Amânare


cred3

Se arată apusul cu largi porţi deschise
spre el
pe drumuri întortocheate
mă duce ziua

cerul are marginile tivite cu fir de apă
drumurile par să se ordoneze
sub trena de lumină a zilei pe sfârșite

ademenitoare și tristă chemare

nu vreau să merg mai departe
rămân să înţeleg cine îmi va aduce ziua de mâine

pasul tău?

mersul meu?

din volumul Ritual în absenţă, Corina Victoria Sein, coperta și ilustrațiile, Vasile Pintea, 2015

Anunțuri

Vehicol astral


retorica

N‑am mai văzut de mult
doi tineri cu aripile îmbrăţişate
gata de zbor
cântând legănându‑se galeş
pe marginea râului.

Vrei să spui, mă interpelează vecinul,
că nu mai ieşi noaptea în târg
tot căutând nu ştiu ce
într‑o margine de înserare.

Nu, nu îi spun, am impresia
că sunt mai practici.
De ce să umble pe sub pletele timpului
când fetele‑i iau cu delicateţe de mâini
şi‑i mână în câte o formaţie stelară
unde nu mai au treabă cu nimeni.

Vrei să spui că s‑a pus în circulaţie
un vehicol astral.
Nu, vreau să spun să devin stele
încurcate şi ele în aventura
acestor flori mirosindu‑şi umerii
ceafa, obrajii cum şi tot ce se lasă
în bucuria sărutului.

din volumul Retorica și umbra ninsorii, Anghel Dumbrăveanu, Editura Excelsior Art, 2008

Intermezzo sentimental / 3


evadare

(…)

Iată‑ne ajunşi la locul de parcare. Nu aveam nici un chef să conduc. Aşa că dau cheile însoţitorului meu. El le ia fără un cuvânt, dar nu deschide portiera, îmi prinde uşor umerii şi mă conduce la o bancă lungă din beton care înconjura parcarea pe trei părţi.
Un vânt călduţ şi leneş aduna bucăţi mici de hârtie, frunze şi ierburi uscate, apoi le depozita în colţurile mai liniştite.
– Îţi plac nopţile petrecute într‑o parcare? vreau eu să cunosc gusturile şi obiceiurile bărbatului.
– Nu ştiu…acum însă nu am nimic mai bun de făcut.
– Nici eu…
Minţeam.
Pe deasupra capetelor noastre trecea în zbor o pasăre de noapte. Ţipătul ei îmi opreşte pentru o clipă respiraţia, golindu‑mi mintea de gânduri, activându‑mi, în schimb, simţul conservării.
Mi‑e dor să fiu acasă.
Îi propun însoţitorului meu să plecăm.
Traversăm oraşul în grabă, fără să schimbăm vreo impresie.
Ne ignorăm reciproc, sau eram deja dependenţi unul de celălalt?
Zorii zilei mă descoperă împărţind patul cu un bărbat despre care ştiam doar că era cumplit de vulnerabil.
Mă simt îngrozitor de stânjenită.
Drumul spre casă mi se pare străin.
Nu ştiu cum să mă port pentru a face faţă situaţiei. Mă simt ca şi cum, ajunsă pe o anume culme, încep să cunosc neputinţa de a mă bucura, de a înţelege şi accepta ceea ce ne aduce viaţa. Bărbatul de lângă mine îmi ocolea privirea, profit de scurtul răgaz şi mă întreb în stilul eroilor lui Shakespeare: Cum am câştigat coroana? oh, să mă ierte Dumnezeu, ştiu că, mai mult ca sigur, întotdeauna intervine ceva şi ce ţi s‑a dat este distrus sau îşi pierde din valoare, eliberându‑te.
– Mă tem că ne‑am complicat viaţa, rostesc eu, punând capăt zbuciumului, dar şi cu intenţia de a‑l ajuta pe bărbatul care, pentru a‑şi masca încurcătura, făcea efort să pară încă toropit de somn.
– A fi derutat dimineaţa e o stare firească pentru oamenii cu probleme sau pentru cei sensibili? mă întreabă el, ţinând încă pleoapele coborâte.
– Chiar vrei să ştii?
Se ridică brusc şi mă mângâie tandru, dar vădit absent, apoi râse şi şopti slab, abia auzit:
– Da, pentru că sunt un prost.
Deşi auzisem fiecare sunet, nu mi‑e la îndemână să las impresia că am înţeles.
– Poftim?
Îmi răspunse cu o privire semnificativă şi cu un mic sărut.
Deşi zâmbea, părea derutat. Căuta, cu siguranţă, un răspuns mai potrivit.
Nici eu nu mă aflam într‑o poziţie mai grozavă. Nu‑mi aminteam să mai fi trecut vreodată printr‑o situaţie asemănătoare. Eram stăpânită de o mulţime de sentimente, iar ele aveau un punct comun: deruta.
Ne‑am revăzut, după o lună de zile, la teatru. Eu eram singură. El venise însoţit de două tinere superbe.
– Nimic nu mă putea face mai fericit decât ocazia de a te întâlni, îmi spuse el cu vocea lui atât de personală. Şi, fără să‑mi dea răgaz să mă feresc, mă strânse în braţe.
– Plăcerea e cel puţin reciprocă, încerc eu să fiu politicoasă, dar asta nu te obligă la nimic. Ai grijă, nu‑ţi supraestima puterea de seducţie, însoţitoarele tale nu sunt prea încântate, nu le e pe plac entuziasmul tău, dau semne de nerăbdare, sunt gata să se răzbune, părăsindu‑te…
– Nici o pierdere. Tu eşti vedeta.
– Să înţeleg că treci printr‑o criză de luciditate?
– Nu obligatoriu. Încerc doar să fiu corect cu noi; avem dreptul la a doua şansă…
Nu‑mi venea să cred; tipul mă fascina, dar mă şi speria. Mă grăbesc să pun capăt întâlnirii fără să fiu nepoliticoasă.
– Eşti, recunosc, posesorul unor calităţi rare, exerciţi asupra mea o atracţie puternică, dar îmi displace să‑mi asum inutil vreun risc…
– Ştiam că nu ai curajul să ceri mai mult de la tine, de la alţii. Am dreptate?
– Un pic, nu e vorba de ce aş vrea să cer, e vorba de ceea ce pot să dau…
– Crezi că e drept pentru vreunul dintre noi?
– Poate că nu e drept, dar e corect.
– Da, e un punct de vedere… Ce program ai pentru ziua de mâine?
Întrebarea lui părea un mod elegant de a schimba subiectul.
– Nimic special, e sâmbătă, poate o plimbare în afara oraşului, poate mă duc la cinematograf, răspund eu cât pot de liniştită.
– Nici nu se putea mai bine, nu ai nici un motiv să nu primeşti oferta mea; te aştept, în jurul orei zece, la Herăstrău, pe terenul de tenis.
– Da, numai că…
– Fără scuze, nu se acceptă. Prieteni pe viaţă, da?
Fără să mai adauge ceva, se întoarse şi dispăru printre cei care intrau în sala de spectacol.
Eu am mai rămas câteva clipe în foaier, încercând să definesc ceea ce simţeam: o siguranţă deplină şi o mare izolare. Ce să mai cred despre mine însămi?
Am să mă gândesc şi am să încerc o ordonare a simţurilor, o planificare a următoarelor acţiuni.  (…)

fragment din romanul Evadare spre nicăieri, Corina Victoria Sein,  1999

Din nou acasă


vibratie4

Noaptea se afundă în somn
doarme

În casa mea
noaptea nu doarme niciodată
ascultă povești nesfârșite
rostite de cutii ce închid
vise secrete
fapte mai zgomotoase decât
zumzetul rămas dincolo de ziduri
decât
strigătele în noapte
lăsate-n urmă de voci fără identitate

păsări și fluturi
străjeri zgribuliți
se grăbesc
să aprindă felinare în cer

Peste drum
tineri
prinși în margine de dor
cântă

Casa geme obosită

șuvițe de lumină galbenă
lasă riduri
pe un chip trist
cândva frumos
tânăr
călător neobosit
spre gură de izvoare

acum
e învins de timp
dar uneori
zâmbește unui vis
redescoperind chiupul tânăr
încă depozitar de lumină

Ziua își scutură pletele firave
și acoperă ferestrele către noapte

din volumul Ritual cu absență, Corina Victoria Sein, 2015

HARLEQUIN


COPERTA CAPCANE

Midnight
moon rays wash
the fear off the window.

The bonfire cleanses in its burning touch
all trace of the harlequin imagined in the dream
and
drips smiles over itinerant mirrors.

If only the charm would survive
If only the alpenhorn would wail in desperation
If only I would throw in the air white flowers
waiting for the morning to softly
land on my bare shoulders.

din volumul Traps / Capcane, Corina Victoria Sein, traducerea în limba engleză, Mihai Mihuţ, ilustraţii de Marius Fechete, în pregătire la Ed. Excelsior Art, 2015

pentru versiunea în limba română, clik aici

Inelul de fum / 16


Ineul de fum Ursari

(…) Era iarnă, într-una din acele zile cu ninsoare bogată, liniştită, care-ţi strecoară în suflet bucuria. Se apropiau sărbătorile. Până şi cel mai sărac om al satului voia să aprindă în vatră un foc mare. Aşa că, încă pe întuneric, Ion se alăturase bărbaţilor din sat care se hotărâseră să strângă ceva lemne. Ceea ce făceau nu era lipsit de primejdie. Deşi ei adunau doar vreascuri şi scoteau rădăcini, oamenii contelui îi pândeau. Dacă îi prindeau, erau bătuţi şi obligaţi să plătească înzecit cele câteva legături de lemne. De aceea porneau cu toţii odată, ştiind că paznicilor nu le era la îndemână să se ia la harţă cu un sat întreg.
În case, în ziua aceea, rămăseseră numai copiii şi femeile.
Mara, o fetişcană firavă, cu ochii mari şi trişti, „frumoasă rău” cum ziceau femeile, nu ştia cum să-şi alunge urâtul şi îngrijorarea pentru cei plecaţi la pădure. Măturase, spălase vasele, aşternuse paturile, luase cusătura în mână, fără să scape de teroarea gândurilor îngrijorătoare. îşi închipuia că pădurarii, în bundele lor călduroase, cu puşca pe umăr, îi aşteptau pe săteni, îi lăsau să pătrundă adânc, până în mijlocul pădurii şi, pitiţi după vreun dâmb, apăsau pe trăgaci. Oamenii înspăimântaţi săreau ca ciutele peste tufişuri, se aruncau la pământ şi cereau îndurare. Printre primii, socotea ea, căzuse Ion. Faptul i se părea atât de real încât era gata să plângă. Tocmai îşi înălţa ochii spre icoană, să murmure o rugăciune, când afară se auzi o forfotă neobişnuită care pusese în mişcare tot satul.
Treceau ursarii.
Mara uită deocamdată de supărare, se bucură ca un copil. îşi aruncă în grabă o broboadă, roasă de vreme, pe umeri, şi ieşi în drum să privească. Ursul era bătrân şi chior, nu amintea cu nimic de forţa speciei sale, o înduioşa. I se părea că animalul, lovit sau încurajat cu blândeţe, făcea toate ghiduşiile din înţelegere pentru om, nicidecum de frică. Era prea învăţat cu toate astea.
Ursarii, însoţiţi de copii şi de o haită de câini care lătrau fără întrerupere, se opriseră tocmai în faţa casei. Ursul se trântise jos, frecându-şi spinarea. Copiii, temători, îl trăgeau care de urechi, care de blană. Unul dintre ursari îşi strânge degetele în buchet, ca pentru închinăciune, suflă de câteva ori peste ele, apoi ia scripca să cânte. Ursul continua să se tăvălească prin zăpadă. Abia după ce scripcarul îl trase puternic de lanţurile care zornăiră înfricoşător, încât copii se strânseră unul în altul, ursul se ridică în două picioare şi-şi execută numărul. Copiilor le trecuse spaima, femeile chicoteau pe înfundate. Când ursul dădu semne de plictiseală, ele începură să strige: „Joacă bine nea Martine, că-ţi dau pâine cu măsline”. Dar degeaba.
Mara se gândea că la anul, pe uliţa satului, or să mai vină ursarii, numai că altul o să fie ursul pus în lanţuri, ăsta e prea obosit, prea bătrân. Se mira cum de până acum acest spectacol o bucura. E trist ca viata însăşi.
Profitând de neatenţia ursarilor care, după obicei, ascultau cu urechile aplecate în pământ, o bătrână se furişă hoţeşte şi smulse un smoc de păr din blana ursului, care părea o haină jerpelită.
Mara se uită la ea cu mustrare în ochi.
„Nu ti-e ruşine să mă iscodeşti? Las’ că vii tu la mine să-ţi fac de dragoste…”
„Ba n-am să vin la dumneata”, o înfruntă ea.
„Cu toată frumuseţea ta, tot săracă ai să rămâi. Ţii nasul pe sus, dar să ştii că…”
Mâna Marei zvâcni şi se înfipse în umărul femeii.
„Să taci, piază rea !” şi continua s-o fixeze fără milă.
Ursarul-şef nu înceta să mişte arcuşul peste coardele rigide. Sunetele se stingeau simplu, ca un oftat de uşurare. În zornăitul lanţului greu, agăţat într-un inel prins la cingătoarea ursarului care, acum, trecea, cu un taler în mână, prin faţa spectatorilor, femeile lăsau să cadă ba un ou, ba un măr, nuci şi chiar câte un bănuţ. Ursarul cumpăneşte talerul şi, nemulţumit, vorbeşte tovarăşilor lui într-o limbă necunoscută. Femeile, ruşinate de sărăcia lor, vrând să-şi ascundă stinghereala, se răstesc la copii:
„În casă, diavolilor, nu vă e frig?…”
Mara intră şi ea în casă. Era târziu, se făcuse întuneric. Se gândi că e timpul să hrănească porcul. Străbătu curtea, apoi urcă treptele peste care se aşternuse un strat de zăpadă. În foişorul casei, o săliţă surprinzător de mare, simte cum printre stâlpii casei, se zbenguia un pui de vânt jucăuşi de miazănoapte. „O să fie ger nu glumă, or să crape lemnele.”
În vatră abia mai mocnea focul. Era aproape tot atât de frig ca şi afară. Mara îşi frecă obrajii reci cu palmele aspre, apoi aprinse lumina. Roteşte privirea în întunericul nopţii care năvălea prin ochiul de geam al ferestrei şi opreşte lumina lămpii. încăperea i se păru îngrozitor de sărăcăcioasă şi rece. Lipsa tatălui şi a fratelui ei o simţea acum şi mai puternic, ca o durere, îngrijorarea şi tristeţea îi sporeau, în mod ciudat, frumuseţea.
Mara ia un ciur cu tărâţe peste care risipeşte un pumn de sare. După ce amestecă bine, răstoarnă totul în vadră. Saltă vasul şi, din uşă, cu un uşor plescăit din buze, cheamă porcul. Îl credea culcat sub prispă, pe mâna de paie. Nu aude nici o mişcare, nici guiţatul ca un gângurit de alint, al porcului care de obicei venea lunecos şi linguşitor la picioarele ei.
Mara îşi simte trupul golit de sânge. E cuprinsă de ameţeală. în urechi îi mai plânge cântecul scripcarului şi-i ţipă zornăitul lanţului. Are o singură dorinţă, una singură, să întoarcă timpul până la vârsta la care întâmplarea, oricare ar fi ea, să nu ia proporţiile unei catastrofe. Acolo, unde-şi ştie inima ceva ce se răsuceşte ca un cuţit, îndepărtând dorul de a muri. E cumplit acest dor şi creşte, creşte până ce-i bubuie în urechi, alungându-i celelalte zgomote. Nările i se dilată. Mirosuri amestecate de paie arse, de carne friptă, de zăpadă bătătorită, de sânge cald îi dau târcoale, aţâţându-i gustul, şi gura i se umple cu un lichid amar şi vâscos.
De la marginea satului se aud voci. Un glas subţire şi tremurat cântă: „Prin pădurea bradului…”
„Se întorc bărbaţii”, murmură Mara, care mai are vadra în mână şi stă dreaptă de parcă ar fi o statuie de gheaţă. Ochii i se rostogolesc sălbatic, însoţind efortul ei de a recapitula tot ce se întâmplase peste zi, de la clipa când închisese uşa în urma fratelui ei şi până la apariţia ursarilor.
„Da, am lăsat poarta deschisă !”
Îşi mai aminteşte că, urmărindu-i pe ursari cum se pierdeau sub perdeaua fulgilor de zăpadă, numărase doar trei, or, în faţa casei se opriseră patru.
Vadra îi cade din mână. Mintea i se întunecă. Un singur gând răsare, se amplifică până la obsesie. „Hoţii, ne-au prădat. De-aia făceau atâta zarvă… Şi bătrâna cu privirea ei aprinsă, cu pofta ei de vorbă, n-a făcut decât să mă amăgească, să nu iau seama la ce se întâmplă în jurul meu… Să fie în cârdăşie cu bandiţii? Nu, nu « hoaţă, o sărmană nebună, atâta tot…”

fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu,1984, CD Destine în oglindă, 2012

Înţelepţii satului


casa parasita

– Unchiule Gheorghe,
Îţi aminteşti când mama
A iubit prima oară?
– S­a îndrăgostit, la pârâu,
de Grigore,
Când i­a dat bocancii lui,
Să treacă pârâiaşul.
Mama a alergat spre pârâu,
Cu încălţările Ilenei.
Vântul împrăştia ziare:
„Am pârâu de vânzare”.
Grigore a şi plecat
La înţelepţii satului,
Cu o listă,
Şi, din nouă fete,
Înţelepţii i­au dat Ilenei
Nota 10.
Iar fratele, tâmplarul,
I­a meşterit dulap de zestre.
După un an,
Ileana scria poezii:
„Unde pleci, Grigore, sara?
Privirea ta o recompun,
Până în zori,
Din foşnetul văilor de munte
Şi o întreb: Unde stă Grigore, sara?
Se pierd şi lună,
Şi stele.
Cânii adorm şi ei
Până la urmă…
„Înger, îngeraşul meu
Ce mi te­a dat Dumnezeu”…
Alege­mi muzica din Cer.
Să cânt, să cânt.
S­o audă omul meu.
Răreşte­i, Doamne, lu’ Grigore,
Potecile lui de noapte,
Căci drumul, cu adevăr în el,
E fără de capăt în cer.”
Şi, pentru Grigore,
Sora mea era o cifră.

din volumul Casa părăsită, Tatiana Flondor Arieșanu, 2006, Editura Excelsior Art

„Ştiu!”


Zelinka Erzsebet

Doamne, Îndurătorule,
trimite-i un înger
în epifanie preacurată,
să-i dea spre înţelegere
un paradoxal,
ultim
legământ:

„O iubire poate fi spintecată
de şuieratul unui tren,
ori de fumul dulce de ţigară
ce despică gerul,
sub domul gotic,
în parcul părăsit!
Dar o prietenie astrală:
niciodată!”

Aceasta, Tu, Doamne, ai împletit-o
din Iubirea Ta de Seamăn,
iubire din Iubirea-Ţi,
pogorând-o asupra noastră
într-o toamnă „fără chef”!

Doar Tu, ai rămas „gaj”
sorţii mele
cam stângaci ţesute
pe ringul de dans,
valsând spre noapte,
când nici octombrie nu mai vroia să
fiinţeze „fără chef”.
1 gerar 2012
Coincidentia oppositorum… Restul?… Tăcere!

din volumul Samovarul tăcerii întru Logos, Elisabeta Zelinka, Ed. Excelsior Art, 2012

http://www.excelsiorart.ro/carte/samovarul-tacerii-intru-logos.html

 

Noon


COPERTA CAPCANE

At night
the guide I was assigned
for the voyage
deep inside myself
allows me to rest
at a crossroad
then
vanishes.

I look up to the sky
light flows like honey

At noon

under the vault
a tree that is about to fall
and
a ring convening troubled waters…

the crossroad begins
to burn
the tree absorbs a tornado
and falls
while it throws in my direction
a handful of roads…

I feel a thirst for humans
for love
for the moment’s spark
for the ring once offered
by the Sun
to the night’s queen
the eternally in love Moon.

din volumul Traps / Capcane, Corina Victoria Sein, traducere în limba engleză de Mihai Mihuţ, ilustraţii de Marius Fechete, în pregătire la Ed. Excelsior Art, 2015

 

pentru versiunea în limba română – click

E noapte


Această prezentare necesită JavaScript.

Mă visez pictor
improvizez o pânză
și zugrăvesc bucuria
de a mă simți
noaptea junglă
ziua râu
alergând prin univers…

din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014