Editura Excelsior Art la cea de a 27-a aniversare

Primul deceniu (1990 – 2000) de activitate editorială a fost, poate, perioada cea mai creativă pentru autori, pentru editori, iar cititorii luau cu asalt librăriile. Tirajele în care erau publicate cărțile depășeau cu ușurință pragul de 10.000 de exemplare.
De-a lungul anilor (1990 –2017) în luna mai a devenit luna în care se desfășoară Zilele Editurii Excelsior Art, prilej de a ne întâlni (autori și editor)  cu cititorii, cu prietenii noștri.
Pentru noi, cititorul nu este un simplu „receptor” comunicațional, transmis sub formă de carte.
El, cititorul, este feed-back-ul care valorifică valabilitatea mesajului și motivează circulația datelor.
Numai dacă trăim împreună, dacă ne pasă unora de alții, dacă vrem să ne înțelegem, ne putem da seama de puterea miraculoasă a cărții.

25 mai 2017 vă invităm la lansarea primei casete de autor Clanul De Niro, roman document, roman istoric, în care sunt incluse cele 6 romane semnate de Coleta De Sabata.
Ampla și valoroasa lucrare Clanul De Niro (casetă de autor) a apărut cu sprijinul Asociației Italienilor din Româna – Ro. As. It.
Coleta De Sabata a publicat sub egida Editurii Excelsior Art și lucrări de știință, eseuri, note de călătorie, romane polițiste.
Relația între scriitor și editor a fost și este una deosebită.

Coleta De Sabata, scriitor

Despre relația scriitor-editor

OAMENI ȘI CĂRȚI
(…)
Cartea nu se naște nici din dragoste și nici din interes, nici din imaginație și nici din rațiune, nici din talent și nici din robire, ea se naște din nevoia de a comunica și sporește la infinit nevoia de comunicare.
Autorul, editorul, bibliotecarul și cititorul participă, în momente și cu atribuții diferite, la ceea ce ne-am obișnuit să numim „drumul cărții”.
La început autorul și editorul își împart responsabilitatea ivirii cărții, fiind răspunzători  de soarta ei, așa cum – într-un alt context – izvorul poartă în forța propriei țâșniri întreaga răspundere pentru suflul epic al fluviului.
În diala autor – editor, cel dintâi are privilegiul de a fi mai vizibil prin semnătura de partinitate – și mai longeviv – prin șansa mai mare de a   supraviețuii în memoria colectivă.  (…)
Editorul este reprezentat doar prin sigla instituției – veritabil atelier de creație – în care construiește sub inconvenientul anonimatului cartea într-o formă  stare în care să deschidă ochii și sufletul cititorilor, astfel încât acestora să li se releve o viziune, o trăire efemeră, un strigăt la fel de răscolitor ca un cântec de lebădă.
Editorul este – dacă ar fi să actualizăm – o interfață într-un mecanism în care cartea a ajuns doar intrigă pentru un dialog (științific sau afectiv) între scriitor și publicul larg. (…)

(fragment din articolul „Oameni și cărți” semnat de conf. univ. dr. Mirela-Ioana Borchin – apărut în Info Carte – Publicație de informare culturală și literală – editată de Editura Excelsior Art.)

 

Publicitate

„Poezia nu se naşte după program /…/. Se naşte din câteva revelaţii”

Eu m-am născut
după ce am murit.
După ce am murit
M-a înfiat cuvântul
Eu.
Care Eu
(Nichita Stănescu, Knjevna Peć, 10. 11. 1982)

 

 

(…)
Poezia lui Nichita Stănescu a şocat de la început prin deconstrucţia limbajului poetic tradiţional şi introducerea unui discurs ce ignoră cu dezinvoltură logica obişnuită. Cititorul era deconcertat deoarece, în ciuda imaginilor de o truculentă concreteţe, poezia aceasta îi dădea senzaţia unor abstracţiuni inaccesibile raţional. Avizat la normele „poeziei leneşe”, cum ar spune Ion Barbu, el se vede dintr-odată vulnerat de insolitul metaforelor, absurdele metamorfoze ce se produc într-un spectacol halucinant, montat cu un neobişnuit gust al straniului şi echivocului. Să fie totul doar manifestarea înclinaţiilor ludice stănesciene sau, dincolo de frivolităţile jocului, se ascunde altceva? Fără îndoială că, asemenea oricărui mare poet, Nichita Stănescu nu eludează problemele grave ale existenţei umane, numai că ceea ce-l singularizează printre contemporani este modul său propriu de a le aborda, iar acest mod se naşte dintr-o înţelegere profund originală a rosturilor poeziei. De la Nichita ne-au rămas, pe lângă eseuri, medalioane etc., numeroase interviuri în care poetul şi-a „deconspirat” cu generozitate liniile de forţă ale gândirii estetice, fără de care accesul la miezul universului său liric ar fi greu de imaginat. În primul rând, el recuză categoric ceea ce, cu o sintagmă prea bine ştiută, numim „poezia de idei”; faimosul vers camilpetrescian: „Eu am văzut idei” e amendat cu severitate: „Multora le-a plăcut acest vers, mie nu-mi place defel. Cum să vezi idei? Mai bine trăieşti nişte idei”. Prin urmare, poezia nu trebuie să vizeze abstractul, ci concretul viu al existenţei; şi cum cuvântul este „singurul lucru concret din fiinţa generală a conştiinţei”, „tatăl realului”, acestuia îi consacră poetul o meditaţie dintre cele mai fecunde. „Cuvântul – afirmă el într-un vădit spirit heideggerian – e singura casă a noastră, dacă avem o casă”. Sau, într-o şi mai frapantă apropiere de filosoful german: „Cuvântul este locul existenţei”. Cuvintele îşi apropriază structura materiei înseşi, se identifică cu lucrurile şi sfârşesc în cele din urmă prin a le înlocui, pur şi simplu, astfel că lumea lucrurilor se va converti treptat într-una a cuvintelor, deoarece „Numai cuvintele au fiinţă, / numai ele există”, în timp ce lucrurile nu sunt decât „exacerbare a vidului”, un „vid absolut” (O, lucrurile, din vol. Obiecte cosmice). „Foamea de lucruri”, care îl chinuie pe poet, se transformă deci într-o mistuitoare „foame de cuvinte”, căci „În străfundul fiecărui lucru nu există / până la urmă decât un cuvânt /…/ până la urmă în lucruri nu este / în miezul miezului decât un cuvânt” (Foamea de cuvinte, din vol. Oul şi sfera). Cu timpul însă, poetul îşi dă seama că şi cuvântul îşi are precarităţile lui, că poezia nu se identifică, totuşi, cu cuvintele ce o compun; prin urmare, „Nu se poate vorbi despre poezie ca despre o artă a cuvântului…”. Atunci ce fel de artă este ea? A necuvântului, răspunde Nichita, o artă a cărei substanţă rezidă în elemente primordiale „nenoţionale şi ambigue”. Cuvintele, aşa cum apar ele în practica vorbirii curente, sunt vehicole ale unor noţiuni, idei; or, insistă poetul, nu din idei se naşte adevărata poezie, ci dintr-o „tensiune semantică spre un cuvânt care nu există… Poetul creează semantica unui cuvânt care nu există”, se serveşte, altfel spus, de … necuvânt. Nichita ne propune aici, desigur, o înţelegere modernă a poeziei care nu mai exprimă idei, ci „tensiunea ideilor”, energia lor interioară. În consecinţă, valoarea intrinsecă a unei asemenea poezii va consta nu atât în comunicarea propriu-zisă, pe care poetul o şi ignoră dealtfel, cât în tensiunea comunicării, în tendinţa disperată a subiectului liric de a se manifesta cognitiv. Poeţii moderni, observă în acest sens G. Călinescu, „se joacă, făcând ca şi nebunii gestul comunicării fără să comunice în fond nimic decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii”. Aşadar, ceea ce contează într-un astfel de discurs poetic este în primul rând gestul comunicării sau, cum repetă Nichita de atâtea ori, sentimentul acesteia. Definind poezia ca „expresie a sentimentelor”, poetul pleacă de la convingerea că „Sentimentul este tot ce poate fi mai antiabstract, mai concret din conştiinţa omului”, de unde şi marea lui forţă tensională. Evident, nu e vorba de sentimentalismul banal, emanaţie a glandelor lacrimale, lirismul adevărat fiind, după expresia poetului însuşi, „o stare a sentimentului inteligent” (s.n.) Idei ca aceasta se regăsesc adesea în elaborările poeticienilor, la un Mikel Dufrenne, bunăoară, pentru care „cunoaşterea şi sentimentul sunt întotdeauna solidare”; cum însă procesul de comunicare poetică e mult mai complex, Nichita face şi alte dezvăluiri susceptibile să ne familiarizeze cu propria-i poezie şi cu cea modernă în general. Insistând asupra ideii că „Sfânt în om e sentimentul” şi că, în consecinţă, poezia e în primul rând expresia acestuia, Nichita Stănescu „reabilitează” astfel una din sursele permanente ale lirismului, expusă sterilizării, prin exces de intelectualizare, în ermetismul poeţilor moderni. Pentru Nichita, viziunea poetică este O viziune a sentimentelor („cu un surâs îmi e de-ajuns / să vă alung stări ne-nchegate. / Eu nu pe voi v-aleg, vă caut, / ci sentimentul, dulce flaut / şi frate geamăn cu iubirea îl aplaud”), dar şi revelaţie totodată, îşi are rădăcinile în momente de fulgurantă iluminare interioară. Asupra acestui adevăr poetul revine mereu avertizâd că „Poezia nu se naşte după program /…/. Se naşte din câteva revelaţii” a căror tensiune uriaşă determină apoi şi apariţia programului, alcătuirea construcţiei înseşi. Din seria unor asemenea revelaţii cea mai des evocată este aceea în care, după un meci de volei, tânărul Nichita, spălându-şi mâinile la o pompă, descoperă cu mirare înstrăinarea lor de sine. Existenţa mâinii i se pare absurdă nu atât pentru că avea cinci degete, ci deoarece trebuia să le spună „ele”, nu „eu”, iar atunci când vroia să zică „mâna mea”, nu putea spune „eu”. Perceperea acestei alienări îi dă conştiinţa tulburătoare că există, îi deschide perspectiva înţelegerii propriului statut ontologic, a rupturii dramatice de lume şi de lucruri. Poetul aminteşte şi alte revelaţii, trăite ulterior, dar aceasta rămâne cea mai semnificativă, ea marcând prima experienţă existenţială majoră, cu reverberaţii în gândirea şi opera sa, ca în Enghidu, de pildă, care începe cu versul „Priveşte-ţi mîinile şi bucură-te, căci ele sînt absurde”. (…)

Din volumul De la Eminesc la Nichita Stănescu, Iosif Cheie-Pantea, Ed. Excelsior Art

Ziua mondială a poeziei – 21 martie 2017

Final neaşteptat

În drum spre casă
nelinişti
avertizări
tentaţii şi umbre nedefinite
mă însoţesc de parcă
întoarcerea mea nu ar fi dorită

o poartă deschisă
fotolii de iarbă pe aleea ce duce spre uşa din perete
corole înclinate de flori
o moară de apă-n miniatură
mă iau sub protecţia lor

împreună
întoarcem casa pe temelia încă sănătoasă

Ritual în absență, Corina Victoria Sein, Editura Excelsior Art, 2015

 

 

Thread and Knot

Surrounding the mountain
wannabe rivers
relentlessly shake the rock
imposing paces adrift

Paths
prisoners inside our eyes
we are paving
our soul with memories
and open a way
for the stars
under glass roof
where
the dream –
thread and knot of our bundled desires
is tying our glance
chained
to the world eternally running in cirles
rolling over and over until lighting up
the day desperately carrying the burden
of our emotions.

Traps, Corina Victoria Sein, traducerea de Mihai Mihuț, 2015

 

 

Geniu

Nimic nu e
Mai simplu ca
O stea,
Alb punct
În sumbru
Absolut.

Invers,
Definiția
Oricărui punct
E la fel de simplă
Ca orice stea.

Elementară
Ne e iubirea:
O dreaptă,
Culori,
Un cuplu de puncte,
În noapte.

Discuții în grădina filosofului, Mihai Man, Editura Excelsior Art, 2012

 

 

E adevărat

că organizez parade solare
şi dansuri clasice
cu frunze de toamnă
pentru orice anotimp
dar numai la rugăminţile ierbii
arse de brume
şi de mila viselor
rătăcitoare în lume
cum înserarea răscoleşte
în lada cu mătăsuri
decoruri fabuloase
înainte de răstignire
în rama întunecată a nopţii

Spirală, Nora Damian, Editura Excelsior Art, 2016

 

 

După o vreme, vânt de martie

strada e bătută de vânt, picioare şi roţi,
uneori imprecise, întoarse din drum
dinspre râu, adiere de martie
nimic exigent,
sunet asemenea paşilor
liniştea-n neliniştea vremurilor
vântul de martie
ne ţine
în mână
speranţa adunată în paşi,
în roţile ce nu încetează
a se juca
de-a drumul dus-întors
înţeleaptă rutină,
numai vântul de martie
după o vreme, seamană
dor de ducă…
zdrobit, ascuns sub marşul
paşilor, al roţilor,
nu vă înduioşaţi
se repetă  mereu,
în fiecare primăvară,
nu-l dispreţuiţi
e-un exerciţiu
ce maschează o inimă
ieri, astăzi şi mâine,
în fond, poate fi ascuns,
obicei lumesc,
într-un mugur de salcie,
bătut de lumini,
curată risipă…

Dragostea are picioare repezi, Anda Maria Neagoe, Editura Excelsior Art, 2016

 

 

Da, exist

De mai multe zile
umblu înapoi
prin Cracovia înceţoşată,
dar încă nu m am întors
din Ierusalimul
meu din gresie trandafirie,
din calciu trandafiriu

mă întorc mereu
la Zidul Plângerii.

Rătăcesc mai departe
în labirintul îngust
al Drumului Crucii.

Uneori
în orificiul de deasupra capului
văd luna,

plină.

Rătăcesc mai departe
la început.
Sunteţi evreu? –
mă întreabă un bătrân hasid,
cu siguranţă mai tânăr decât mine.

Da, sunt poet –
îmi vine să i răspund,
dar doar îi zâmbesc
şi i spun:

     Shalom, achi!

(2006)

Poeme alese, Ryszard Krynicki, Editura Excelsior Art, 2014

 

Hamlet și fereastra verde

De când bufonul a pătruns la Elsenor,
S-a mai amânat necesarul omor.
Îmbătrâneşte Hamlet şi-i rugineşte spada,
Iar ura-n el şi-a domolit cascada.

Chiar Majestatea-Sa se teme, să nu râdă
Curtenii de iubirea-Sa, bătrână, hâdă.
Ş-o vizitează pe Regină rar.
Şi cum rămâne cu celebra crimă, dar?

Sub bolţile-ntunecate, oamenii mai şi râd, câteodată,
De tristul bufon, cu şira-ncovoiată.
Şi-mbătrânesc, ating şi ani o sută
Şi moare crima cea neîncepută.

De când bufonul a pătruns la Elsinor,
Hamlet îşi amână răzbunarea pe lume, universalul omor…
Netânăr, slab, el tot mai des privirea-şi pierde
Pe-o gotică fereastră de viaţă verde…

Armura demnității, Erwin Lucian Bureriu, Editura Excelsior Art, 2014

 

grafică de Vasile Pintea

 

Timișoara Capitală Culturală Europeană 2021

 

 

 

 

 

Noutăţi editoriale – Planeta Paradis

Petru Racolţa

(…)

La început au văzut un continent lung, ce se întindea de la un pol la altul. Avea forma unei banane de culoare predominant verde. Erau vizibile şi câteva insule mai răsărite, împrăştiate prin cele două oceane imense. Eiua a ţinut să le arate şi partea întunecată a planetei. Fiindcă planeta era luminată tot de un singur soare, precum Pământul, acolo era noapte, dar au avut plăcuta surpriză să descopere doi sateliţi naturali, care împrăştiau o lumină consistentă. Aşa au reuşit să distingă încă un continent, aproape identic ca primul şi plasat la distanţă apreciabilă. Naveta îşi încheie rapid rotaţia şi reveni în ţinuturile scăldate de soarele darnic.
Era timpul să caute un loc de coborâre şi pentru asta trebuiau să ţină cont de mai mulţi factori. Să nu fie la ecuator şi nici apropiat de polii frigului. Aveau nevoie de o suprafaţă plană, apropiată de ocean, dar şi de sursă de apă curgătoare. Căutarea lor a fost încununată de succes când au dat cu ochii de delta unui râu măreţ, care le amintea de Dunăre. Acesta era plasat în emisfera nordică, venea din sud, coborând dintr-un munte impresionant, şi se vărsa în partea vestică a continentului, după ce-şi liniştea curgerea. În dreapta lui era o câmpie cu iarbă aprigă şi flori multicolore, ce scăpase miraculos de invazia pădurii întunecate, care o înconjura, totuşi, din celelalte părţi. Aşadar, aveau ieşire în deltă, la ocean şi la pădure. Un loc mai frumos şi mai practic nici că puteau nimeri, iar votul a fost unanim.
Eiua a ales un petic de pământ cu iarba ceva mai puţin înaltă şi nava a atins solul în siguranţă. Au coborât cu emoţii nedefinite şi chiar cu o teamă justificată de necunoscut. Nu se grăbeau şi privirile fiecăruia dintre ei se roteau mereu pentru a cerceta necunoscutul în care vor trăi de acuma. Când erau jos şi calabalâcul gata inventariat, extraterestrul le-a strâns fiecăruia mâna şi le-a urat mult noroc pe noua lor planetă. Ultimul a fost Relu, căruia i-a cerut din nou iertare şi i-a oferit încă un dar:
– Să porţi mereu la tine această brăţară. E altfel decât cealaltă şi e ultimul lucru pe care-l pot face pentru voi, deşi nu am acceptul superiorilor. Atunci când vei crede că nu ai altă soluţie pentru a vă salva vieţile, te rog să mă chemi. Nu trebuie decât să zdrobeşti cercul cel mare, din mijloc, iar eu voi fi avertizat şi voi face tot posibilul să dau curs chemării. Voi risca totul pentru a vă ajuta. Sper să nu fie nevoie, deoarece pe acest continent nu sunt pericole prea mari.
Strângând mâna lui Eiua, Relu ţinu să-i spună:
– N-am să uit niciodată răul pe care mi l-ai făcut, dar am să ţin minte şi binele cu care ai încercat să te revanşezi. Nu e suficient, dar cred că înseamnă mult pentru unii dintre noi. Sper să nu ne mai vedem.
Au zăbovit aşa, preţ de câteva clipe, după care mâinile lor s-au desprins şi Eiua s-a întors spre navetă. Privirea celor şase pământeni urmărea cu o oarecare nostalgie aparatul ce se pierdea în imensitatea cerului. Se familiarizaseră cu ea şi, chiar dacă era o navetă extraterestră, parcă se rupea ultima punte care-i lega de Terra. Apoi au revenit cu ochii la noul lor pământ şi au început să-şi facă planuri. Aveau cu ei două corturi mici, în care se puteau înghesui până vor construi o căsuţă. Cerul era senin, dar nu se ştia cât o va ţine tot aşa. Pe deasupra lor zburau nişte păsări lungi şi subţiri. Gavrilă a profitat de ocazie şi a luat la ochi un stol. Două dintre ele au căzut străpunse de alice. Era timpul mesei.
Fiecare a intrat în priză şi au început pregătirile. Relu a aprins focul, Gavrilă şi Bogdănel ridicau corturile, Florica pregătea păsările, iar Carmen şi Olga despachetau lucrurile şi le aranjau. Ceva mai târziu se delectau cu carnea gustoasă a primului vânat de pe această planetă. Au închinat şi câte un pahar de tărie, urmat de câteva gânduri şi urări.
– Să nu uităm această zi, care poate fi un bun început pentru noi, sau începutul sfârşitului, a grăit Gavrilă.
– Să fim optimişti şi să credem în viitorul nostru!, a răspuns Relu.
– Dumnezeu să ne ajute!, zise şi Florica, în timp ce-şi făcea cruce.
Bogdănel a râs, spunând:
– Care Dumnezeu, mami?! Că aici e altă planetă şi o fi şi alt zeu…
– Ia mai taci, măi păcătosule!, i-o întoarse mă-sa, uitându-se urât la el.
Olga schimbă vorba şi întrebă ca pentru sine:
– Oare sunt multe păsări de-astea pe aici? Că tare-s bune şi o să avem nevoie de carnea lor. Cum să le punem numele?
Carmen sări prima:
– Mie mi se pare că seamănă cu un fus, cum am văzut la muzeu. Să le zicem, de exemplu… fus-arine. Fusarine!
– Atunci aşa să fie, Carmen!, aprobă cu entuziasm Relu Eşti prima care botează ceva pe aceast tărâm! Dar cum să-i spunem planetei? Ce zici, draga mea?
Întrebarea îi era adresată Olguţei. Femeia zâmbi şi se ridică în picioare. Apoi se roti încet 360°, inspirând adânc şi cuprinzând cu privirea toate priveliştile, din aproape în depărtare. Îşi ridică ochii spre cer şi exclamă:
– Parcă suntem în Paradis. Poate chiar acolo am ajuns. Eu zic să-i zicem… Planeta Paradis! (…)

fragment din romanul Planeta Paradis, Petru Racolţa, coperta şi ilustraţii de Lucian Bureriu, Editura Excelsior Art, 2017

Colecția Ars Poetica – POVESTEA IZVORULUI

Ne-ntrerupte veacuri, fără de odihnă
Peste şalul vremii clinchetul lui sună
Răscolind pădurea, îngânând câmpia
Cântece bătrâne strunele-i adună.

Plin de vioiciune se aruncă-n vale
Dând un sărut tandru ascunselor poteci
Ducând hora noastră şi doina de jale,
Frate cu pământul peste maluri seci.

Când amurguri sumbre vin să se strecoare
Oprind raze-n şiruri printr-un negru nor,
Ascultaţi! În lumea plină de amaruri
O orchestră cântă – e înaltul zbor
Ce vă spune-ntruna: «Să ţinteşti spre soare,
Fiind mereu tânăr, ca şi un izvor!»

din volumul Discuţii în grădina filosofului, Mihai Man, Editura Excelsior Art, 2012

http://www.excelsiorart.ro/libraria-virtuala-excelsior-art.html

 

Opinii și imagini – Ziua Editurii Excelsior Art – 04 noiembrie 2016

„Never-ending STORY”…

RECUNOŞTINŢĂ
La o privire retrospectivă, e primul cuvânt care îmi vine în minte. Am privit mereu Editura Excelsior Art ca pe copilul Corinei şi al lui Emil. 10 ani la rând, de câte ori deschideam uşa Editurii, îi găseam acolo, ca într-o familie, foarte neobişnuită. Din prima zi când am păşit în sediul de la fostul Bazar, după nenumărate amânări şi ezitări, Corina m-a primit ca o amfitrioană dintr-o poveste atipică. Nicăieri n-am citit o asemenea poveste de dragoste. Scrisă de doi îndrăgostiţi de carte, care se iubesc între ei. Îi unea cartea-copil, dar şi cartea-inel. Menită să strângă şi să facă să strălucească laolaltă două inimi. Corina şi Emil m-au cucerit imediat. Erau buni, modeşti, prietenoşi. Venisem după o experienţă editorială seacă şi rece. Debutul meu a fost o lecţie de umilinţă din partea unui editor care se credea rege. Era plin de slugi în preajma sa. Roiau care mai de care să-i facă pe plac. Eu… nici nu mi-am văzut cartea, ci direct pachetele din tipografie. Acolo am fost trimisă să-mi ridic marfa. Nu înainte a mi se mai cere o sumă de bani, peste cea care figura în contract. Biata mea carte de debut era doldora de greşeli, fiindcă „la pomul lăudat” aveau „corectorii lor”… De aceea, mi-era teamă să mă mai apropii de o editură.
Există oameni, puţini, ce-i drept, pe care nu poţi să nu-i iubeşti. Nu aveam cum să nu-i iubesc pe Corina şi Emil. După cum nici ei nu puteau să nu mă iubească. M-au primit cu braţele deschise în povestea lor. Şi le mulţumesc pentru asta, fiindu-le însă şi mai mult îndatorată pentru toate cărţile pe care mi le-au editat. Mai multe decât degetele de la ambele mâini.

PRIETENIE
Crezul editorial la Excelsior Art este „Cartea – prietenul care nu trădează”. Precum Corina. Nu trădează, nu dezamăgeşte, nu rupe o legătură de prietenie… nici în ruptul capului. Trece peste orice pentru a-şi păstra relaţiile. Are o intuiţie infailibilă a marilor valori. Iar prietenia este una dintre acestea. Prietenia cu scriitorii, cu oamenii de cultură şi de ştiinţă. Din Timişoara, din ţară, de pretutindeni. L-am întrebat o dată pe Emil: „Maestre, Dumneavoastră v-aţi supărat vreodată pe cineva?” „Da!” „Nu vă cred!” Era devotat Corinei până la ultima suflare. Corina i-a rămas devotată. Poate mai devotată acum, când veghează la amintirea lui. Şi Zsolt e mereu alături de ei. La bine şi la greu.

SĂRBĂTOARE
Cele mai frumoase recepţii de cărţi, cele mai frumoase lansări, la Excelsior Art le-am trăit. De zeci de ori. Corina se bucură de fiecare carte. A ei sau ale altora. Îşi acoperă biroul cu exemplare din cartea nou-născută, îşi plimbă mâinile deasupra lor, ca pentru a le binecuvânta. Sună autorul. Îl conduce cu spatele sau cu ochii acoperiţi spre biroul ei. Apoi… îi arată surpriza, râzând. Un adevărat ritual… în prezenţa cărţii. Cartea se naşte întotdeauna frumoasă la Excelsior Art. Editoarea îi dăruieşte ceva din frumuseţea ei. Netulburată de vreme. Dimpotrivă.
Cele mai elegante, mai inedite, mai pline de căldură şi de bucurie lansări de carte tot la Excelsior Art le-am văzut: la Casa Adam Muller Guttenbrun, la Librăria M. Eminescu, la Cafeneaua literară, într-o croazieră pe vaporaşul Pescăruş, în tramvai… Pregătite în amănunt. Rezolvate de Emil, cu relaţiile sale. Cu sponsorii Editurii… O colecţie de amintiri foarte dragi. O mare de oameni în preajma cărţilor. A Corinei. Elegantă, fină, atrăgătoare, luminoasă, fericită.

LUPTĂ

Implicarea, truda, disponibilitatea, fidelitatea, dăruirea necondiţionată n-au fost întotdeauna suficiente. Corina a luptat în fel şi chip pentru ziua de mâine a Editurii. S-a luptat cu boala, cu criza, cu absenţa fizică a lui Emil, dar n-a avut nicio clipă gândul capitulării. „Mergem înainte!” spunea, ca un conducător de oşti. Iar Emil îşi ridica mult braţul drept deasupra capului când o felicita pentru această atitudine: BRAVO! Editura Excelsior Art a rămas în picioare şi pentru că atât Corina, cât şi Emil au fost nişte luptători redutabili.

ADAPTARE
Nu oricine se poate menţine pe piaţa de carte într-o lume atât de spectaculoasă în prefaceri şi de ostilă textului tipărit şi obiectelor culturale. Corina, pe lângă farmecul şi intuiţia de femeie modernă, a avut şi o excepţională forţă de adaptare la nou. Pentru ea nu există proiecte editoriale nerealizabile. Caută idei salvatoare, momente oportune şi găseşte soluţii. Are o maleabilitate şi un dinamism ieşite din comun. Activează zi şi noapte pe site-uri, bloguri, pe paginile Editurii de pe reţele de socializare. Postează, comunică, promovează. Nu pentru bani, ci de dragul cărţii. Şi al Editurii Excelsior Art.

LA MULŢI ANI!
Povestea Editurii Excelsior Art se scrie încă şi astăzi. Se va scrie şi de acum încolo. Discret, cu candoarea şi puterea de neînvins a Corinei. Cu aportul colaboratorilor săi, mai vechi şi mai noi. Cu convingerea că e încă mare nevoie de carte, în ambele variante: pe hârtie şi pe suport electronic. Cu ISBN internaţional, de la o editură de prestigiu. Cum este Excelsior Art. Urându-le Editurii şi Corinei LA MULŢI ANI!, mă gândesc la o poveste fără sfârşit…

 MIRELA-IOANA BORCHIN

Timişoara, 9 noiembrie 2016

 

Activitate editorială în imagini – Editura Excelsior Art

Mirela-Ioana Borchin

Emil Şain, Corina Victoria Sein, Zsolt Novac, Radu Ciobanu

Eveniment editorial la Casa Adam Müller Guttenbrun (Mirela-Ioana Borchin, Livia Brânzan, Corina Victoria Sein)

Corina Victoria Sein şi Emil Şain în drum spre redacţie

 

Lansare de carte „Descuilţi printre cactuşi”, Emil Şain la casa Adam Muller Guttenbrun

Lansare roman „Punctul interior”, Mirela-Ioana Borchin la Casa Adam Muller Guttenbrun

Lansarea volumului de versuri „Zăpezi în flăcări”, Emil Şain pe vaporul „Pelican”, pe râul Begal

Lansare de carte „M-am făcut băiat cuminte”, Emil Şain, Librăria „Eminescu” Timişoara

Îmtâlnire cu cititorii – Buziaş

Raoul Borchin la 16 ani, debut editorial

Emil Şain: lansare inedită, în tramvai, „Olimpiada flaşnetarilor”

Lansarea volumului de versuri „Zăpezi în flăcări”, Emil Şain

Lansare de carte, „Baladă pentru o inimă fugară”, Emil Şain, Cabana „Pădurea Verde”

Lansare de carte, „Baladă pentru o inimă fugară”, Emil Şain, Cabana „Pădurea Verde”

Lansare de carte, „Dragostea are picioare repezi”, Anda-Maria Neagoe, Cafeneau Literară, Lugoj

Lansare de carte „Dorziana – o (re)construcţie a textului prin limbaj”, Florina-Maria Băcilă, Salonul Hunedorean al Cărţii, 2016

 

Curând, alte opinii și imagini.

 

REPERE IDENTITARE ALE SPIRITUALITĂŢII ROMÂNEŞTI

„(…) Omul trebuie să se dezvolte în integritatea lui, în bidimensionalitatea lui.  El este și materie și spirit, și natură și cultură, și sensibilitate și rațiune, și determinism și libertate, deci și social și  individual.  Împotriva unidimensionalizării omului, lectura rămâne și astăzi unul dintre cele mai eficiente mijloace. Prin lectura unei cărți, monologul autorului se convertește în monologul cititorului.
Lectura stimulează monologul, meditația, abstractizarea, generalizarea, creația.” (Henri Wald, „Limbaj și valoare”, Ed. Enciclopedică română, 1973)

UNIVERSITATEA de VEST din Timișoara – Facultatea de Litere, Istorie și Teologie; Revista „Almăjana” – Bozovici și Editura Excelsior Art – Timișoara
vă invită, dragi prieteni, la un eveniment important, necesar și valoros. El se petrece aici, la Timișoara, nu întâmplător.
Desfășurătorul programului cuprinde și lansarea a două cărți care, cred, vor fi citite, discutate și vor rămâne drept material de studiu pentru generațiile următoare de cercetători și critici ai istoriei literare, dar și o lectură plăcută, instructivă pentru cititori.
Una dintre aceste cărți este „Dorziana – o (re)construcție a textului prin limbaj”, semnată de Florina-Maria Băcilă. Acest studiu este de fapt o premieră națională, dacă nu chiar mai mult decât națională. O spune clar și documentat autoarea. Lucrarea a apărut sub egida Editurii Excelsior Art și este, la Editura Excelsior Art, „Cartea Anului 2016” (Corina Victoria Sein)

 

 

Câteva imagini de la evenimentul „Ziua Editurii Excelsior Art” – 4 noiembrie 2016

S-a întâmplat la Timișoara.

Vom reveni cu alte aspecte.

 

 

 

MUZICĂ ŞI ABSURD

Erwin Lucian Bureriu, scriitor

Poate nu aceasta a fost firea noastră
Din puterea pură când făcut-am mit.
Se părea că viaţa ne-o cerea cu forţa.
Altfel, cine ştie cum am fi trăit.

Vrem ades, cu preţul pierderii de sine
Să întindem curse unui fals minut
Şi tiparul nostru, ignorat se pierde
Sub egida faptei luată cu-mprumut.

Alţii fug de asta, fug de aventură
Pactizând cu eul, împăcaţi mereu.
E curajul sfânt al laşului ce-şi face
Ziua-i pe măsură, decrepit şi zeu.

Nu e nici o fericire-n nici o ipostază.
Muzica doar iscă suplul neştiut.
Ea-ţi oferă clipa când eşti forţa însăşi,
Tot ea te va stinge-n propriu-nceput.

din volumul Armura demnității, Lucian Bureriu,  Editura Excelsior Art

 

 

Tandreţe

Nora Damian

blânde – se întorc
tristeţile toamnei
septembrie îşi leagănă greierii
în vântul de seară
se adună ca rândunelele
notele verii
adorm poieni în braţe noduroase de păduri
plouă cu aur vechi
pe alei foşnitoare
tandru – înserarea
prin arcada braţului tău
îmbracă în catifea trunchiurile scorojite
din liziera copilăriei

din volumul Spirală, Nora Damian, Editura Excelsior Art, 2016