* * *


image description

nu e voie să fumezi, aici nu e universitate, aici
nu se fumează – ci se aşteaptă,
nici să mă odihnesc, oraş, nici să veghez,
oraş, gară aglomerată,
încă nu mă întâmpina cu o scrisoare de urmărire,
nu mă saluta, nu mă blestema;
singuratic, nu ştiu cum să scap din tine, oraş,
nici la spital, nici la închisoare,
la închisoarea visului;
nu e voie să fumezi, flacără, clarvăzător al serii,
în închisorile visului, în blana văzduhului,
să nu mi te trezeşti, oraş, sub podurile tale,
şopteşte cuvântul infirm al unei limbi uitate,
care este singura mea patrie;
ce ascunzi, domnule, sub hăinuţa de drum,
sunt întrebat, şi chiar cartea de identitate va fi o dovadă
împotriva mea
şi singura credinţă – necredinţa,
încrezătoarea necredinţă: să cunoşti pe cineva, trebuie

să pleci cu el

Din volumul Poeme alese (antologie), Ryszard Krynicki, traducerea de Constantin Geambaşu, Editura Excelsior Art

 

Reclame

POEME ALESE / Elegia nimănui


p1

Nu ţipa. Nu striga. Încearcă să adormi.
Nu te ruga în zadar.
Nu plânge. Peste oraşul tău
peste oraş întunericul.

Cine se salvează, cine dispare
ştie doar ceaţa dimineţii.
Pe cine îl vor urmări eriniile
– şi pe cine ruşinea.

Nu te ruga, nu blestema,
Nu ţipa în somn: Vor ataca.
Prea târziu. Bate ceasul.
Au sosit, Casandro.

Au intrat, Casandro, nu plânge,
nu mă plânge nici chiar pe mine.
Peste oraş flăcări şi disperare,

Deasupra noastră bezna.

din volumul Poeme alese, Ryszard Krynicki, traducerea Constantin Geambașu, Editura Excelsior Art, 2014

Noaptea trecută


 

(…)

În spiritul liricii lingvistice, Ryszard Krynicki a manifestat încă de la început o grijă deosebită faţă de numirea adecvată a lucrurilor, de încărcătura semantică a cuvintelor. Conştient că limba reprezintă un instrument greu de stăpânit („minciună adevărată ce păcăleşte”), depune un efort permanent de cizelare şi esenţializare a limbajului poetic. Probabil, sub influenţa lui Issa Kobayashi, unul din marii maeştri japonezi ai haiku ului, şi a traducerilor din lirica germană şi austriacă, în ultimele cicluri se observă tendinţa spre decantare şi esenţializare a ideilor, complet opusă spiritului postmodern. Deşi adeseori „memoria îi şopteşte ce să scrie”, forma poetică necesită reflecţie cognitivă. Ca şi Czesław Miłosz, confratele mai vârstnic, Krynicki înţelege rostul salvator al poeziei ca voce a conştiinţei (…)

 

 
Noaptea trecută
Am vist o inscripţie într o limbă necunoscută:

Fiind om
ai dreptul să greşeşti –
dar ai dreptul doar la o greşeală omenească,
dar ai dreptul doar la o asemenea greşeală,
pe care poţi să o îndrepţi –
însă nu ai dreptul la o greşeală de nereparat,
o greşeală care ucide.

din volumul Poeme alese, Ryszard Krynicki, traducerea Constantin Geambașu, Editura Excelsior Art, 2014

Salvează-mă, arată-mi calea / Poeme alese – Antologie


image description

image description

(…)

În spiritul liricii lingvistice, Ryszard Krynicki a manifestat încă de la început o grijă deosebită faţă de numirea adecvată a lucrurilor, de încărcătura semantică a cuvintelor. Conştient că limba reprezintă un instrument greu de stăpânit („minciună adevărată ce păcăleşte”), depune un efort permanent de cizelare şi esenţializare a limbajului poetic. Probabil, sub influenţa lui Issa Kobayashi, unul din marii maeştri japonezi ai haiku ului, şi a traducerilor din lirica germană şi austriacă, în ultimele cicluri se observă tendinţa spre decantare şi esenţializare a ideilor, complet opusă spiritului postmodern. Deşi adeseori „memoria îi şopteşte ce să scrie”, forma poetică necesită reflecţie cognitivă. Ca şi Czesław Miłosz, confratele mai vârstnic, Krynicki înţelege rostul salvator al poeziei ca voce a conştiinţei (…)

Salvează-mă, arată mi calea

Salvează-mă, apără-mă, credincioasă călătorie,
de minciuna mea şi a epocii noastre,
Tu să mă păzeşti, Înger şi Paznic,
Iar tu să mă conduci, Nor Alb.

Apăr-mă de tunet,vijelie,
adevăr nepătat luminează-mă.
Să nu mă treci cu vederea, porumbiţă,
când ne vei trimite un semn de sus.

Iartă-mă, luceafăr de seară,
nu străpunge, suliţă, somnul rău.
Nu-mi binecuvânta nebunia,

trezeşte-mă, utrenie

volumul Poeme alese, Ryszard Krynicki, traducerea Constantin Geambașu, Editura Excelsior Art, 2014

Creşte viaţa noastră


image description

Creşte viaţa noastră ca spaima şi teama,
creşte viaţa noastră precum coada la pâine;

creşte viaţa noastră ca iarba, ca praful şi ca muşchiul,
ca pânza de păianjen, promoroaca şi cuibul de mucegai,
creşte viaţa noastră implacabil ca tusea şi râsul;
indiferent de războaie, armistiţii, negocieri,
destindere, schimbări ale climei, ONU,
exploatare ascunsă şi tiranie pe faţă,
orgoliul limuzinelor negre şi al judecătorilor fără de suflet,
slugi ale ticăloşiei, supuşi ai nimicniciei,
ziare otrăvitoare şi transplanturi de inimă,
înţelegeri tainice şi minciună pe faţă,
batjocură a lucrurilor noastre sfinte,
otrăvire a atmosferei şi cutremure de pământ;

creşte viaţa noastră necontenit, pe ruine
şi, în cel mai profund somn,
deasupra noastră, în jurul nostru şi prin noi,
cei care suntem fiii ei risipitori,
creşte viaţa noastră ca mărirea ascunsă a preţurilor,
                           ca un science fiction,
ca presiunea sângelui, imperiul ficţiunii,
teama de a nu întârzia la lucru sau de a privi direct în ochi;
creşte viaţa noastră ca fătul şi ca foamea,
creşte viaţa noastră ca flora şi fauna,
dar viaţa noastră nu creşte ca ura, dorinţa de răzbunare
sau dorinţa de a ne lua revanşa
şi chiar atunci când nu ştie ce vrea,
vrea să trăiască viaţa noastră

ca omul.

Poeme Alese, Ryszard Krynischi, traducerea de Constantin Geambaşu, Editura Excelsior Art, 2014 www.excelsiorart.ro/carte/poeme-alese-antologie.html

 

 

Chiar şi…


image description

Norii trec liber graniţele
şi invadează spaţiul aerian al ţării vecine,
valurile mării răvăşesc
apele teritoriale străine,
Declaraţia Universală a Drepturilor
cedează în faţa constituţiilor,
constituţiile sunt mai puţin practice
decât codurile penale:

de când în statele poliţieneşti
se adoptă protejarea mediului natural
chiar şi soarta naturii
pare a fi osândită.

din volumul Poeme alese, Ryszard Krynicki, traducere de Constantin Geambaşu, Editura Excelsior Art

Premiul „Transatlantyk” acordat lui Constantin Geambaşu, 2016


Dragi prieteni,
Pentru un editor răsplata muncii sale este măsurată prin numărul cititorilor, prin aprecierea de către critica literare şi prin recunoaşterea valorii artistice, a talentului scriitorilor care editează cărţile domniilor lor sub egida editurii (Editura Excelsior Art).
De peste un sfert de secol atenţia şi dorinţa mea a fost aceea de a oferii cititorilor români şi posibilitatea de a cunoaşte cele mai valoroase lucrări ale Literaturii Universale.  Un loc special, în acest proiect, l-a ocupat şi îl ocupă literatura poloneză. Interesul şi reuşita au fost sprijinite de către distinsul prof. univ. şi traducător Constantin GEAMBAŞU. După 45 de ani de activitate ca traducător, Constantin GEAMBAŞU a primit Premiul „Transatlantyk” oferit de către Institutul Cărţii „Ksiazki”, premiul a fost înmânat distinsului traducător în data de 24 iunie 2016, la  Cracovia. Cu această ocazie Institutul polonez din Bucureşti a organizat, pentru data de 30 iunie 2016, o recepţie pentru a marca acest eveniment şi în România.  Am avut onoarea de a fi invitată, la acest eveniment în calitate de editor, invitaţie şi pe care, din motive temeinice, nu o pot onora.
Mulţumesc Institutului Polonez din Bucureşti pentru excelenta colaborare în realizarea proiectelor realizate cu Excelsior Art, proiecte care au avut ca scop traducerea literaturii poloneze în limba română, îl felicit pe Constantin GEAMBAŞU  şi îi mulţumesc pentru colaborare.
Vă invit să recitiţi câteva secvenţe din volumele apărute la editura Excelsior Art, să îi cunoaşteţi pe scriitorii polonezi, prin intermediul traducătorului Constantin GEAMBAŞU.
Vă ofer, celor care sunteţi interesaţi, un scurt istoric al premiul „Transatlantyk”, cu menţiunea că textul a fost preluat dintr-un material care a însoţit invitaţia de participare la recepţia organizată de Institutul Polonez din Bucureşti.
Am ţinut să împart acest moment de fericire cu voi, prietenii mei virtuali. (Corina Victoria Sein)

„Pentru prima oară în istorie, un traducător român, prof. Constantin Geambaşu, a fost distins cu cel mai important premiu polonez pentru popularizatorii literaturii polone în lume – Transatlantyk. Savantul l-a primit pe 24 iunie, la Cracovia.”

CONSTANTIN GEAMBASU

Secvenţe de la decernarea premiului „Transatlantyk”

Această prezentare necesită JavaScript.

(…) Decernarea Premiului Transatlantyk, pe care Institutul Cărţii îl acordă începând din anul 2005, s-a desfăşurat în Collegium Maius din Cracovia. Acest loc este inima Universităţii Jagiellone, cea mai veche universitate din Polonia, înfiinţată în anul 1364 de către regele Cazimir cel Mare.
Juriul, alcătuit din recunoscuţi cercetători ai literaturii, traducători şi oameni de cultură, a apreciat în acest an activitatea de traducător de 45 de ani a profesorului  Universităţii din Bucureşti, renumitului polonist şi traducător Constantin Geambaşu. Dezbaterile experţilor au fost conduse de către directorul Institutului Cărţii, Dariusz Jaworski, iar din juriu au făcut parte: Laurence Dyèvre, Ksenia Starosielska, Elżbieta Tabakowska şi Jerzy Jarzębski.
Profesorul Constantin Geambaşu (n. 1948), slavist şi polonist, este unul dintre cei mai reputaţi traducători ai literaturii polone în limba română din ultimele decenii, fiind totodată şi un neobosit popularizator al acesteia. A tradus din polonă peste 50 de volume (proză, eseistică, poezie, teoria literaturii), care au fost publicate de unele dintre cele mai prestigioase edituri româneşti.
Graţie prof. Geambaşu, românii pot citi astăzi în propria lor limbă, printre altele, cărţile a trei laureaţi polonezi ai Premiului Nobel pentru literatură: Czesław Miłosz (Gândirea captivă, Europa natală, Ţinutul Ulro, Privind dinspre Golful San Francisco, Antologia de poezie Podul de catifea), Wisława Szymborska (printre altele, Sub o singură stea, În râul lui Heraclit) şi Władysław Reymont (Pământul făgăduinţei), precum şi numeroase cărţi ale lui Stanisław Lem (cum ar fi Golem XIV, Eden şi Solaris), Pan Cogito de Zbigniew Herbert, Posedaţii de Witold Gombrowicz sau Frumoasa doamnă Seidenman de Andrzej Szczypiorski.
Un loc special în traducerile prof. Geambaşu îl ocupă literatura polonă clasică: Kordian de Juliusz Słowacki, Treny/Lamentaţii de Jan Kochanowski, Nunta de Stanisław Wyspiański sau antologia Lunca de Bolesław Leśmian, ca şi volumele semnate de numeroşi autori şi gânditori contemporani, dintre care menţionăm antologia liricii lui Tadeusz Różewicz 1947-2013 (titlul ed. rom. Poem deschis), poeziile părintelui Jan Twardowski, proză de Wojciech Kuczok, Olga Tokarczuk, Dorota Masłowska, opere filozofice ale lui Leszek Kołakowski, precum şi scrieri ale Papei Ioan Paul al II-lea. (…)

pentru biblioteca personală – Literatură poloneză, în traducerea lui Constantin Geambaşu

Scriitori îndrăgostiți / Voltaire /


(…)

Pe 20 ianuarie Voltaire a trimis o scrisoare pentru Olympe. Dar să reţinem că el răspunde pe 20 la o scrisoare de pe l ianuarie, ceea ce probează că Voltaire este foarte acaparat de munca pe lângă procurorul la care îşi face ucenicia sau că el începe să se distanţeze de cea care pare să se dezintereseze de el. Olympe, s-ar zice, este bolnavă. S-ar părea că se îmbolnăvea ori de câte ori a trebuit să ia o hotărâre. Putem deduce, dealtfel, din scrisoarea lui Voltaire că aceea a Olympei nu era încu¬rajatoare pentru adresant, deoarece în ea îşi dădea ei înseşi curaj să rămână în Haga şi găsea că este convenabil, cinstii: şi eroic de a rămâne acolo. Nu e nicio îndoială că această scrisoare de Anul Nou nu 1-a entuziasmat prea tare pe Voltaire. În scrisoarea de răspuns, el spune exact aceleaşi lucruri ca în precedentele, dar lipsesc tonul şi accentul acelora. Voltaire se mărgineşte acum să joace în chip onorabil rolul pe care şi l-a asumat; dar de acum încolo o face fără convingere. Să citim această scrisoare observând cu atenţie nuanţele spre a sesiza de unde a plecat şi unde a ajuns în acest moment Voltaire: „Am primit, scumpa mea Olympe, scrisoarea ta din întâi ale lunii, prin care aflu despre boala ta. Numai această ştire mai lipsea pentru ca nefericirea mea să fie deplină; şi, cum un necaz nu vine niciodată singur, încurcăturile în care mă aflu m-au lipsit de plăcerea de a-ţi scrie săptămâna trecută. Mă vei întreba despre ce încurcătură e vorba; de a face ceea ce m-ai sfătuit (să se împace cu tatăl său, după cum lasă să se creadă ceea ce urmează  (E. F.). Am intrat intern pe lângă un procuror, în scopul de a învăţa meseria de magistrat pentru care m-a destinat tata şi cred că astfel voi recâştiga afecţiunea lui . Dacă m-ai iubi cât te iubesc eu, ai ţine seama puţin de rugăminţile mele, fiindcă şi eu mă supun ordinelor tale. Iată-mă ţintuit la Paris pentru mult timp: e posibil să fiu aici fără tine? Să nu crezi că dorinţa de a te vedea aici nu are alt scop decât plăcerea mea; mă preocupă interesul tău mai mult decât satisfacţia mea şi cred că te-ai convins de asta. Gândeşte-te pentru câte motive trebuie să-ţi fie nesuferită Olanda. O viată plăcută şi liniştită la Paris nu este preferabilă tovărăşiei mamei tale? Şi o avuţie considerabilă într-un oraş frumos nu valorează mai mult decât sărăcia la Haga? Nu te lăuda cu sentimentele pe care le numeşti eroice; interesul nu trebuie să fie niciodată, zic eu, atât de puternic pentru a ne împinge sa comitem o acţiune urâtă, dar la fel de mult dezinteresul nu trebuie niciodată să ne împiedice de a întreprinde una bună, atunci când ne convine. Crede-mă, meriţi să fii fericită, tu eşti făcută să străluceşti peste tot; dar nu poţi străluci fără să ai avere şi nimeni nu te va defăima dacă vei dispune de o avere însemnată, iar calomniatorii tăi te vor respecta atunci; dealtfel, mă iubeşti şi nu m-aş fi întors în Franţa dacă n-aş fi crezut că mă vei urma îndată, mi-ai promis-o, şi tu, care eşti capabilă de aşa frumoase sentimente, nu-ţi vei încălca promisiunile. Nu ai decât o cale da a reveni. Domnul Le Normand, episcop d’Évreux, este, după câte ştiu, vărul tău; scrie-i, religia şi legăturile de familie vor fi două pretexte potrivite, insistă mai ales pe tema religiei, aminteşte-i că regele doreşte convertirea hughenoţilor şi că, fi¬ind slujitorul Celui de Sus şi ruda ta, trebuie, din toate aceste motive, să-ţi înlesnească reîntoarcerea; imploră-l să-l atragă pe tatăl tău de partea unui plan atât de îndreptăţit; arată-i că doreşti să te retragi într-o mănăstire, nu călugăriţă totuşi, nu am de gând să te sfătuiesc asta. Nu uita să-l numeşti monseniore. Ai putea să-i adresezi scrisoarea: Monseniorului episcop d’Évreux, la Évreux, Normandia. Îţi voi face cunoscut succesul scrisorii când voi afla de asta de la părintele Tournemine. Cât de fericit aş fi dacă, după atâtea piedici, vom putea să ne revedem la Paris! Plăcerea de a te regăsi mi-ar vindeca nefericirea şi, dacă fidelitatea mea ar putea să o vindece pe a ta, poţi fi sigură că asta te va consola. Cu adevărat mă gândesc cu teamă la tot ce ai suferit şi mărturisesc că ai nevoie de consolare. Pe care nu aş putea să ţi-o dau zicându-ţi că te voi iubi toată viaţa! Nu uita, te implor, să scrii episcopului d’Évreux şi asta cât vei putea de repede; înştiinţează-mă cum te simţi după boală şi scrie-mi. Adio, scumpa mea Pimpette, ştii că te voi iubi mereu.”

Mă îndoiesc că Pimpette i-a scris episcopului d’Évreux. S-ar părea că ea nu i-a mai scris nici lui Voltaire de atunci, căci, douăzeci de zile după scrisoarea precedentă a lui Voltaire, ea nu-i răspunsese încă. La 10 februarie, Voltaire îi scrie câteva cuvinte din care transpare dezamăgirea – nu zic chiar disperarea – cea mai profundă. El simte că totul s-a sfârşit şi că, dacă mai există o Olympe Dunoyer, în schimb nu mai există Pimpette. El nu a luat încă o hotărâre, dar se pregăteşte parcă să o ia. Iată scrisoarea din 10 februarie:
„Scumpa mea Pimpette, de câte ori nu îmi scrii îmi în¬chipui că nu ai primit scrisoarea mea, căci nu cred ca depărtarea dintre noi să fi avut asupra ta efectul pe care nu-l poate avea asupra mea şi, cum te iubesc mereu, îmi spun că mă mai iu¬beşti şi tu încă. Lămureşte-mi aşadar două lucruri: dacă ai pri¬mit ultimele două scrisori şi dacă mă mai păstrezi în inima ta; înştiinţează-mă mai ales dacă ai primit-o pe ultima, din 20 ia¬nuarie, în care era vorba de episcopul d’Évreux şi de alte persoane al căror nume am riscat să-l amintesc; răspunde-mi la această scrisoare cu ceva lămurit. Mai ales dă-mi de ştire despre starea sănătăţii tale şi despre problemele tale. Trimite-mi o scrisoare mai lungă decât a mea; îmi va face întotdeauna o plăcere mai mare să citesc una din scrisorile tale de patru pagini decât ai tu citind una de două rânduri de la mine.”
Aceasta este ultima scrisoare a lui Voltaire către Olympe Dunoyer pe care o cunoaştem şi foarte probabil ultima pe care i-a scris-o. Olympe se încăpăţâna, fără îndoială, să nu-i ră-pundă, el nu a insistat. Peste un an, el era preocupat de marchiza de Mimeure şi devenise omul de lume plăcut care a fost apoi întreaga viaţă. Iar patru ani mai târziu, la douăzeci şi cinci de ani, îi scria marchizei: „Mă faceţi să simt că prietenia este mai preţioasă decât dragostea. Mi se pare chiar că nu sunt câtuşi de puţin, făcut pentru pasiuni. Constat că este ridicol să iubesc şi aş constata şi mai mult asta la cele care m-ar iubi. Asta este. Renunţ la dragoste pentru toată viaţa.”
După aceea, Olympe Dunoyer s-a măritat în Franţa în mod onorabil, a trăit şi a murit în anonimat.
Voltaire pare să o fi iubit foarte intens pe Olympe Dunoyer. Olympe Dunoyer pare să-l fi iubit pe Voltaire cât timp a fost la Haga şi, din momentul în care el s-a întors în Franţa, s-a îndepărtat cu totul de el. Este evident că ea nu s-a implicat nicio clipă în complicatul plan strategic pe care Voltaire l-a imaginat, pe drumul de întoarcere şi pe care chiar, odată întors, a început să-l pună în aplicare. Putem presupune că ea nu avea destulă dragoste spre a avea încăpăţânare şi îndrăzneală; că mama sa avea influenţă asupra ei şi că această influenţă creştea când Voltaire era departe (Voltaire se simte obligat să-i repete fără încetare: „nu te încrede în mama ta”); că, poate ea nu ţinea câtuşi de puţin să-şi schimbe religia, şi mai ales să intre într-o mănăstire ca să înveţe o nouă religie, în sfârşit, că ea nu avea încredere deplină în intenţiile lui Voltaire.
Într-adevăr, niciodată nu-l vedem pe Voltaire vorbindu-i de căsătorie şi, fără îndoială, la cei optsprezece sau nouăsprezece ani ai săi, depinzând cu totul de tatăl său în această privinţă, el nu putea să-i vorbească de asta ca despre ceva apropiat; dar el ar fi putut să-i vorbească de asta pentru viitor. El nu spune un cuvânt despre acest subiect. În fond, dacă facem abstracţie de stilul agreabil, el i-a propus mereu să vină spre a trăi în chip plăcut la Paris şi să fie amanta lui: „Dorinţa pe care o am de a-ţi asigura soarta pe care o meriţi… O viaţă uşoară şi plăcută, aceea pe care trebuie să o duci la Paris… O viaţă uşoară şi liniştită la Paris nu e oare preferabilă tovărăşiei mamei tale?…” Întotdeauna el vorbeşte astfel atunci când se simte obligat să arate cum vede viitorul lor.
Dar cum ar fi putut Olympe să conteze pe această existenţă uşoară, liniştită şi plăcută din moment ce Voltaire era doar un tânăr studios, fără niciun fel de resurse de trai? S-ar părea că Voltaire a contat pe averea domnului Dunoyer. Fără îndoială că la asta face el aluzii în scrisori şi nu la marile lui posibilităţi când spune: „averi considerabile într-un oraş frumos nu valorează mai mult decât sărăcia în Haga?” sau: „nu poţi străluci dacă nu ai avere şi atunci când vei beneficia de o avere însemnată nimeni nu te va mai acuza de nimic”. Evident că nu Voltaire este acela care ar fi putut să-i pună la dispoziţie averi însemnate. Acesta trebuia să fie tatăl ei. Să o apropie pe Olympe de tatăl ei, sub pretextul convertirii la religia catolică, să îi asigure poziţia socială la care o înalţă această împăcare cu tatăl ei, să facă din ea amanta lui – iată care mi se pare că era planul tânărului Voltaire. Fără îndoială că Olympe a înţeles şi că nu era atât de tare îndrăgostită ca să participe la aplicarea lui. Spre a se distra şi fiindcă Voltaire era seducător, ea acceptase să aibă în Haga un flirt pe care îl împinsese destul de departe, dar pe care nu a fost de acord să-l împingă până la escapadă şi aventură .
Din câte ştiu eu, Olympe Dunoyer este singura adolescentă de care Voltaire s-a arătat interesat vreodată. (…)

fragment din lucrarea Scriitori îndrăgostiți, vol. I, Emile Faguet, traducerea de Bogdan Bădulescu, Editura Excelsior Art, 1991

* * ** /Poeme alese


image description

Nu pentru
că am doar o singură viaţă
că aş fi putut să nu exist

că am pierdut în îndepărtata copilărie credinţa
că am încetat să fiu credincios

că citesc cu ruşine versurile mele de demult
că rătăcesc în ele ca printre dărâmături arse acoperite  de zăpadă

că am vrut să mint pe jumătate
că nu vreau să spun adevărul pe jumătate

că nimicnicia scormoneşte în scrisorile şi hârtiile mele
că îşi lasă pe ele palma grasă

că abia presimt ce sunt

nu pentru asta
învăţ
să tac

din volumul Poeme alese, Rzszard Krynicicki, traducerea: Constantin Geambașu, Ed. Excelsior Art, 2014