(…)
Odată ajunsă în camera mea, mă trântesc pe pat, cu faţa în sus, cu mâinile sub cap şi cercetez, centimetru cu centimetru, tavanul. Un vechi şi eficient, până astăzi, truc de a depăşi o situaţie încurcată. Dar simt că exerciţiul de până acum nu va fi nici eficient, nici uşor. Ceea ce se petrece în familia mea nu mai este de multă vreme o situaţie; mă aflu în plină poveste ajunsă la extreme; eu sunt unul dintre personaje. Nu pot să înving ciuda pe care o simt împotriva mea însămi când nu izbutesc să nu fiu tulburată, ori de câte ori constat că am mai făcut încă un pas înainte, lăsând în urmă ceva la care încă nu sunt pregătită să renunţ. Şi uite aşa, pentru a nu mă lăsa pradă furiei inexplicabile pe care oricât de mult aş vrea nu o pot preveni, construiesc o ipotetică lipitură la piesa în care, aşa cum am spus, am locul meu. Construcţiile mele sunt departe de a fi de folos cuiva. Se dovedesc a fi formulate naiv şi imprudent. O mostră din producţiile mele este formula de rămas bun inventată de mine şi pe care o folosesc în relaţia mea cu Anna atunci când nu reuşesc să o înţeleg: „Te îmbrăţişez aşa cum te iubesc!” Bine că nu sunt obligată să explic ce simt în momentul în care „emit” astfel de fraze.
Pe neaşteptate, mama intră în camera mea cu un buchet de flori proaspete şi le aranjează, fir cu fir, în vază. Prezenţa ei mă irită. Încerc să potenţez pornirea-mi agresivă, privind peste capul ei dincolo de fereastră. Văd un arc de cer strălucitor, aproape perfect. Pe acest fundal, silueta mamei pare să se risipească în umbra nedefinită a obiectelor din jur proiectate timid pe un colţ de tavan.
Mă tem să nu-mi fie luată lumea visului, lumea frumosului, lumea în care mişcarea înseamnă armonie şi libertate. Aşa că mă ridic uşor, fără a face nici cel mai mic zgomot şi mă furişez în spatele mamei, lungindu-mi gâtul într-o parte, atât cât să nu-i ating umărul. O apropiere strategică: din această poziţie o să observ chiar şi cea mai neînsemnată activitate a trăirilor interioare pe care mama, neştiindu-se urmărită, nu va încerca să le controleze.
– Deea, de câte ori să-ţi spun că nu-mi place să simt respiraţia nimănui în spatele meu?
Aşa e mama! Îmi dă peste cap planurile.
Învinsă, fac un pas spre stânga, iau în mână florile pe care ea le înlocuise cu cele proaspete. Le curăţ de frunzele şi de petalele ofilite.
– Ce obicei barbar! mă trezesc eu zicând, să arunci nişte flori care sunt încă frumoase, vii…
Constatarea mea rămâne suspendată în aer, părând să nu fi ajuns la mama care, imperturbabilă, continuă să pună floare după floare în vază. Câteva clipe nu-mi trece prin minte nici un gând. Mă simt părăsită şi, în acelaşi timp, sunt furioasă pe mine însămi.
Oare de ce chipul mamei, acum, când în toată casa suntem doar noi două, nu înfloreşte, nu se luminează, aşa cum se întâmplă atunci când se află în aceeaşi încăpere cu Anna?
Mă încearcă un sentiment ciudat. Ceva între dorinţa de a rămâne pentru a găsi un răspuns şi pornirea de a evada spre un spaţiu mai securizat pentru a mă proteja. Nu vreau, nu ar fi corect să aleg o cale în defavoarea celeilalte. Totuşi, nu pot opri evoluţia a ceea ce simt. Câştigă sentimentul de apărare care ia locul senzaţiei de vid din mintea mea.
Să mă apăr? De cine? De ce? Cum?
Îmi imaginez că ar trebui să procedez în mod firesc: să nu mă port prosteşte şi melodramatic, altfel risc să devin paranoică… Nu ar fi răul cel mai mare care mi s-ar putea întâmpla, luând, se înţelege, paranoia ca pe o stare trecătoare. Există rele şi mai mari, cum ar fi putinţa de a nu ajunge niciodată la înţelepciunea de a mă accepta pe mine însămi aşa cum sunt, de a face un pact cu restul lumii. Cu toate că-mi dau toată silinţa să înţeleg ce se întâmplă în jur, dar mai ales cu mine, nimic nu-mi este limpede. Se vede că trebuie să plătesc umilul meu tribut, nu?
– Mama, de ce?
– De ce, ce? mă întreabă ea, sau se întreabă pe sine?
Stăm una lângă cealaltă în mijlocul camerei, loc care nu mă avantajează. Prea mare spaţiul, prea puţine puncte de sprijin. Reiau pe un ton agresiv:
– De ce, la un moment dat, trebuie să alegem? De ce, dintr-un motiv sau altul, trebuie să renunţăm?
Nu se poate ca mama să nu fi sesizat în tonul tăios, cumva grosolan, urma de nesiguranţă, cât şi exprimarea confuză, fără cap, fără coadă.
– Pentru că iubim, pentru că ne iubim pe noi înşine şi ne străduim să ne păstrăm unicitatea, pentru că altfel nu se poate…
În timp ce ea continuă să vorbească, o măsor din priviri, încercând să fiu cât pot de obiectivă. Este, cu siguranţă, frumoasă; tenul deschis, luminos, ochii adânci, incredibil de vii, de sclipitori. Nu este tot atât de subţirică pe cât era acum câţiva ani, dar nici plinuţă, aşa cum sunt mamele colegelor mele. Pentru mine, prin trăsături, prin forme, prin acel ceva plus de frumuseţe ce vine din interior, mama, chiar şi la maturitate, sparge tiparele nerealiste impuse de reviste, de televiziune. Tata spunea că în oraşul nostru nu există o altă femeie mai decorativă, o soţie mai înţeleaptă şi o mamă mai bună… Pe atunci se considera norocos şi cu siguranţă era fericit şi mândru. Cu toate acestea, ne-a părăsit. Între mama şi cealaltă, a ales-o pe cea din urmă…
–… aşa e în viaţă: alegem, renunţăm, plecăm, revenim! încheie mama cu vocea puţin răguşită.
Pare că se înstrăinase şi, pentru o clipă, mă simt responsabilă, chiar vinovată de toate rele întâmplate. Între mine şi mama se lăsase tăcerea. Aud cum bat în geam aripile unui porumbel prezent în fiecare zi pe pervazul ferestrei. Un semn?
Sunt mult prea obosită pentru a plonja într-un nou scenariu. Aşa că mă voi întoarce, după o periculoasă preumblare spre nicăieri, în real. Să fie o schimbare de atitudine sau o strategie?
Caut un răspuns.
La cine altcineva decât la mama?
Zâmbeşte.
Un zâmbet pe care nu l-am mai văzut de multă vreme, de parcă între ea şi restul lumii nu mai este nici un conflict, de parcă situaţia ei, a noastră, s-a limpezit brusc. Privirile noastre se întâlnesc.
Eu îmi simt mintea ca nişte lame ascuţite. Mă tem că, mânuite fără noimă, îmi vor fărâmiţa voinţa şi mă voi trezi mai vulnerabilă; o victimă aduce la suprafaţă frânturi din trecut. Mă întreb: merită? Cu siguranţă, nu!
Ieşită din ceaţa în care voluntar îmi cufundasem mintea, ştiu că am nevoie de o pauză, de odihnă, dar, mai presus de orice, vreau să o ajut pe mama. Şi până în acest moment am avut grijă de ea, dar… nimic, sau aproape nimic, nu-mi iese aşa cum ar fi trebuit.
De ce mă consider eu vinovată de toate relele ce ni se întâmplă?
Poate aşa a fost să fie.
Poate că Anna are dreptate atunci când spune că, nu peste multă vreme, nu voi mai simţi, nu voi mai dori ca evenimentele să se desfăşoare după un scenariu perfect şi că, foarte curând, atunci când voi hotărî să mă smulg de sub tutela şi siguranţa asigurate de mediul familial, voi aprecia şi voi da prioritate primului sentiment al libertăţii de a face tot ce poftesc.
Dar dacă libertatea înseamnă mai mult decât pot eu înţelege?
Dacă va fi să fie aşa, voi şti ce să fac, atunci când va fi să fie, cu libertatea?
Stupid şi copilăresc stil de a medita asupra lucrurilor esenţiale.
Mă gândesc la libertate ca la o fiinţă ce umblă prin lume, ca o somnambulă, doar pentru a mă descoperi pe mine…
Lângă mine, mama, prin ţinuta reţinută, prin faţa ca varul, cu trăsăturile pătrunse de tristeţe pentru cine ştie ce regrete, dă semne de oboseală. Simt, ştiu că am datoria de a o smulge din această stare, de a-i dărui un strop de prospeţime. Sunt însă destul de zbuciumată, de prinsă în plasa propriilor mele confuzii, încât nu sunt în stare să hotărăsc ce e mai bine pentru ea. Am sentimentul că mărşăluiesc de una singură prin albia secată a unui râu.
Mama continuă să privească undeva afară. Privirea ei mi se pare goală. Cred că face un efort extraordinar pentru a rămâne în această atitudine de neparticipare, de absenţă. Mă tem ca teama ei, izolarea ei să nu meargă prea adânc, să nu ajungă în cotloanele întunecate ale inconfortabilei înstrăinări, atingând acel lanţ cauzal pe care de aproape un an refuză să-l recunoască şi despre care noi, cei care o iubim, i-am tot sugerat să-l facă uitat.
– Mama, suntem destul de pregătite pentru a ne întoarce, atât cât se poate, la viaţa noastră de dinainte…
– Întotdeauna suntem pregătiţi pentru ceva: pentru tăcere, pentru a comunica, pentru revoltă, pentru a iubi, pentru a urî, pentru a înţelege binele, pentru a percepe răul, pentru a greşi, pentru a recunoaşte greşeala, pentru a retrage încrederea acordată unor prieteni nedemni, pentru a investi capital emoţional în acţiuni himerice, pentru regrete, pentru încă o mulţime de lucruri… Importantă este, pentru fiecare dintre noi, măsura în care suntem responsabili de modul în care evităm alunecarea spre tărâmul mocirlos al neputinţei, de unde, odată ajuns, nu prea ai alternative: ori accepţi să te macini într-o lumină gri, ori te ajuţi, depărtându-te de zona în care tu suferi… Suferinţa nu-l va ocoli nici pe cel care a provocat-o… (…)
fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005
Casa care adăposteşte gânduri • Editura Excelsior Art 