Maculatură, fier vechi


image description

Atlantologi ai viitorului,
Micile noastre victorii şi marile înfrângeri,
micile noastre adevăruri şi marile minciuni,
oraşele noastre din beton,
bolile noastre incurabile,
pulberea noastră radioactivă,
măruntele noastre speranţe şi marile deziluzii

au existat cu adevărat.

Aceste straturi de calciu
sunt oasele noastre.

Aceste obiecte de plastic nedegradabil
nu au fost talismanele noastre, ne au servit
în menajul zilnic.

Cuburile de sticlă
nu erau zeităţile noastre, deşi s a încercat
prin intermediul lor
să ne încovoaie voinţa
şi să ne frângă caracterele.
Se putea întâmpla
ca şi gândurile noastre să fie supuse ascultării.

Este adevărat
că ne am înmulţit în mod animalic
şi ne am hrănit cu fraţi ai noştri: animale şi plante,
pentru a ne menţine specia
noastră.

Nu ar fi trebuit să ne ucidem reciproc
în numele Himerei inumane:
al unui viitor mai bun.

Atlantologi ai timpului viitor,
maculatura, fierul vechi,
dacă vor supravieţui,
poate nu vor lăsa cea mai bună mărturie despre noi,
dar noi am existat cu adevărat

– şi am fost conştienţi de propria existenţă.

din volumul Poeme alese (antologie) , Ryszard Krynicki, editura Excelsior Art, 2014

 

Despre prietenie, cu drag din Australia


Dragi prieteni,
De curând, am cunoscut, prin intermediul virtualului, o familie frumoasă, o familie care nu știa nimic despre România.
Eu am publicat articole despre România pe blog și pe alte pagini de socializare, ei le-au citit și mi-au scris că doresc să cunoască date despre România. Așa am devenit prieteni buni.
Săptămâna trecută, ei au avut un eveniment important în viața familiei. O căsătorie.
Le transmit „Casă de piatră”!
Cu acest prilej, prietenii mei au făcut câteva fotografii pe care mi le-au trimis.
Ei știu că eu doresc să cunosc locuri, oameni și informații culturale, despre țările în care nu am ajuns.
Atașez trei fotografii primite chiar în această dimineață.

Dear friends,
Recently, I met through virtual, a beautiful family, a family who knew nothing about Romania.
I have published articles about Romania blog on other social media pages they have have read and have written to me that they wanted to know the data about Romania. So I became good friends. .
Last week, they had an important event in family life. A marriage.
They convey „stone house”!
On this occasion, my friends took several photos that they sent me.
They know that I want to know the places, people and cultural information about the countries where we have not reached.
I attach three photos received even this morning.
(Corina Victoria Sein)

Biserica luterana din orașul Hahndorf din Australia de Sud

Biserica luterana din orașul Hahndorf din Australia de Sud

 

În fotografie: plaja unde nunta a avut loc vineri

În fotografie: plaja unde nunta a avut loc vineri

 

 Eyre Highway, între Perth și Adelaide, la o Locație numită " Nullarbor Homestead "

Eyre Highway, între Perth și Adelaide, la o Locație numită ” Nullarbor Homestead „

Aceasta face parte dintr-o stație de bovine vastă situată în Câmpia Nullarbor, numită uneori”.! Câmpia TREELESS „După cum se poate vedea în fotografie, nu există copaci, doar arbuști de mici Aceasta este o zonă vastă pe de coasta de sud a Australiei.

Minima latina / V /


minima latina

Vince animum; cave deformes multa bona uno vitio. (Titus Livius)
Învinge-ţi inima; fereşte-te să-ţi schimonoseşti multele calităţi pentru un singur viciu.

Vincere est honestum, pulchrum ignoscere.
E cinstit să învingi, e frumos să ierţi.

Vinci expedit damnosa ubi est victoria. (Syrus)
E de preferat să fii învins când victoria e ruşinoasă.

Viperam sub ala nutrire.
A hrăni o viperă sub aripă.

Virtus est vitium fugere et sapientia prima stultitia caruisse. (Horatius)
Este o virtute să fugi de viciu şi prima treaptă de înţelepciune să eviţi prostia.

Virtute et magnitudine animi nihil est nobilius. (Cicero)
Nimic nu e mai nobil decât virtutea şi mărinimia.

Virtutes iisdem temporibus optime aestimantur, quibus facillime gignuntur. (Tacitus)
Virtuţile în acele vremuri sunt mai mult respectate, în care se şi nasc mai uşor.

Virtutum amicitia adiutrix a natura data est, non vitiorum comes. (Cicero)
Prietenia a fost dată de natură ca sprijin al virtuţilor, nu complice la vicii.

Vita humana prope uti ferrum est: si exerceas, utitur; si non exerceas, tamen rubigo interficit.(Cato, la A. Gellius)
Viaţa omului este aproape ca şi fierul: dacă-l foloseşti, se uzează; dacă nu-l foloseşti, totuşi îl roade rugina.

Vita mancipio nulli datur, omnibus usu.(Lucretius)
Viaţa nu-i e dată nimănui în stăpânire, ci tuturor în folosinţă.

Vitam efficere deplorando miseriorem.(Cicero)
Să-ţi trăieşti viaţa având milă pentru cel nefericit.

Vitam erigit fortuna, non sapientia. (Cicero)
Viaţa ne-o determină soarta, nu înţelepciunea.

Vitam impendere vero. (Iuvenalis)
A-şi risca viaţa pentru adevăr.

Vita nostra brevis est, brevi finietur.
Viaţa noastră este scurtă, curând se va sfârşi.

Vitia contra naturam omnia pugnant, omnia debitum ordinem deserunt. (Seneca)
Viciile luptă toate împotriva naturii, toate se abat de la rânduiala firească.

Vive memor quam sis aevi brevis; (Horatius)
Trăieşte amintindu-ţi ce scurtă îţi e viaţa.

Vivida vis animi pervicit. (Lucretius)
Forţa vie a spiritului a ieşit biruitoare.

Vivit is, qui multis usui est, vivit is, qui se utitur. (Seneca)
Acela trăieşte cu adevărat, care le este de ajutor multora, acela trăieşte adevărat, care se face folositor pe sine însuşi.

Vixi et quem dederat cursum fortuna, peregi. (Vergilius)
Am trăit şi-am străbătut drumul pe care mi l-a dat soarta.

Vivitur parvo bene. (Horatius)
Se trăieşte bine cu puţin.
Voluptas mentis perstringit oculos, nec habet ullum cum virtute commercium.(Cicero)
Plăcerea închide ochii minţii, nu are nicio legătură cu virtutea.

Vox populi, vox Dei.
Vocea poporului, vocea lui Dumnezeu.

Vulgus ex veritate pauca aestimat.
Mulţimea înţelege puţin din sensul adevărat al lucrurilor.

Vulnerat omnes, ultima necat.
Toate (clipele) ne rănesc, ultima ne ucide.

Vultus indicat mores.
Chipul trădează deprinderile.

din volumul Minima latina, culegerea și traducerea de Ecaterina Andreica, Ed. Excelsior Art, 2014

Viaţa peticindu-­se


anacharsis

Rareori Ziua Bună
se cunoaşte de dimineaţă
Te trezeşti în zori
cu viaţa cârpocită de griji
Zi de zi peticeala-­ntinzându-­se
iese tot mai mult
la vedere

Şi astăzi visător
Anacharsis
udă grădina
vecinului
şi desigur uită
să­-şi păstreze-­n găleată
măcar câţiva stropi
de sudoare
pentru stratul său
însetat ofilitul.

din volumul Anacharsis, Aurel Turcuș, Editura Excelsior Art, 2008

Jocul umbrelor


inel2

(…)

Când afli că cineva drag moare, parcă se opreşte timpul, apoi ceasul bate tic-tacul şi o iei de la început.

Prietenii Annei, cei cu care ea se întrecea în infernalele curse de viteză, întreceri ilegale, dar acceptate tacit de către toată lumea, se retrag, după ce, fiecare, lasă să cadă pe capacul sicriului, câte o floare: frezii, trandafiri, orhidee, crizanteme, nici o garoafă – Annei nu-i plăceau garoafele – şi pleacă în grup, umăr la umăr, ca nişte camarazi de arme. Imediat, din stradă, se aud sirene.
Nu, nu erau sirene, erau sunetele slobozite de zeci de claxoane apăsate la maxim şi adunate într-un uriaş bucium, apoi eliberate raţional, eficient, convertite într-o suită de sunete muzicale line, uşoare, pentru a marca evenimentul, clipa, dar şi invitaţie la meditaţie asupra inevitabilului. Nimic nu era agresiv în acea rostogolire de vibraţii.
Aşa hotărâseră ei, prietenii Annei, să-i aduc un ultim omagiu.
Pentru o clipă, ceremonia se opreşte.
Prin minte, fulgerător, îmi trece un gând: Anna nu mai este, ea a trăit atât cât i-a fost dat şi a trăit nu după dogme, a intrat în fiecare zi a vieţii ei pe uşa din faţă, lăsând trecutul în urmă, mişcându-se prin prezent către viitor cu lejeritatea inconştienţei, păstrând reuşitele şi ignorând eşecurile sau transformându-le în „bănuţi de schimb”, un paşaport pentru grădina mare a erorilor umane, unde, credea ea, putea oricând să scotocească pentru a-şi linişti conştiinţa cu: se întâmplă şi la case mai mari.

Peste sunetele venite din afară, se suprapune clinchetul uşor, blând, parcă împăciuitor, al cădelniţei pe care unul dintre preoţi o plimba într-o mişcare de du-te-vino amăgitor, liniştitor.

Cineva îmi atinge uşor umărul:
– E timpul.
Simt braţul străin ca pe o greutate imensă, însă nu mă opun.
Lupt vitejeşte cu starea de slăbiciune. Vreau să înving toate amintirile nefericite pe care le-am trăit în ultimele zile!
Vreau!
Am să reuşesc?
Am să le ascund?
Nu, nu le voi ascunde!
Sunt amintiri.
Nu păcate.
Amintirile fac parte din viaţa mea şi nu o să le izgonesc în vreun colţ umbros al memoriei mele, doar am să le orânduiesc după un plan şi n-am să le aburesc şi n-am să mă complac în călduţul pat al văicărelilor, închipuind un alt sfârşit pentru despărţirea de sora mea. La urma urmei, amintirile nu se pot ascunde. Noi ne putem refugia în amintiri şi o facem adesea în mod egoist.
Pleoapele-mi sunt grele.
Sub ele numai întuneric.
Dacă nu fac un efort să le ridic acum, risc să nu mai văd niciodată lumea aşa cum este. O voi percepe ca pe ceva bolnav, schilod şi viaţa îmi va fi otrăvită tot încercând să mă lupt, să ţin sub control amintirile.
Sper să trăiesc destul pentru a avea răgazul să povestesc aceste amintiri în vreo răcoroasă argintie seară, dintr-o îndepărtată luna mai, sau în mijlocul vreunei festivităţi în miez de noapte, când, cu luciditate, cu sentimentul înţelegerii depline, voi accepta artificiile declanşate ca pe un semn, ca pe un piedestal de unde să privesc în urmă drept, fără să simt nevoia să îngenunchez sub sentimentul vinovăţiei, sau al căutării altor vinovaţi…
Până atunci, ridic, cât pot de mult, pleoapele şi-mi pironesc privirea pe cerul de un albastru peticit cu nori.
E absurd!
Anna, poate nici tata, nu se vor mai bucura niciodată de această măreţie.

Eu, mama, Răzvan, Mioara!
Aş vrea să-i am aliaţi în încercarea de a trece peste obstacole, dar…
De ce-mi sporesc cu bună ştiinţă suferinţa?
Mama îşi va reveni cu greu, Mioara se pare că nu a putut rezista întâmplării şi s-a retras în lumea ei; o lume în care nu va pătrunde nimeni…
Răzvan?
Unde l-am lăsat?
Parcă în maşină, sau l-am adus cu mine?
Cobor privirea şi o întorc spre locul de unde, cu câteva clipe înainte, mă îndepărtase braţul străin.
Nu mai există acel hău în care a fost coborâtă sora mea. Terenul redevenise neted.
Cineva înşuruba ultimul pilon în placa de ciment, iar altcineva arunca coroanele de flori pe mormântul Annei, de-acum singura fereastră prin care, poate, ea va mai arunca vreun crâmpei de privire spre noi. Felul în care bărbatul îşi îndeplinea obligaţia, mi se pare barbar. Anna iubea nespus florile. Vreau să-i domolesc agresivitatea. Dar nu am puterea de a interveni.
Nici timp.
Cineva, ceva, cu o putere supranaturală, aş zice, mă proiectează într-un univers paralel.
Cimitirul dispare.
Îi ia locul o stradă largă, parcă fără de sfârşit.
De o parte şi cealaltă sunt amplasate tribune.
Într-una din ele mă aflu şi eu, înconjurată de o mulţime de oameni.
Atmosferă de coridă.
Privesc peste umăr, spre stânga.
În toată acea mulţime îngrămădită în jurul meu, doar pe bărbaţii din stânga şi din dreapta mea îi cunosc.
Cineva, din cealaltă tribună, strigă:
A fost răpus!
Cine? Întreb.
Nimeni nu mă ia în seamă.
Peste tot se aşterne o linişte prefăcută, întipărită aici poate de ceea ce va urma să se întâmple, strângându-ne nemilos în liniile rigide, precum viaţa, atunci când nu ne este favorabilă.
O scenă se desprinde de ansamblu şi-mi inundă mintea, sufletul. O chem şi ea mi se înfăţişează.
Vine grăbită, strecurându-se printre oamenii ce par că şi-au ieşit din minţi şi slobozesc strigăte de chemare la luptă. Îi înţeleg, se aflau în tribună pentru a asista la ceva grandios; o întrecere între o fiinţă superioară – omul – şi un animal puternic. Fiecare dintre combatanţi speră să-şi răpună adversarul. În cele din urmă este învins animal…
Oare, avem dreptul, suntem mânaţi de nevoie, să omorâm, din când în când, fie şi într-un joc sportiv, aşa cum sunt corida şi vânătoarea?
În acest mod legitimăm periodic statutul nostru de stăpân?
Răspunsul, de data aceasta, nu trebuie să-l caut prea departe.
Ajunge să iau seama la frenezia ce a pus stăpânire pe toată suflarea din jur.
Oameni plătesc pentru un loc de unde să asiste la confruntări de acest gen din mai multe motive, printre care cel al prudenţei şi instinctul conservării. S-au săturat să-şi tot cenzureze pornirile, să se tot oprească la bariera lui „aşa se cuvine”, „aşa e moral”. Stadionul, pista de întreceri, sunt locaţii în care, odată ajunşi, se dezbracă de bunul simţ, atâta cât este el, pentru fiecare în altă proporţie, şi deschid porţile, lăsând libere o sumă de frustrări ţinute „la secret”.
Rezultatul?
Cel scontat!
Iată, după ce au urlat o vreme, după ce au evacuat toată otrava relelor sentimente din propriul lor trup, se liniştesc. Respiră adânc, fac exerciţii de armonizare cu ambientul. Se pregătesc să reintre în comunitate.
Eu mă întorc la jocul umbrelor ce-mi înlesnise plasarea mea într-un spaţiu ireal, un fel de dublură a drumului meu de întoarcere acasă. (…)

fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein 2005

Incertitudini


cred2d

(…)

Odată ajunsă în camera mea, mă trântesc pe pat, cu faţa în sus, cu mâinile sub cap şi cercetez, centimetru cu centimetru, tavanul. Un vechi şi eficient, până astăzi, truc de a depăşi o situaţie încurcată. Dar simt că exerciţiul de până acum nu va fi nici eficient, nici uşor. Ceea ce se petrece în familia mea nu mai este de multă vreme o situaţie; mă aflu în plină poveste ajunsă la extreme; eu sunt unul dintre personaje. Nu pot să înving ciuda pe care o simt împotriva mea însămi când nu izbutesc să nu fiu tulburată, ori de câte ori constat că am mai făcut încă un pas înainte, lăsând în urmă ceva la care încă nu sunt pregătită să renunţ. Şi uite aşa, pentru a nu mă lăsa pradă furiei inexplicabile pe care oricât de mult aş vrea nu o pot preveni, construiesc o ipotetică lipitură la piesa în care, aşa cum am spus, am locul meu. Construcţiile mele sunt departe de a fi de folos cuiva. Se dovedesc a fi formulate naiv şi imprudent. O mostră din producţiile mele este formula de rămas bun inventată de mine şi pe care o folosesc în relaţia mea cu Anna atunci când nu reuşesc să o înţeleg: „Te îmbrăţişez aşa cum te iubesc!” Bine că nu sunt obligată să explic ce simt în momentul în care „emit” astfel de fraze.
Pe neaşteptate, mama intră în camera mea cu un buchet de flori proaspete şi le aranjează, fir cu fir, în vază. Prezenţa ei mă irită. Încerc să potenţez pornirea-mi agresivă, privind peste capul ei dincolo de fereastră. Văd un arc de cer strălucitor, aproape perfect. Pe acest fundal, silueta mamei pare să se risipească în umbra nedefinită a obiectelor din jur proiectate timid pe un colţ de tavan.
Mă tem să nu-mi fie luată lumea visului, lumea frumosului, lumea în care mişcarea înseamnă armonie şi libertate. Aşa că mă ridic uşor, fără a face nici cel mai mic zgomot şi mă furişez în spatele mamei, lungindu-mi gâtul într-o parte, atât cât să nu-i ating umărul. O apropiere strategică: din această poziţie o să observ chiar şi cea mai neînsemnată activitate a trăirilor interioare pe care mama, neştiindu-se urmărită, nu va încerca să le controleze.
– Deea, de câte ori să-ţi spun că nu-mi place să simt respiraţia nimănui în spatele meu?
Aşa e mama! Îmi dă peste cap planurile.
Învinsă, fac un pas spre stânga, iau în mână florile pe care ea le înlocuise cu cele proaspete. Le curăţ de frunzele şi de petalele ofilite.
– Ce obicei barbar! mă trezesc eu zicând, să arunci nişte flori care sunt încă frumoase, vii…
Constatarea mea rămâne suspendată în aer, părând să nu fi ajuns la mama care, imperturbabilă, continuă să pună floare după floare în vază. Câteva clipe nu-mi trece prin minte nici un gând. Mă simt părăsită şi, în acelaşi timp, sunt furioasă pe mine însămi.
Oare de ce chipul mamei, acum, când în toată casa suntem doar noi două, nu înfloreşte, nu se luminează, aşa cum se întâmplă atunci când se află în aceeaşi încăpere cu Anna?
Mă încearcă un sentiment ciudat. Ceva între dorinţa de a rămâne pentru a găsi un răspuns şi pornirea de a evada spre un spaţiu mai securizat pentru a mă proteja. Nu vreau, nu ar fi corect să aleg o cale în defavoarea celeilalte. Totuşi, nu pot opri evoluţia a ceea ce simt. Câştigă sentimentul de apărare care ia locul senzaţiei de vid din mintea mea.
Să mă apăr? De cine? De ce? Cum?
Îmi imaginez că ar trebui să procedez în mod firesc: să nu mă port prosteşte şi melodramatic, altfel risc să devin paranoică… Nu ar fi răul cel mai mare care mi s-ar putea întâmpla, luând, se înţelege, paranoia ca pe o stare trecătoare. Există rele şi mai mari, cum ar fi putinţa de a nu ajunge niciodată la înţelepciunea de a mă accepta pe mine însămi aşa cum sunt, de a face un pact cu restul lumii. Cu toate că-mi dau toată silinţa să înţeleg ce se întâmplă în jur, dar mai ales cu mine, nimic nu-mi este limpede. Se vede că trebuie să plătesc umilul meu tribut, nu?
– Mama, de ce?
– De ce, ce? mă întreabă ea, sau se întreabă pe sine?
Stăm una lângă cealaltă în mijlocul camerei, loc care nu mă avantajează. Prea mare spaţiul, prea puţine puncte de sprijin. Reiau pe un ton agresiv:
– De ce, la un moment dat, trebuie să alegem? De ce, dintr-un motiv sau altul, trebuie să renunţăm?
Nu se poate ca mama să nu fi sesizat în tonul tăios, cumva grosolan, urma de nesiguranţă, cât şi exprimarea confuză, fără cap, fără coadă.
– Pentru că iubim, pentru că ne iubim pe noi înşine şi ne străduim să ne păstrăm unicitatea, pentru că altfel nu se poate…
În timp ce ea continuă să vorbească, o măsor din priviri, încercând să fiu cât pot de obiectivă. Este, cu siguranţă, frumoasă; tenul deschis, luminos, ochii adânci, incredibil de vii, de sclipitori. Nu este tot atât de subţirică pe cât era acum câţiva ani, dar nici plinuţă, aşa cum sunt mamele colegelor mele. Pentru mine, prin trăsături, prin forme, prin acel ceva plus de frumuseţe ce vine din interior, mama, chiar şi la maturitate, sparge tiparele nerealiste impuse de reviste, de televiziune. Tata spunea că în oraşul nostru nu există o altă femeie mai decorativă, o soţie mai înţeleaptă şi o mamă mai bună… Pe atunci se considera norocos şi cu siguranţă era fericit şi mândru. Cu toate acestea, ne-a părăsit. Între mama şi cealaltă, a ales-o pe cea din urmă…
–… aşa e în viaţă: alegem, renunţăm, plecăm, revenim! încheie mama cu vocea puţin răguşită.
Pare că se înstrăinase şi, pentru o clipă, mă simt responsabilă, chiar vinovată de toate rele întâmplate. Între mine şi mama se lăsase tăcerea. Aud cum bat în geam aripile unui porumbel prezent în fiecare zi pe pervazul ferestrei. Un semn?
Sunt mult prea obosită pentru a plonja într-un nou scenariu. Aşa că mă voi întoarce, după o periculoasă preumblare spre nicăieri, în real. Să fie o schimbare de atitudine sau o strategie?
Caut un răspuns.
La cine altcineva decât la mama?
Zâmbeşte.
Un zâmbet pe care nu l-am mai văzut de multă vreme, de parcă între ea şi restul lumii nu mai este nici un conflict, de parcă situaţia ei, a noastră, s-a limpezit brusc. Privirile noastre se întâlnesc.
Eu îmi simt mintea ca nişte lame ascuţite. Mă tem că, mânuite fără noimă, îmi vor fărâmiţa voinţa şi mă voi trezi mai vulnerabilă; o victimă aduce la suprafaţă frânturi din trecut. Mă întreb: merită? Cu siguranţă, nu!
Ieşită din ceaţa în care voluntar îmi cufundasem mintea, ştiu că am nevoie de o pauză, de odihnă, dar, mai presus de orice, vreau să o ajut pe mama. Şi până în acest moment am avut grijă de ea, dar… nimic, sau aproape nimic, nu-mi iese aşa cum ar fi trebuit.
De ce mă consider eu vinovată de toate relele ce ni se întâmplă?
Poate aşa a fost să fie.
Poate că Anna are dreptate atunci când spune că, nu peste multă vreme, nu voi mai simţi, nu voi mai dori ca evenimentele să se desfăşoare după un scenariu perfect şi că, foarte curând, atunci când voi hotărî să mă smulg de sub tutela şi siguranţa asigurate de mediul familial, voi aprecia şi voi da prioritate primului sentiment al libertăţii de a face tot ce poftesc.
Dar dacă libertatea înseamnă mai mult decât pot eu înţelege?
Dacă va fi să fie aşa, voi şti ce să fac, atunci când va fi să fie, cu libertatea?
Stupid şi copilăresc stil de a medita asupra lucrurilor esenţiale.
Mă gândesc la libertate ca la o fiinţă ce umblă prin lume, ca o somnambulă, doar pentru a mă descoperi pe mine…
Lângă mine, mama, prin ţinuta reţinută, prin faţa ca varul, cu trăsăturile pătrunse de tristeţe pentru cine ştie ce regrete, dă semne de oboseală. Simt, ştiu că am datoria de a o smulge din această stare, de a-i dărui un strop de prospeţime. Sunt însă destul de zbuciumată, de prinsă în plasa propriilor mele confuzii, încât nu sunt în stare să hotărăsc ce e mai bine pentru ea. Am sentimentul că mărşăluiesc de una singură prin albia secată a unui râu.
Mama continuă să privească undeva afară. Privirea ei mi se pare goală. Cred că face un efort extraordinar pentru a rămâne în această atitudine de neparticipare, de absenţă. Mă tem ca teama ei, izolarea ei să nu meargă prea adânc, să nu ajungă în cotloanele întunecate ale inconfortabilei înstrăinări, atingând acel lanţ cauzal pe care de aproape un an refuză să-l recunoască şi despre care noi, cei care o iubim, i-am tot sugerat să-l facă uitat.
– Mama, suntem destul de pregătite pentru a ne întoarce, atât cât se poate, la viaţa noastră de dinainte…
– Întotdeauna suntem pregătiţi pentru ceva: pentru tăcere, pentru a comunica, pentru revoltă, pentru a iubi, pentru a urî, pentru a înţelege binele, pentru a percepe răul, pentru a greşi, pentru a recunoaşte greşeala, pentru a retrage încrederea acordată unor prieteni nedemni, pentru a investi capital emoţional în acţiuni himerice, pentru regrete, pentru încă o mulţime de lucruri… Importantă este, pentru fiecare dintre noi, măsura în care suntem responsabili de modul în care evităm alunecarea spre tărâmul mocirlos al neputinţei, de unde, odată ajuns, nu prea ai alternative: ori accepţi să te macini într-o lumină gri, ori te ajuţi, depărtându-te de zona în care tu suferi… Suferinţa nu-l va ocoli nici pe cel care a provocat-o… (…)

fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005

Dilemă


dilema

Aproape învinsă de neodihnă
trec din noapte-n
zi
din zi-n
noapte.

Călătoriile-mi repetate –
blânde fire toarse din fuior de
lumină-ntuneric –
sunt temelia casei ce pluteşte-ntre plecări
şi-ntoarceri.

Cu fiecare plecare
casa e mai tristă
de parcă ar fi şubrezită
de aşteptări aduse-n valuri…

Prinsă-n încleştarea dintre zori
şi trena nopţii
aleg să caut oameni
să caut frigul
arşiţa

oare
toate astea nu-nsemnă
acasă?

din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014

Templul asediat de umbre


În memoria mamei mele Maria Călugăru

mama4

Se zbate timpul luat prizonier de-o cupă
Precum aprinsa singurătate incită apa să zvâcnească
Descoperind templul asediat de umbre
Sub pânza ciuruită de lacrimi.

Îmi este văzul atins de lespezi în mişcare,
Iar fruntea mi se înclină sub un dor statornic,
De-acum fără de margini…

Auzul riguros măsoară-avântul şi nerăbdarea lopeţilor flămânde,
Ce opacizează fereastra prea devreme închisă,
Lăsând libertate vârtelniţei
Să-nnoade, într-un ritual arar, capetele unui lujer firav
Din care zilele s-au scurs.

Pentru o clipă cerul piere sub un tumult de miez fierbinte,
Acolo, unde cei obosiţi de viaţă ridică noi case fără lumină.

Mă las ademenită de misterioase umbre ce ascund grămezi de timp
Şi
Ruinele unui ceas sătul sau poate obosit de ritmul
Vâslaşului ce-adună petale ofilite doar pentru a le arunca

În ape fără odihnă…

august 2007

 

Şi dragostea ucide / 29 /


 

Această prezentare necesită JavaScript.

(…)

Dragoş aduna filele şi le vârî în plic. Strânse tare pleoapele obligându-şi memoria să-i aducă imaginea Marinei, îi apăru într-o elegantă şi simplă rochie, o toaleta de după amiaza, cu bogăţia de bucle roşcate curgându-i în voie pe umeri. O expresie de dragoste duioasă îi stăruie pe chip. Nimic din înfăţişarea ei nu trăda lupta pe care tocmai o purta cu ea însăşi. Imaginea dispăru. Îi urmă alta: Marina înveşmântată într-o rochie din mătase albă, cu garnitură de panglici albastre, desfăcută în faţă ca o vestă purtată fără bluză, culoarea rece a rochiei creând un admirabil contrast cu tenul măsliniu al gâtului şi al obrajilor. Era imaginea ce făcuse o impresie trainică asupra lui şi el ştie că toată viaţa aşa o va închipui.
Se ridică şi traversă încăperea cu gândul să închidă fereastra. Privirea îi căzu pe aleea pietruită care ducea la chioşcul din grădina unde Marina amenajase un plăcut loc de odihnă şi inima i se strânse. Se întoarse şi începu să măsoare camera cu paşi obosiţi. Târziu, se opri în faţa căminului.
O fâşie îngustă din lumina asfinţitului se strecurase în odaie şi părea să fie absorbită de un acvariu paralelipipedic, al cărui unic rost era să ofere un mediu optim unor peştişori exotici; dar, în această seară, pentru câteva clipe, o rază blândă şi rătăcitoare lumina şi învăluia în strălucirea ei lumea acelor fiinţe. Peştişorii îşi deschideau parcă mai mult branhiile, îşi întindeau până la refuz înotătoarele, iar ierburile şi pietricelele de pe fundul acvariului căpătaseră o transparenţă somptuoasă. Sfioasa colonie îşi exercita voioşia.
Era greu de suportat o scenă atât de plină de viaţa. Dragoş îşi scoase halatul de casă, îmbrăcă o haină uşoară şi ieşi.
Dinspre gradină se stârnise un vânticel cald ce pătrundea printre meandrele aleilor cu trandafiri, ajungând până la stratul cu viorele; zefirul încerca să anime arbuştii de leandru şi se întorcea în grabă şuierând uşor şi pierzându-se deasupra oglinzii bazinului de înot. Dragoş traversa peronul larg din faţa casei şi se îndreptă spre pavilionul din mijlocul grădinii.
După furtuna apărută pe neaşteptate şi tot atât de neaşteptat sfârşită, cerul se înseninase prevestind o noapte de o claritate palidă.
Îşi aminti că Marina, în astfel de nopţi, nu dormea niciodată. Se strecura de sub aşternut cu grijă, să nu-l trezească, şi, în cămaşa de noapte, cu picioarele goale, alerga până la bazin, unde, uneori, rămânea cu mâinile adunate pe umeri şi cu privirea pierdută. Alteori îşi scotea din mers cămaşa şi se arunca în apă, înotând până la epuizare, apoi se retrăgea în pavilion, mistuită de propria-i plăcere şi asculta muzică. Fără să se facă simţit, Dragoş o urma de fiecare dată. Nu-i plăcea să o ştie singură, noaptea, în grădină, unde putea pătrunde cu uşurinţă, oricând, un răufăcător. Oare când se furişase ultima oară, pe urmele Marinei?
Poate că noaptea aceea nu fusese atât de calmă, lumina ei rămânând ascunsă în beznă, dar parcă tocmai neclaritatea îi dădea un anume farmec.

*
Marina se vârâse în pat la ora obişnuită şi se adunase în felul ei copilăresc şi caraghios în mijlocul patului, adunându-şi genunchii până la bărbie şi pumnii sub tâmpla dreaptă.
Dragoş ţinea ochii închişi respirând adânc şi regulat.
După o vreme, Marina, sprijinindu-se într-un cot, îl privi atent, asigurându-se că doarme, apoi, cu un gest uşor, ridică o şuviţă de păr căzută pe frunte şi alunecă peste marginile patului. Dragoş auzi deschizându-se uşa de la intrare. După câteva clipe ieşi şi el.
În pavilion ardeau toate becurile, bazinul fiind astfel inundat de lumină. Ascuns după trunchiul unui tei, Dragoş văzu cum Marina, ca într-un ritual, executa mişcări lente, aproape obosite, scoţându-şi cămaşa peste cap, aruncând-o pe un stativ din nuiele împletite. Coborî treptele bazinului înaintând cu oarecare teamă. În clipa în care apa îi ajunse la umeri, se lăsă să cadă. Înotă un timp fără prea mare elan. Curând răsări luna. Atunci se întoarse pe spate şi rămase aşa, aproape nemişcată. Tăcerea fu întreruptă de zgomotul unor paşi cadenţaţi. Trecea o patrulă de noapte. Ca şi cum acel mic zgomot al nopţii i-ar fi luat toată plăcerea, se răsuci şi agăţându-se de marginea bazinului, sări afară. În jurul trupului său înfiorat de plăcerea contactului cu apa, braţele i se închiseră lent, înfăşurându-l ca într-o mantie. Era luminată dintr-o parte de becurile aprinse iar de cealaltă parte de strălucirea lunii. Avea înfăţişare ciudată, ca şi cum ar fi venit dintr-o lungă peregrinare sau s-ar fi aflat într-o aşteptare încordată.
Pe neaşteptate începu să bată un vânticel rece. Marina intră în pavilion.
Dragoş, mânat de o stranie nelinişte, alergă după ea. În semiîntunericul din jur, ardea doar lampa de veghe. O văzu ghemuită în colţul canapelei.
– Marina, o strigă Dragoş.
– Da, murmură ea într-o şoapta speriata.
– Mă tem că ai să răceşti…
Cuprinsă toată de un frison pe care nu şi-l putea stăpâni, se înveli într-un prosop de baie.
– Mă urmăreşti şi nu-mi place!
Deşi reproşul părea să fie sever, în glasul ei nu răzbătea nici dojană, nici supărare.
Părea că o gingăşie ascunsă cu multă iscusinţă în adâncul sufletului ei se trezea şi se făcea desluşită în glasul pe care şi l-ar fi dorit, probabil, aspru.
Veni lângă ea şi o luă în braţe, căutându-i privirea, dar ea întoarse capul.
„Ce să însemne oare?„ se întrebă Dragoş, căutând iarăşi să o aducă mai aproape de el. Marina încercă să se desprindă, apoi îşi vârî mâinile sub prosopul de baie, ca într-un tufiş în care încerca să se ascundă, hotărâtă să stea cât mai departe.
– Doamne, cât eşti de… Marina nu auzi „cum era”, Dragoş se aplecase spre ea. Sânii îi erau striviţi de pieptul lui, gura ei era pe de-a întregul nouă şi caldă. Era a amândurora deopotrivă. Şi unul şi celălalt se căutau cu un fel de uşurare aproape dureroasă: amândoi pătrunseseră în lumea cenuşie şi blândă a unei beţii molatice de oboseală, în care nervii se destindeau grupaţi, asemenea corzilor de pian şi săreau dintr-o dată aşa cum sar seminţele într-un capsulă matură. Nişte trăiri nervoase atât de vulnerabile şi fragile unite cu altele asemănătoare, fără îndoială că, în mod normal, ar trebui să se împletească, să dureze prin ele însele, caz în care ei ar fi putut să se regăsească în faza fericită a iubirii, plini de iluzii frumoase, iluzii cutremurătoare, într-o comuniune a sinelui cu sine, într-o întâlnire în care dincolo de ea nici o alta nu mai avea vreo importanţă.
Pentru Marina drumul era întortocheat şi chiar primejdios: aşa i se părea ei.
– Nu e nimic de făcut, spuse cu o senzaţie de panică, rupând brusc sărutul.
– Marina, ajută-mă să te înţeleg… Afară, deasupra pavilionului se auzi uruitul unui avion, o pată mică de lumină verzuie se întinse pe geam. Avionul zbura jos, foarte jos.
Ochii Marinei erau mari şi străluceau de spaimă.
– Draga mea, nu există nici cel mai mic pericol…
– A, da, uitasem; n-am voie să mă tem, nimic nu mi se poate întâmpla când sunt cu tine, aşa-i? se opri ea speriată de propria-i voce.
– Marina, te implor, spune-mi ce-i cu tine?
– Niciodată să nu trezeşti bezna în zori… recită în şoaptă Marina şi rămase nemişcată, privind fix la ochiul de geam peste care tocmai cobora tremurând o rază albăstruie, difuză, conturându-se într-un desen: un copac cu ramuri strâmbe. Imaginea păru să o impresioneze mult.
– Niciodată să nu trezeşti… Tăcu din nou. Cuvintele i se păreau acum ridicole, deşi o frântură din conştiinţa ei îi spunea că versul era grav, plin de înţelesuri, cald şi duios.
Se strânse la pieptul lui Dragoş.
– Iubito…
Rostise cuvântul cu un fel de rugăminte; simţi însă că acest cuvânt lovise ca un fior trupul Marinei, întrebă:
– Ce-i cu tine? Ajută-mă să înţeleg.
– O, dragul meu, dar tu înţelegi prea bine, exclamă Marina desfăcându-se din braţele lui, am obligaţia de a-i scuti pe alţii de suferinţă. Ştiu ce însemni tu pentru prieteni, pentru familia ta, pentru toţi cei care depind de tine… Şi eu depind de tine, cumplit, teribil şi încântător, nu? Mai ţii minte ce m-ai învăţat? „Dacă ai renunţat la libertate, eşti obligat să evadezi, chiar să tragi chiulul pentru a supravieţui…”
– Marina, eşti obosită sau…
O depărta puţin şi îi ridică bărbia, ea îl privi ţintă cu ochii miraţi.
– Sau te temi să trăieşti?
Marina îşi lipi din nou obrazul de pieptul lui.
– Nu vrei să vorbim?
Ea se desprinse de el şi râse. Un râs straniu. Fugi.

fragment din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Şi dragostea ucide / 28 /


amaraciune1

Dragoş hotărî să nu deschidă nici astăzi vreuna din scrisorile sosite cu ultima poştă, aşa că trase sertarul biroului cu intenţia de a le arunca peste cele primite în cursul săptămânii. Erau multe. La început îl uimise numărul mare de cunoscuţi ce ţinuseră să îi aducă aminte că în durerea lui nu era singur. Însă, în mod ciudat, acest gen de solidaritate îi sporea suferinţa. Îi era greu să-şi imagineze că cineva ar fi putut să fie cu adevărat pătruns de ce i se întâmplase lui. Bănuia că cei care se grăbiseră să-i trimită condoleanţe nu erau în stare să deosebească drama petrecută de un spectacol cotidian oarecare, fapta de interpretate şi interpretarea de frazele şablon. Ce ştiau ei despre Marina şi despre el? Nimic. Sau aproape nimic. Atunci de ce, sau poate tocmai de aceea, îl torturau cu vorbele lor înşirate la repezeală pe un petic de hârtie? Se temeau cumva că mintea şi sufletul lui ar fi rămas o clipă goale? Fără imaginea ei?
Să fie lăsat în pace!
El şi umbra Marinei, el şi povara sfântă a durerii.
La capătul acestor gânduri, Dragoş aşeză scrisorile, una câte una, peste maldărul mai vechi. Ultimul plic părea să fie mai greu decât celelalte. Îl reţinu şi aruncă o privire distrată asupra lui. Expeditorul nu-şi trecuse numele la locul cuvenit. Îl întoarse, era destinat Marinei şi, în paranteză, sub numele şi prenumele ei, stătea scris cu litere mari: PETRU DRAGOŞ. Inima îi bătea tare, gata să sară din piept.
Tâmplele îi zvâcneau. O teamă nedefinită, aproape ca o prevestire, puse stăpânire pe el. Se lăsă într-un balansoar. Puse scrisoarea pe genunchi şi, cu vârful degetelor, îşi apăsă pleoapele. Când putu să vadă din nou, privirea îi căzu pe o eşarfă de mătase galbenă înnodată pe unul din braţele balansoarului; eşarfa cu care Marina, atunci când se odihnea, admirând jocul flăcărilor, îşi strângea părul.
Tulburat atinse eşarfa. Spera să regăsească un strop din căldura femeii care o purtase. Simţi doar moliciunea mătăsii.
Cu mână nesigură, deschise plicul. Apucă colţul scrisorii şi citi: „Dragule…” Repetă cuvântul cu voce păstoasă şi zăbavnică şi, o vreme, rămase ca împietrit. Făcu un efort şi reluă lectura.

„Dragule,
Îţi scriu. Aproape că mă tem. Mă tem că nu o să reuşesc să mă exprim aşa cum simt, şi uite că amân. Ascult muzică… Da. Muzica îşi face, ca întotdeauna, datoria. Neliniştea care mă stăpânea, chiar dacă nu s-a topit, acum o pot controla.
Am aprins focul. Nu e stupid? În mijlocul lui iulie! Cred că ţi-am mai spus, dar nu sunt deloc sigură, îmi place focul. Nu pentru căldura sau pentru lumina lui… dar pentru ce atunci? Poate pentru că focul pare să fie cu totul altceva decât viaţa. Viaţa se schimbă lent, iar focul se trece atât de rapid: acum atrage, acum ameninţă cu distrugerea, acum se domoleşte, mocneşte, dispare…
Îmi place focul aprins cu lemne în vatră. Mai ales cel de acum; e calm; stăpânit, normal… Ştii, stă în puterea mea să-l însufleţesc, să-l aţâţ până să ajungă sălbatic. Ar fi de ajuns să vâr vătraiul sub buşteni, să desfund grătarul şi gata: ar deveni tunet, cântec, sabie ucigătoare…
E primejdios să înfrunţi focul.
Scriu, scriu, scriu! Scriu că altfel nu se poate. Atracţia ca un sorb exercitată de această îndeletnicire e tot mai puternică. Doamne, cât de încâlcite îmi sunt gândurile! Dintre toate aceste gânduri, vreau să ţi le împărtăşesc pe cele grave: cele despre război. Războiul e război! De aproape doi ani ele zile totul ţine de acest subiect. Înţelegi, dragule, până unde am ajuns?
Nu ştiu de ce-ţi scriu toate astea… Şi totuşi trebuie! E război! Deşi nu noi l-am inventat, ne aparţine tuturor şi îl ducem cu toţii.
Îţi mai aduci aminte cum era înainte de război? Eu da; cerul deschis, viaţa atrăgătoare, fericirea aproape. Hoinăream, făceam vizite, visam la valurile mării, la partide de tenis, la petreceri de vară… şi, peste noapte, între viaţa noastră şi soare s-a statornicit un nor ca un veşmânt de gheaţă. Lucrurile şi chiar dorinţele noastre şi-au schimbat aspectul, valoarea… Viitorul s-a înceţoşat şi s-a decretat domnia morţii violente. De ce-ţi vorbesc despre lucruri triste?
Pentru că, acum un an eram în gară. Împărţeam ziare şi cărţi poştale într-un tren plin stup cu ostaşi. S-a apropiat de mine un tânăr sublocotenent şi m-a întrebat câţi ani am. I-am spus. „Şi cum e la douăzeci şi cinci de ani?” a vrut el să ştie. „Nemaipomenit!” i-am răspuns. .,Dacă-i aşa, dă-mi adresa. Când o să împlinesc şi eu douăzeci şi cinci de ani o să-ţi scriu dacă şi pentru mine această vârstă va fi nemaipomenită…” După trei luni, am primit o scrisoare de la un camarad al lui: „Locotenentul Stere regretă, nu va şti niciodată cum e viaţa la douăzeci şi cinci de ani.” Înţelegi, dragule?

(…)

Trăiesc o zi de frică? Nu mi se pare mult în raport cu grozăviile ce s-au abătut asupra omenirii … Dacă am lua, cine să ne oprească, toată frica din viaţa noastră, pe cea prezentă, pe cea trecută şi am strânge-o în pumn, sfărâmând-o între degete? Dar n-o facem pentru că sperăm să rămânem printre supravieţuitori… O ştii pe Liza? Tânăra aceea căreia i-am găsit de lucru cu ajutorul Ivonei. Zilele trecute am întâlnit-o pe stradă. Era slabă, abătută… S-a spânzurat ieri. Cumplit, nu-i aşa? Eu cred că de când a început războiul ceea ce se întâmplă grav şi ciudat este oprirea timpului interior. Evenimentele se prăbuşesc în noi ca păsările moarte… Dacă n-ar fi aşa poate ar fi înţeles disperarea Lizei. Trăiesc un sentiment acut de vinovăţie. De ce, îmi reproşez eu, nu m-am oprit să-i vorbesc, să încerc să o încurajez? Era atât de tristă, poate singură, poate… Şi-a pus capăt zilelor pentru că poştaşul care i-a bătut la uşă, în locul cărţii poştale pe care o aştepta de la soţul ei, i-a întins o înştiinţare… Era însărcinată. O condamn pentru gestul ei de laşitate… poate că o şi înţeleg puţin; îşi pierduse interesul faţă de propria-i persoană, legătura cu sine însăşi s-a întrerupt şi s-a trezit sub răceala înfricoşătoare: drama tuturor şi a acestor ani…

(…)

Vai, singurul sentiment puternic ce mă încearcă este un soi de milă; mi-e milă de Liza, de tânărul Stere, de mine… Înclinaţie cronică spre milă? Am citit undeva că ceea ce durează mult capătă dreptul de a se numi cronic; surmenaj cronic, durere cronică… Mila, cred eu, nu poate deveni cronică. Ea poate că nici nu există. Am inventat-o eu pentru a mă pune la adăpost; eu şi conştiinţa mea, sau, mai exact; eu şi neputinţa mea. Uită ultimele rânduri. Uită-le!

(…)

M-am întins la vorbă. Iartă-mă! Pendula a bătut ora cinci. La ora şase ies din tură. Până atunci trebuie să termin scrisoarea. Aşadar…
În fiecare zi îţi scriu o epistolă, dar nu o expediez. Nu vreau să fii îngrijorat din cauza mea, a stărilor mele proaste. Cândva, o să citim toate aceste pagini împreună. Atunci o să fim bătrâni şi infinit mai fericiţi…
Era să uit: ieri a trecut pe la Spital Ivona, a venit să mă vadă. Am vorbit mult cu ea despre tine. Amândouă te iubim.
(…)

Vai, aproape că nu mai am hârtie de scris. Focul s-a stins. Ce ciudat. Focul din vatră pare să moară aşa cum mor oamenii…
O să încerc să-l anim, am nevoie de spectacolul arderii lui…
Sunt atât de ostenită. Oare ce am vrut să-ţi mai scriu? A, da… dar se stinge focul

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995