părut că plânge. Am supărat‑o rău de tot, mi‑am zis. Câteva zile am trecut pe la poarta ei, doar salutând‑o.
Când m‑a întrebat ce mai fac, mi‑am revenit. Am încercat iar să o sărut. Acelaşi refuz, dar cuprinzându‑mă de umeri, m‑a invitat în casă. S‑a aşezat pe pat, făcându‑mi semn să stau lângă ea.
Locuia la gazdă, cu chirie. Mi‑a luat delicat mâna în poală şi, aproape suspinând, mi‑a spus: „ştii, nu mai încerca să mă săruţi! Şi eu îmi doresc, dar nu am voie!”.
Am privit‑o nedumerit.
Sunt grav bolnavă de plămâni, mi‑a explicat. Ne‑am îmbrăţişat, într‑un gest de înţelegere fatală. Nu ne‑am sărutat niciodată. I‑am rămas recunoscător, până anii vieţii mi‑au purtat paşii pe alte meleaguri şi am pierdut orice legătură, cu ea.
La o întâlnire cu câţiva colegi de facultate, aduc vorba, întâmplător, despre Tamara. „Cum, nu ştii?” se miră cineva. „A murit, nu mult, după terminarea facultăţii… s-a stins la Spitalul T.B.C. din Galaţi”. L‑am privit pierdut, iar el m‑a întrebat:
„Şi tu ai iubit‑o?”
Nu i‑am răspuns.
M‑am apropiat şi l‑am îmbrăţişat, suspinând.
Era ultima legătură de suflet, cu Tamara.

frezii3

din volumul Universul feminin, Ioan Ionescu, Editura Excelsior Art, 2014

Popas în amurg


marti5

Mă simt ca şi cum aş fi un recipient plin cu o substanţă grea, vâscoasă şi teribil de activă.
Nu am de ales.
Trebuie să mă despovărez, apoi să caut un firicel de drum şi să-l urmez fără să iau în seamă ce mi s-ar arăta dincolo de orizont.
Trebuie!
O voi face, răsturnând recipientul pe o porţiune de pajişte şi voi aştepta lăsarea nopţii pentru a planta arbuşti care să se hrănească necondiţionat cu substanţa înnobilată prin puterea purificatoare a firicelelor de nisip.
Istorioarele pe care le iau cu mine mă trag în jos.
Nu doresc să fiu trezorierul şi nici să trăiesc cu produsul rezultat din asamblarea întâmplărilor.
E drept, fiecare dintre noi avem câte un secret şi fiecare îl ascundem cu maximum de iscusinţă, cu gelozie şi teamă.
De cele mai multe ori, avem credinţa că secretul nostru echivalează, în periculozitate, cu efectul unei bombe, definindu-l ca fiind nimicitor şi ne simţim răspunzători pentru ce ar urma dacă…

Ce este un secret?
Un cuvinţel pe care cineva ţi-l susură la ureche;
Ceva ce nu poate să fie spus, care nu trebuie cunoscut de toată lumea;
O promisiune făcută cuiva într-un anotimp favorit ţie;
O dragoste respinsă;
O greşeală sau doar un obiect de preţ ascuns în cel mai insalubru cotlon al casei.
Secretul meu nu sare din tiparul clasic, doar interfaţa este atipică prin schimbările pe care le operez pentru a încerca imposibilul: să întorc timpul cât mai aproape de ceea ce aş numi secunda zero, adică exact de unde destinul meu a intrat sub imperiul malefic al amestecului de întâmplări pe care nu le mai pot controla sau, poate, nu mai doresc să le raportez la ceea ce mi se întâmplă mie…
Ştiu cu siguranţă, simt că nu trebuie să pun semnul egal între secret şi destin…

Un secret nu trebuie să constituie destinul nimănui!

Aşadar,
povara, alcătuită din fragmente de întâmplări, în marea lor parte nocive şi care au acţionat, poate mai acţionează şi în acest moment de răscruce, asupra a ceea ce va urma în viaţa mea, închide, ca o membrană rigidă, accesul la liberă acţiune, limitându-mi dreptul de a decide asupra evenimentelor viitoare…

Misiunea în faţa căreia mă aflu este una asumată şi o vreau paşnică.
Aşa că, m-am retras vremelnic, de bună voie, în singurătate, alegând locul şi timpul pentru a-mi cerceta cu obiectivitate şi minuţiozitate conştiinţa.
Oare, acest demers o să-mi aducă limpezirea valului de ceaţa care-mi năpădeşte prea des întreaga fiinţă?
Poate!
Numai că, modul în care percep importanţa şi efectul demersului, nu-mi aduce şi dorinţa de a mă instala în postura de competitor şi nici nu simt vreun îndemn lăuntric de a mă declara stăpână pe ceea ce va mai rămâne din agoniseala trăirilor de până acum şi care constituie, în fapt, temelia destinului meu…
Să fie misiunea mea nu o acţiune paşnică, ci una doar îndrăzneaţă, pusă sub o protecţie neobişnuită?
Voi afla la timpul potrivit!
Accept provocarea şi pornesc la drum însoţită de alaiul unor trecători ce ar putea să devină complici, ori să fie aducători de noi suferinţe pentru mine…

Din nou, Valea Cernei
După cină, tata mă invitată în bibliotecă.
Nu sunt surprinsă.
Aşa face ori de câte ori urmează să-mi petrec un timp departe de casă. Cred că se simte dator, se simte responsabil, se simte provocat, se simte îndreptăţit să cunoască în detaliu acţiunile în care voi fi implicată.
Nu-l condamn. Aşa înţelege el să mă protejeze, să intervină prompt şi eficient în ceea ce urmează să se întâmple în viaţa mea, fie ea şi cea profesională. Aparent, mă comport ca o fiică ascultătoare, chiar supusă. Atunci când îmi exprim vreo obiecţie, o fac timid, dar el a învăţat să fie conciliant, înţelegând că „nu are încotro” şi, tacit, îmi lasă toată libertatea din lume.
În concluzie: întâlnirile din bibliotecă sunt de neocolit, importante, liniştitoare: un ritual al nostru: o carte citită şi recitită, ridicată la rang de regulă impusă şi care a şi devenit parte a moştenirii…
Mai pot spune despre mine şi tata că am atins un mod armonios de a ne suporta reciproc, de a rămâne în graniţele bunei înţelegeri. Îl iubesc fără a-l cocoţa pe un soclu, îl plasez în viaţa reală şi atât. Sigur, în viaţa mea el a avut, are un rol cum nu se poate mai important, dar ştim amândoi că suntem / trăim în poveşti diferite.
În seara această, nu mă simt chiar confortabil, de parcă cineva mă trage în jos, căutând în locul meu un motiv pentru a amâna, atât cât se poate, clipa în care o să deschid uşa bibliotecii.
Menajera intră şi iese din sufragerie, dându-mi de înţeles că e timpul să mă ridic de la masă, să nu „zac” în scaun ca şi cum nu am nimic de făcut. Abia sfârşit gândul, împing scaunul în spate cu putere şi sar, pur şi simplu, în picioare.
– Scuze! E plăcut să lâncezeşti după o cină pregătită în casă…
Femeia surâde ironic şi strânge farfuriile, ciocnindu-le unele de altele. Zgomotele produse de micile atingerii se amplifică. Îmi apăs în joacă urechile cu palmele şi o rog să fie mai blândă cu bietele obiecte.
– Mâine, serviţi micul dejun la ora obişnuită? întreabă ea ca şi când nu mi-ar fi auzit rugămintea.
– O să plec mult prea devreme. Ai grijă de tata. Eu o să mă descurc…
– Cum vreţi, dar o să-mi duceţi dorul!
– Ca de fiecare dată…
– Nu glumesc! Am chiar o propunere: luaţi-mă cu dumneavoastră!
– De ce aş face-o?
– Dea-ia!
Înainte de a se îndrepta spre bucătărie, îmi mai aruncă o privire „ucigătoare”. Faptul mă amuză şi îmi schimbă starea de spirit: mă simţeam iubită. E un sentiment plăcut pe care-l vreau mai mult decât conştientizat, mi-l doresc statornicit în arhitectura trăirilor mele.
Mă grăbesc să ajung în bibliotecă.
Uşa era deschisă.
Intru.
Tata părea adormit. Mâinile, cu degetele adunate în pumn, se odihneau pe tăblia biroului masiv, iar trupu-i fragil abia se vedea în scaunul mult prea încăpător. Îşi rezemase capul de perna rigidă a spătarului şi ţinea ochii închişi. Mă simt vinovată pentru că l-am obligat să mă aştepte mai bine de trei sferturi de oră. Calc uşor, abia dacă ating covorul şi mă îndrept spre un fotoliu aflat sub fereastră, hotărâtă să aştept în linişte.
– Nu dorm… analizez şi încerc să judec cu mintea, nu cu inima
– Nu iei niciodată pauză?
– Cum să nu, atunci când…
– „… atunci când”?
– Nu vrei să ştii!
Mă furişez în spatele lui şi îi mângâi părul.
– Avem de vorbit…
– E vreo grabă? savurează odihna, răsfăţul…
– Dai şi primeşti, asta-i legea de bază a bunei înţelegeri… E rândul meu să primesc, dar nu înainte de a da…
Percep o bine înfiripată teamă în vocea lui.
Bănuiesc ce va urma.
Cu siguranţă va încerca, a câta oară? să mă determine să renunţ la hotărârea de a pleca, de a mă exila la Cerna.
Mă aflu în faţa unui demers asumat şi sunt conştientă că nu trebuie să provoc nici cea mai mică dezordine în vieţile noastre. Îmi propun să cumpănesc fiecare cuvânt, fiecare gest, numai aşa voi fi împăcată cu mine însămi. Tata, acum, nu peste o lună, un an, un deceniu, are nevoie de mai multă intimitate; să pună în balanţă, fără influenţa vreunui factor extern, beneficiile şi eventualele neajunsuri după consumarea evenimentului care urmează să aibă loc în curând…
– Descifrează-mi, te rog, legea „bunei înţelegeri”, parcă aş a-i numit-o?
Tata face o mişcare bruscă şi mă trezesc luată pe sus şi „plantată” pe colţul biroului.
– Vorbeam despre a primi şi a da…
În clipa următoare, îmi flutură pe sub nas, cum se zice, o mapă elegantă în care se aflau o mulţime de documente.
– O ofertă, în opinia mea, este o alternativă… Analizeaz-o aici, acum, sau mai târziu… Înainte de a te aprinde şi a mă lovi cu un refuz total, inspiră şi respiră de zece ori, ca în jocurile noastre de demult. Promiţi?
Iau mapa şi o cântăresc în palma dreaptă. Cum să ies din încurcătură? Cu siguranţă, mapa conţinea cel mai atractiv şi preţios pachet de vacanţă cu care tata mă tot „ameninţă” de-o vreme.
Îl cunosc bine, nu va accepta un refuz, va insista şi chiar va încerca să-şi impună vrerea, abuzând de dreptul lui de părinte. Scormonesc prin minte, sperând să găsesc o portiţă de ieşire.
– Tata, înainte de toate, am chef de o plimbare prin parc, înainte de a apune soarele…
– Bine! Dacă mâine dimineaţă o să văd bagajele la uşă, am să consider că am pierdut lupta, vremelnic, desigur. (va continua)

fragment din romanul Eliana. Popas în amurg, Corina Victoria Sein, în curs de apariție

Metamorfoză


anacharsis
De pe ţărmul abrupt
al Tăcerii
toate drumurile –
încătuşate strâns
în serpentine –
duc anevoios
la Cetatea Eternă ­a
cuvintelor

În sufletul lui Anacharsis
s­au îngemănat
serpentina cu valul

Talazurile devin
creste montane
Stâncile curg în valuri
ademenind
din depărtări aburoase
corăbiile care par
o silabisire magică
a destinului

din volumul Anacharsis, Aurel Turcuș, Editura Excelsior Art, 2008

Adolescență suspendată / Ziua începe la răsăritul soarelui


adolescenta suspendata

(…)

Priorităţile vor rămâne mereu şi mereu importante?
Există, ascuns pe undeva, vreun motiv, vreun factor accidental care să le transforme în neînsemnate, aducându‑mi, totodată, mirarea în faţa numeroaselor lucruri de la sine înţelese şi, chiar ceva mai grav, o dominare a Eului, fără să fiu sigură ce va trage după sine căderea sau înălţarea?
Sau, înţelepciunea, forţa, dorinţa vor fi suficiente pentru a naşte sau renaşte în mine dorinţa de a scăpa din capcană?
Răspuns pozitiv!
Pentru că voi şti să iau din cauze şi din efecte acea parte care colorează existenţa.
Existenţa!
A exista înseamnă a trăi, iar pentru a trăi am nevoie de ceva mai mult decât rătăcirea voluntară prin întortocheatele şi nemiloasele semne de întrebare.
Am imperios nevoie de o solidă ancorare în realitatea spaţiului în care mă aflu, în realitatea încercărilor la care mă supune viaţa şi, nu în ultimul rând, am nevoie de un stimulent banal, cum este o ceaşcă de cafea şi, poate, de a redescoperi un adevăr simplu şi tonic: niciodată nu suntem singuri, dacă, se înţelege, avem darul divin de a percepe, de a accepta aşa ceva…
Şi?
Orice este posibil!
Specific felului meu de a fi: cultiv optimismul. Optimismul vine odată cu amplificarea dorinţei.
Dorinţa, în opinia mea, este un fruct proiectat în viitor. Ea trebuie să fie spontană, adâncă, în nici un caz căutată. Eu percep dorinţa ca pe o avere personală netransmisibilă: nu am dreptul să o înstrăinez. Ea trebuie doar împlinită.
Mă aflu aici pentru a bea o cafea.
Băruleţul, cu pereţii acoperiţi cu tablouri executate în cel mai desăvârşit stil naiv, înfăţişând o suită de peisaje, cu un televizor spânzurat de un dispozitiv metalic, aproape de tavan, care aruncă nişte imagini neclare ale unui spot publicitar şi cu câteva măsuţe înconjurate de scaune confecţionate din nuiele, nu este locul în care aş vrea să fiu… În plus, ieşirea intempestivă a tinerelor, în momentul în care încercam să mă apropii de ele, faptul că, de câteva minute bune, nimeni nu mă întreabă ce vreau, nu mă încurajează.
Am ajuns, oare, prea devreme?
Nu. Uşa era larg deschisă. Atunci?
Poate că aşa trebuie să fie atmosfera într‑un bar care funcţionează în incinta unui spital, frecventat de medici, asistenţi, pacienţi şi vizitatori.
Solemnitatea rece instalată aici, în detrimentul veseliei senine specifice locaţiilor de acest gen, să însemne ceva?
Cu siguranţă.
Ce? Nu ştiu! Dar am să aflu.
Optimism cosmic.
Din spatele paravanului, după care dispăruseră tinerele, se aud zgomote de veselă. Ele continuă şi după ce una dintre tinere, vine spre mine şi mă invită, cu un gest tăcut, să iau loc la o masă plasată sub fereastra dinspre miazăzi.
– E cea mai bună masă… În plus, ai o vedere superbă, vezi parcul şi o bună parte din panorama cartierului… Un suc? O cafea?
– Un suc şi o cafea…
– Eşti cam palidă. Ai mâncat ceva?
– Nu…
– O.K.! Vrei o omletă?
– Nu cred că…
– Fără comentarii! După cum arăţi, stomacul ţi s‑a transformat într‑un ghemuţ dureros. Nu‑l lăsa să‑ţi controleze viaţa. Ai venit pentru interviu?
– Nu…
– Atunci eşti studentă…
– Nici! Sunt aici cu familia…
– Cu familia?
– Da! Tata şi sora mea au suferit un accident…
– Îmi pare rău, sincer… Să ai încredere în medici, dar mai ales să crezi în miracole… O să‑ţi pregătesc ceva mai consistent. Bine?
Nu am energia necesară pentru a mă împotrivi şi nici nu doresc să o contrazic pe amabila ospătăriţă.
– Aşază‑te! Între timp, încearcă să admiri priveliştea şi nu uita: fiecare zi începe la răsăritul soarelui… Iar pentru noi, există încă o dimineaţă luminoasă. O.K.?
Cuvintele fetei fac minuni.
Pe loc, cu toate simţurile mele, sunt transpusă în clipa suspendată de zâmbetul optimist, sănătos, simplu, adevărat, tonic, al interlocutoarei. Mă regăsesc în atmosfera de primăvară. Clipesc din ochi în soarele care străbătea prin fereastra deschisă şi mă abandonez în baia de lumină.
Curând, foarte curând, dau buzna în bar un grup de tineri. Apoi şuvoiul încă neclar al câtorva replici amuzante schimbate între ei, în timp ce se şi instalau în jurul meselor, mă face să constat: ei trăiesc intens, pe deplin, trăiesc timpul lor…
De ce timpul lor nu ar putea să fie şi timpul meu?
Dintr‑o dată, mi‑e foarte frică să nu rămân în afara timpului lor.
Sunt de‑a dreptul fericită când mă trezesc în faţă cu un platou şi aud vocea prietenoasă a ospătăriţei, îndemnându‑mă să nu‑l supăr pe bucătar şi fac ceea ce ar face orice fată cuminte: să mănânce tot ce i se pune în faţă.
– Priveşte în jur şi o să te simţi mai puternică! Ascultă‑mă pe mine, am ceva experienţă…
– Hei, strigă un tânăr, cea mai frumoasă barmaniţă, ne acorzi şi nouă o clipă din viaţa ta? Vrem cafea, multă cafea şi un surâs…
– Aşteaptă! Dacă te grăbeşti, fă paşi până la automat şi serveşte‑te singur…
– Ai vrea tu!
Mă simt vinovată.
– Scuză‑mă. Nu vreau să ai neplăceri…
– Ce spui? Fii serioasă! Sunt nişte băieţi grozavi, studenţi la medicină, dar le place să fie „alintaţi” din când în când cu câte un refuz pe jumătate… Înţelegi? O.K.! Îţi las nota, plăteşti la casă şi eu mă ocup de gălăgioşii ăştia.
Societatea în miniatură a „năvălitorilor” se manifestă în continuare ca o grupare fără griji, hotărâtă să beneficieze de libertăţile utilizabile oferite atât de ziua ce se anunţă luminoasă, la propriu, cât şi de atributele propriei lor tinereţi. Îi privesc cu admiraţie, dar şi cu un strop de invidie: eu n‑am să ştiu niciodată să mă las „pradă” unei astfel de descătuşări… Trebuie să fie teribil să porneşti la drum, în fiecare dimineaţă, fără să te gândeşti că, undeva, stă deasupra capului tău, gata să cadă, „drobul de sare”.
Ei sunt tineri.
Eu sunt o adolescentă care, conform normelor impuse de viaţă, mă îndrept spre cea mai frumoasă etapă a existenţei mele: tinereţea. Trecerea se va face cu sau fără acordul meu. Întrebarea este: cum?
Exclamaţii scurte, ascuţite de bucurie, sparg aerul începutului de zi, semn că entuziaştii mei comeseni redescopereau plăcerea de a se afla împreună înainte de a se împrăştia pe culoarele şi prin saloanele spitalului. De aceşti oameni atât de diferiţi sunt, cred, aş fi tentată să mă apropii. Poate, cu timpul, aş putea să notez în jurnalul meu: Iată, am descoperit familia mea spirituală!

fragment din romanul Adolescență suspendată, Corina Victoria Sein, 2005

Eşti


 

image description

Eşti singura mea patrie.

Eşti singura mea patrie, tăcerea,
în care sunt cuprinse toate
cuvintele deşarte;

norii muţi,
respiraţiile, privirile,
porumbelul cu răvaş
dispărut fără de veste;

eşti patria mea, liniştea
ce strigă
în limbi moarte;

ca un om
căruia i‑a ars casa şi a pierdut
tot ce era nefolositor,
ca un dezertor
prins în apropierea cazărmii,

deşi nu mai sunt copil
nici deţinutul tău,
ştiu că şi în exil
limbă strămoşească, rămân în tine,
iar tu vei fi în mine
ca o limbă umflată: inimă
care mă ţine în viaţă
cât timp nu…

din volumul Poeme alese, Rzszard Krynicicki, traducerea: Constantin Geambașu, Ed. Excelsior Art, 2014

 

 

Inelul de fum / 7


cred1

(…)

De cealaltă parte a parcului, Andrei urcă scările. La numai câţiva paşi, zidurile cenuşii ale sanatoriului îi aduc aminte că soarta lui este legată de cea a fiinţelor de dincolo de barieră, o barieră a nopţii, unde deznădejdea şi moartea pot fi aproape.
Nu intră în dormitor, aşa cum avusese intenţia. Îşi lasă fluierul pe o policioară şi pătrunde în birou.
Aici timpul pare încărcat de nelinişte. Cărţi de medicină, reviste de specialitate zac aruncate peste tot. Pe masa de lucru aşteaptă un teanc apreciabil de chestionare completate. Andrei, cu un oftat de uşurare, se aşază pe scaun. Aranjează la îndemână un tom de hârtie, o cutie în care creioanele ascuţite stau drepte, ca nişte soldaţi. Trage în faţă, atât cât poate cuprinde cu degetele, o parte din chestionarele-răspuns. Alege un creion. Îi încearcă vârful. Grafitul e aspru. Îl schimbă. Se învârte în scaun până îşi găseşte o poziţie comodă. Are de gând să lucreze toată noaptea.
Testul, copiat dintr-o revistă străină, începe cu o întrebare puţin obişnuită: „Dacă aţi fi bogat, cu care dintre arte aţi încheia contract?” „Muzica” scrisese cineva în spaţiul alb.
Andrei pune creionul jos. Imaginea Iulie îi alungă dorinţa de a aprecia şi grupa temele testului.
„De ce naiba am plecat şi am lăsat-o singură? Oricât de detaşat aş fi, nu pot să mă gândesc la ea ca la o entitate socială… Bine zic prietenii mei, am îmbătrânit, am devenit sentimental… Mai bine să-mi văd de lucru.”
Dar Andrei nu poate lucra. Împinge scaunul. Se ridică. Din buzunarul vestonului scoate o cheiţă, descuie sertarul biroului şi trage din el un caiet gros, cu coperte, cândva albastre, acum gri spălăcit. Îl strânge cu amândouă mâinile şi degetele, crispate în apăsarea lor, îl dor.
Noaptea continuă să se scurgă. Zgomotele sunt misterioase şi urcă odată cu suflarea pământului.
Iulia, stând pe canapea, cu spatele la fereastra deschisă, respiră, cu neştiinţă, din infinit.
Nu se arată surprinsă când Andrei se opreşte în faţa ei. Îl aştepta. Prezenţa lui o apără de gânduri.
– Doctore, de câteva clipe trăiesc de parcă aş fi suspendată într-un gol imens… Ai idee ce simt?
– Nu. Dar senzaţia trebuie să fie teribilă.
Părul căzut pe frunte îi dădea Iuliei un aer de adolescentă.
Andrei continuă să stea în faţa ei, cu mâinile mari, inexpresive, încleştate peste caietul cu copertele groase.
– Iar eseuri filosofice? Sau o nouă fotogramă socială?
Andrei desface cu prudenţă degetele şi lasă caietul pe canapea. Se întoarce, fără un cuvânt, şi dispare pe uşa prin care nu după mult timp va năvăli o nouă dimineaţă.
Iulia, tulburător de liniştită, îl petrece cu privirea.
„Orice lucru asupra căruia insişti prea mult devine păcat”, îşi zise judecându-şi propria atitudine.
Se lasă pe speteaza canapelei încercând să anuleze absenţa lui Andrei prin împovărarea conştientului cu tot felul de constatări, fie ele şi ilogice, numai să scape de sub controlul şi greutatea timpului.
Pe peretele opus, într-un joc sălbatic şi ireal, umbrele proiectate de perdeaua mişcată de vântul ce pare că se înteţeşte, îi aminteşte de un vechi coşmar. Iulia e atrasă şi, în acelaşi timp hotărâtă să refuze amintirea vechilor imagini. Cu coada ochiului zăreşte caietul. îl ia. După un moment de ezitare, îl deschide.
„Uneori oamenii fac gesturi binecuvântate.”
Citind, se simte uşoară, de parcă ar pluti odată cu aerul ce se mişcă în voie prin uşa deschisă.
„Andrei îmi oferă singurătatea fără a mă lăsa liberă.”

Yvonne

„Omul poate fi un obiect sublim, dar numai în sens estetic”
„Există momente în viaţă când nu-ti rămâne decât să joci după cum ţi se cântă.”
N-am de ce să fiu îngrijorat. Oricât ar fi de impusa, muzica este pe gustul meu.
Sentimentul înviorării, al renaşterii mă încorporează acestui anotimp: primăvara, deci şi oricărei muzici.
Am douăzeci şi…
Se spune că anii nu modifică esenţa, atunci când ea există…
Nu-mi amintesc când am meditat pentru prima oară asupra acestui lucru. Poate în momentul în care Yvonne mi-a spus:
„Andrei, tata a hotărât să mă mărit cu prietenul lui, Dudu Neacşu. Sărăcia se face tot mai simţită în casa noastră. Ne-au mai rămas doar moşia de la Voineasa şi casele din Râmnic, prea puţin pentru un trai onorabil. Dudu s-a întors, nu de mult, din străinătate. E un tip priceput în afaceri şi cuceritor în viaţa de toate zilele. Mama nu-i poate ierta originea. Mie nu-mi pasă. Banul nu are miros.”
Am înţeles că Yvonne se va supune cu ostentativă indiferenţă, fără curiozitate, fără nelinişte.
Văzându-mi zăpăceala, mi-a aruncat un zâmbet şi mi-a cerut să o însoţesc la teatru.
Îmi purtam paşii alături de ea, pe străzile cunoscute, dar aveam senzaţia că nu sunt nici măcar un trecător oarecare, eram un călător exclus brutal din timp.
Ajunşi în faţa teatrului, fără să-l fi. văzut vreodată pe Dudu Neacşu, l-am recunoscut imediat. Cred că avea în mână o orhidee, sau poate numai în imaginaţia mea. Aş fi fost fericit să-l urăsc, dar nimic din înfăţişarea sa nu-mi dădea acest drept.
Înalt şi puternic, îmbrăcat după ultima modă, cu fruntea incredibil de netedă, mi-a întins mâna.
„Pun pariu că te numeşti Andrei, cel mai bun prieten al lui Yvonne.”
Cu o mişcare lentă a prins-o pe Yvonne de braţ.
Păstrez şi acum, în auz, vorba lui nesuferit de pedantă aşa cum îmi amintesc de aerul fragil şi tragic al verişoarei mele.
Aveam să mă conving că Neacşu era într-adevăr cuceritor, de o politeţe desăvârşită, ceea ce mi-a adus o oarecare satisfacţie răutăcioasă; prea avea calităţi multe ca să fie şi statornic.
N-am acceptat invitaţia de a încheia seara într-un restaurant. Yvonne mi s-a alăturat pretextând o migrenă.
Acasă, înainte de a urca în camerele noastre, ne-am oprit în salonaş. Eram trist şi nefericit. Yvonne tăcea. Părea înconjurată de o lumină palidă, de perlă despuiată. M-am refugiat în propria-mi durere şi am început să mă gândesc la situaţia mea.
Unchiul, mătuşa şi Yvonne erau singurele mele rude. Ei însemnau pentru mine miezul intim al familiei şi, poate, al lumii.
Yvonne, mai mare cu doi ani decât mine, mă copleşea cu o afecţiune acaparatoare. Tot ce venea dinspre ea era asemeni căderii unui măr dintr-un frunziş care te împiedică să vezi prospeţimea culorilor. Deşi trecusem de pragul adolescenţei, percepeam viaţa exterioară doar în prezenţa ei. Realitatea, în vremea aceea, nu mi se părea necesară. Ignoram amănuntul exact din viaţă însuşindu-mi doar concluziile pe care mi le strecura ea ca pe o hrană zilnică.
Copleşitoare şi dulce această emoţionantă orbire.
Dependenţa absolută faţă de Yvonne conferea suferinţei mele un fel de gingăşie morală care, din nefericire, nu vindecă. De altminteri, aveam să mă conving că singură viaţa te desparte de suferinţă, în împrejurări diferite, uneori chiar în plin haos.
Vestea că Yvonne se va căsători în curând continua să joace, în tot timpul serii, rolul cuiva care eclipsează soarele şi mă menţine într-o falsă nemişcare. Tăcerea înstăpânită în salon (nici unul dintre noi nu rostise un cuvânt) îmi îngăduia o primă anchetă lăuntrică.
Însă, o privire a lui Yvonne mă aruncase într-un soi de vârtej care-mi tulbura sufletul. Aşteptarea devenea minunată prin ea însăşi. Numai că Yvonne avea puterea inimaginabilă de a rămâne în pasivitate iar biata mea suferinţă, cred, ei, i se părea o indispoziţie trecătoare. Poate că sunt nedrept. N-am de unde să ştiu cu, ce preţ a plătit timpul în care a aşteptat ca eu să cobor în mine însumi.
Târziu, îmi pierdusem speranţa, mi s-a adresat:
„Andrei, eşti destul de matur ca să înţelegi… Ştiu, te gândeşti la mine într-un mod nepermis şi asta mă face să nu mă simt în largul meu. Te-ai înfipt într-o stare de proastă dispoziţie din care doar înţelepciunea te poate scoate. Eşti ca un băieţaş încruntat care nu ştie să spună decât ah, e timp urât şi ploaia o să dureze o veşnicie. Ascultă-mă, adevărul se schimbă mult prea des, atât de des încât nu ne rămâne mare lucru de făcut, poate doar să luăm la cunoştinţă…”
Există momente în viaţă când doreşti să ai în tine un ins lucid gata să acţioneze în locul tău.
Tocmai într-o astfel de stare eram, când Yvonne a vorbit din nou. Avea un zâmbet ciudat: jumătate vesel, jumătate dureros.
„Dacă suferi din pricina mea, eşti un prost. Nici o femeie din lume nu merită.”
Probabil că în mirarea mea aveam un aer stupid şi cretin. Încât a continuat:
„Ce-ai fi vrut mai mult? Primul schimb de mângâieri l-ai făcut cu trupul meu, ai învăţat sa te descoperi, încetul cu încetul, prin mine… chiar dacă toate acestea s-au întâmplat doar imaginativ… Dacă eşti deştept, dacă vrei cu toată tăria, schimbul nostru de vise ne va aduce o dragoste adevărată…”
Yvonne s-a dus la culcare.
Eu am rămas să meditez că toate întâmplările din lume au mai fost trăite, că totul în lume a mai fost văzut, că, de fapt, a trăi înseamnă a retrăi.
Treptat, ziua a început să crească. În acelaşi ritm, totul se depărta: şi chinul şi uimirea. Rămăsese doar spaima de a nu fi cuprins de acea încordare stearpă, capabilă să ucidă bucuria simplă. (…)

fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu,1984, CD Destine în oglindă, 2012