Printre aștrii
Într-un cuib
se ascunde Luna.
În drum spre ea
în şapte fântâni
am stârpit şerpii
în şapte lacuri
mi-am scăldat privirea
şi-n tot atâtea păduri
m-a părăsit umbra…
În ziua şaptea
pieptul mi s-a desfăcut
şi sărbătoarea a topit gratiile
cerului.
Luna a dactilografiat
pe pleoapa unui nor
„schimb cuib de aur
pe o lacrimă abia născută”…
Într-un cuib se ascunde Luna
sau
cine ştie
poate că ea
nici nu există…
În noapte
pe cer
arde
doar dorinţa mea.
din volumul Somnul izvoarelor, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu, 1980
Fir și nod
Dansăm
fără oprire
în jurul muntelui în care
râuri în devenire
lovesc puternic piatra
cresc
erup
impun ritmuri-n derivă.
Închidem
în ochi cărări de orizonturi
pietruim
sufletul cu amintiri şlefuite
iar
stelelor de vânt
le deschidem drum
sub acoperiş de sticlă
unde
visul
fir şi nod al dorinţelor înmănuncheate
ne leagă privirea
cu lanțuri
de râu
de munte
de amintiri
de lumea veşnic prinsă-n cercul
ce prin rostogolire
aprinde
ziua împovărată cu trăirile noastre.
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
E noapte
Mă visez pictor
improvizez o pânză
și zugrăvesc bucuria
de a mă simți
noaptea junglă
ziua râu
alergând prin univers…
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
Sunt eu
Eclipsa întoarsă
spre albul de lună plină
… sunt eu!
Poemul țesut din temeri
dorințe și dulce odihnă
… sunt eu!
Cântecul eliberat
din verbul a ști că știu ce-i iubirea
… sunt eu!
În fiecare răsărit de zori
în fiecare apus de soare
… ești tu –
aerul
cerul
furtuna
pământul…
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
Încă o zi
Primesc în dar încă o zi.
Trăieşte-o!
îmi porunceşte o voce ascunsă-n mine.
Cum
întreb în vreme ce un vrej de iederă-mi
susţine gleznele fragile.
Alege din oferta generoasă
ce ştii să faci mai bine…
Să alerg prin iarba-naltă şi aspră
până ce ochii-mi vor fi cuprins
frumosul pe cale să se întâmple
până ce tălpile-mi vor atinge orizontul
şi braţele-mi vor cuprinde lumi necunoscute…
Apoi
să scriu despre
dragoste şi trădare
adevăr şi minciună
zâmbet şi privire-ndurerată
înţelepciune şi nerăbdare
respect de sine şi dezonoare
evoluţie şi regres
victimă şi călău
putere şi subordonare…
Aceleaşi jocuri
aceleaşi idei
vin în stoluri şi aruncă
fructul cuvintelor vechi
în ziua abia începută…
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
Peste liniște
Dincolo de frontiere
pe calea însemnată cu spini și flori
aprind focul în suflet
să ardă în liniște
poemul nescris…
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
Avertisment
E târziu.
Mă tem să ajung acasă
unde pereții au darul vorbirii
iar
eu sunt stăpână
doar peste umbre și lumini bolnave.
Noaptea vine prea devreme.
Timpul e măsurat
de acele unui ceasornic răsturnat
în vreme ce
ochii-mi sunt închiși ermetic…
apoi
inundați…
Sub lacrimi de cerneală
se zbate-un vis spre verde
precum un fir de note muzicale
pe-o harfă
ca o frunză-n furtună
ca o pasăre ce-a spart răceala cerului
ca un suflet închis într-o capcană…
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
Ziua-corabie
Mă întorc
la aeroportul fără nume
al prezicătoarei exotice pe care
cândva
întâmplarea sau îngerii mi-au adus-o-n cale.
Aeroportul – în paragină –
mă ispitește cu un surâs și nori de așteptare.
De teama de a nu avea timp
să aflu unde se ascunde prezicătoarea
spintec umbrele – semne ale distanței-timp
și chem cuvintele ce încă dorm între palmele mele.
Din ziua-corabie legănată pe valuri de incerte șoapte
coboară prezicătoarea cu ochii legați în nod de stele obosite
și cu un papirus semănat cu multe cuvinte
Spre seară nu se vor deschide florile numite
Regina nopții
culorile curcubeului vor pleca departe
munții își vor pierde însușirea de stâncă
pădurea va pieri sub respirația rece
a pământului slăbit…
… mâine?
întreb sub imboldul unui dor necunoscut.
Mâine va fi luminos…
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
Capcane
Când furtuna vine
lumea părăsește orașul
alergând bezmetic.
Furtuna se joacă în voie
distruge
schimbă ordinea firească
apoi
amuzată
renunță la dreptul de proprietar
peste spațiul golit de oameni
se stinge…
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
În memoria lui Emil Şain
Din decembrie trecut
am degetele întinse
în ora dimineţii.
Înţelept ar fi să nu stârnesc
mânia Cerului
când răstoarnă munţi în ape
şi croieşte drum de lumină
drum de verde
Poetului de curând plecat să locuiască
în Steaua lui – lacrimă întoarsă…
Decembrie mă mistuie
într-un cerc rostogolit din două fulgere
ce se întâlnesc în muzica de clopot…
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
Constatare
Pentru a alunga din suflet
tristeţea, dezamăgirea
avem nevoie
de frumuseţe pură
de viaţă liniştită…
din când în când…
de furtună …
Pentru a merge mai departe
pentru a zâmbi pe întregul drum al vieţii
avem nevoie
de un vis frumos
cu zile şi nopţi în sărbătoare.
din volumul „Capcane”, Corina Victoria Sein, 2014
Crezul nopţii
Robit mi-e dorul de spectaculoasa
perspectivă
de-a fi cândva împreună…
Visul
de nu va fi fals
voi arunca o punte de trainice gânduri
peste drumuri surpate
ape de foc
păduri în care copacii nu mai sunt copaci
ci umbre acoperite cu solzi ce cad
ca în vis.
Robit mi-e visul
de-o gloată de visuri
ce mă fac să tremur
când
obosiţi de a naviga prin noapte
ne lăsăm ademeniţi de fiordul de gheaţă
de săgeţi desprinse din lună
de ţipătul fantastic lansat dintr-o luntre răsturnată
ce-şi caută stăpânul…
Robit îmi este dorul de-o aprigă tăcere
desprinsă din crezul nopţii
doar pentru a da ocol
casei mele…
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
Aştept ploaia
Tumultul oraşului
este
chemare pentru mine
cum ar fi iarba
ochiul primăverii
cărări înfundate
urcuş fără trepte
case fără acoperiş
ferestre zidite…
Într-o anonimă piaţă
un înger de fată
împarte
din lada cu zestre
amintiri
lampioane de stradă
strălucirea zorilor slabă.
Privesc spre înalt
deschid larg braţele…
Agitaţia oraşului
stop-cadru.
Cerul
coboară-ntr-o rotire
în jurul meu
hohot de râs.
Aştept ploaia
să sape
pe faţa-mi aridă
albia unei ape…
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
Până la urmă
Ai ceva de-ascuns?
Mă întreb mereu în şoaptă…
… poate
neputinţa de-a întoarce
ploaia în pădurea purificatoare
dragostea aprinsă doar pentru o clipă
nedorinţa de a construi o casă
cruzimea de a culege
o floare abia îmbobocită
dorinţa de a fi mereu în desfăşurare
neacceptarea ideii cum că
până la urmă
dragostea câştigă…
Temându-mă
să mai înfrunt
vocea-mi acuzatoare
aleg drept capăt de drum
un lan de floarea soarelui
ce curge ca un fluviu…
În mijloc
apa vie
îmi înfăşoară gleznele fragile
şi-mi spală deprinderea
de-a merge…
Vino
şterge sau amplifică-mi
şoapta
dragostea cândva
ne va ucide.
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
Dar încotro?
Mă aflu de-o vreme
între praguri de anotimp
un spaţiu nedefinit
peste care domneşte
frica amplificată de furia
nestăpânită a Timpul…
O parte din ea mi se cuvine
şi vreau să o adun în căuşul palmelor
înainte ca toamna să onduleze-n neştire
frunzele înlăcrimate cu picături de brumă.
Aş face-un pas
dar încotro?
Simt chemarea sălbatică a iernii
Văd cum praful unor regrete ridică
un munte…
Respir adânc
Cerul de seară coboară
uneşte praguri
îmi aruncă-n palme aripi
apus de soare
uragane de şoapte…
… rămâne întrebarea
dar încotro?
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
Dinspre
Dinspre şi spre
apus
doar trepte destrămate-n
veritabile capcane…
O corabie
încărcată cu trecut
pluteşte pe-un prag de vânt
zorii stavilă
între clocotul ucigaş
al focului de seară neaprins
şi
stăpânul-viitor fără chip
perfid ascuns în obsesiva amiază
întind peste ancora ruginită-n
aşteptare
un strai ţesut din umbră…
Tăcerea
din străfunduri de fântâni
stâlpi din povestea
capcanelor flămânde
eliberează spiritul…
…
spre apus
migrează muzici ciudate
ce se sting sub aripă de cer
un vis plăsmuit-n
asprimi şi străluciri
aruncă torţe fumegând-n
guri de capcane
oprind rostogolirea
evadării plănuite…
din volumul Capcane, Cortina Victoria Sein, 2014
e
Ceremonial
Ceremonialul intrării Toamnei
în Cetate
anticipează ieşirea-mi din anonimat
sunt aleasă
să închid porţile de verde
cu un lan
de galben-arămiu din floarea-soarelui
să-i dau strălucirea din zilele de splendoare
când
pe terasa din vlăstar de răchită
nu luam în seamă tavanul din roşul pământ ars
dar
priveam cu încântare cum din cer cădeau
stropi de viu lângă petale de magnolii reînflorite
apoi
în aerul ce-l respiram
răsfiram puternicul dor de primăvară…
acum
sădesc verde de smarald în roşu-cărămiziu
fără să grăbesc ruperea mugurilor
fără să încerc întoarceri în blânda vară
sau
în nestăpânita şi imprevizibila primăvară
las gândul liber să curgă
în versuri izvor.
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
Revoltă în Cosmos
Un obiect ciudat
o sferă rigidă
aspiră soarele
anexează suprafeţei sale
cerul
aduce marea
pe vârfuri de munte
îneacă faruri rămase
de multă vreme stinse
şubrezeşte rădăcini masive
din temelia pământului…
Drumuri terestre
transformate în limbi răsucite
pâlpâie şi ard
închid întunericul…
Colonii formate din fărâme
de ferestre uscate
sinucigaşi aruncaţi
în uşi de carii mâncate
opresc răzmeliţa dezlănţuită
în Cosmos.
O adiere obosită duce departe
ruine căzute din soare…
sfera rigidă
se dezintegrează…
Revolta să fie amânată?
sau
atingeri reci de sloiuri în mişcare
prevestesc ploaia
ce va lăsa fără pată
mulţimea adunată-ntr-o barcă plutitoare
peste iarbă
case
râu solemn
ştiind că ele o să dureze
peste nesfârşitul timp?
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
După-amiază arsă
Merg spre nicăieri.
Intru într-un parc
copaci
fântâni arteziene
pavilioane acoperite cu flori
alei ce au ca punct central
un cerc ce pare să închidă
resturi dintr-un izvor
dinspre şi spre pretutindeni
sub ochii mei
mulţimea de alei se adună-ntr-o
fragilă pânză de păianjen…
pentru a trece mai departe
mă arunc în cerc
cu mişcări şerpuitoare
se apropie de mine
un ochi de apă ce tremură
a spaimă
apoi
dispare
pasul următor este
un salt în miracol
sunt ridicată
de un şuvoi puternic de apă
pânza de păianjen se destramă
lăsând în locu-i
un capăt de suferinţă ce tinde
să pătrundă-n spatele ochilor mei
protejaţi doar de fragmente
rupte din nori de speranţă
urme
uşi deschise
prea repede închise
ziua în care
toate aceste semne
au fost făcute
uitată…
Rătăcirea-mi de după-amiază
arde
blând şi domol
în exerciţiul de a ritualiza
absenţa…
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
Vis
Stăteam aplecată peste un acvariu
avea pereţii din scoarţă de copac
între laturile-i aspre
în loc de apă
vălureau coli albe de hârtie…
Incomplet tabloul
îmi zic
şi
mă afund cu încă un pas
în vis.
Aici
sunt prinsă de-o roată
cu spiţe – trei la număr –
roase de prea multă rostogolire…
Să fie un joc
sau doar o extensie a neputinţei
de a nu fi găsit echilibrul
între
gândirea necontrolată
şi
forţa creativă?
În timp
roata mă duce tot mai departe
eu mai adun povestea
pentru un film în care joc
rolul celui ce trebuie s-aleagă
între supunere şi evadare…
Un joc – îmi spun –
neisprăvit
şi fac un pas înapoi
în vis…
Roata
într-o încercare disperată
de a mă ţine de ea legată
pierde cele trei spiţe
fără de care
nu mai există…
De îndată
sunt aruncată din vis
şi mă trezesc ducând povara
acvariului din care am şi cules
albe coli de hârtie neprihănite
nepătate
de cuvinte pocite fără măsură…
Aş vrea să-mi fie recunoscută
libertatea
de a decide ziua în care
cu normalitatea inimii ce bate
voi aluneca peste margini
de prăpastie
şi
să-mi ascultă apropiata
plecare…
dar nu în vis…
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
Doar ea
Nu te lăsa învins
de vântul speriat de viaţă
de gânduri de iubire mutate-n imaginar
mă voi întoarce
vom rătăci prin spaţii
astăzi interzise
vom alege
pentru odihnă
templul de amintiri
dinspre care
nu rugăciuni se-nalţă
ci
foşnet de frunze
aşteptări descătuşate
vin peste adieri uşoare
să ardă-n vatră durerea
doar ea a împărţit cu noi
zi de zi
viaţa.
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
Nu aştepta
Nu trebuie să aştepţi
să te părăsească un el, o ea
doritori să includă în povestea lor
destine din prea delicat cristal…
Nu azi
dar mâine poate
vei fi doar un fragment de gând
lăsat de el, de ea
într-un popas cândva comun.
Nu încerca să refaci întregul
când tu calci doar pe cioburi
nici el, nici ea
nu o să vadă tălpile-ţi rănite
nu se vor opri să asculte cum un râu
venit din munte
inundă drumul ce duce într-o mare
de cuvinte…
Îmbracă ţinuta-ţi preferată
vindecă-ţi inima rănită
şopteşte-i celui ce trădează
că inima-ţi nu va fi smerită
asupra ei puteri nu are
decât iubirea liberă să curgă
în timp
… spirală.
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
În ziua care…
Din lumina aruncată drept veşmânt
de ziua ce curând va fi stocată
într-un album cu file întoarse
n-am adunat un strop.
De ce?
am zăbovit prea mult
căutând
fântâni săpate-n oglinzi şi promisiuni
de întoarceri
apoi
m-au reţinut prietenii pictaţi
în cărţi cu ultimele pagini smulse
de un jefuitor anonim
iar eu
având paşaport doar pentru o zi
şi
– vrând să rămână
întreg trecutul –
pornesc în căutarea lor
să aflu ce se întâmplă…
Ajung pe un mal de fluviu
merg pe o linie dreaptă
curând
viitorul mă întâmpină.
lumina zilei de mâine
îmi va fi oglindă
mă voi privi în apele ei
doar pentru a-mi aminti
de ziua în care
am uitat să adun lumina.
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
Anotimp incert
Toamna revine.
Între vară şi iarnă
pare scufundată
în vârsta matură a
blândului anotimp ce încă adună
amintiri.
Un pui de furtună pluteşte
peste sfârşitul paşnic
creşte
în frământarea-i haotică
striveşte frunzele abia căzute…
Un copacul geme surd
şi scoarţa-i plesneşte
prin şanţuri – riduri adânci
curg şireaguri de perle…
Ne vom întoarce – par să spună frunzele-n cor,
poate pentru veşnicie…
Toamna
leagă rana copacului
cu un mănunchi de frunze
timpul continuă să curgă…
Va mai fi o toamnă?
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
Dilemă
Aproape învinsă de neodihnă
trec din noapte-n
zi
din zi-n
noapte.
Călătoriile-mi repetate –
blânde fire toarse din fuior de
lumină-ntuneric –
sunt temelia casei ce pluteşte-ntre plecări
şi-ntoarceri.
Cu fiecare plecare
casa e mai tristă
de parcă ar fi şubrezită
de aşteptări aduse-n valuri…
Prinsă-n încleştarea dintre zori
şi trena nopţii
aleg să caut oameni
să caut frigul
arşiţa
oare
toate astea nu-nsemnă
acasă?
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
Despre poveste
Nicio poveste nu răzbate
despre cei ce s-au născut
şi sfârşesc
în case înghesuite.
Mai enigmatice decât celebre grote
uşi şi ferestre
emit semnale cu încetineala aprinsă
de negura nopţii.
Povestitorul e lăsat să intre
negura tristă lipeşte în neştire
cioburi de cer, cioburi de viaţă.
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
Destin
Când
în pragul casei
un prieten –
suspendat între pierderi
din clipa în care a rămas
să aştepte
întoarcerile mele –
plânge,
mă strecor din trecut
în prezentul ignorat de-o vreme
şi
meditez la tot ce în clipele pierdute
dorul adună.
Trecutul resemnat rătăceşte
prin ringul în care
am trăit clipa perfectă…
Un rest de îndoială zboară
peste înflăcărarea mea
când
prezentul perfid mă ademeneşte…
Între lumină şi umbră
mă tem
că o să sperii viitorul
cu trecutu-mi închis vremelnic
într-o sferă…
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
Un dar ceresc
Dragostea
este ca un râu
un dar al cerului
coborât spre mine
de Soare şi de Lună.
E rândul meu
să evadeze din oglinzi
din aşteptări nesfârşite
să mă pierd-n cântec
să caut rădăcini
să netezesc pietre
drumurile, mările să le feresc
de furtuni…
dar,
am vocaţia rătăcitorului
aleg visul perpetuu
şi
un râu ce nu mai curge…
aşteptare
ochi rănit
dragoste în cer
Soarele şi Luna
se retrag discret
în eclipsă…
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
Semne
Marginea de lume
visul fără contur
închid în umbra mea
clipa amiezii…
Undeva, aproape
moare un copac
fără să geamă
îl plâng doar ochii străini
ai înserării.
Printre rădăcini întoarse
o fată măsoară prezentul
apoi
păşeşte agale
spre marginea de lume
călcând pe umbra-mi întoarsă spre-nainte.
Merg mai departe
călăuzită fiind
de umbra transformată-n labirint
deasupra-mi stă luna
pregătită să intre-n
apus.
din volumul Capcane, Corina Victoria sein, 2014
Fără de măsură
Vântul adună culori de furtună
zbucium, patimă
…
munţii păstrează casă deschisă
fluviilor – incendii răscolite
…
fără măsură
mă doare auzul
văzul mă doare
când vin în grabă raze
şi
valuri născute
din false lacrimi
false zâmbete
întunecându-mi fereastra…
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
La ceas de amiază
Noaptea
călăuza ce mi-a fost dată
pentru o călătorie
prin mine însămi
îmi îngăduie un strop de odihnă
pe o cruce de drumuri
apoi
dispare.
Privesc spre-nalt
lumină de miere curge
Amiaza
sub boltă
un copac ce stă să cadă
şi
un inel ce-adună ape învolburate…
crucea de drumuri începe
să ardă
copacul absoarbe o tornadă
şi cade
în timp ce-mi aruncă
un mănunchi de drumuri…
mi-e sete de oameni
de iubire
de strălucirea de-o clipă
a inelului dăruit cândva
de Soare
astrului nopţii
veşnic îndrăgostita Lună.
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
Vis pentru doi
Am fost promisă Nopţii
De nobilul Crai al Zilei.
Uşa spre noapte
din aripi de fluture rănit
zidită
păzită de arbori învinşi de vârstă
rămâne
întredeschisă…
Mă pot întoarce, oare?
Într-un asalt furibund
un val uriaş – alb
ce pare evadat dintr-o mare de cuvinte
goale, nerostite
îmi strânge mijlocul
cu-n brâu împletit de Crăiasa Lună
E arma
de vreau să lupt
pentru libertatea de a rămâne-n noapte
sau
de a culege din valul cuvintelor nerostite
îndemnul de a poposi
în visul tău
până ce nu mă pierd
în lumina de toamnă ciudat de vie
ce mi se aprinde sub pleoape
mă văd liniştită
gata să mă arunc într-o nedorită
tăcere
până ce Craiul Zilei
se va răzgândi
se va întoarce pentru a-mi spune
mi-e dor de tine.
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
Întrebare
Sunt iar împăcată, nelinişte zdrobită
de gheaţă
avertizări în stoluri
în drum spre casă
obstacole, tentaţii şi umbre nedefinite
mă însoţesc de parcă
întoarcerea-mi va fi
capcană…
Gândul se încolăceşte-n mine hotărât
caută, îndârjit, o descifrare
în semne absurde
şi întrevăd
povestea-mi în zbatere încă vie…
Sunt iar împăcată, conştiinţă rănită
de soare şi ceaţă
în spaţiul domestic
gândul se descolăceşte
lăsându-mă în poveste
şi-n dată
cuvântul înfloreşte, dur,
când umbre otrăvite-n trădări
vor să mă aibă la masa lor
stăpână…
Mă-ntorc acasă?
Nu!
Mă întorc la cuvântul ce răsună
apoi
ne învăluie blând în sunete
ce nu au fost încă
rostite…
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
E noaptea pe sfârşite
Stând dreaptă, în fereastra neprietenoasă,
Observ cum umbre se-ntrec în a despuia copacii.
Un firav şireag de raze se caţără-n spasme
Spre o ipotetică ieşire.
Suav e timpul dinspre ziuă,
Dar tremură cel dinspre noapte,
Eu doar închipui aprige focuri
În care cuvintele îngheaţă.
Dinspre copacii fără frunze,
Un murmurat ecou şi dansatoarele nopţii
Se-ntrec în a-mi arăta abisul
Drept sursă de lumină…
În crâncen cerc gândul mi se închide…
Din volumul Dinspre oglindă, Corina Victoria Sein, 2008
În sănii
La ferestre închise bate semnal
de primejdie
…
la ferestre închise se sinucid păsări
şi sfârşesc ninsori
…
lupii se-mbată cu, muguri de cireş
făgăduind să-mi care-n sănii
trupul
dincolo de ferestre închise…
din volumul Dinspre oglindă, Corina Victoria Sein, 2008
Cred
Vom fi cândva împreună – devine vis şi amintire
tot ce în clipele pierdute dorul adună
şi eu cred că fiecare speranţă
doar iluzii ne strecoară-n sânge.
De o fi să zămislim ceva
patimii tale i-aş fi izvor
cu setea nepotolită în dorinţa mea
un gând l-aş însufleţi, zadarnic
doar neîmplinirea ne e sortită, oricât am lupta.
Se pare că suntem prea îndrăgostiţi, prea nerăbdători
şi o singură greşeală ucide gestul tălmăcit
Vino în întâmpinare
plăti-vom crunt
pentru aprinderea unei singure flăcări în nenoroc.
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
Vibrare
Între noi
oglinda de întuneric vălureşte
sunet
vârtej de seminţe
fruct interzis
poveste nescrisă
talaz de spini
gropar de drum
ramură de timp
şi pentru că
nu vreau
ce nu-nţeleg
să seamene a moarte
împărţim oglinda de întuneric
în părţi diferite
le aruncăm peste acoperişul casei
unde
aşteptarea
ne numără paşii…
Între noi
lumină orbitoare
cântec în vibrare
aşteptare…
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
Rătăcire
Un strigăt şi plec din casă
pe străzi
valuri mari de zbucium
şi soarele grăbeşte apusul
iscusita prădătoare de odihnă năvăleşte
noaptea
mă ademeneşte cu graţia umbrei dansatoare
uitarea
mă las uitării
mă întunec după vrerea nopţii
să fiu a ei glumă?
nu
atunci când ţin balanţa dreaptă
între a fi şi a nu fi
un încă nehotărât
copil al nopţii
şi când ştiu despre
casa din care am fugit
că are temelii legate-n lumină
şi pragul
lanţ de zale nesudate
există şi nu există
dispare când ţipătul
mă cheamă în poveşti ce se vor trăite…
după scurta-mi rătăcire
ziua
în rolul de stăpână
mă spală de întuneric
mă răscumpără
din beznă…
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014
Peisaj ireal
Muntele are de-o vreme
porţi ferecate
pe povârnişuri
flori
mult prea de timpuriu uscate
pun la cale crime ce-au şi fost iertate
– cuiburi de păsări sfărâmate –
trec prin strâmte grote
cerbi şi hiene în pereche
cum ape adunate-n puhoaie
urcă
şi ademenesc corăbii goale…
dintr-o altă zare
păsări rătăcite vin
şi-nchid sub aripi
cerbi şi corăbii
hiene şi oameni…
universul e-n mişcare
eu înnoptez-n amintiri viitoare…
din volumul Capcane, în curs de apariţie, Corina Victoria Sein, 2014
Rămân
Nopţii mă dărui şi visului-mplinit
nicicând n-am să mai caut cerul intact
rămân
unde tu, puternicul, nesătulul vreodată
aprinzi flăcări divine
dar şi valuri ucigaşe…
în planul tău de a rămâne-n noapte
sau de a clădi adăpost rotund
într-un secret îngheţat-n valuri
am să-ţi fiu complice…
din volumul Capcane, în curs de apariţie, Corina Victoria Sein, 2014
Argint şi oglinzi
Femeia
ucide-n visul ei
trădarea – rug aprins
fire de argint o împresoară
le adună într-un cerc
şi cu el cutreieră lumea…
venind din urmă
un alergător o întrece,
apoi
spre ea se-ntoarce
şi-i cere dreptul de a-i cuprinde
mâinile legate-n cercul de argint…
Femeia
se redescoperă strălucitoare
hotărâtă-i întinde palmele adunate
în cercul în care
se credea închisă…
stupoare
firele de argint ţes cu sârguinţă
o oglindă ce întoarce
bărbatul sub o altă înfăţişare
el poartă
veşmânt de vânătoare…
Femeia
arde-n rubin
umbra perechii trădătoare
…
după o zi şi o noapte petrecute-n beznă
Ea
se simte încă strălucitoare…
din volumul Capcane, în curs de apariţie, Corina Victoria Sein
Arlechin
Spre miezul nopţii,
vin razele de lună să spele
geamul întinat cu frică.
Văpaia şterge cu mângâieri mistuitoare
urmele arlechinului închipuit în somn
şi
scapără surâs peste oglinzi migratoare.
De ar mai rămâne vraja,
tulnicul să plângă prelung,
să arunc cu flori albe,
ademenind dimineaţa să-mi cadă
pe umerii goi…
din Volumul Dinspre oglindă, Corina Victoria Sei, 2008
Inevitabil
Am fost
puncte de lumină şi întuneric noi doi
am încercat să pătrundem înţelepciunea
fără a o pricepe în esenţa ei noi doi
rămaşi la graniţa dorinţei
am fost nu îndrăgostiţi ci mesageri…
n-am împărţit ceva adevărat între noi
poate doar liniştea captivă în necuprinsa muzică
niciodată ascultată-mpreună noi doi
am traversat întinderi de mâhnire cu spaime şi
necontrolate fantasme noi doi
rămânem pe drumuri diferite
rostirea noastră-i acum adevărată…
din volumul în curs de apariţie, Capcane, Corina Victoria Sein
Tablou
Un râu s-a învecinat cu pleoapa
şi privirea se zbate…
O licărire, fără nume, se aşează pe buze.
Mai viguroasă, seceta, calcă orbita
şi ziua naşte flori putrede.
În aer zboară mii şi mii de păsări;
au penele umede şi vin fără rânduială…
din volumul Dinspre oglindă, Corina Victoria Sein, 2008
Vraja gândului de fum
Din depărtări întoarse, aleg un semn neutru.
Gestul meu trezeşte murmure şi umbre spre întinsa lume.
Un vultur, prizonier în cuibul său de piatră, se crede
Stăpân peste toate şi prinde-n ochiu-i avid luna tristă.
Cu pumnii arşi de neputinţă,
Mă apropii de oglinda ce-mi stă alături şi-i cer
Să mă dezbrace de gându-mi de fum cu vânt amestecat,
Să mă piardă în alai de stropi peste câmpuri năvălite
De geamăt de nai…
Floarea soarelui unduieşte-n galben,
Un copac muribund îşi lasă seva să curgă,
Mare se lasă cuprinsă de forţa de-a ucide…
Din depărtări un visător istovit se-ndreaptă spre nimeni
Cu trei boabe de otravă în palmă…
din volumul Dinspre oglindă, Corina Victoria Sein, 2008
La ceas de cumpănă
Ajunsă la poarta momentului de cumpănă,
Asist cu nepăsare cum ea, seara, se zbate-n van
Să-mi prelungească dulcea oboseală
Şi să-ndepărteze râul din care doar noaptea,
Cu braţu-i alb şi rece, se ridică,
Spălându-mi fruntea cu o pânză de frunze fugite
Dintr-o pădure cu miezul prea fierbinte…
Un crâmpei de vânt se răsuceşte, umbre par să urce
Un deal de fum şi mă trezesc singură-n pădurea
Ce-şi împarte spaima şi umbra, blând şi abia şoptit…
din volumul Dinspre oglindă, Corina Victoria Sein, 2008
Privind într-o oglindă
Oglinda-mi arată chipul rece.
În ochii-mi, jeraticul trăieşte
şi surpă
nopţi mai adevărate
decât zvâcnetul de sub tâmplă…
Dinspre oglindă, Corina Victoria Sein, 2008
Întâlnire
Zilei şi Nopţii
le scapă din lăcaşuri
Soarele şi Luna,
dealuri golaşe şi ape tulburate
încrucişează drumuri,
femei îmbătrânite-n spaimă
aleargă prin păduri uscate,
bărbaţi cu ochi întunecaţi de patimi
pândesc de după stânci
fata cu părul de smoală,
cerbi şi căprioare
cad din copaci…
Blândul pământ se lasă rănit…
cripte şi lugubre şanţuri,
umbre diforme
se prind în dans sălbatic,
întunericul nopţii cade
în jarul de lumini al zilei,
martorii se-adună roată
sub rugul de scântei,
au degetele arse.
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, în curs de apariţie
Raniţă de vină
S-ar putea să uit că patimile
înfloresc în mine
iar scoici exilate sapă în mâl şi piatră
muzica pură şi lumina perlei.
De teama prejudecăţilor lumii,
nu înalţ în nesfârşire o
punte
şi nici izvorul tăcerilor nu-l sorb…
Văzduhul mă-mpovărează
cu o raniţă de vină;
iar păcatul de-a fi iubit
creşte din lumina perlei.
din volumul Dinspre oglindă, Corina Victoria Sein, 2008
Spre ziuă
Era spre ziuă.
Pasagerii către Cosmos
abandonează ideea
de a mai aştepta vehiculul spre cer;
se întins pe rumeguş de flori,
dorindu-şi să fie îmbrăţişaţi de Lună.
Vine de departe ziua.
Cobor în culoarea ei,
trec de mine
şi iau asupra-mi
povara aşteptării…
din volumul Dinspre oglindă, Corina Victoria Sein. 2008
Oglinzi de ape
Amurgul mă poartă pe ape repezi,
depărtările să ţi-le privesc
mă lasă
chiar dacă
din degete picură
o năvalnică sete.
Vreau să mă închid în oglinzi de ape înserate,
să arunc spre tine
fâşii de curcubeu,
să port corabia pe drum de întoarcere,
ieşind din verdea primăvară – scurtă viaţă –
doar cât să aprind un far pe ţărmul nimănui.
De nu mă crezi,
leagă-mă de-un semn,
scufundă corabia în larg, să nu atingă ţărm,
aruncă-mă în ziua în care
nu pot să văd,
nu pot să-aud,
ziua-n care am uitat
să simt,
apoi,
şireagul zilelor rămase
animă-l cu dorinţa de a mă frânge
ca pe un ram,
precum şi eu am sfărâmat
ziua în care te-am uitat.
De-acum,
uitarea-mi stă alături la masă,
hrănindu-mă cu clipe grele
şi cu neîmplinitul dor de a mă pierde
în depărtările-şi secrete.
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, în curs de apariţie
Sub puterea nopţii
E noaptea pe sfârşite,
zorii o incendiază,
patimile se prefac în scrum,
ziua plouă cu promisiuni,
aşteptarea se desface-n floare
făcând să ţâşnească-n fulger
parfum de neîmpliniri nocturne.
Totul arde.
Se ridică fum,
ziua, venită-n grabă,
îl închide în peştera uitării
şi-mi arată, într-o clipă, drumul…
Mă tem,
sunt obosită,
intru în dimineaţa ce mă ademeneşte
să culeg fructul înfăşurat în frunze
de prisos, pe ramuri arse.
Curând va fi seară,
iar eu ziua o străbat cu picioarele goale,
cu chipul decupat din desenul umbrei
şi al spaimei,
mă tem că n-am să ajung în amurg
pregătită să-nfrunt încă o noapte…
Clipele aleargă,
când aprinse,
când mult prea pale,
luminând o uşă prin care
aş putea să intru,
să cutreier doar câmpuri înverzite,
şi să ard tristeţea…
Împietrită de frică,
rămân încă sub ruinele nopţii.
din volumul Capacane, în curs de apariţie, Corina Victoria Sein
Te las să pleci
Întrebare
Noaptea-mi ia mantia grea de gânduri
şi mă coboară la o încrucişare
de drumuri.
Aici,
două oglinzi se privesc ochi-n ochi,
trimiţând spre mine un cerc în care
au închis iubirea şi trădarea.
Le rotesc şi
văd calendare oprind timpul,
drumuri devenind căi de ape
peste care cad fărâme de lumină.
Le culeg,
mai limpede ca apa,
un ciob de oglindă desprins din câmpuri ruginite,
îmi remodelează chipul
şi brusc,
tânjesc după trecutu-mi prea plin cu bucurii
cu şterse contururi în timp.
Ochii-mi sunt umbriţi de limbi de foc
stăpâne peste vatra acum pustie…
Întorc oglinzile,
din nou, se privesc ochi-n ochi,
şi văd privelişti fără sfârşire.
Acum, totul e altfel,
muzica pâlpâie în golul singurătăţii
şi armonizează linii
pentru conturul celui ce e încă absent.
Trecutul cade-n bucurii-umbre,
în schimbul unui licăr de voce-cântec?
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, în curs de apariţie
Atunci
De-o vreme,
viaţa s-a aşezată-n valuri.
Cineva neştiut,
cu o margine de pleoapă,
a trasat un capăt de drum,
o răspântie,
un urcuş spre munte
şi o cărare ce duce
spre o prăpastie-adâncă.
În zori,
a acoperit roua cu mai multă lumină
decât a rănile lăuntrice,
decât a privirilor stăpâne peste
negura nopţii.
În miezul zilei,
cu bucurie despre drum îmi vorbeşte, drumul,
spre viaţa aşezată-n valuri
captate între margini de pleoape.
din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, în curs de apariţie.
Revenire
Simt atâta dor
de-a rătăci, fără întoarceri,
acolo, unde păsările nu mai vor
să rămână.
Îmi ard orbitele şi-n deşert,
noapte de noapte nuntesc amarul şi disperarea.
În zori, ca o cerească revenire,
închină-mă singurătăţii tale…
Din volumul Dinspre oglindă, 2008
Răsar şi cresc
De-o veşnicie întâmpin soarele
într-o nevăzută scoică rotundă;
răsar şi privesc
ramura trunchiului de foc
şi te descopăr înfăşurat în hohot de râs.
Răsar şi cresc
copac şi piatră,
cu braţele-mi ca fulgerul de vară
îţi topesc zăpada trupului.
răsar şi cresc.
din volumul Dinspre oglindă
Privind într-o oglindă
Oglinda-mi arată chipul rece.
Un singur lucru ea nu ştie:
că-n ochi-mi, jeraticul trăieşte
şi surpă
nopţi mai adevărate
decât zvâcnetul de sub tâmplă…
din volumul Dinspre oglindă
Căldura strânsă-n aşternut
se spulberă odată cu zgomotul
uşii închise.
Într-o clipă, trandafirii, abandonaţi pe-o masă,
crucifică pereţii
şi vântul din Nord flutură
cămăşi de gheaţă.
din volumul Dinspre fereastră
Geometrică
Cercuri, linii, unghiuri drepte
sunt elemente imaginare şi, totuşi,
dureros de concrete,
sunt prieteni de joc
în orele de după rugăciune,
când nu poţi uita distanţa
dintre fântâna cerului şi
valea împărţită-n cuburi,
a copilăriei.
din volumul Dinspre oglindă, 2008
Ninge.
Apele cred că li se cuvin
lumina ce suie din părul femeilor blonde
şi capcana de flăcări din ochii femeilor brune.
Ninge peste case cu uşi înalte.
Grijile măsoară odăile adânci.
Dincolo, de unde vestitul strigăt al speranţei
numără scaunele de la masa
cerului,
îmi prevesteşte osânda…
E atâta muzică în semnele
n – i – n- g – e
şi e răstălmăcit sunetul,
ivit la ruperea norilor.
Şi mai ales
se simte violenţa degetelor
ce adună plânsul zăpezii rebele…
Adăpost într-o floare, Corina Victoria Sein
Prin mulţimea de praguri
se strecoară umbra unui izvor
şi se istovesc aştri.
Mă grăbesc să trag perdelele
peste enigmă,
fug de-a lungul oglinzii sparte
să nu pierd trenul ce vine
de pe planeta unde profesia de îndrăgostit
nu mai este o noutate…
Adăpost într-o floare, Corina Victoria Sein
Peste toamnă
Hoinar prin lume,
învăţ rostul odăii,
micşorată sub straturi de umbră.
Urma paşilor mă pierde
într-o imagine de lună despicată,
iar arborii se rostogolesc peste toamnă.
Hoinar prin lume,
luminii străine mă dărui.
Dinspre oglindă, Corina Victoria Sein
Ca-ntr-o verde pădure
Mă tem că totul se va sfârşi
Înainte ca soarele să clatine roua.
Până atunci
în mângâierile tale cobor
ca-ntr-o verde pădure,
sub bolţile ei să mă pierd
şi atunci când
lacrima abureşte oglinda.
din volumul Adăpost într-o floare
Incertitudine
În preajma fântânii,
Mă lovesc de neînţelegerea
păsării orbite
de însângerata geană
a unei stele.
Mi-e teamă să urc treapta până la lumina ruptă,
mi-e teamă să-aplec ramul de măr sălbatic,
nici nu ştiu să îmblânzesc şerpii
ce-nalţă limbi de foc spre mine…
Doar ceaţa mai păstrează
căldura fântânii,
de parcă ar vrea să anunţe
invazia clipei de iubire.
Din volumul Dispre oglindă, Corina Victoria Sein, 2008
Plecare fără păsări
Ajung în port
cu sacul de voiaj gemând
de neliniştea călătoriei.
Marinarii, asudând tristeţe,
părăsesc păsările
şi duc cu ei doar colivia.
Ploaia bate la geamuri.
Copiii ies chiuind pe străzi
să cumpere de un ban
pânză pentru vapoare
în timp ce mamele lor se apleacă,
aidoma viţei de vie,
să culeagă stropii de ploaie.
Curcubeul
îşi întoarce faţa către mare
şi cerul coboară gratii.
Cineva îmi strigă:
„Aruncă năframa cu zăpezi şi aşteaptă refluxul.”
Din volumul Dinspre oglingă, Corina Victoria Sein, ed. Excelsior Art, 2008
Duplicitate
Când eu cobor în văi,
umbra păzeşte zidurile albe.
Ca o credincioasă însoţitoare,
îşi păstrează faţa ceruită-n limpede amiază,
pe buze i se coace un fruct mai mare
decât pomul…
Fără de grabă mi-azvârle nuanţa
dorinţei de a gusta
urcuşul.
Din volumul Dinspre oglindă, Corina Victoria Sein, Ed. Excelsior Art, 2008
Decembrie
În amintirea lui Emil Şain
Din luna decembrie trecut,
Am degetele întinse
În ora dimineţii.
Înţelept ar fi să nu stârnesc
Mânia Cerului
Când răstoarnă munţii în ape
Şi croieşte drum de lumină, drum de verde,
Poetului de curând plecat să locuiască,
În Steaua lui – lacrimă întoarsă –.
Decembrie mă mistuie
Într-un cerc rostogolit din două fulgere
Ce se întâlnesc sub muzică de clopot…
Corina Victoria Sein
decembrie 2013
Dimineaţă cu dragoste
Dimineţile sunt întotdeauna noi
şi-mi aduc aminte de aroma din care
e plămădită fata ce vinde
garoafe,
de palma augustă a ţăranului,
de iarbă…
Dimineţile sunt o aşteptare continuă,
un castel cu scări din râuri de munte,
o necontenită mişcare a obiectelor
şi o primenire a spiritului…
Mai pot să fie straiul alb
sub care dogoresc
urmele adânci ale unei turme
de melci.
Din volumul Somnul izvoarelor
De la fereastră
Vin înspre mine tăceri
cu graba surâsului şi a
ploii,
abundentă vegetaţie mă cheamă
în febra subacvatică;
mai sunt culorile furtunii
şi ale marilor arderi
o taină;
mai sunt plecată în faţa legii
ce neliniştea o guvernează;
…
fără măsură
mă doare auzul şi văzul
mă doare,
când trec spaţiale raze
şi îmi întunecă fereastra.
În prag
La poarta prin care intru desculţă,
lumina bate uriaşe clopote şi-mi simt
fruntea aproape de soare,
de parcă aş fi urcat
înălţimi astrale.
Am să pornesc la vânătoarea de cântec
printre pietre vorbitoare,
cu fructele coapte, ce-mi cad în palme,
preschimbate în păsări,
am să împlinesc povestea focului
ce are culorile umbrei.
La poarta prin care intru desculţă,
mă-ntâmpină ziua fără trecut.
din volumul Dinspre oglindă
Cântec
De-o vreme, ziua îşi grăbeşte pasul. În cer s-a spart un geam, cade o stea. … De-o vreme, ziua are culori de vatră încinsă…
Din volumul Dinspre oglindă
Geometrică
Cercuri, linii, unghiuri drepte
sunt elemente imaginare şi, totuşi,
dureros de concrete,
sunt prieteni de joc
în orele de după rugăciune,
când nu poţi uita distanţa
dintre fântâna cerului şi
valea împărţită în cuburi,
a copilăriei.
Din volumul Somnul izvoarelor
Moment după furtunăAm plecat pe străzile oraşului, să descopăr semnele învingătorului. La poarta fiecărei case străluminau frumoase chipuri iar eu treceam cu timpul de la un cartier la altul părând că de-o viaţă purtam la pieptul meu steaua norocului. Din volumul Disnpre oglindă Vibrare
Iată‑mă, jumătate sunet, jumătate vârtej de seminţe într‑un fruct interzis. Otrava din ochii pândarului pietrifică astrele, obligându‑mă să luminez eu calea apelor. Aşteaptă‑mă, chiar dacă talazuri de spini îngroapă drumul şi pasul mi‑e mic; de lângă oglinda de întuneric, mă înalţ pe-o ramură de timp… Aşteaptă‑mă, soarele îmi numără paşii…
Corina Victoria Sein
Bucuria resemnării
Iată!
Florile triste în a lor frumuseţe lâncezesc.
Către ele vin nimfe alungate din fântâna seacă,
Resemnării şi tăcerii să arate calea de întoarcere
În adânc de ape.
Din colţul meu de lume,
Ascult speranţa‑n liniştea ce nu‑mi este acum străină.
Glasu‑n izvor, povestindu-mi de seară, se schimbă.
Aud splendoarea ierbii cum asediază umbra,
Iar astrul nopţii un ochi perfid înalţă,
Agitând tăcute taine‑n adâncuri cu tulburi ape.
Iată!
Florile triste pe loc aruncă a lor derută,
În focul ce‑n al meu piept mocneşte
Într‑un palid licăr, opac şi obosit.
Gingaşa lucire de‑o clipă destramă motivul tăcerii,
Şi‑mi oglindeşte soarta în jocul unei lumi‑miracol,
Printre silfide oarbe ce‑mi întind un braţ de lujer…
Privirile‑mi ceţoase sorb adâncul trist.
În zori cad, răpuse, frunze otrăvite,
Iar noaptea‑abia îngână o promisiune:
Revin şi am să aduc, ca paznic, spectrul mut.
Implor somnul să nu copleşească flori şi râuri.
Strig cu mari ecouri numele celor dragi mie,
Dar luna se amuză şi curmă-al meu demers…
E ger de moarte sub stele aprinse.
Un nai, al cărui sunet caută câmpuri treze,
Îngână suspin de mulţimi sonore ce se ascund.
În pieptu‑mi, de‑acum cuptor încins,
O bucurie sumbră animă-un vânt profund.
Din volumul Dispre oglindă, 2008
Casa care adăposteşte gânduri • Editura Excelsior Art 