Remember – Emil Șain

 

Emil Şain și dr. Livia Brânzan la lansarea volumului de versuri, „M-am îndrăgostit de Mona Lisa”, 2012

ÎNGER PENTRU ÎNGER

Septembrie 2007, editura Excelsior Art…
Mă întorsesem de la New York după aproape o lună de vacanţă cu conştiinţa încărcată că manuscrisul cărţii mele mai avea nevoie de nişte „cosmetizări“ şi depăşisem termenul de predare.
Mă simţeam ca un şcolar cu tema nefăcută şi eram foarte stânjenită, când, în încăperea în care mă aflam a intrat un domn parcă desprins dintr-un serial englezesc. Îmbrăcat elegant , cu eleganţa unor vremuri demult trecute; pălărie neagră cu boruri mari, fular alb asortat cu batista si cămaşa de un alb imaculat… costum  de culoare închisă impecabil.
Era îngândurat, preocupat de tehnoredactarea unei cărţi personale. Mi-a fost prezentat: era scriitorul şi poetul Emil Şain. Un chip blajin, o voce prietenoasă care mi-a spulberat din temerile cu care venisem.
Am început să povestesc despre New York… ca  scuză pentru încurcătura pe care presupuneam că o creasem editurii. A fost prins, împreună cu ceilalţi, de avalanşa de impresii proaspete. Era foarte curios şi interesat. L-am mai întâlnit apoi pe parcursul finalizării monografiei mele şi mi-am dat seama că era foarte implicat în tot ceea ce reprezenta munca într-o editură şi că directoarea editurii, Corina Victoria Sein și el formau împreună la Excelsior Art o  echipă minunată.
Delicateţea, zâmbetul, disimularea D-lui Emil Şain, abia că au atras atenţia ochiului meu „format” în direcţia suferinţei, a bolii. Dimensiunile ei erau însă imense. Aveam să le aflu după ce îngerii săi păzitori au deconspirat-o, iar eu am demarat cercetările.… M-a durut foarte tare ceea ce am descoperit. Nici cei apropiaţi nu ştiuseră. M-am alăturat echipei şi m-am străduit să-l determin nu numai să se trateze, ci şi să spere, să ia măsuri şi… să mă adopte ca „înger păzitor”.
Prietenia noastră s-a înfiripat repede şi pe nesimţite. Am intrat cu ajutorul Dumnealui în lumea creatorilor de carte, o lume nouă, fascinantă pentru mine. I-am cunoscut prietenii…avea o mulţime, pentru că avea un suflet cald şi generos şi cu spiritul său ludic atrăgea ca un magnet!
Ne întâlneam frecvent la editură, la lansările de carte, dar… şi la spital pentru „încărcarea bateriilor”, cum glumeam noi.
Nu am mai văzut un om care să-şi ducă suferinţa cu atâta demnitate. Era cu fruntea sus, mereu cu zâmbetul pe buze şi până spre final răspunsul la întrebarea „cum vă mai simţiţi?” era: „mai bine”.
Şi primul semn de mai bine era scrisul…Niciodată n-a venit la spital fără coli A4 şi pix! Multe din poeziile dumnealui s-au născut la spital! Şi tot un semn de „mai bine” era grija pentru ceilalţi! Tocmai el sărea cu altruism în ajutorul semenilor aflaţi în suferinţă. „Vă rog dacă se poate să-l vedeţi pe… e foarte bolnav”. Astfel, unui mare scriitor i-a salvat viaţa… Acesta însă nu a conştientizat faptul. Nu a venit nici la înmormântare, necum să i-o recunoască vreodată. Astfel de fapte îl deosebeau de mulţi.
În spital avea un fel de a fi plăcut faţă de cei ce-l îngrijeau… era un pacient model… nu se plângea niciodată de nimic. Nobleţea şi demnitatea îl defineau!
I-am citit cu mare plăcere poeziile. Multe din ele sunt de o valoare excepţională, iar cei mai îndreptăţiţi să le analizeze  nu au ezitat s-o facă în cei mai elogioşi termenii cu putinţă. Şi, cum de multe ori în asemenea împrejurări i-am fost aproape, m-am simţit mândră de a mă număra printre prietenii săi, iar momentele în care a deconspirat public în semn de recunoştinţă faptul că eu eram un coechipier în bătălia pentru viaţă alături de dânsul mi-a umplut sufletul de bucurie şi ochii de lacrimi!
L-am admirat şi preţuit enorm şi pentru constanţa sentimentelor, pentru iubirea adevărată, profundă, dublată de o tandră grijă faţă de Ea, iubire care la rândul ei l-a susţinut şi motivat! A iubit-o cu adevărat pe Gioconda!
Un asemenea OM nu putea fi la rândul lui decât iubit!

Destinul a vrut însă ca într-un moment de cumpănă să o ia pe un alt drum… şi acesta a fost un drum fără întoarcere.
„Nu plânge pentru că nu mai este… bucură-te că a existat” spunea un alt mare scriitor, iar eu mă bucur. Mă bucură amintirile frumoase, volumele de poezii… Şi am rămas cu convingerea că nimic nu a fost întâmplător ci că a fost înger pentru înger…

dr. Livia Brânzan

 

 

Publicitate

Remember – Emil Șain – „Prințul călător”

Cine a fost Emil Șain?

Scriitorul Emil Şain trebuie să rămână în amintirea contemporanilor şi a generaţiilor următoare aşa cum a fost, aşa cum îl descriu prietenii, cunoscuţii: un om deosebit, bun şi altruist, iertător, devotat prietenilor, spiritual şi blând, neliniştit şi însetat de a cunoaşte şi de a înţelege fiinţa umană, un profesionist dedicat artei în general şi, nu în ultimul rând, un împătimit iubitor al Timişoarei. Acest lucru a fost, cu prisosinţă, confirmat prin acţiunile sale, de la participarea la festivaluri de muzică şi teatru, la editarea de Calendare tematice, cu precădere istorice şi culturale. (Corina Victoria Sein)

***
EMIL
Cândva, şi vorbele au trecut peste timp, un hâtru spunea tuturor celor pe care îi vedea trişti: „Am sentimentul că lumea aceasta a fost făcută într-o pauză de dans!” Emil Şain face parte din galeria oamenilor pentru care părea că, într-adevăr, tumultul şi neaşezarea lumii veneau dintr-un respiro dintre două valsuri, polci, rock uri, sambe, ori salsa, când prinşi în iureşul acţiunii, dansatorii uitau de ceea ce se întâmplă în realitatea imediată, de rosturile lor de oameni, de menirea lor adevărată pe pământ. (…) Simțea că pauza de dans de la facerea lumii e mult prea departe de viața noastră de fiecare zi și-și lua răgaz să ne mai dea o lecție de mare luciditate și omenie, șoptindu-ne: „băieți, nu așa!” (Paul Eugen Banciu, scriitor)

***

Emil Şain

Emil Şain la Salon de Carte Neptun

Emil Şain și dr. Livia Brânzan la lansarea volumului de versuri, „M-am îndrăgostit de Mona Lisa”, 2012

Tristă și mohorâtă
a fost ora plecării tale.
Întunericul nupții s-a furișat în sufletu-mi sfâșiat.
În fiecare zi îți caut răsuflarea
și mersul.
Îngenunchez în fața umbrei tale
ce se confundă cu eternul.
Frumusețea ta mp urmărește
și-mi înspăimântă tristețea
dar
cel mai mult mă doare
mărturisirea ta
că ai plecat spre un cer
neadevărat

din volumul Prințul călător, Emil Șain, Editura Excelsior Art, 1995

Despre scriitorul Emil Şain / In Memoriam

Emil Şain – sesiune de autografe

Emil Şain – lansare carte „Baladă pentru o inimă fugară”

Lansare de carte, „Baladă pentru o inimă fugară”, Emil Şain, Cabana „Pădurea Verde”

Emil Şain – un scriitor interesat de realitate, de viaţă, fiind mai tot timpul „conectat” la ce se întâmplă în apropierea lui, implicându-se, atunci când este nevoie, atunci când poate, în rezolvarea problemelor care, uneori, ne îndepărtează de propria fericire. „Sunt, a mărturisit cândva Emil Şain, robul unei intuiţii stranii care-mi porunceşte să nu pierd timpul, că trebuie să profit de clipa de graţie”. Emil Şain scrie răspunzând unei necesităţi, dar şi cu plăcere pentru că în universul lui nu e loc pentru lucruri deformate. Aş spune că este deţinătorul secretului de a crea, de a interpreta propriile-i trăiri prin simţirea colectivă, ca şi cum ar trăi într-o conştiinţă ciudată a lumii, vrea, nu vrea, prin acest demers are parte de evenimente complicate şi uneori dureroase. Cele mai recente apariţii editoriale semnate de Emil Şain (Baladă pentru o inimă fugară şi Bobârnace sub centură) mă obligă să remarc disponibilitatea autorului de a reveni cu tenacitatea-i bine cunoscută, cu mânie blândă, uşor diluată şi dezintoxicată cu abilitate măsurată, la faptul cotidian, la fotograme.
Emil Şain are ce are cu cei care au drept ţintă agoniseala rapidă, cu cei care fac afaceri sub oblăduirea întunericului generat de: nu văd, nu aud, ce treabă am eu?Autorul nu-i iartă pe cei care au ridicat la rang de sport naţional dezumanizarea prin acumulare de bunuri obţinută prin minciună, prin trădare, prin jaf.
Scriitorul Emil Şain mai are şi alte temeri pe care, mai direct sau mai pe ocolite, ni le împărtăşeşte: „ne-am putea trezi, ne şopteşte Domnia-Sa, într-o bună zi, «globalizaţi» într-un mediu în care cei mai mulţi dintre noi să fim fascinaţi de «metafizica» unui fals teritoriu în care «orice este permis, orice se poate, orice, orice…» de parcă ne-am afla într-o nesfârşită sesiune mereu deschisă pentru grobieni”. Iată de ce, zic eu, Emil Şain scrie, iar cărţile lui sunt ca un strigăt de avertizare pe care-l doreşte întors către noi sub forma unui ecou igienizat, decojit de prostul gust, de vulgaritate, de răsuflarea otrăvită a galeriei portretelor atât de bine conturate în paginile cărţilor sale. Emil Şain, prietenul nostru, ne-a adunat, aici, astăzi, 19 septembrie, 2009, data când împlineşte o vârstă frumoasă. În acest volum, autorul este preocupat, îndeosebi, de modul ciudat în care timpul se dilată şi se contractă. Cei care veţi citi cartea veţi înţelege mai mult.
Talentul literar al lui Emil Şain este unul vizual, dar mai ales selectiv, „Cazul” Emil Şain este un amestec de observaţie şi receptor afectiv. Ilustrez spusele mele, citindu-vă un fragment din poezia „Călătorie incertă”:
„Puteam să am o inimă fugară
Să i-au trenul tristeţii dintr-o gară
Să merg fără să ştiu unde cobor,
Fără să ştiu de-o să trăiesc ori mor…
S-ajung acolo, unde nu am fost nicicând,
Purtându-te mereu, iubita mea, în gând,
S-ajung acolo, unde n-am mai fost,
Căutându-te, iubito, fără rost,
Tu, trenule, din nopţile tristeţii,
Păstrează-mi la bagaje anii tinereţii,
Hai trenule, du-mă, du-mă orişiunde,
Du-mă în orizontul unei iubiri pierdute,
Tristă, rătăcind pe căi necunoscute,
Ori lasă-mă în gara, în gara fericirii,
Acolo, unde a rămas gustul iubirii!”  (Corina Victoria Sein)

HOINARUL / Emil Șain – IN MEMORIAM

Eu port jalea în suflet,
Pe faţă n-o jelesc,
O port prin buzunare,
Prin lume hoinăresc.

Şi nu mă plâng la lume,
Când sufăr sau sunt trist.
În suflet port speranţe
Şi-o viaţă de artist.

De ce m-aş plânge oare
Şi de ce-aş ofta,
Când omul drag din viaţă
Nu m-ar ajuta?

De ce oare străinul,
La greu, e săritor,
Şi îţi întinde-o mână,
O mână de-ajutor?

Eu poate ştiu răspunsul,
Prefer să-l ocolesc
Rămân hoinarul vieţii,
Prin lume hoinăresc…

Cu mâna-n buzunar mă plimb,
În buzunarul drept,
Eu hoinăresc în lumea mea,
Cu suferinţa-n piept…

din volumul M-am îndrăgostit de Mona Lisa, Emil Șain, Editura Excelsior Art, 2012

 

EMIL

Cândva, şi vorbele au trecut peste timp, un hâtru spunea tuturor celor pe care-i vedea trişti: „Am sentimentul că lumea aceasta a fost făcută într-o pauză de dans!” Emil Şain face parte din galeria oamenilor pentru care părea că, într-adevăr, tumultul şi neaşezarea lumii veneau dintr-un respiro dintre două valsuri, polci, rock-uri, sambe, ori salsa, când prinşi în iureşul acţiunii, dansatorii uitau de ceea ce se întâmplă în realitatea imediată, de rosturile lor de oameni, de menirea lor adevărată pe pământ.
N-a iertat niciodată pe nimeni, fie el un mic slujbaş, fie el mare boss, ori suit vremelnic pe treptele cele înalte ale puterii. Tarelor lor le răspundea printr-o ironie ce punea semnul de egalitate între cele lumeşti recognoscibile în oricare dintre oameni, indiferent pe ce treaptă socială se aflau. Virulenţa sa mergea adesea până la sarcasm, tăind neiertător ceea ce era putred în fiecare.
Din acest unghi al creaţiei sale, Emil Şain se înscrie în galeria marilor înaintaşi dinaintea celui de al Doilea Război Mondial, cum ar fi A. O. Păstorel Teodoreanu sau a unui creator de mai amplă respiraţie cum a fost Tudor Muşatescu. Şi tot ca ei, dincolo de farmecul săgeţilor sale, a fost un poet de talent, un scriitor în ceea ce are el mai complex. Şi asta pentru că nu a fost un simplu „cârcotaş”, ci un artist al scrisului în plenitudinea sa, ştiind să dea fiecăruia ceea ce l-ar putea scoate din marasmul vieţii, din jocul aparenţelor de fiecare clipă, dovedindu-se adesea un profund analist al realităţii şi sentimentelor oamenilor, cu aceeaşi discreţie cu care şi a dus viaţa în cetate, înconjurat de prietenii sincere, profunde, ce s-au întins pe o întreagă viaţă.
Iureşul dansului nostru de acum ne face să trecem, cu îndeajuns de multă nepăsare, pe lângă toate cărţile dintr o librărie, să trecem ca nişte gâze prin dreptul ferestrelor unde se află cărţile editate alături de Corina Victoria Sein, la una, dacă nu chiar prima dintre editurile apărute după Revoluţie la Timişoara – „Excelsior Art” − ale sale, ale scriitorilor timişoreni şi nu numai, de parcă ni s-ar fi luat dreptul la posteritate. Lucid, atent la ceea ce se petrecea în lumea literară din ţară, prin prezenţa sa la mai toate marile saloane şi târguri de carte, ştia ce se întâmplă în chiar fierbinţeala dansului acestuia, numit şi „cultură scrisă”, iar după un timp răbufnea în ele ironic ochiul limpede al celui ce simte şi vede, şi lasă o urmă dintr un dialog/monolog, fără replică, tipărind pentru cei dornici de un zâmbet, de un sentiment limpede, o nouă carte sub semnătura lui.
Simţea că pauza de dans de la facerea lumii e mult prea departe de viaţa noastră de fiecare zi şi-şi lua răgazul să ne mai dea o lecţie de mare luciditate şi omenie, şoptindu-ne: „băieţi, nu aşa!” (Paul Eugen Banciu)

din volumul Lacrima s-a întors la stea. In memoriam,  Editura Excelsior Art 2013

PUTEAM SĂ FIU

Corina Victoria Sein, Emil Şain, Adrian Dinu Rachieru

Puteam să fiu apă,
Puteam să fiu cer,
Puteam să fiu stâncă,
Furtună ori ger…

Puteam să fiu ploaie,
Speranţă şi dor…
Puteam să fiu floare
Ascunsă-ntr-un nor.

Puteam fi drumeţul,
Drumeţul hoinar
Ce cară-n spinare
Suspin şi amar.

Puteam să fiu cântec,
Prin glas de caval,
Să fiu pescăruşul,
Ce caută un mal.

Puteam să fiu vultur,
În piept împuşcat,
Zburând peste mare
Setos, neînfricat…

Puteam să fiu dansul
Ori fluture-n zbor,
Să fiu bucurie,
Lumina din nor.

Puteam să fiu umbra,
O rază de stea,
Să fiu trandafirul
Din inima mea…

Puteam să fiu pomul
Cu fructul oprit,
Să gust din tristeţea
De-a nu fi iubit.

Puteam să fiu bulgăr,
Iubiţi pământeni,
Sau sanie trasă
De câini şi de reni.
Durerea zăpezii,
Ce trist o privesc
Cu albul din gene,
Şi eu mă topesc…
Mă pierd în lumină,
Mă caut fără rost
Nu ştiu cine sunt,
Nu ştiu cine-am fost…
Nici cerul nu ştie,
Cine-am fost, cine sunt,
Ce caut printre stele,
Ce caut pe pământ?
Puteam să fiu frunză,
Călcată de roţi,
Călcată-n picioare
De oamenii toţi…
Puteam să fiu Prutul,
Ce curge uşor,
De dorul Moldovei,
Puteam să şi mor.

Puteam să fiu Luna,
Ori poate o stea.
Să-mi luminez noaptea
Din inima mea.

Puteam să fiu codru,
Cu versu-i sprinţar,
Domnul Eminescu
Să ni-l dea în dar…

Puteam să fiu roua
Din spicul de grâu
Ori piatra colţoasă,
Din margini de râu.

Puteam să fiu paloş
Ori cântul de nai,
Iar răul din oameni,
Pe loc să îl tai.
Să tai răutatea
Şi ura la fel,
Să tai duşmănia
Din omul tembel…
Puteam să fiu norul
Să zbor unde vreau,
Să caut altă ţară
În care să stau.
Dar unde, prieteni?
Spuneţi-mi un loc
Să am apă dulce,
Iubiri şi noroc?

Puteam să fiu dansul
Cu stropii de ploi,
Să fiu roua nopţii,
Ori cer şi noroi.

Puteam să fiu Prinţul,
Dar nu Cerşetor,
Să fiu Sancho Pancha,
Un rătăcitor,
Prin lume să umblu,
Mereu visător,
Cu ploi şi speranţe
Să sting orice dor.
Să dau omenirii
Un gând cu temei,
Războiul sălbatic
Să-l curm dintre ei.

Puteam să fiu Hamlet,
Să sufăr, să mor,
Să am zborul falnic
Al unui condor.
Voiam adevărul,
Îl vreau chiar şi azi
Doresc pacea-n lume
Şi-un zâmbet pe-obraz.
Triumfe dreptatea
Ca floarea de măr,
Să fie lumină
Şi doar adevăr!
Puteam să fiu flaut,
Un flaut fermecat,
Să cânt în surdină
Al lumii păcat!

Puteam să fiu dorul,
Un dor cât de mic,
Să umblu prin lume,
Să nu văd nimic,
Să nu văd biserici,
Muzee, statui,
Să fiu dorul zilei,
Dar… al nimănui.

Dar iată-mă, oameni,
Aici lângă voi,
Mă bucur de soare,
De vânt şi de ploi.
Când plouă mai tare,
M-aşez sub un pom
Şi strig fără teamă:
„Hei, oameni, sunt om!”

Sunt fructul iubirii,
La fel ca şi voi,
Destin şi speranţe,
Popas între ploi,
Mai plini de iubire
De vise şi flori
Trăim pe pământul
De nemuritori!

Din volumul M-am îndrăgostit de Mona Lisa, Emil Şain, Ed. Excelsior Art, 2012

CLIPA

Ce-a fost asta, Doamne, haide, spune –
Un vânt, un val, ori a căzut o stea,
O ploaie rece, o minune,
Ce a trecut pe lângă urechea mea?

A fost un fulger de lumină
Ce s-a oprit fără de milă în pom,
Scoţând acel copac din rădăcină,
Iar omul de sub el n-a mai fost om?

Ce-a fost asta, Doamne, spune-mi, că tu ştii –
Ploaia, vântul, valul, liniştea de-o clipă,
Marea întrebare „a fi sau a nu fi?”,
Cântecul iubirii ce abia se-nfiripă?

„ – Fiule, ascultă:
Vântul, valul, ploaia, nopţile senine
Au fost însăşi viaţa ce-a trecut uşor,
Uşor şi greu pe lângă tine!”

Din volumul M-am îndrăgostit de Mona Lisa, Emil Şain, Ed. Excelsior Art, 2012

REVELION PE DOUĂ ROŢI

– Suzana! Suzanaa… Ce dumnezeu, eşti surdă?
– Nu! Ocupată! În câteva minute o să ne trezim cu Radu, cu nevasta sa, cu ăla micu’ sunând la uşă…
– Mai bine şi-ar petrece noaptea de revelion acasă la ei, nu să mi vină aici şi să-mi cânte până n zori „Radu mamei, Radule”…
– Lasă lamentările! De ce mă strigai cu atâta disperare?
– Vreau plosca!
– O ai aproape de tine, e chiar lângă cărucior, găseşti alături şi raţa…
– Ce bălmăjeşti, femeie? Eu îţi cer plosca cu ţuică!
– OK! Nu te aprinde ca un snop de paie reciclat! Ţi-o aduc mintenaş, dragă că şi mine mi s-a cam uscat gura…
– Eh, ce bine ar fi de n-ar veni ăia de s-au anunţat! Dacă am rămâne doar noi doi, ne-am distra de minune!
– Fii realist! Cum să ne distrăm dacă eşti imobilizat la pat, cu piciorul în gips.… Că  ţi-ai găsit să-ţi rupi piciorul chiar acum, de revelion!
– Ai cumva dreptate, nu sunt un strateg bun. Mai bine l-aş fi rupt de ziua lui Radu şi nu trebuia să mergem la ei în vizită şi nici nu ar fi trebuit să ne sărăcim bugetul cu darurile duse…
– Ei, lasă! Trece şi noaptea asta…
– Inevitabil! În fiecare an trece! Ce se întâmplă? S-a stins lumina! Vezi dacă le vecini mai arde…
– O secundă… Sănducule, tot cartierul e în beznă!
– Nu te impacienta! Cu puţin noroc, oaspeţii vor orbecăi printre blocuri şi n-or să mai nimerească la interfonul… Aş vrea eu, dar după cum îi cunosc pe pofticioşii ăia, precum Ana lui Manole, nu-i va opri din drum nici zece pene de curent însoţite de uraganul Dani… Suzanaaa!
– Dragă, ce mai e?
– Sună telefonul!
– Răspund eu! Alo, da! Poftim? Bine Radule, faceţi cum vă cade mai bine! Oricum, îţi transmit la mult ani şi petrecere frumoasă! Sandule, îţi dau o veste bună…
– Surprinde-mă, nevastă!
– Radu nu mai vine la noi, dar îţi urează la mulţi ani şi însănătoşire grabnică…
– Uraaa! Intrăm, păpuşel, în noul an cu dreptul… Ca să vezi, până şi cei de la renel ţin cu noi, a venit lumina! Acum, gata cu prefăcutul! Ajută mă să dau jos pacostea asta de gips…
– Săndel, dragule, te-a prins fierbinţeala la cap? Ai milă de biata mea inimă…
– Am, dragă, am! Am avut şi când am plănuit imobilizarea la pat. Şi, acum, mai puţină vorbăraie! Să cânte muzica! Te invit la dans, iubita mea Suzana…

din volumul Lacrima s-a întors la stea. In Memoriam – Emil Șain, 2012

ÎNGERII NU MINT NICIODATĂ

– Înger, Îngeraşul meu, scapă mă de acest rău.
– Ce mare păcat ai făcut, omule, de implori ajutor?
– Mint! Mint de îngheaţă şi Oceanul îngheţat…
– Poate vrei să spui că Oceanul îngheţat se dezgheaţă…
– Îngheaţă, dezgheaţă… tot una! Mai important, zic eu, e faptul că am în repertoriu o sumedenie de minciuni, pe care, dacă le rostesc, provoc auditoriului o aşa stare că li se face tuturor părul măciucă…
– Exemplifică!
– OK! Aseară, am debitat o minciună aşa de evidentă şi de colorată, încât, de ruşine, luna a vărsat o lacrimă şi a părăsit bolta cerească…
– Buuun! De la ce ţi se trage acest apetit pentru a cuvânta prin minciună?
– Ai pus punctul pe i, deşteaptă întrebare! O să fiu la fel de tranşant: sunt mereu flămând, mi se pare că niciodată nu mint îndeajuns, dar, ia notă, n-am fost întotdeauna atât de înfometat, cu toate papilele gustative şi olfactive deschise la maximum… Debutul, ca să zic aşa, s-a consumat în ziua în care am înfiinţat un partid în care, conform platformei asezonate cu minciuni şi minciunele, se munceşte din greu: plastic şi mobilizator…
– Partidul tău se numeşte?
– P.M.N.
– Decodifică!
– Stai prost cu „vederea” imagistică! Da’ sunt băiat bun şi traduc: Partidul mincinoşilor nevinovaţi!
– Pricep eu greu, sau tu nu eşti „logic”? Cum adică, mincinoşi nevinovaţi?
– Simplu ca bună ziua! Înainte de a adera profund şi loial, de a „seta” iconiţa „minciuna”, am pierdut ceva vreme şi am observat, în beneficiu propriu, modul de implementare în imaginea publică a celorlalte partide, preluând de la ei, platformişti cu diplomă, eludând dreptul de autor, ceea ce am constatat că le e profitabil…
– Concis! Concis!
– Cât se poate de adunat. Aşadar, am ieşit în campania electorală cu „arme” încărcate… nu cu gloanţe, nu cu apă, nu cu gaze, ci cu promisiuni mincinoase. Am început, că sunt băiat isteţ, cu sloganul: „de vreţi să vă fie bine, veniţi alăturea de mine, de partidul meu şi veţi avea: impozite cu mult mai mici, aducându-vă aici, în spaţiul mioritic, un rai fiscal, salarii mai mari, pensii aşişderea, servicii sanitare şi medicamente compensate cu care să veniţi de hac celor mai îndărătnice boli…
– Adormitor, omule! Ai reuşit o „performanţă” de clasă şi, sunt sigur, copiii care te-au ascultat dorm…
– Mă subestimezi, îngere! Efectul a fost de nemăsurat! Au adormit copiii, dar am reuşit să-i împing în braţele lui Morfeu şi pe electori…
– OK! Dar, scopul, ţinta, ca să zic aşa?
– Puterea! Să acced la putere! Să joc pe degete tot eşichierul politic: de la stânga la dreapta, de jos în sus şi invers… Să fiu tatăl lor, să fiu…
– Înghite-ţi vorba! Uiţi cu cine vorbeşti? Eu sunt Îngerul tău păzitor şi am drept îndatorire de bază să promovez învăţătura Domnului, să te aduc pe calea adevărului… Tu ce faci? Mă împingi în stufărişul minciunilor. Trebuie să afli, că nu vei reuşi în veci să mă mai ademeneşti în rândul muritorilor mincinoşi; n-am să mint niciodată, nici măcar pentru tine, cel care eşti raţiunea mea de a fi, n-am să mint!
– Nu ţi cer să minţi. Ceea ce aştept eu de la tine este un oareşicare ajutor… Înţelegi?
– Şi da, şi nu… Mă tem că m am „ataşat” prea mult tine, îngăduindu-ţi acţiuni pe cont propriu care te plasează departe de zona de securitate peste care aripioara mea ocrotitoare are competenţă… Slăbiciune de înger, aş zice, dar, gata! Până şi eu, un înger ieşit din tiparul clasic, am o limită a „concesiei”! Nu te pot urma pe tărâmul invadat de minciună! Nu! Nu pot să te ajut fără să mă las otrăvit, la rândul meu, de seva ademenitoare a minciunii… În caietul de sarcini al îngerului, la loc de cinste, stă scris: minciuna este păcatul cel mai de neiertat… Dacă îţi întind doar un micron din mânuţa mea, adică ajutorul cerut, devin complice, adică un mincinos…
– Eşti sau nu eşti păzitorul meu? Atunci, ascultă comanda la mine: dacă nu ai destule abilităţi şi destui neuroni pentru a excela în breasla cea mai profitabilă la ora actuală, a mincinoşilor, atunci eu te declar intelectual de frunte al ţării mele, poziţie şi statut ce nu pot fi refuzate, mergi pe mâna mea! Şi, ca să fiu sincer, nu ai portiţă de scăpare. Eşti nevoit să mă ajuţi…
– Eşti sigur? de ce te-aş ajuta?
– Pentru că recompensa este mai mult decât atrăgătoare, este „bestială”! Te fac ambasador într-o ţară exotică, sau ataşat cultural pe undeva prin Europa. E bine?
– Dacă e să aleg, vreau la Miami…
– E dorinţa ta! Dar, acolo, am interese economice… Asta e! Te deplasezi în misiune economică. O să beneficiezi de fonduri nelimitate, le suportă Primăria sectorului…
– Atins! Sunt al tău! Dar, pentru a avea „acoperire”, chiar acum dau un e-mail şi cer o audienţă la scaunul Sfântului Petru şi o să-l implor să ne mai dea o şansă, amândoura, prelungindu mi mandatul…
– Da’ ce? există pericolul să fii demis?
– Un fel de a spune: se gândea că, ataşându-mă prea mult de tine, nu mai sunt potrivit şi risc să degradez, prin acţiuni necugetate, imaginea Rai S.R.L.… Găsesc eu o formulă prin care să te denigrez, pune ghilimele, pozitiv…
– Aha, cu alte cuvinte, mă trădezi şi tu, îmi întorci spatele. Văd că prioritatea ta nu este cum să mă ajuţi, ci cum să profiţi. Bravo, Îngere! Sfatul meu e să te mai gândeşti! Evaluează oferta că nici nu ştii ce pierzi… Vorba unui mare filosof contemporan, de meserie marinar, care se comportă ca un bătrân lup, pe mare şi, pe uscat, ca o hienă… Ia ascultă aici oferta: îţi dau case şi terenuri, te las să câştigi toate licitaţiile profitabile, te pun păzitor peste fondurile europene, vei avea ceva de supt…
– Mai bagă, mai bagă! Că nu dai din vreo moştenire de la mătuşi sau unchi, dai de la buget…
– Ia te uită, cum arată îndeaproape un înger! Dacă aş fi mai slab de înger, cum perorează poporul, aş tremura de frică… Norocul meu e că am învăţat bine lecţia supravieţuirii; n-am nici mamă, n-am nici tată, cu atât mai puţin o să mă împiedic de ceva, de o entitate nedefinită, nici măcar ca gen, adică nici cal, nici măgar, cum eşti micimea ta… Nu mă tenta, că, fără să preget, o să te arunc după ce te-am folosit, după ce ţi-am sorbit toată forţa fizică şi intelectuală… Spre binele tău, strângeţi aripioarele şi schimbă-te, adoptă stilul meu. De acord? Poţi să fii înger de gaşcă, sau nu?
– Aşa cum ţi-e voia! Nu crezi, însă, că ţi-aş fi mai de folos dacă m-aş „implementa” în grupul de oligarhi?
– Iar te-am prins! Faci ce faci şi tot trădarea o alegi. Mă mir cum te mai suport în preajma mea, cum de nu ţi dau papucii, să te duci învârtindu-te direct în braţele Sfântului Petru, şi, sper, să-l prinzi în cel mai nepotrivit moment, adică să aibă agenda încărcată cu tot felul de discursuri care mai de care mai pârâcioase, mai stropite cu lacrimi; adevărate promo-uri electorale, dense prin compoziţia de, scuză-mă, de rahat importat… ştiu şi eu, ştii şi tu de unde…
– Eu, înger de profesie, cu toată răbdarea mea proverbială, te somez să fii mai scurt, că trece veacul şi mi se atrofiază aripile de atâta nemişcare. Scurt: ce-mi reproşezi?
– Trădarea! Chiar o simt cum se foieşte, cum se insinuează, cum se îmbată cu respiraţia-i rău mirositoare, cum se drapează în faldurile stindardului, pe care, cândva, l-am înălţat mai sus de genunchiul broaştei, într-o alianţă seducătoare…
– Lasă, o să se ducă! Te descurci şi fără…
– Mă! Că am experienţa comandantului care are instinctul şobolanului; părăsesc ambarcaţiunea de îndată ce se trezesc căţeii pământului!
– Şi te lipeşti de grupurile oligarhice, sau dai din coate şi iei cu asalt un colţ de scaun plasat în aria aridă a intelectualilor?
– Ssst! Fără aluzii subtile! Mă crezi, sau nu, am de dus o luptă şi mă doare că până şi tu, venit de unde vii, trimis de cine te-a trimis, te întorci împotriva mea… Mi-a venit o idee: o să cer superiorilor tăi…, da’ pot şi fără, să îmi dea dreptul la un amendament din codul universal al mitocanului, să te ating cu bagheta mea atotputernică şi să te blagoslovesc cu o altă carismă; te programez pentru luptă, te transform în învingător, la dispoziţia mea! La naiba cu fumatele tale însuşiri de mediator anost şi nefolositor! Din această clipă eşti vânător de politicieni opozanţi: cine nu e cu mine, e sortit pieirii; cine îmi vrea capul, o să fie mai scurt cu o ţeastă; cine încearcă să mi încurce iţele, o să-l bag în malaxorul ideologiei conform căreia puterea, am în vedere doar pe cei de la palatul de rang doi, e musai să pună în faţă interesul naţional… te-ai prins?
– În ceaţă! Pierd din atribute, cu siguranţă. Dar, eu cu ce mă aleg? Propun să negociem…
– Eşti, deja pe gustul meu! Unealta ideală! Vrei mai mult?
– Vreau să devii coacţionar la Rai S.R.L.. Eşti buuun! Poate îl detronăm pe Petru şi modernizăm administraţia instaurată de la începutul începutului şi, care, recunoaşte, e cam ruginită; îi dăm noi mecanisme, câteva pârghii în plus…
– Provocator! Ideal! Pe cinste! Acum, la arme!
– Aici e aici; nu vreau puşcă, nu vreau pistol, nu vreau sabie, nu vreau arc, nu vreau tanc, rachetă sau mai ştiu eu ce drăcie care s-ar întoarce împotriva mea, în cazul în care nu o mânuiesc într-un stil academic. Îmi doresc o armă neconvenţională, dar care să fie mai mult decât eficientă; distrugătoare şi hilară în acelaşi timp…
– Stai! Nu trebuie să căutăm prea mult! Ce zici de otravă? Nu te strâmba! Vorbesc despre o armă care nu a intrat în niciun dicţionar tehnic; otrava picurată prin cuvântul scris, adică dezastrul pe care-l provoacă un banal şi, aparent, inofensiv, depozitar de intenţii bune sau mai puţin bune, pe care, convenţional, îl numim bileţel…
– Garantezi că e vorba de o premieră absolută? Nu vreau să mă trezesc acuzat de plagiat…
– De parcă ar mai fi ceva nou sub soare…
– Poate vrei să spui „sub aripă”… Batem palma?
– Cu un înger? De la tine aştept ajutor necondiţionat! Am acest drept, mi se cuvine!
– Eşti parşiv sau mincinos?
– Parcă parşivenia se poartă mai mult. Aşa că, prefer să fiu parşiv!
– De ce?
– Pentru că electoratul meu, adică suma celor care mă votează, ar duce o mai bine sub cârma unui parşiv, decât sub umbrela ciuruită a unui mincinos!
– Sfinte Petru, am trăit s-o aud şi pe asta!
– Şi, te asigur, o să mai auzi şi o să mai vezi multe! Aşa că ai grijă să nu mori…
– Îngerii nu mor niciodată!
– Bravo! Prin tine, cu tine, pe postul de înger păzitor echidistant, doar atât cât să îi ducem de nas pe cei ce nu ne vor, o să devin şi eu nemuritor!
– Adică?
– O să primesc, pe viaţă, dreptul de a fi locatarul palatului de la care pleacă, dar şi sosesc bileţele, şi unde se înghesuie crema fluidă a intelectualităţii…
– Lacom şi… parşiv!
– Mai bine, decât învins, sau dependent de toana unui înger. Lăcomia, parşivenia fac regula jocului, iar eu sunt un jucător antrenat în arene neconvenţionale: apă, furtună, pericolul real al unor piraţi educaţi pe la case mari… exclud popasurile prin biblioteci…
– Dacă ai asculta un sfat de la mine…
– Nu de sfaturi am nevoie, ci de oameni care să pună umărul alături de umărul meu şi să jure că nu vor trăda poporul…
– Poporul?!
– Da! Poporul! Eu sunt poporul!
– Te dai mare?
– Ha, ha, ha! Mic sau mare, ţin în palme axa transuniversală, am să sugrum corupţia, mafiei o să-i vin de hac şi o s-o arunc la câini!
– Lăudabil, dar îi ştii pe mafioţi, pe corupţi?
– Hî, hî, hî! Uiţi, stimabile, că am sub puterea mea serviciile publice şi nu numai? O să profit şi de vocaţia unora care excelează în a fi cei mai eficienţi „urechişti”… La urma urmei, cunosc corupţii, mafioţii şi metodele şi mofturile fătucilor şi băieţilor de pe centura politică, mai abitir decât îmi cunosc buzunarele. Am, cum vezi, succesul asigurat!
– Să înţeleg că nu ai mai nevoie de mine?
– Hă, hî, hă, hî! Află răspunsul de la purtătoarea mea de cuvânt!
– Atunci, plec!
– Nu când vrei tu, nu cum vrei tu! Ia, îngeraşule, cu tine şi du departe, complexul mioritic al neamului… Un popor bântuit de cel mai cumplit sentiment nu e greu de manipulat!
– Mă gândeam să iau doar intelectualitatea…
– Las-o! Dă bine la imagine!
– Fie! Adio!
– Hei, îngere, ai uitat aripile!
– Cadoul meu pentru tine!
– De parcă aş avea ce face cu zdrenţele astea!
– Scutură praful de pe ele şi o să te ajute, atunci când vei fi în pericol, să te pierzi în neant, să nu te găsească niciun adversar politic!

din volumul Între nostalgie și paranormal, Emil Șain, 2012, Ed. Excelsior Art

In Memoriam / Te las să pleci

lui Emil Şain

El
cel care a plecat stă şi astăzi
cerc deasupra casei

durerea
neputinţa
regretul
se împletesc în rază de întuneric surd

cercul e trup pierdut
e munte şi râu
e prinţ şi rege
podoabă pe inelarul stâng
e drum aşternut
spre stele

Corina Victoria Sein