Străbat aleea cu pas măsurat înserarea fugită dintr-un glob înnegurat absoarbe cu sârg ce a mai rămas din ziua străvezie
În timp ce dintr-un copac cade o frunză lent precum trece viața eu trăiesc o clipă de extaz de abandon de sine de contopire cu natura
Păsări răzlețe străbat spațiul sub cârdul apărut de pretutindeni un culoare prin care circulă liber – vântul
În jocul lui perfect coboară brusc pe alee oprește plutirea unei frunze o aduce spre mine vreau să o prind să o duc acasă vântul o smulge brutal o aruncă peste bordură în plină stradă unde mașinile gonesc nebune
totul a împietrit în mine doar auzul este activ adună geamătul surd al frunzei strivite
Înțeleg fără neliniște că viața uneori se întrerupe
din volumul Scrisoare către nimeni, Corina Victoria Sein, Editura Excelsior Art, 2016
Mihai Man se prezintă în volumul său meditativ prin trei secţiuni de poezie în limbile română, franceză şi engleză. Este din start o realizare, de artist care parcurge cu dezinvoltură decorul unei lumi întregi, dincolo de monolingvismul depăşit moral. Nu întâmplător a ales acest titlu pentru placheta sa, deoarece concitadinul nostru este un reflexiv, înainte de toate. Poetul nu se lasă pradă unui sentimentalism desuet, vălul raţiunii conferind confesiunilor sale o înţelepciune a trăirilor. Şi cu toate acestea, versurile sale sunt vii, căldura omenească le conferă o proprietate specială a comunicării cu existenţa. Fără a se lăsa în voia unor poeme ample, autorul posedă darul concentrării în jurul esenţialului. Fiecare vers este încărcat de semnificaţii, poeziile devenind o materie densă, în care luciditatea şi sentimentul se îmbină în proporţii egale, afectivităţile poetului sunt conştiente. Considerăm că Mihai Man posedă afinităţi elective cu acel dualism al culturii europene care cultivă omul total, ce îmbină armonios omenescul cu artisticul. Pe alocuri este folosit în acest volum accentual grav, o aură dramatică învăluind reflecţiile autorului, sporindu-le valoarea. Poezia lui este una a maturităţii artistice, fără excese metaforice, utilizând echilibrat modalităţile artistice lirice. În grădina filosofului s-a conturat cu precizie încă un destin artistic, poetul Mihai Man.
DINCOLO DE EMINESCU
Dincolo, Atât de dincolo,
Unde recele cosmic Şi nemurirea stelară Se-ngemănară,
Proscris În sfere decente Crescu Eminamente Eminescu.
CLIPA GREA
lui Adi
A mai trecut o stea Ca o undă pe râul părului tău negru, S-a mai stins o flacără A clipei gonite de fuga de idei.
Poate trenul să aştepte Un drumeţ pierdut În prag de amurg?
Clipa va trece Rece, Deşteaptă-te cât timp mai Ai În carul de foc al ochilor Ce privesc înspre sine. Un pas, doi, trei Şi mă vei Revedea – Sunt întreagă În inima ta.
Clipa Îşi ridică Aripa.
Ocazia e una Acum, Între ieri şi viitorul Inexistent.
„Pictura se slujește de ochii ca să ne emoționeze. Dar cum o spune Horațiu , Segnius irritant animos demissa per aurem, Quam quae sunt oculis subjecta fidelibus.” (Lucrurile auzite de urechi stârnesc sufletele mai slab decât cele care sunt supuse ochilor credincioși). (Jean-Baptiste Du Bos, Cugetări critice despre poezie și pictură, Biblioteca de Artă, 1983)
EMINESCU
Iubind în taină
Iubind în taină am păstrat tăcere, Gândind că astfel o să-ţi placă ţie, Căci în priviri citeam o vecinicie De-ucigătoare visuri de plăcere. Dar nu mai pot. A dorului tărie Cuvinte dă duioaselor mistere; Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere A celui suflet ce pe al meu ştie. Nu vezi că gura-mi arsă e de sete Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi. Copila mea cu lungi şi blonde plete? Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi, C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete. Fă un sfârşit durerii… vin’ la sânu-mi.
Octombrie – lună în mijloc de anotimp rotundă fabuloasă cu pasul viu taie peste câmpul ars ecoul rătăcit din vară aruncă și-nalță profunda bucurie știința de a iubi dorința de a trăi intens pe podișul vremii
Respir respir respir în ritmul impus de miraculosu-i echilibru și intru natural în propriul meu destin…
din volumul „Scrisoare către nimeni”, Corina Victoria Sein, Editura Excelsior Art, 2016
Ziua îmi lasă în cutia poștală mesaje unele sunt criptate altele sunt doar înșiruiri de cuvinte prescurtate
în fiecare seară trag adânc în gând silabele cuprinse-n vești și viața îmi dă semnale prin vibrații
în timp ce eu orânduiesc știrile tu mă aștepți într-o gară trenul întârzie
nici eu nici tu nu avem parte de „ora liniștii rotunde”
suntem singuri pe peron fiecare dintre noi într-o altă gară
mă întorc cu spatele la căsuța poștală am să petrec noaptea cu capul plecat în fața ferestrei prin care arunc ultimele mesaje sunt mândră de gestul prin care încerc să aprind felinare pe acoperișul trenului încărcat cu ora liniștii rotunde
din volumul Ritual în absență, Corina Victoria Seni, Editura Excelsior Art, 2015
Creşte viaţa noastră ca spaima şi teama, creşte viaţa noastră precum coada la pâine;
creşte viaţa noastră ca iarba, ca praful şi ca muşchiul, ca pânza de păianjen, promoroaca şi cuibul de mucegai, creşte viaţa noastră implacabil ca tusea şi râsul; indiferent de războaie, armistiţii, negocieri, destindere, schimbări ale climei, ONU, exploatare ascunsă şi tiranie pe faţă, orgoliul limuzinelor negre şi al judecătorilor fără de suflet, slugi ale ticăloşiei, supuşi ai nimicniciei, ziare otrăvitoare şi transplanturi de inimă, înţelegeri tainice şi minciună pe faţă, batjocură a lucrurilor noastre sfinte, otrăvire a atmosferei şi cutremure de pământ;
creşte viaţa noastră necontenit, pe ruine şi, în cel mai profund somn, deasupra noastră, în jurul nostru şi prin noi, cei care suntem fiii ei risipitori, creşte viaţa noastră ca mărirea ascunsă a preţurilor, ca un science fiction, ca presiunea sângelui, imperiul ficţiunii, teama de a nu întârzia la lucru sau de a privi direct în ochi; creşte viaţa noastră ca fătul şi ca foamea, creşte viaţa noastră ca flora şi fauna, dar viaţa noastră nu creşte ca ura, dorinţa de răzbunare sau dorinţa de a ne lua revanşa şi chiar atunci când nu ştie ce vrea, vrea să trăiască viaţa noastră
Zilele trecute au aruncat peste mine resturi de lumină
rostogolite în cascadă întâmplări uitate mă invită să le fiu oaspete refuz în mine ele sunt temeinic așezate
din când în când le îmbrac în recunoștință merită cu sau prin ele am înțeles că viața este un nesfârșit început
capcane strălucitoare îmi poruncesc să alunec pe pojghița fragilă a trecutului să deschid cercul ce închide o parte din mine să mă întreb ai învățat să asculți gândul ce ai înțeles
fluviul de gând are curs prin filtrul memoriei mele eu și trecutul ne angajăm într-o luptă blândă
întâmplările se lovesc în cădere lumina crește limpezește gândul
Casa care adăposteşte gânduri • Editura Excelsior Art 