Avem nevoie de modele? / Eu, Deea, în pragul majoratului / 5


(…)

Mă înşel eu sau sora mea are privirea voalată?
De parcă mi-ar fi ghicit gândul, Anna ridică sprâncenele şi redevine sora mea urâcioasă, distantă şi nesuferită.
– Deea, fii bună şi dă fuguţa în camera ta. Eu şi mama avem de discutat probleme care nu te privesc.
– Da? De ce crezi că eu, sora ta, accept ca cineva să-mi controleze viaţa?
– Eşti încă aici, viperă mică? Pleacă! Nu cred că vrei să suporţi consecinţele nesupunerii tale.
– Pune-mă la încercare…
Anna se ridică brusc. Fără nici o urmă de ezitare, îmi prinde umărul stâng şi, cu o forţă pe care nu i-o bănuiam, mă trage după ea, deschide uşa şi-mi face vânt, aruncându-mă pur şi simplu pe culoar. Mă întorc hotărâtă să reintru în sufragerie.
Uşa era încuiată. Bat cât pot de tare şi o implor pe mama să nu o lase pe Anna să mă umilească în acest fel.
Zadarnic.
Uşa rămâne închisă.

***

Ştiu cum o să petrec următoarele ore: am să merg la tata.
Nu am mai fost la el de mult.
Desigur, vorbim la telefon zilnic, însă dialogul este de fiecare dată scurt, sec, dar mai ales îngrijit, atunci când, presupun, mama mea vitregă se află în aceeaşi încăpere cu el… Tata, mă întreb retoric, e fericit?
Mama spune că fericirea este o invenţie a oamenilor slabi, vulnerabili, vanitoşi… şi nu mai ştiu cum îi categoriseşte ea pe cei ce tânjesc după o oarecare stare de graţie… sau de alint?
Constat că tocmai o iau razna, pe arătură, vorba bunicii.
Gândurile sunt rod al minţii. Ce bine este că acest rod rămâne mut, nu poate fi vizualizat şi făcut public decât atunci când autorul, adică persoana mea, în acest caz, vrea…
Mă întreb…
… iar?
Nana, cea mai bună prietenă a mea, tot spune că mintea mea este dominată de o sumedenie de întrebări, de reflecţii căutate…
Aşa o fi!
Ceea ce nu ştie ea şi nici lumea, căutările mele se rezumă doar la indivizii ce alcătuiesc, într un fel, lumea mea, eu nu caut, eu nu construiesc deliberat întrebările, eu le am, un dat pentru care nu am plătit încă un preţ, dar pe care-l folosesc din plin. Aşa se face că ştiu să întreb, ştiu să mă bucur din plin de plăcerea îndelung aşteptată atunci când răspunsul nu vine imediat…
Nicio întrebare, până acum, nu a rămas fără dezlegare, chiar dacă pentru a afla răspunsul am fost nevoită, pe lângă aşteptare, să apelez la elemente de reflecţie, de imaginaţie, de meditaţie…
În acest moment, dorinţa mea, de a afla dacă tata este sau nu fericit, se dovedeşte a fi iute, poate un pic vicleană şi poate prea adâncă…
Mă întreb…
iarăşi? 
Vreau cu adevărat să aflu ce se întâmplă cu tata.
Dacă el, sărmanul, o spun nu cu compătimire, ci cu dragoste, se află într un conflict cu sine? Are cineva dreptul de a-i cerceta conştiinţa, de a asista la lupta lui cu noianul de fantasme ale trecutului?
Da!
Da,eu, fiica lui, am acest drept. Am şi datoria…
Vai, sunt şi patetică! Există un singur mod de a-mi satisface curiozitatea, benefică sau bolnăvicioasă: să nu las, conştient sau inconştient, să se înrădăcineze vreun conflict.
Conflictul, în cazul de faţă, este chiar dorinţa de a trăi această zi altfel de cum a început: cu mai multă prospeţime; mai multă înţelegere şi respect pentru deciziile luate de cei din familia mea; mai multă abilitate de a mă plia sau de a mă înscrie pe întorsăturile pe care viaţa mi-le rostogoleşte în faţă; mai multă înţelepciune şi răbdare, ce se dovedesc a fi capitale în rezolvarea situaţiilor, dar şi, poate cel mai important, însuşirea artei de a exprima cu prudenţă opinia: să judec cât pot de drept, să ascult, să provoc, să meditez profund, să amân plăcerea tragerii concluziilor…
Eh, dar mi se pare cam mult, chiar şi pentru mine…
N-am ce face: decizia trebuie să fie luată.
Eu am hotărât!
Anna n-are decât să-şi macine frustrarea şi neputinţa mulţumindu-se doar cu prezenţa mamei.
Da. O să-i vizitez pe tata şi pe mama mea vitregă.

Cine e soţia tatălui meu?
Numele ei este…
Nu contează numele!
Atunci când tata a hotărât să ne părăsească, abia împlinise douăzeci şi unu de ani, avea cu doi ani mai mult decât Anna. Era şi este, în opinia mea, o făptură delicată, mult prea tânără pentru tata, un piculeţ naivă, nepregătită şi deloc potrivită pentru a o înlocui pe mama în viaţa tatei, mă refer la viaţa socială, spirituală.
Nu a fost, nu este o femeie frumoasă.
E drept, are plăpândul şi trecătorul farmec dat de tinereţe.
Mă întreb: oare este de ajuns pentru a-l ţine lângă ea pe un bărbat aşa cum e tata: erudit, generos, sever în selecţia cercului de prieteni şi a acelora de care el a hotărât să aibă grijă, neiertător şi dur cu cei ce încearcă să-i intre sub piele, folosindu-se de metode nu prea ortodoxe atunci când vrea să scape de cineva? E şi mai neiertător cu cei ce se dau plini de virtuţi, dar se dovedesc, în final, a fi lepre…
Ea, soţia tatălui meu, la prima vedere, nu pare a se încadra în tiparul femeilor care s-ar putea numi jumătatea ideală.
Am mai spus: nu este o frumuseţe, nu este sociabilă, nu este spontană.
Este, în schimb, timidă, dar nu acel gen de timiditate ce dă farmec femeilor tinere, mai degrabă este confuză, nesigură, nu se iubeşte pe sine şi, colac peste pupăză, cum ar spune bunica, are nu pronunţat spirit de turmă.
Şi iată cum apar întrebările: ce a văzut tata la ea?
Jur că o să aflu.

***

Pentru a ajunge la vila tatei, trec pe lângă un râu magnific, la care ajung coborând câteva trepte largi, ce se sfârşesc brusc, chiar în malul abrupt. Pe aceste trepte, din piatră translucidă, pare să calce, să trăiască toată lumea. Din zori şi până spre miezul nopţii, acestea sunt călcate de mai toţi cei ce locuiesc în cartier, în drumul dinspre casă sau înspre casă.
Aglomeraţie şi zgomot.
De a lungul malului, chiar din apropierea treptelor, au fost amplasate bănci. Una lângă alta. De parcă cineva ar fi bănuit nevoia oamenilor de a se opri o clipă din graba lor şi de a se aşeza, pur şi simplu, pentru a se odihni sau pentru a gusta un strop de frumuseţe, de puritate înainte de a se închide în micul lor univers casnic.
Şi într un caz şi în celălalt, eu, privindu i, în aceste clipe, îi bănuiesc pierduţi în speranţele şi aspiraţiile lor, în capcanele întinse de viaţă, în cântecele melodioase izvorâte pentru fiecare altfel.
Clopotele bat, foarte aproape.
Prin uşile mari, deschise, ale edificiului, întrezăresc câteva femei rugându se; cineva, de sus, de la balcon, unde şi duc veacul câţiva corişti, intonează o melodie şi toţi, cei care ne aflăm pe malul apei, ne întoarcem cu faţa spre Catedrala Mitropolitană şi ascultăm într o tăcere desăvârşită.
Pe malul celălalt al râului, văd, printre alte clădiri, casa tatei situată la cotitura bulevardului străjuit de salcâmi. Nu este mai arătoasă, dar cele câteva elemente în stil brâncovenesc îi dau un aer personal, îmbiind, pe oricine ar lăsa privirea să zăbovească asupra ei, să i dea atenţie şi, dacă are curajul, să pătrundă înăuntru pentru a cunoaşte cine şi cum trăiesc cei de acolo.
Eu de ce nu mă grăbesc?
Nu am pornit, oare, la drum pentru a afla cum trăieşte cu adevărat tata în căminul său, altul decât al meu, al Annei, al mamei?
Ba da!
Revin şi întreb, mă întreb: cine e femeia care a luat locul mamei? (…)

Fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005, Ed. Excelsior Art

Anunțuri

Avem nevoie de modele? / Eu, Deea, în pragul majoratului / 3


20 septembrie9

(…)

Deschid fereastra.
Sunt învăluită de aerul primăvăratic, prietenos, strălucitor, ca şi cum ar înălţa particule de lumină. Mă aplec peste marginea geamului şi aud cum pocnesc, vioi şi hotărât, mugurii plopului sădit de mine şi de tata, atunci când a început construcţia vilei…
Astăzi e o zi în care e păcat să rămâi acasă.
Poate le conving pe Anna şi pe mama să dăm o raită prin magazine, prin parcuri.
În sufragerie miroase puternic a cafea bună. Pe pereţi lumina zilei se înfruntă cu lumina becurilor aprinse, aducând un joc ciudat de umbre.
La masă, mama şi Anna discută aprins, cu voce joasă. Observ că nici uneia nu-i păsa de bunătăţile aşezate pe câteva platouri.
În trecere iau o tartină, de dimensiunile unei alune, aşa i plac Annei, o înghit şi încerc să prind din zbor subiectul discuţiei.
Sora mea vorbeşte cu multă însufleţire despre ultimul eveniment monden la care participase seara trecută: o întâlnire specială cu un scriitor special.
Mă aşez la locul meu şi trag zgomotos o farfurie spre mine. O fac intenţionat, pentru a atrage atenţia asupra mea. Nu reuşesc.
– Hei, dragele mele, am voie să intru şi eu în „academica” voastră dezbatere.
Tăcere. Cele două mă privesc de parcă mă vedeau pentru prima dată.
– Hei, sunt eu, Deea, şi sunt fericită că ne aflăm, într o zi aşa de frumoasă, la aceeaşi masă. Vă iubesc!
– Maturizează-te! mă apostrofează Anna. Efuziunea ta e vulgară.
Reacţia ei mă ia prin surprindere, dar nu atât de mult încât să mă ghemuiesc în scaunul meu, aşa cum se întâmplă adeseori.
Ripostez:
– Dacă maturitatea mă va schimba, aşa cum te-a schilodit pe tine, mă lipsesc, rămân adolescentă!
– Fă paşi şi închide uşa după tine!
Sunt furioasă. Încrucişez braţele la piept – aşa făcea bunica atunci când voia să se impună în faţa noastră –, şi zic:
– Anoo, (ştiu că apelativul rostit în acest fel o va scoate din sărite) mi-e milă de tine. Ai pierdut bunul obicei de a te uita din când în când în oglindă? Sfatul meu: nu pleca de acasă fără să o faci! Nu pentru a te machia şi pentru a te admira, ci pentru a te întreba, chiar şi numai în gând: ştiu cine sunt? ştiu ce fac cu viaţa mea?Vreau să trăiesc cu folos ziua ce mi-a fost dăruită?
– Dar tu, nu te temi că devii patetică? Cine te crezi? Deţinătoarea bunului simţ şi a adevărului absolut? Nu eşti, surioară, decât o adolescentă care nu ştie decât să provoace.
– Tu vorbeşti? Tu, care conjugi verbul a provoca doar la persoana întâi? De ce te ambalezi? Întrebarea nu este retorică… Dar, pentru că tu nu respecţi nicio regulă a jocului, răspund eu în locul tău: acum, la cei peste douăzeci de ani, nu ştii cine eşti, nu ai idee ce vei face în următorii anii… Ce mi se pare mie grav în toată această harababură din viaţa ta? Faptul că rătăceşti pe un drum întortocheat, cu o istorie şi geografie discutabile, greşit, într-un cuvânt, şi, pentru că nu ai cugetat atunci când l-ai ales, nu ai plătit vama cuvenită – fac referire la faptul că nu ai asudat la alegerea traseului, ai luat ce era la îndemână. Greşesc? Posibil! Argumentează, convinge-mă că nu am dreptate! Până atunci, dă-mi voie să fiu îngrijorată, sunt o biată fiinţă umană şi-mi pasă de ce se întâmplă cu cei din familia mea…

Speriată, tac. Ce se întâmplă cu mine? De unde atâta îndrăzneală de a o înfrunta pe soră mea, direct?
Mă simt terminată, ca şi cum m-aş afla în faţa unei catas trofe anunţate, cu efecte ce vor schimba lumea, lumea mea.
Premoniţie?
Spaime de adolescentă?
Spaima nu vine de nicăieri, are un substrat…
Nu, ceea ce simt nu e nelinişte… Premoniţie?
Pentru că nu sunt în stare să dau un răspuns, mă întorc la Anna, străduindu-mă să reiau dialogul de acolo de unde îl lăsasem.
– Drama, tu trăieşti din plin o astfel de situaţie, capătă proporţii catastrofale şi se traduce prin evidenţa clară a ceea ce va fi să fie: devii sclava propriei tale atitudinii. Ştiu, nu mă iei în serios. Consideri că nu am dreptul de a pune sub semnul întrebării acţiunile tale, modul tău de viaţă. Nici nu o fac, doar te sfătuiesc să analizezi cele spuse de mine, cele ce se tot învârt, sunt sigură, şi prin forul tău cel mai intim, şi să nu le arunci la coşul de gunoi al istoriei personale. O.K.! Văd cu cât dispreţ mă priveşti. Consideri că nu e treaba mea. Fie! Doar tu hotărăşti ce faci cu viaţa ta de doi lei, rămâi înfiptă în centrul ei, acolo se tot mişcă haotic olimpiana ta fiinţă dominată de un orgoliu nemăsurat, dublat şi de un dispreţ total pentru ceea ce se întâmplă cu noi, restul lumii… Bănuiesc, surioară, că nu dai doi bani pe vorbele mele. Singura ta poziţie, atunci când eşti atacată – greu cuvântul, dar nu am altul la îndemână – este aceea de persoană ofensată care, în mintea ei aburită de nu ştiu ce rezultat al unor combinaţii de trăiri şi calităţi, după părerea mea, închipuite mai toate, este: Ce vă priveşte? Cum vă permiteţi să mă judecaţi voi? Uite că ne permitem. Cu toată faţada asta a ta de femeie de gheaţă, cu accente de superioritate, eu, dar nu numai eu, şi alţii ne-am săturat să ne prefacem că nu te vedem aşa cum eşti: o femeie cu o mulţime de calităţi, dar şi cu mai multe defecte. Cum eşti prea orgolioasă, prea preocupată de nu ştiu ce proiecte ambiţioase, ştiute doar de tine şi a căror singură ţintă este tot preţioasa ta făptură, nu-ţi dai seama că te situezi, mai tot timpul, într-un loc de unde şi unde ţi pregăteşti saltul… Nimic rău, zici tu, aşa am zice şi noi, dacă nu am citi, pe faţa ta, aproape permanent, o disperare ce se traduce cu: nu sunt încă pregătită pentru un salt în gol, mă tem de ceea ce aş putea simţi…

– Taci! se repede Anna să mi închidă gura. (…)

Fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005, Ed. Excelsior Art şi reeditat pe sport electronic, CD Destine în oglindă, 2013, (CD-ul cuprinde nouă dintre romanele Corine Victoria Sein)

Avem nevoie de modele? / Eu, Deea, în pragul majoratului


adolescenta suspendata

Am rămas aceeaşi adolescentă măcinată şi deopotrivă stimulată de întrebări, de dorinţa de a înţelege ce se întâmplă în jurul meu.
Ce s a întâmplat în ultimii trei ani cu mine, cu familia mea?
S au întâmplat multe; mamei, tatei, Annei.
Ne am schimbat cu toţii.
În bine?
În rău?
Şi, şi.
Ceea care s-a străduit cel mai tare, obţinând rezultate pe măsură, este Anna.
S-a schimbat concret şi identificabil.
Înainte era o tânără ambiţioasă, capricioasă, curajoasă, gata să plonjeze în cele mai incerte şi periculoase acţiuni, dacă ar fi considerat, fie şi numai o clipă, că îndrăzneala ei îi va aduce un oarecare profit emoţional sau de imagine.
Nu a avut nici un fel de probleme de conştiinţă, de bun simţ, pentru a trage câteva foloase, prin şantaj sentimental, de îndată ce a aflat că tata şi mama se vor despărţi.
A obţinut tot ce şi-a dorit de la bun început: un apartament, un autoturism sport, o rentă pe măsura pretenţiilor, exagerate, zic eu, şi s-a mutat într-o casă superbă.
Norocul ei nu se termină aici: frumoasă, plăcută, a reuşit să strângă în jurul ei o sumedenie de tineri pe care îi manipulează după cum simte nevoia: într-o zi îi copleşeşte cu atenţii, pentru ca a doua zi să-i uite.
Toate acestea au un preţ pe care nu-l plăteşte doar ea, ci şi noi:
eu
sunt obligată să suport ieşirile furioase ale mamei, atunci când Anna uită să treacă pe la noi. În plus, sunt atât de proastă, că îi dau toate economiile mele…
tata
umblă din ce în ce mai des la rezervele băneşti…
mama
suferă oricum, dar cel mai adesea pentru că se consideră vinovată de eşecurile înregistrate de noi şi pentru că nu înţelege de ce „prinţesa” ei a ales să locuiască singură, când, o ştie toată lumea, a fost şi a rămas răsfăţata, privilegiata familiei… Şi, capac peste toate, soră-mea a „curăţat-o” de bijuterii…

Oare dacă Anna rămânea cu mine şi cu mama, viaţa noastră ar fi fost alta?
N-am să aflu niciodată.

Ce face Anna, acum?
Aleargă.
Aleargă bine şi doar pentru ea.
Sper doar că va alerga întotdeauna spre ceva şi nu de ceva…
Până una alta, astăzi, 13 mai, soră mea ne face hatârul de a veni în vizită.
Să i se fi făcut dor de noi? Sau…
Gata cu bănuielile.
Mama are dreptate: cine îmi dă dreptul să condamn fără a judeca, fără a da posibilitatea „învinuitului” să se apere. Sunt, oare, geloasă? Anna a fost mereu preferata părinţilor noştri – ea este prinţesa, eu…
Nu!
Exagerez.
Tata, mama ne-au privit, ne-au tratat cu aceeaşi dragoste, cu aceeaşi măsură.
Evident, măsura a fost uneori diferită, pentru că şi cererile ce plecau de la noi erau diferite.
În timp ce Anna are tot felul de nevoi urgente, eu mă mulţumesc cu mai puţin.
Eu mă simt în siguranţă sub aripa ocrotitoare a familiei.
Anna îşi impune propria ei „politică” de convieţuire…
Cândva, după o lungă şi violentă confruntare de idei între noi două, luptă inegală, din care am ieşit învinsă, o clipă, a fost umană, poate s-a gândit să îndulcească, pentru mine, gustul amar al înfrângerii şi m-a sfătuit:
„Nu încerca să fii ca mine. Aştrii care ne guvernează viaţa sunt plasaţi pe orbite diferite. Vedem, simţim, abordăm viaţa în moduri diferite, atât de diferite, încât singura şansă de a nu ne scoate ochii, la figurat, desigur, este aceea de a ne ignora reciproc. Obiectivele mele sunt: independenţă, libertate. Nu vreau indicatoare, nu vreau alianţe impuse. Urăsc cărările înguste, pe care ne împing părinţii, din dragoste, zic ei, dar eu cred că din prea dezvoltatul lor simţ al proprietăţii extins, de la avere, la copii… Egoiştii! Eu n-am să am copii pentru a nu cădea în păcatul părinţilor noştri. Maturii, părinţi prin întâmplare, terorizează copiii tot evocând trecutul: pe timpul nostru nu era aşa… Mie îmi plac poveştile despre viitor, deşi, în familia noastră, astfel de poveşti sunt aproape întotdeauna disperate. Tot pentru mine, prezentul înseamnă ceva, dar nu definitoriu, îl preţuiesc sau nu, depinde de context, evoluez după propriile mele dorinţe… Ceea ce pentru mai toată lumea pare imposibil, pentru mine este O.K. Ştii de ce? Pentru că îmi controlez total viaţa. N-am să permit nimănui să-mi dicteze vreo soluţie nici măcar în chestiuni minore. Vreau să fiu EU, cu majuscule. Vreau să ştiu, să simt ceea ce simte o pasăre când părăseşte cuibul şi zboară, lăsându-se în voia instinctului… Dacă vrei să fii tu însăţi, să te simţi bine în ambalajul tău, însuşeşte-ţi următorul adevăr, croit şi decretat de mine: obligaţiile, îndatoririle morale sunt periculoase. Aşa că nu ţine seama de ele…”

Fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005, Ed. Excelsior Art şi reeditat pe sport electronic, CD Destine în oglindă, 2013. CD-ul cuprinde nouă dintre romanele Corine Victoria Sein – grafica: Vasile Pintea

„Regina Nilului” / 2


NIL

– „Regina Nilului” înainta pe Nil, reia Ştefan povestirea, cu şase noduri pe oră. Noi, pasagerii, stăteam, mai tot timpul, pe punte. Vasul făcea opriri dese, permiţându-ne să vizităm mici aşezări, dar mai ales templele aflate pe malul Nilului.
Fotografia asta a fost făcută în a treia zi, când, la răsăritul soarelui, ne aflam pe puntea superioară, ascultând comenzile scurte ale căpitanului.
Echipajul execută manevrele pentru ancorarea „Reginei Nilului”. Nu durează prea mult timp şi prora pătrunde în mâlul cenuşiu şi cleios al ţărmului. Turaţiile motorului scad treptat; se aud din ce în ce mai slab. La un moment dat, din cauza curentului, vasul se împotriveşte, obligându-ne să ne proptim bine pe picioare. După ce ancora se înfige în adânc, cineva aruncă spre noi puntea mobilă.
Multă lume pe chei, multă şi diferită de noi, oameni ai deşertului. Printre ei, un tânăr, chipeş, extrem de exotic, plasat strategic, chiar în punctul unde era fixat capătul punţii, nu ne pierde din ochi. Sunt convins că, în timp ce noi părăsim vasul, el o să repete cu sârguinţă textul de întâmpinare. Imaginează-ţi cât de ciudat vor suna cuvintele rostite de el în engleză, apoi în rusă, poloneză, bulgară şi română… Ştefan nu scapă din ochi fotografia. După câteva clipe de tăcere, mă îndeamnă:
– Alege-ţi un loc al tău în grupul nostru şi participă, evident imaginativ, la ceea ce urmează să ni se întâmple. De acord? Mă prind în jocul propus. Pentru început, încerc să pătrund chipurile fixate şi conservate pe hârtia fotografică. Ciudat. Mi se par cunoscute.
Profit de mica pauză propusă, iar unchiul Ştefan îşi masează tâmplele, ca şi cum, obosit, ar căuta un remediu pentru a putea continua incursiunea imaginară, şi trag cu ochiul spre alte fotografii.

– Coborâm. Suntem luaţi în primire de tânărul remarcat de noi. El este ghidul nostru. Trecem pe lângă cămile, aliniate într o ordine perfectă, şi pe lângă stăpânii lor, doritori să ne atragă atenţia. În acest scop, ei scot sunete răguşite, fiecare adresându-ne îndemnul de a alege animalul său, criticând, în cuvinte dispreţuitoare, animalul vecinului. Potopul de cuvinte ne înfundă urechile.
Nici nu ne dăm seama bine şi ne trezim cocoţaţi într-o şa deloc comodă: din pedeştri, devenim ecveştri.
Siluetele, ciudate prin contopirea omului cu animalul deşertului, se profilau pe cerul de un albastru curat ca nişte umbre chinezeşti…
Este foarte caraghios să nu zâmbeşti privind acel mod de deplasare, felul în care se balansau trupurile, nededate la acest gen de hurducături, altele decât cele provocate de rularea unei maşini pe un drum prost, mâinile crispate pe cocoaşa cămilei şi, mai ales, expresia evident neliniştită, purtată pe chip de mai toţi temerarii călători.
Deşertul, pe alocuri, este ondulat până la linia orizontului, existenţa dunelor atestând faptul că marea a scăldat cândva acest ţinut.
Primul popas.
Cămilele, la o comandă scurtă, îngenunchează şi noi coborâm.
În contact cu pământul, picioarele noastre refuză să ne ţină verticali.
Cu voie, fără voie, ne aşezăm în preajma cămilelor care nu pierd timpul: încep să rumege liniştite şi maxilarele lor puternice se mişcă ritmic, iar capetele mici, susţinute de gâturi subţiratice, se balansează necontenit la dreapta şi la stânga.
Tânărul exotic, ghidul, nu ne lasă să ne tragem sufletul. Ne anunţă că de aici vom porni călare pe măgari. La capătul drumului, se află Grotele Crocodililor.
Drumul este accidentat şi istovitor. Mergem călare pe măgăruşi până la poalele muntelui pe care îl urcăm pieziş. Toată oboseala dispare în clipa când descoperim perspectiva splendidă asupra Nilului şi asupra unei mari întinderi de pământ, peisaj uniform şi monoton, dar frumos prin desfăşurarea sa, având, în prim plan, văile muntelui; un mic deşert.
Traversăm un teren uşor denivelat care, în final, se dovedeşte a fi o groapă.
Coborâm. Suntem sfătuiţi – n-avem încotro – să mergem pe genunchi. Primii metri îi parcurgem pe nisip, apoi nu mai întâlnim decât pietriş; pietrele sunt colţuroase, mari şi lunecoase. De peste tot se prelinge un soi de păcură.
Deşi nu arătăm, suntem cu toţii cuprinşi de oboseală, de disperare şi de teamă. Tuturora, cu siguranţă, ne trece prin minte acelaşi gând: ce dracu’ caut eu aici? De ce, din mulţimea proiectelor turistice, l-am ales tocmai pe ăsta?
Alegerea noi am făcut o. Aşa că nu avem alternativă: mergem înainte.
Cotim, coborâm, urcăm şi, nu de puţine ori, pentru a trece mai departe, ne strecurăm, mergând de a curmezişul.
La un moment dat, nu mai am puterea să ascult indica ţiile ghidului şi mă deplasez, cum cred eu că e bine – aşezat pe spate şi, prin alunecare, generând un soi de mişcare din şira spinării, precum un şarpe, ceea ce reducea considerabil efortul.
Până la punctul de atracţie – locul unde se află mumiile – dăm peste cadavrul uscat al unui arab. O arătare ciudată şi înspăimântătoare: trunchiul se poate vedea destul de bine, dar faţa e îngrozitor de schimonosită, gura strâmbă şi larg deschisă ca şi cum ar striga din toate puterile. Aflăm că arabul a intrat aici însoţit de un locuitor al Saharei. Au murit împreună. Legenda spune că cei doi veniseră să caute comori şi că diavolul i-a sugrumat. În acest loc, mai aflăm noi, se întâmplă mereu câte ceva: cu câţiva ani în urmă, s-a aprins un foc care a ars timp de un an. Nimic mai uşor de crezut. Aici, de pretutindeni, musteşte păcura, iar pe pereţi atârnă un fel de stalactite. Le atingi şi, gata, te trezeşti plin de gudron.
Ghidul, spre disperarea noastră, ne atenţionează că suntem în întârziere.
Era, aşadar, vremea să continuăm urcuşul. Nu ştiu cum, dar s-a întâmplat să mă aflu în capătul şirului de excursionişti. Nu aveam încotro. Trebuia să fac primul pas şi l-am făcut într-o manieră personală: sprijinindu mă de picioarele mumiei ce alcătuiau un fel de prag.
Reuşesc.
Intru. Tovarăşii de drum mă urmează. Dăm peste o grămadă de mumii. Bolta neagră de păcură, pereţii laterali în umbră, pământul cenuşiu gălbui oferă un tablou sinistru.
Ne este îngăduit să ne aşezăm. Cu toţii ne exprimăm dorinţa de a pune capăt expediţiei.
Ghidul nu are ce face, se supune cererii noastre, atenţionându-ne: „Pierderea e a voastră. Nu e vina mea.”
„Regina Nilului” n- a readus în capitala Egiptului!

Unchiul dă semne de oboseală. Închide ochii.
Drept să spun, nici mie nu mi este prea bine, călătoria virtuală a stors toată vlaga din mine.
– Uite că soarele s-a lăsat către apus. Ziua s-a scurs, iar tu, nepoate, trebuie să pleci acasă! Maria, aduci fructele alea?
– Unchiule, vreau să mai rămân, încerc eu să-l înduplec, mai suportă-mă un timp în casa ta.
– Nici nu te gândi. Nu vreau să intru în conflict cu ai tăi…
Maria intră tăcută, aşa cum o face de fiecare dată, cu o tavă cu smochine, proaspăt culese din grădină.
Nu mă dau în vânt după aceste fructe, dar iau una şi o despic. O mestec alene, fără chef. Nu ştiu cum să scap de sâmburii aspri. Reuşesc, în final, să-i elimin cu vârful limbii.

Unchiul Ştefan mă conduce până în staţia de troleibuz.
În faţa chioşcului cu ziare, „regina gazetelor” îşi ia rămas bun de la femeia care-i luase locul în spatele gemuleţului. După îmbrăţişarea de rigoare, tânăra mai dă un sfat:
– Până la toamnă, când mă întorc din vacanţă, să ai grijă de tine, O.K.?
– Aşa o să fac! Deea, nu uita să-mi scrii!

Deea! Nu am să uit numele ăsta.
Adolescenta mea mai face un semn cu mâna şi, înainte de a urca într-o maşină parcată pe trotuar, mă salută cu un semn discret.
Doamne, fă o minune şi înfundă motorul! Nu vreau decât să-i aflu numele… mă rog eu, în gând.
Minunea nu se petrece.
– E frumoasă! remarcă Ştefan. O cunoşti?
– Nu, da…
– Hotărăşte-te: da sau nu?
– Am schimbat două vorbe cu ea, de dimineaţă, când am venit…
– E frumoasă şi are un suflet pe măsură. O dată pe lună, vinerea, îi ţine locul vânzătoarei care, bolnavă fiind, este nevoită să meargă la spital… Hai, nu fi trist! Poate ai mai mult noroc data viitoare.
– Unchiule, ţi-am spus că eşti o comoară?
– Da, de fiecare dată când ne întâlnim. (…)

fragment din romanul Adolescență suspendată, Corina Victoria Sein, 2005

 

Și dragostea ucide / Cristina și Andrei


si dragostea

(…) Când rămase singură, Cristina se aşeză pe banca de sub bătrânul castan ale cărui crengi aproape că intrau pe fereastra deschisă în sala de meditaţii.
Privea cu insistenţă, printre ulucile gardului spre valea Oltului, străduţa pe care urma să apară Andrei Bologea, venind ca în fiecare sâmbătă, să o vadă.
Nicăieri nu se vedea ţipenie de om.
Se ridică. Nu putea să stea locului şi începu să dea ocol băncii cu paşii uşori, de felină, încruntându se, certându-se cu sine.
Mara are dreptate: Liana nu-i nici mai drăguţă, nici mai inteligentă. Are în plus „clasă”, ştie să se poarte, să fie amabilă, folositoare, îi dă mâna. E bogată… Ea este bogată, eu trebuie să devin bogată. Cum? Iată o întrebare hamletiană… Şi totuşi, calea cea mai scurtă, mai lesnicioasă, ar fi măritişul. Bun! Mireasa există, e pregătită, lipseşte mirele. Ce ar fi să mă dau bine pe lângă Liana? Am văzut că fratelui ei îi cam cad ochii în barbă când mă întâlneşte. Şi ce dacă nu-mi place? Are o culoare de ofticos şi nişte degete ca de ceară… Altă cale ar fi… nu, nu, că n-am omorât pe nimeni… da’ ideea e de reţinut… Şi ce dacă Bologea o bătrân? Are în schimb ceva avere. Şi cum mă aflu într-un vis rău, o să încerc un pas timid. Voi profita de vizita de astăzi a bătrânului şi-i voi testa libidoul. În caz de reuşită, odată cu terminarea şcolii, mă mărit! Mă mărit! O să fiu cineva… Termin cu sărăcia, că sunt săracă; o casă, chiar dacă este arătoasă, nu înseamnă nimic fără bani, mulţi bani… se va termina cu toate!… îşi spunea, crezându se deja soţia unuia dintre cei doi, singurii pe care îi avea, deocamdată, în vedere: fratele Lianei şi Andrei Bologea.
Lepădă cu uşurință starea de tristeţe.
Îşi aminti că era sâmbătă, zi de gospodărire în internat.
Se prezentă la program şi se dovedi cooperantă şi harnică.
După ce-şi spălă cele câteva lucruşoare intime, dădu o mână de ajutor pentru a se face ordine în spălătorie, în sala de meditaţii, mătură singură aleile parcului, o ajută pe Mara să şi cârpească unica ei cămaşa de noapte.
Obţinu uşor îngăduinţa profesoarei de serviciu de al aştepta pe tutorele ei în parc.
Soarele coborâse de partea cealaltă a Capelei. Era cel mai minunat ceas al zilei.
O blândă briză împrăştia peste oraş un aer foarte răcoros, iar mirosul de neconfundat al florilor de regina nopţii inunda casele ale căror ferestre deschise păreau în aşteptarea acestei invazii.
Era cu adevărat cel mai fermecător moment al zilei.
Cristina se bucura şi nu prea de aceste clipe. Era din nou stăpânită de nelinişte.
Andrei Bologea, pentru prima oară în patru ani, întârzia la întâlnirea săptămânală.
„Poate că s-a săturat de mofturile mele.”
Amară şi tristă perspectivă. Era gata să plângă de ciudă, dar îl zări făcând colţul străzii.
Fata rămase în spatele porţii până ce bărbatul, punând jos bagajul, îşi tamponă fruntea cu o batistă uriaşă, apoi lovi inelul de fier în poartă.
Cristina ia cheia din cuiul bătut în stâlp şi descuie poarta. Andrei Bologea era atât de surprins încât îi pierise graiul. Fata îi prinse braţul, mai sus de cot şi-l dojeni cu o voce înăbuşită, tandră, aşa cum el nu o mai auzise
– Ce m-ai speriat! Să nu se mai întâmple. Pricepi?
– Ne-au ţinut la intrarea dinspre Băbeni… vreo trei ceasuri, se justifică prosteşte Andrei.
– Păi de acolo puteai să vii pe jos şi m-ai fi scutit de grijă…
– Vrei să cred că ţi-ai schimbat sentimentele?
– Uite, îl întrerupse Cristina fără menajamente, să fie clar: eu n-am de ce să nu dorm noaptea, nu am vise urâte. Matale şi alţii aveţi toate motivele să uitaţi că săracu’ tata a fost strivit de buştenii ăia blestemaţi…
Andrei se uita la ea cu slăbiciunea bărbatului a cărui judecată, fără voia lui, era întunecată de patima.
La rândul ei, Cristina îi văzu în ochi sclipirea de dorinţă erotică. Se înfurie, dar se stăpâni şi-l atrase în jocul perfid şi periculos al cochetăriei. Îl provoacă fără ruşine, începând prin a se arăta entuziasmată pentru bunătăţile pe care le scoatea din geamantan.
– Doamne, ce norocoasă sunt…
– Cristina, nu te juca. Focul poate să distrugă. Ai ceva împotriva mea?
– Împotriva matale? Hai că ai haz! Mai am eu pe altcineva pe lumea asta? Crezi că sunt proastă şi nu am ghicit că dărnicia domnişoarei Ivona n-ar fi nimic fără dumneata? Ori te pomeneşti că n-am voie să cresc şi să înţeleg cum e viaţa… Ce, eşti orb? Ia aminte, deschide ochii şi reţine că rochia mă strânge peste piept… Nu vrei să te convingi?
Andrei Bologea îşi schimba greutatea de pe un picior pe altul şi se întreba dacă fata nu şi bătea joc de el… S-a ţicnit sau…
– Poate că ai dreptate… Avem tot timpul din lume… Acum du-te, dar să ştii că, după ce o să închizi poarta, am să număr fiecare ceas până sâmbăta viitoare… Îmi promiţi că mă duci la plimbate în Zăvoi? Poate urcăm şi la Capelă… Uite, am să te rog, dacă nu te superi, vino marţi cu trenu’ de Brezoi, ajungi aici pe la prânz, şi ia- mă de la ore. Vreau să mergem la bibliotecă, să-mi scoţi un abonament.
Era ziua surprizelor.
Cristina era şi nu era aceeaşi: posesivă şi răsfăţată. Părea că se joacă, exersând jocul seducţiei, fără să renunţe la drepturile câştigate: bani, afecţiune. Era convinsă că i se cuvine totul, că toată lumea îi era datoare. Obţinea tot ce îşi punea în minte. Cu toate acestea, din zi în zi, devenea mai imposibilă: plină de ură şi de invidie.
Andrei, cu toate că era subjugat şi se lăsa şantajat, îşi dădea seama că fata avea un caracter dificil şi un temperament frivol. Şi totuşi, nu putea să nu se lase în voia năvalnicului sentiment greu de controlat, imposibil, altfel. 
În săptămâna următoare, în ziua de marţi, aşa cum dorise Cristina, Andrei veni din nou să o vadă.
De data asta îl aştepta în salonul de primire, retrasă în colţul cel mai puţin luminat, cu genunchii dezveliţi, invitându-l din priviri şi cu un gest lasciv să se desfete mângâindu-i rotunjimile trupului tânăr.
Andrei închise ochii, gemând neputincios, hotărât să nu-şi piardă definitiv capul. Cel puţin pentru următoarele luni.
Antrenaţi în acest joc fără reguli, joc în care el se prefăcea că este mulţumit de faptul că i se permitea să iasă din când în când din rolul ingrat al protectorului, iar ea limitându-se doar la provocări nevinovate, s-au trezit prinşi într o complicitate dură. Chiar mai mult: se simţeau ca doi condamnaţi legaţi cu acelaşi lanţ.
– Nu crezi că, vrem nu vrem, prin voia şi forţa destinului o să mergem un timp pe acelaşi drum?
Întrebarea fetei îl făcu pe Andrei să tresară.
– Pe acelaşi drum?
– Da. Şi eu propun să-l luăm în piept şi să alergăm la bibliotecă… Doar de asta venişi, nu? (…)

fragment din romanul Și dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Adolescenţă suspendată / Eu şi Mioara / 8


adolescenta suspendata

(…) Ideea mea se dovedi a fi o catastrofă.
Atmosfera de poveste cu prinţi şi prinţese, cu mame vitrege rele şi taţi subjugaţi de farmecele îndoielnice ale unor femei vrăjitoare, nu are menirea de a mă ajuta să mă apropii de mama lui Răzvan. Dimpotrivă. În larma asurzitoare a copiilor care ţineau cu orice preţ să contribuie la realizarea spectacolului cu replici şi acţiuni proprii, simt cum femeia de lângă mine se aduna, se ghemuia în fotoliu, de parcă ar fi vrut să fie înghiţită, să dispară.
Şi pentru mine şi pentru ea, minutele trec greu, foarte greu.
Pentru a uşura cât de cât situaţia, mă prind în jocul prichindeilor şi particip intens la toate năzbâtiile lor: strig cât mă ţin puterile, aplaud apariţia personajelor în scenă, sau bat din picioare, mă prefac speriată atunci când pe scenă are loc o corecţie aplicată unui năzdrăvan. În cele din urmă, calvarul ia sfârşit.
Ieşim.
Răzvan, alarmant de cuminte, merge cu câţiva paşi înaintea noastră, cu mânuţele la spate.
Eu tac.
Mama lui Răzvan tace.
Penibil!
– Ce zici, mamă a lui Răzvan, intrăm în cofetăria de vis-á-vis? Plătesc eu. Poate reuşim să stăm şi noi de vorbă, aşa ca între fete…
Îmi mulţumeşte cu un zâmbet timid.
Traversăm.
Nu găsim nici o masă liberă.
Sunt invitată la masă, dar şi să petrec restul zilei în casa tatei.
De parcă aş avea nevoie de invitaţie – zic în sinea mea –, dar, Doamne, ce ipocrită pot să fiu! Mulţumesc frumos, răsplătind-o chiar cu un pupic trimis, cu un gest la modă, prin aer.
Luăm un taxi.
Acasă, încerc din răsputeri să fiu de ajutor.
Nici o şansă.
Totul fusese pregătit: mâncarea pusă în cuptorul cu microunde, masa aşezată ca la carte.
– Deea, vrei un aperitiv?
– Depinde, ce?
– Salată de fructe de mare…
Strâmb din nas.
–Trecem direct la supă, O.K.?
– Cum vrei. Nu-l aşteptăm pe tata?
– Ia masa cu nişte prieteni, o să ajungă spre seară…
– De unde ştii?
– Ştiu!
Răzvan se opune categoric: nu, vrea să vină tata. Şi pentru că nu ţine nimeni cont de dorinţa lui, apucă un colţ al feţei de masă şi trage. Catastrofa este iminentă. Instinctiv prind celălalt capăt al feţei de masă şi trag în direcţia opusă. Efectul: salvez (de la a se face cioburi) vesela, dar acţiunea mea îl supără pe băieţel.
– Eşti rea şi nu te mai iubesc. Îl iubesc doar pe tata…
– Treci în camera ta! O să mănânci atunci când te-o răzbi foamea. Acum pleacă!
Răzvan refuză. Dar, în cele din urmă, nu are încotro.
Nu sunt de acord cu pedeapsa. Dar, cum nimeni nu-mi cere părerea, tac şi ciugulesc câte ceva. Ajut la strânsul mesei şi la spălatul farfuriilor.
– Vrei să ascultăm muzică?
– Contează ce vreau?
– Desigur.
– Atunci să stăm de vorbă, dar de-adevăratelea…
Acceptă cu un gest simplu, ridicând din umeri: de acord.
– Bine… Cine eşti?
Mă priveşte lung, fără uimire, doar cu înţelegere.
– O femeie îndrăgostită…
Numai de un astfel de răspuns nu aveam nevoie. Prevăd că o să-mi plângă pe umăr, o să jure că n-a vrut să facă rău nimănui, bla, bla, bla.
– Ascultă…, nu mi-e la îndemână să-i rostesc prenumele, acasă la mine, ţi se spune cealaltă, sau mama frăţiorului nostru.
– Deea, eu sunt Mioara, aşa m-a botezat naşa…
Mă simt ca şi cum cineva m-ar fi surprins în baie, dezbrăcată.
Pentru prima oară, după acea vară cumplită, îmi trece prin cap idee că, în urma destrămării familiei mele, nu numai noi am suferit. Nici ea nu a avut drumul presărat cu petale de trandafir…
– Mioara! Ei bine, chiar îl iubeşti pe tata?
– Da! Nimănui în lumea asta nu i-aş răspunde la o astfel de întrebare, doar ţie… Pentru că tu ai fost cumva de partea noastră… Nu, e prea mult spus, tu ai încercat să nu ne judeci chiar atât de aspru, de categoric, n-ai aruncat cu piatra… Vrei să ştii cine sunt… Ascultă!
Am, chiar dacă acum ne priveşte de undeva de sus, şi eu, ca fiecare, o mamă. A fost o femeie frumoasă, ambiţioasă, rebelă, mereu pusă pe harţă, mereu gata să calce în picioare pe oricine ar fi îndrăznit să se interpună între ea şi planurile ei. Planurile ei, din păcate, erau atât de nerealiste încât nimic nu-i ieşea. A vrut să fie o femeie independentă, dar a sfârşit prin a fi întreţinută; la început de bunicii mei, apoi de diverşi bărbaţi… Drama ei a fost aceea că aproape toţi bărbaţii din viaţa ei o vedeau frumoasă şi atât… Nedrept.
Avea stil, era inteligentă, afectuoasă şi, mă gândesc, ar fi fost capabilă să fie şi loială, dacă cineva i-ar fi cerut, ar fi avut nevoie de devotamentul ei…
Anii treceau, ea contabiliza eşecurile.
Între timp, m-a născut pe mine.
O perioadă scurtă, mult prea scurtă, a încercat să ia viaţa aşa cum era: nici bună, nici rea.
O astfel de existenţă era departe de viaţa la care visase dintotdeauna.
Cu toate că se agăţase de mine ca de un colac de salvare, nu a fost suficient. Dimpotrivă, curând a considerat că un copil îi punea nenumărate piedici.
La nici doi ani, am fost expediată la bunici.
Nu i-a fost mai bine.
A strălucit câteva luni, apoi a avut o cădere dramatică.
Neputând să accepte ceea ce era evident, s-a refugiat în băutură.
A urmat dezastru.
Slăbită, scârbită de viaţă, n-a putut trece pragul critic, chiar şi pentru o femeie echilibrată, vârsta de treizeci de ani de ani, s-a sinucis…
– Dar tu, tu cum ai crescut?
– Aşa cum cresc copiii…
Sunt pregătită să-i adresez şi alte întrebări.
Simt, însă, în spatele meu, o mişcare uşoară, dar insistentă, rugătoare. (…)

din volumul Adolescenţă suspendată, Corina Victora Sein, Ed.  Excelsior Art. 2008,

Cercul de oglindă / Dilema Dianei


Avertisment

(…)

Dolina încerca să țină pasul cu Olimpia. Se temea să rămână singură. Se tot chinuia să găsească un subiect de discuţie, dar îşi dădu seama că a pierdut uşurinţa de altă dată, când din nimic încropea un dialog. Să discute despre vreme? despre modă? Vremea era aşa cum era, moda n-o interesa. Oare despre ce vorbesc, două prietene, când se văd după un număr de ani cu totul întâmplător? Dolina fu scuturată de un frison. Pieptul îi sălta convulsiv şi simţea ochii grei sub pleoapele şi mai grele, se surprinse constatând că, de fapt ea nu avea o prietenă, că nu mai stătuse, de multă vreme, în faţa vreunei ceşti de cafea, aşa fără vreun scop. Desigur, ieşea mult în lume. Dar ieşirile ei semănau mai mult a obligaţii. Acolo se discutau doar probleme serioase legate de plan, realizări, export, locuri fruntaşe pe judeţ şi pe ţară. Acum îşi dorea să rămână, cât mai mult timp, cu Olimpia. Dar cum? Brusc îşi aminti că Diana purta, seară de seară, discuţii lungi, la telefon, cu o colegă, despre campionatul mondial de fotbal. Înghiţi în sec şi întrebă:
– Crezi că ai noştri trec de brazilieni?
Olimpia o privi cu gura uşor întredeschisă. Parcă i se ceruse părerea asupra destinului ultimului trib de indieni descoperit în cine ştie ce cotlon al lumii.
– …fotbal, mondiale… bâigui Dolina jenată.
– A? Se miră Olimpia. Nu, n-au nici o şansă. Antrenorul e un bou, jumătate din lot a fost alcătuit din jucători fără valoare. Fanii susţin că ar fi fost constrâns da’ eu nu cred…
– Da, sunt de părere că în sport ar trebui să primeze doar calitatea, aptitudinea.
Olimpia ridică din umeri.
– Eu mă omor, de fapt, doar după gimnastică şi atletism. Gimnastica are un scop; formarea unui echilibru fizic şi psihic, atletismul presupune un corp sănătos, armonios… şi amândouă desăvârşesc omul prin rigoare şi energie… Te las, vine tramvaiul meu. A, dacă ai nevoie de mine mă găseşti la Spitalul judeţean, am obţinut postul de şef de laborator… Ăsta e motivul pentru care am ieşit în oraş, să- mi plimb bucuria… Am fugit! Pa!
Olimpia traversă în grabă strada. Aerul era cald, calm, neclintit. Dolina, încremenită pe trotuar, îi strigă:
– Postul, tău vechi, a fost ocupat?
Olimpia se opri, se întoarse, îşi făcu drum printre un şir de maşini şi reveni lângă Dolina.
– De ce întrebi?
– M-am gândit că poate… răspunse Dolina cu voce tristă.
– Nu te cred!
– Vorbesc serios…
– Te-ai săturat de bine? Zău, nici nu te văd aplecată pe microscop numărând hematiile sau urmărind un prăpădit de bacil oarecare…
Ochii Dolinei erau umezi şi trişti. Olimpia continuă însă cu un ton ironic, răutăcios:
– Ţi-ai adus aminte că ai o diplomă în buzunar? Sau o faci din capriciu?
– Să zicem că sunt nevoită…
– Nevoită? Şi stăpânul tău, orgolios, ce o să spună? O să fie de acord să te întorci acasă mirosind a dezinfectant?
– Olimpia, trebuie să accepţi că uneori în viaţă…
– Știu, o întrerupse Olimpia, ştiu şi te rog să mă crezi că uneori m-am gândit la tine…
Urmă o tăcere lungă. Apoi Olimpia se uită la Dolina cu o faţă hotărâtă.
– Nu vreau să mai pierd un tramvai… Postul e încă vacant. Săptămâna viitoare se ţine un concurs pentru cine doreşte să-şi încerce şansa… da’ tu n-ai nevoie de noroc, tu îl ai pe bărbatul tău… Am fugit!
– Te felicit pentru avansare! reuşi să zică Dolina.
– Las’ că sărbătorim altă dată evenimentul…
Dolina se simţea obosită. Privi în jur cu oarecare iritare, căutând o pe Diana. Înainte de a o zări, auzise printre copacii înverziţi ai parcului nişte ţipete ascuţite. Recunoscu vocea Dianei şi intră alergând în parc.
Pe suprafaţa asfaltată de la marginea terenului de joc, o mulţime de fetiţe şi băieţi se întreceau patinând pe rotile. Siluetele lor graţioase punctau peisajul. La început, Dolina nu înţelese de ce ţipa Diana, dar o văzu, în mijlocul pistei, încercând să smulgă de la centura unei fetiţe, ce o întrecea în înălţime cu un cap, un obiect plat.
– Diana, strigă ea de cum ajunse în apropiere, ce faci? ce te a apucat?
Fata întoarse către ea chipul descompus de încordare şi răcni:
– Afurisita asta nu vrea să-mi dea şi mie walkman ul!… Şi, profitând de o clipă de neatenţie a adversarei, trase şi obiectul disputat trecu în mâinile ei. Dolina privea uluită. Diana, cu mişcare sigură, făcu să zboare căştile de la urechile fetiţei, apoi aruncând o privire victorioasă şi, cu degetele tremurânde, le fixă pe propriul ei cap. Cu aparatul în mâna stângă pe care o ţinea întinsă înainte, începu să alunece cu mişcări ritmice şi energice pe asfalt. Fetiţa care fusese atât de brutal deposedată de radio casetofon se strecură atentă şi veni lângă Dolina. O privi lung. În ochii ei mari, aproape negri, strălucitori, nu încăpea nimic în afară de un uriaş, reproş. Dolina vru să-i prindă umărul, dar fata, fără să se depărteze, se feri şi gestul ei căzu în gol.
Diana, transfigurată de plăcere, îşi dăduse capul pe spate şi scotea exclamaţii scurte.
– Diana! vino imediat aici! strigă Dolina.
Fata tocmai executase o piruetă şi încântată de ea însăşi, se avântă mai departe.
– Diana! o chemă din nou Dolina, fără nici un rezultat.
Fetiţa de lângă ea spuse:
– Nu vă aude, muzica de la căşti… Avea vocea joasă şi potolită.
– De ce te laşi jefuită?
Fata o privi drept în faţă. Ochii ei erau senini, fără nici un fel de umbră.
– E mai puternică decât mine…
Un răspuns atât de potolit dar direct o puse pe Dolina în încurcătură.
– Câţi ani ai? întrebă ea mai mult ca să zică ceva.
– Cincisprezece!
Diana, pusă pe glumă, făcu un cerc larg în jurul lor ca și cum dorea să fie aplaudată. Dolina o prinse de mână și o ogligă să iasă din joc.
– Cere ţi scuze!
– Cui? întrebă Diana şi toată fiinţa ei se înţepeni.
– Ei! porunci Dolina şi arătă spre fata care rămăsese cuminte lângă ele.
– Ăsteia? Mă faci să râd… zise Diana ofensată
– Înapoiază-i aparatul. O să cer eu scuze pentru tine…
– Mama, da’ tu ştii cine e neisprăvita asta?
Dolina, neslăbind-o din privire, întrebă:
– Tu ştii?
– O, da, tată său e curier, îl ţine tata din milă…
Dolina ridică palma şi o lovi cu putere.
– Taci şi fă ce-ţi spun!
Diana, uluită, îşi duse mâna la obrazul lovit, se uită în dreapta, în stânga, scoate căştile, desprinse aparatul de sub cureaua pantalonilor, le puse jos şi rosti printre dinţi:
– Să şi le ia!
Fata se aplecă, ridică aparatul, îl strânse în mâini, se întoarse spre Dolina şi salută:
– Sărut mâna! şi fugi.
Diana pufnea pe nări furioasă.
– Mamă, m-ai lovit în faţa ei…
– Ascultă, ceea ce ai primit este numai o parte din ce meriţi, o să mai vorbim când ajungem acasă.
– Da’ nu realizezi că m-ai înjosit în faţa unei…
– Taci! îi porunci Dolina, nimeni nu-ţi dă dreptul să-i judeci pe alții.
– De ce? întrebă fata mirată, dar rămăsese aproape încremenită văzând lacrimi în ochii mamei sale. Se foi câteva clipe, apoi zise cu aerul că ar fi dat peste o explicaţie târzie: aşa mi s a părut mie că e bine, să aduc mereu aminte celorlalţi cine sunt, dar dacă tu crezi că nu e tocmai corect, o să mă mai gândesc… (…)

fragment din romanul Cercul de oglindă, Corina Victoria Sein, Editura Eminescu, 1990

Capitolul 3


COPERTA -- JURNALUL FETEI-LUP

Îmi petreceam cea mai mare parte a timpului căutând anunţuri pe internet despre câini de vânzare cât mai aproape de oraşul meu. Reuşisem să aleg o rasă fără prea mult chin… ştiam ce vreau înainte să anunţ pe cineva că vreau câine.
Visele pe care continuam să le am mă făceau să mă simt tot mai conectată sau mai legată de lupi. Aşa că, având în vedere că nimeni nu mi ar fi permis să ţin un lup adevărat în curte, chiar şi în cazul în care aş fi găsit unul… am ales altceva. Rasa cea mai apropiată de lupul original, rasa care mă pasionase de prima dată când văzusem un exemplar în oraşul nostru. Husky Siberian.
Am căutat ore întregi, zile la rând… şi în final am găsit un anunţ, la 60 de kilometrii distanţă de oraşul meu.
De vânzare pui Husky siberian din părinţi cu pedigriu, ambii campioni.
Mama mi a spus că acesta va fi cadoul meu de Crăciun, că ea îl va plăti… aşa că am luat legătura cu stăpânul. Mi a spus că mai are trei femele şi un mascul, iar cum eu voiam un mascul… i am spus să mi l rezerve. A spus că puii sunt încă mici, că îi dă abia când vor avea o lună jumătate.
Aşa că acum nu puteam decât să număr zilele… şi să aştept.
Nu îmi venea să cred că asta chiar se întâmpla. Chiar urma să am un căţeluş! Un căţeluş doar al meu!
Număram zilele… colegii de liceu ştiau că îmi voi lua un câine… şi tot ce spuneau era faptul că nu m au mai văzut niciodată atât de entuziasmată. De nimic. Aşa era. Pentru prima dată… zâmbeam, zâmbeam din tot sufletul.
Nu m am gândit niciodată la entuziasm ca fiind atât de intens. Am fost entuziasmată şi mai demult… de mai multe lucruri, precum faptul că plecam în vacanţă, sau faptul că venea mama acasă. De asemenea eram entuziasmată când eram chemată să cânt la vreun eveniment, sau când venea Crăciunul. Mereu mi a plăcut Crăciunul. Felul în care se aduna toată familia, din toate părţile, buna dispoziţie şi zâmbetele care strălucesc pe buzele noastre… Bucuria pe care o poţi citi în ochii copiilor atunci când prin geamurile uşii se văd luminiţe colorate, semn că Moşul nu a uitat nici anul acesta. Teama şi nerăbdarea cu care deschid uşa şi uimirea din ochii lor la vederea brăduţului mereu atât de frumos decorat şi a mulţimii de cadouri de sub el.
Zilele treceau. Entuziasmul meu creștea pe zi ce trece… abia așteptam! Vorbisem pe internet cu proprietarul câinilor, și poza pe care mi a trimis o cu cei cinci pui era singurul lucru pe care îl aveam în minte. Mă uitam la ea zilnic.
Și într un final mult așteptat… este în sfârșit joi, 21 decembrie. Iarna în care viața mea urma să se schimbe complet, deși eu nu mă gândisem la asta. Dimineața la prima oră, eram cu mama în autobuz, peste măsură de nerăbdătoare. Nu mi încăpeam în piele de fericire, chiar urma să merg să îl vad… și mai mult de atât… urma să îl iau acasă… Propriul meu câine Husky!
Am ajuns în oraș pe la ora 10… Am sunat proprietarul, și ne a dat indicațiile necesare ca să ajungem la adresa crescătoriei.
Mă simțeam atât de ciudat, nici nu puteam descrie în cuvinte. Parcă aveam în stomac o mulțime de fluturași, disperați să iasă afară. Mă simțeam atât de ciudat, aveam niște emoții pe care nu le pot descrie nici acum în cuvinte. Simțeam lucruri pe care nu le mai simțisem niciodată în viața mea. De la un timp, de când toată treaba cu visele, aveam impresia că simt totul mult, mult mai intens decât de obicei. Acum aveam mai multe emoții decât atunci când trebuia să cânt pe scenă, în fața unui public. Și tot gândindu mă la cum mă simt, și la cum va fi când îl voi vedea… nici nu mi am dat seama că am ajuns în fața crescătoriei. Telefonul îmi sună pentru a cincea oară, răspund și spun că sunt în fața porții. În mai puțin de un minut, crescătorul, Michael, ne deschide poarta și ne poftește înăuntru.
De cum am intrat, trei Husky siberieni adulți și doi malamuți de Alaska ne au întâmpinat. În timp ce mama discuta cu proprietarul, spunându i cât de tare mi am dorit acest câine… eu eram înconjurată de cei cinci câini. Primul lucru pe care l am constatat cu uimire a fost faptul că deși nu îi cunoșteam, și nici ei pe mine, era prima dată când eram în preajma a mai multor câini din aceste două rase superbe, nici ei, nici eu, nu ne simțeam ciudat. Eu… mă calmasem brusc. Toate emoțiile mele dispăruseră ca un fum. Mă simțeam… bine, ca și cum eram cu familia mea. Mi se părea puțin ciudat, dar nu am băgat de seamă. Câinii veneau pe lângă mine, curioși, purtându se nu ca și cum eram un om străin pe teritoriul lor. Ci ca și cum eram una de a lor.
După ce i am mângâiat pe fiecare, Michael mă întreabă daca vreau să văd puișorii. Cu pulsul crescând și vocea tremurândă am spus că da.
Acum, în timp ce scriu, revăd în fața ochilor fiecare moment din acea zi, ca și cum ar fi fost ieri. NU cred că am să pot uita vreodată.
Era zăpadă afară. Spre deosebire de ultimii ani, în care nu se mai prea potrivise să ningă de Crăciun… în anul acela ningea. Era alb peste tot, zăpada avea vreo 20 de centimetrii și steluțe de argint continuau să cadă din cer, topindu se atunci când îmi atingeau fața cuprinsă de emoție. Mă simțeam ca într un film, Michael mergea în față cu mama, iar eu în urma lui, înconjurată de câini.
Michael mă duce la o curte mai micuță, unde erau puii, și îmi spune să intru să văd dacă îl recunosc pe cel care urma să fie AL MEU. Am deschis ușa, și am început să tremur. Cinci ghemotoace mici, alb cu negru, sau alb cu gri, toți cu ochi albaștrii, se jucau fără nici o grijă.
Sute, mii de sentimente mă încercau deodată, sentimente pe care nu le înțelegeam, nu le cunoaștem, sentimente pe care nu le am mai avut niciodată și pe care nu credeam că sunt în stare să le simt. Nu credeam că o să fiu vreodată încercată de asemenea emoții puternice.
Un cățeluș dintre cei cinci trăgea cu dinții de urechiușa altuia dintre ei, și ținea o lăbuță peste căpșorul altuia. Tremuram din tot corpul, fiori înghețați și calzi în același timp îmi străbăteau fiecare părticică din corp. Din nu știu ce motiv, ochii mei erau fixați pe el, cel mai viteaz dintre puișori. Cățelușul cel mai curajos dintre toți, dă drumul urechiușei celuilalt, și ridică privirea spre mine.
Acea privire de gheața, de oțel, albastrul acela ireal de metalic… Privirea lui metalică a străpuns cel mai profund punct al ochilor mei căprui, și am cedat, copleșită de emoție.
Am căzut în genunchi, nemaiputând să mă controlez, iar el, cel mai curajos și cel mai curios dintre toți… alerga spre mine printre fulgii de zăpadă, încă uitându se fix în ochii mei. Atunci, am avut pentru prima dată senzația că pământul vibrează sub lăbuțele lui albe. Și cum am simțit această vibrație înviindu mi fiecare venă din corp, trezindu mi fiecare nerv… am știut.
– El e, am șoptit. El e.
L am ridicat în brațe, nevenindu mi să cred cât putea fi de frumos. Inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că pe lângă mine, o pot auzi și ei. Ținându l în brațe, pe lângă inima mea pe care o auzeam bătând frenetic mai să îmi sară din piept, mai era ceva. Auzeam, simțeam. Chiar acolo, în brațele mele, o inimioară mică, bătând în același fel cu a mea. În același timp. La fel de frenetic, la fel de nebun, la fel de emoționată ca a mea. La fel de curioasă, la fel de bucuroasă. O inimă de lupișor, o primă inimă la fel ca a mea. Și în momentul acela… eu, dar și el, am înțeles. De acum nu mai eram singuri! De acum, eram două ființe, două inimi care băteau la fel. De acum, viața mea urma să se schimbe, și nimic nu mai avea să fie ce a fost. Nimic nu mai avea să fie la fel. Eu nu mai aveam să fiu cine am fost.
Fără să îl las din brațe, nici măcar pentru o secundă, deoarece, deși știam că e al meu de acum… sunetul inimii sale bătând la unison cu a mea mă liniștea… și mă făcea să mă simt într un fel în care nu mă mai simțisem niciodată. Nu știam ce era acest sentiment. Poate părea ciudat, dar chiar nu aveam idee ce simțeam, ce era acest sentiment care îmi încălzea inima. Nu era bucurie. Știam cum se simte bucuria, și nivelul de bucurie pe care îl simțeam eu depășea orice limită mi am imaginat vreodată. Dar mai era ceva. Nu știam ce era, dar îmi plăcea la nebunie. Se simțea atât de cald… atât de bine.
Cu el în brațe am semnat actele de la crescătorie, și, deși venisem acolo cu o listă de potențiale nume pentru el… nu am putut să aleg nici unul. Erau nume deosebite, dar nu suficient de deosebite ca să îl descrie pe el. Urma să mă gândesc la asta pe drum.
Nu mi mai încăpeam în piele de fericire. Nu puteam să îmi dezlipesc ochii de la el… era pur și simplu atât de frumos. Felul cum respira în brațele mele, felul cum îl simțeam, atât de cald, atât de viu și de mic, al meu. Trebuia să îl ducem acasă, cu autobuzul. Tehnic, nu aveam voie cu animale în autobuz. Dar atât era de mic, încât șoferul nici nu îl observase în interiorul gecii mele.
Mama spune de fiecare dată că nu va uita niciodată acel drum spre casă. Era mic, îi era sete probabil, afară era frig și geamurile erau aburite… iar puișorul meu începuse tacticos să lingă geamul autobuzului.
Tot atunci, pe același drum i am decis și numele.
Pe scaunul din fața noastră era un băiat, puțin mai mare ca mine. Nu îl cunoșteam, nu îl văzusem niciodată în viața mea, și probabil nici nu era din orașul meu, așa că probabil nici nu aveam să îl mai văd vreodată.
Curios, și evident cucerit de frumusețea micului meu lupișor, se întoarce în spate și intră în vorbă.
– Ce frumos cățeluș ai. Cum îl cheamă? Întreabă el prietenos.
– Mersi. Nu m am decis încă ce nume să îi dau. Am mai multe posibilități, dar mi se pare că nu i se potrivește niciuna complet. Numai ce l am primit cadou de Crăciun de la mama, încă încerc să mă decid, zic eu fără să îmi iau ochii de pe el.
– Da, știu cum e, spuse băiatul. Și eu am avut un câine mai demult, nu era Husky, era un bichon alb, și tare mult ne a luat să îi găsim un nume. Până la urmă, i am spus Happy, și tare drag ne a fost de el. Păi, să ai noroc de el, mai adăugă el și se întoarse la locul lui, punându și înapoi căștile în urechi.
– Și acesta sună bine, nu i așa? Întreabă mama și se uită la mine. Happy.
M am uitat la ea și apoi iarăși la el. Ghemotocul meu somnoros moțăia în brațele mele. Îl mângâiam continuu și nu îmi puteam dezlipi ochii de pe el. Atât de frumos, atât de mic, atât de… al meu. Happy. Suna bine într adevăr. Și parcă i se și potrivea. El era, într adevăr, fericirea mea. Primul lucru care chiar mă făcuse fericită. Nu era un nume des întâlnit, era special, era scurt și cu rezonanță, și dacă mă gândeam mai bine… parcă nu i s ar fi potrivit altceva. I am spus Happiness, știind că oricum o să îl strigăm cu toții prescurtat… Happy. Drumul spre casă trecuse mai repede decât de obicei. Și înainte să ne dăm seama, am ajuns în stația din orașul meu, unde bunicul ne aștepta cu mașina.

din romanul Jurnalul Fetei-Lup, Bella White, Ed. Excelsior Art, 2015

Eu, Deea / 7


apa3

(…)

Sătenii ne lăsau cu ale noastre, se obişnuiseră cu ciudăţeniile bunicii, dar eu prindeam câte o privire stranie, aruncată spre noi, şi sufeream cumplit: nu voiam cu nici un chip să ne compătimească cineva sau să o considere pe bunica nebună…
Ei nu‑i păsa.
Era altfel decât celelalte femei din sat: nu avea nici o prietenă, nu simţea nevoia să iasă, în ceasurile de răgaz, pe uliţă, să trăncănească, să pună ţara la cale.
„Nu înţeleg de ce aş pierde timpul cu nimicuri, când sunt atâtea de orânduit în ogradă şi de ce să‑mi spun necazul sau bucuria în palmă, pentru a fi vânturate de cumătra de peste drum? Le are şi dânsa pe ale ei, nu are ce face cu ale mele. E păcat mare dacă încerci să arunci pe umerii altuia necazurile şi bucuriile tale: necazurile sunt încercări la care te pune viaţa, rezolvă‑le singur, iar bucuriile, atunci când se îndură Cel de sus să ţi le trimită, gospodăreşte‑le cu cumpătare, ţine‑le cât mai mult în tine ca şi când ai şti că de altele nu o să mai ai parte…”
Puţini erau cei ce o iubeau pe bunica. Mie‑mi era dragă.
Sub duritatea afişată o simţeam slabă, fragilă.
Uneori, noaptea, făceam planuri şi îi vorbeam în gând: las’, bunico, când o să fiu mare o să te răsfăţ, n‑o să te las să munceşti… Mâinile ei, mari, puternice, nervoase, în mişcare de dimineaţa până noaptea, atât de muncite, care nu ştiau să mângâie, mă făceau să plâng.
Plângeam înfundat.
Plângeam de milă pentru ea, pentru mine, pentru bunicul.
Am iubit‑o, în felul meu. Şi ea m‑a iubit… Totuşi, în felul ei de a fi, au existat excepţii.
În zilele când se sfârşea un an şcolar, bunica era cu totul alta. Transformarea avea loc cu ceva timp înaintea, în zile premergătoare festivităţii de închidere a anului şcolar. Atunci îmi acorda o atenţie deosebită: mergea cu mine prin livezi să culegem flori pentru coroniţa pe care trebuia să o duc la şcoală. Seara, ne aşezam pe pragul casei şi aranjam florile într‑o împletitură artistică ce le făcea pe colegele mele să fie geloase şi invidioase.
Mă însoţea la şcoală, dar rămânea în umbră.
Eu, bucuroasă, atunci când coboram de pe scenă cu coroniţa pe cap, mă duceam glonţ la ea, nutrind speranţa că o să văd pe chipul ei măcar un pui de zâmbet.
Nu mă îmbrăţişa, nu mă săruta.
Mă lua de mână, strângându‑mi degetele cu palma sa puternică, într‑un fel anume – parcă ocrotitor, parcă a felicitare.
Acasă, îi striga bunicului:
– „Ia adă ciocanu’ acela şi un cui din şopron.”
Lua ciocanul şi cuiul pe care, după ce controla vârful, îl bătea în peretele prispei, lângă uşă, se uita la mine un timp, apoi lua coroniţa şi o agăţa în cui. Se trăgea un pas înapoi, privea o clipă, zvârlea ciocanul şi spunea:
– „Gata cu distracţia. La masă!”
Coroniţa rămânea acolo până vara viitoare, când aduceam o altă coroniţă care îi lua locul… Pe cea veche o depunea pe fundul unei lăzi de zestre…
Acum ştiu că, în acele clipe, era mândră, tare mândră… Din păcate a fost lângă mine doar în primii ani… patru coroniţe.
Atât am putut să fac pentru ea.
S‑a stins pe neaşteptat, atât de grabnic, încât nu am avut răgazul să fim îngrijoraţi. Când s‑a îmbolnăvit, a tăcut. Aşa cum a tăcut o viaţă. S‑a luptat singură cu răul, cu spaimele…

O dimineaţă obişnuită.
Nimeni nu aprinsese focul în vatră. Nimeni e un fel de a spune, pentru că aprinderea lui era datoria sacră a bunicii.
Derutată, iau din vadra cu apă un canci plin şi, aşa cum făceam în fiecare zi, fie că era vară sau iarnă, îmi umplu mâinile făcute căuş şi‑mi împrospătez faţa, apoi ies.
În ogradă, păsările făceau o gălăgie asurzitoare. Cereau să fie hrănite. În grajd animalele tropăiau neliniştite.
În casă nici o mişcare.
Mă furişez sub fereastra de la camera bunicii. Privesc printre muşcate şi o văd în pat.
Nu se mai întâmplase aşa ceva.
Îmi fac curaj şi intru. Mă apropii şi o întreb:
– Eşti bolnavă?
Nu‑mi răspunde, îşi mişcă doar capul pe pernă: „aşa şi aşa”.
Mă uit la ea şi nu‑mi vine să cred.
Întinsă sub pătură, cu părul răsfirat pe pernă, semăna şi nu semăna cu bunica mea. Aveam în faţă o femeie frumoasă, aşa cum nu mai văzusem. O asemăn cu un tablou pe care‑l admirasem la muzeu.
Simt că îmi este foarte dragă. Îi prind mâna, o mângâi, o duc spre buze, o sărut uşor, apoi o lipesc de obrajii mei.
Nu se opune.
Am chiar impresia că degetele ei aspre îmi pipăiau faţa.
Mă consider încurajată.
Bunica, cea mai severă şi mai neiertătoare din câte femei cunoscusem, se lăsa mângâiat şi mângâia la rândul ei…
Nu ştiu cum, dar elementul surpriză dispare aşa cum apăruse: rapid, într‑o clipă…
Doar chipul îi rămânea iluminat, ochii ca două fântâni adânci, fără să clipească, mă priveau într‑un mod care‑mi da fiori de plăcere, de mândrie: eu eram nepoata acestei femei, ea era bunica mea.
Ceea ce văd, ceea ce simt, ceea ce gândesc îmi induce o stare de spaimă.
Bunica îmi ghiceşte tulburarea.
Îşi trage mâna din strânsoarea pumnului meu şi‑mi porunceşte să‑i aduc icoana ce se afla pe peretele dinspre răsărit.
Mă ridic – era şi timpul –, altfel nu mi‑aş mai fi putut stăpâni lacrimile. Iau icoana, o şterg de praf şi mă aşez pe marginea patului. Bunica o prinde cu o mână, în vreme ce, cu cealaltă, o întoarce şi sfâşie hârtia protectoare. De sub ramă cade, pe pătura ce o acoperea, un obiect strălucitor. Era un lănţişor de argint de care atârna un mic medalion de o formă geometrică nedefinită: între dreptunghi şi romb, de dimensiuni impresionante faţă de fineţea lănţişorului. Bunica nu‑l atinge. Îmi face semn să‑l iau. Mă supun. Atingerea metalului îmi sporeşte stare de panică. Nu am timp să reacţionez în vreun fel, bunica îmi şopteşte:
– „Deschide‑l!”
Vocea caldă, tonul blând, îmi aduc ceva linişte în suflet şi siguranţă în mişcarea degetelor.
Deschid dispozitivul ce unea părţile medalionului şi, cu un clic, îl desfac.
Mă aşteptam să dau peste vreo fotografie, dar nu era aşa. În metal fuseseră săpate câteva cuvinte. Întreb, cu privirea, să citesc?
– „Doar pentru tine…”, condiţionează bunica…
Descifrez literele nu prea clare: Ţi‑l doreai. Ia‑l! Nu înţeleg nimic. Bunica mă lămureşte:
– „Cândva, într‑un moment de slăbiciune, i‑am mărturisit mamei tale, că, în tinereţe, tare aş fi vrut să prind la gâtul meu un lănţişor de argint… Nu a fost o fată bună, în schimb nu a uitat dorinţa mea neîmplinită. L‑am primit cu o zi înainte de a‑şi pune capăt zilelor. Acum e al tău. Să nu permiţi niciodată, nimănui să vorbească urât despre mama ta! Auzi?”
Părea să aibă nevoie de promisiunea mea, de un jurământ. Încerc să o îmbrăţişez. Schiţez un mic gest, dar privirea ei, ca oţelul, mă opreşte, apoi se întoarce într‑o rână, cu spatele la mine.
Înţeleg.
Ies din cameră şi îl caut pe bunicu‑meu.
Îl găsesc în vie, în spatele casei. Stătea pe un scăunel şi fuma.
– „O pierdem…”
Înainte de a apune soarele, s‑a stins… Ne‑a părăsit aşa cum ne purtase de grijă ani şi ani: tăcută şi puternică…
A plecat fără să afle că soarele răsărea şi apunea, în fiecare zi, şi pentru ea…

 

fragment din romanul Adolescență suspendată, Corina Victoria Sein, 2005

Adolescență suspendată / Ea, soția tatălui meu


adolescenta suspendata

Da. O să‑i vizitez pe tata şi pe mama mea vitregă.

Cine e soţia tatălui meu?
Numele ei este…
Nu contează numele!
Atunci când tata a hotărât să ne părăsească, abia împlinise douăzeci şi unu de ani, avea cu doi ani mai mult decât Anna. Era şi este, în opinia mea, o făptură delicată, mult prea tânără pentru tata, un piculeţ naivă, nepregătită şi deloc potrivită pentru a o înlocui pe mama în viaţa tatei, mă refer la viaţa socială, spirituală.
Nu a fost, nu este o femeie frumoasă.
E drept, are plăpândul şi trecătorul farmec dat de tinereţe.
Mă întreb: oare este de ajuns pentru a‑l ţine lângă ea pe un bărbat aşa cum e tata: erudit, generos, sever în selecţia cercului de prieteni şi a acelora de care el a hotărât să aibă grijă, neiertător şi dur cu cei ce încearcă să‑i intre sub piele, folosindu‑se de metode nu prea ortodoxe atunci când vrea să scape de cineva? E şi mai neiertător cu cei ce se dau plini de virtuţi, dar se dovedesc, în final, a fi lepre. Astfel de persoane nu au nici o şansă cu tata. Îi simte, îi demască, le smulge masca fără milă.
Ea, soţia tatălui meu, la prima vedere, nu pare a se încadra în tiparul femeilor care s‑ar putea numi jumătatea ideală.
Am mai spus: nu este o frumuseţe, nu este sociabilă, nu este spontană.
Este, în schimb, timidă, dar nu acel gen de timiditate ce dă farmec femeilor tinere, mai degrabă este confuză, nesigură, nu se iubeşte pe sine şi, colac peste pupăză, cum ar spune bunica, are nu pronunţat spirit de turmă.
Şi iată cum apar întrebările: ce a văzut tata la ea?
Jur că o să aflu.

Pentru a ajunge la vila tatei, trec pe lângă un râu magnific, la care ajung coborând câteva trepte largi, ce se sfârşesc brusc, chiar în malul abrupt. Pe aceste trepte, din piatră translucidă, pare să calce, să trăiască toată lumea. Din zori şi până spre miezul nopţii, acestea sunt călcate de mai toţi cei ce locuiesc în cartier, în drumul dinspre casă sau înspre casă.
Aglomeraţie şi zgomot.
De‑a lungul malului, chiar din apropierea treptelor, au fost amplasate bănci. Una lângă alta. De parcă cineva ar fi bănuit nevoia oamenilor de a se opri o clipă din graba lor şi de a se aşeza, pur şi simplu, pentru a se odihni sau pentru a gusta un strop de frumuseţe, de puritate înainte de a se închide în micul lor univers casnic.
Şi într‑un caz şi în celălalt, eu, privindu‑i, în aceste clipe, îi bănuiesc pierduţi în speranţele şi aspiraţiile lor, în capcanele întinse de viaţă, în cântecele melodioase izvorâte pentru fiecare altfel.
Clopotele bat, foarte aproape.
Prin uşile mari, deschise, ale edificiului, întrezăresc câteva femei rugându‑se; cineva, de sus, de la balcon, unde‑şi duc veacul câţiva corişti, intonează o melodie şi toţi, cei care ne aflăm pe malul apei, ne întoarcem cu faţa spre Catedrala Mitropolitană şi ascultăm într‑o tăcere desăvârşită.
Pe malul celălalt al râului, văd, printre alte clădiri, casa tatei situată la cotitura bulevardului străjuit de salcâmi. Nu este mai arătoasă, dar cele câteva elemente în stil brâncovenesc îi dau un aer personal, îmbiind, pe oricine ar lăsa privirea să zăbovească asupra ei, să‑i dea atenţie şi, dacă are curajul, să pătrundă înăuntru pentru a cunoaşte cine şi cum trăiesc cei de acolo.
Eu de ce nu mă grăbesc?
Nu am pornit, oare, la drum pentru a afla cum trăieşte cu adevărat tata în căminul său, altul decât al meu, al Annei, al mamei?
Ba da!
Revin şi întreb, mă întreb: cine e femeia care a luat locul mamei?

Înainte de a se angaja la firma noastră, era educatoare. Profesiune prost aleasă pentru că ea nu poate fi, cred eu, tandră şi nici plăcută, nu are puterea de a seduce un copil. Aceste defecte, să le numesc, au devenit amintire de cum i s‑a oferit un scaun, un birou, o leafă bună. Toate acestea, dar mai mult ca orice, norocul de a avea şef un om ca tata, au contribuit la schimbarea ei.
Mama şi Anna spun că timiditatea şi modestia, pe care le afişase la angajare, au devenit în scurt timp o ruină, iar adevăratul fond al naturii sale s‑a dezlănţuit de îndată ce a descoperit că tatei i se cam scurgeau ochii după nurii ei.
Se pare, dacă e să dau crezare judecăţii mamei, că tipa nu a pierdut prilejul şi nici nu a lăsat să treacă zilele doar cu ocheade şi apropouri discrete: a trecut la atac. După nici două luni a rămas însărcinată.
Bietul tata!
În fine, tot ce ştiu, până în acest moment, despre această legătură, sau, mă rog, aproape totul, sunt concluziile mamei.

Astăzi am cu patru ani mai mult decât în ziua aceea de vară în care, pe neaşteptate, a căzut peste cerul casei noastre, fărâmiţând unitatea familiei mele, vestea divorţului.
Timpul mi‑a adus o oarecare maturitate, mai accentuată şi mai temeinică decât maturitatea ce i‑a marcat pe prietenii mei.
Anna, dacă aş avea ocazia să‑i vorbesc despre această transformare, s‑ar arăta sceptică, ar strâmba din nas. Poate, dacă ar fi în toane bune, m‑ar întreba: eşti sigură?
Bună întrebare: sunt sigură?
Da!
Altfel nu aş face diferenţa între sentimentele trăite atunci şi cele pe care le încerc acum.
În acea vară, ceea ce simţeam era ură.
Uram cu adevărat.
Nu era vorba de o ură îndreptată asupra cuiva, ci de un sentiment de ură generalizată, de o putere negativă, neînfrântă, pentru tot şi pentru toate: pentru vacanţa anulată, pentru tristeţea mamei, pentru ieşirile isterice ale Annei.
Cu timpul însă, mi‑am dat seama că aşa trebuia să se întâmple. Ceea ce s‑a întâmplat nu a venit aşa, pe furiş, de la o zi la alta. A existat ceva care a măcinat, cu tenacitatea apei ce sapă în munte, relaţia dintre tata şi mama şi care a culminat cu separarea… Dacă nu ar fi existat fisuri, ei bine, oricât şi‑ar fi dat ochii peste cap o femeie sau alta, în faţa tatei, catastrofa nu s‑ar fi produs, am fi dus, şi astăzi, viaţa noastră frumoasă, armonioasă, dar fără nimic spectaculos în sine…
Ca să vezi!
Fac progrese.
Iată, constat că ura era, este ceva ciudat, aşa cum, nu mai ştiu unde am citit, iubirea este ceva ciudat şi, atâta vreme cât nu intervine gândirea pentru a coordona aceste sentimente, nu pot exista nici iubirea, nici ura…
Ce vină are soţia tatălui meu că s‑a îndrăgostit de un om însurat?
Eu cred că la început n‑a vrut să facă rău cuiva; altfel nu ar fi acceptat o legătură clandestină…
Măi să fie!
Am o predispoziţie fatală pentru a despica firul în patru.
Şi n‑ar fi rău, dacă aş deţine toate capetele firelor…

Sunt la uşa casei tatălui meu.
Gata cu supliciul. Îl detronez pe inchizitorul, marele gând.
Intru.
Mă întâmpină tata.
– Deea! Ca să vezi! Eşti aici! Mă gândeam să vă sun, pe tine şi pe Anna, e o zi frumoasă şi se cere petrecută cum se cuvine. Ce zici de o ieşire în afara târgului? Doar noi, eu şi cu tine.
– Tu şi cu mine? Singuri?
– Ce de întrebări! Să înţeleg că refuzi invitaţia mea?
– Nu! Îmi manifest doar surprinderea. Soţia ta şi frăţiorul meu n‑au nimic de zis?
–Au alt program. Merg la Teatru de Păpuşi.
Stau în cumpănă; să accept invitaţia tatei sau să forţez o apropiere de personajul misterios care este mama mea vitregă şi să mă pliez pe programul de teatru?
Răzvan se strecurase în antreu şi se învârtea în jurul meu, doar, doar îi observ prezenţa. O mogâldeaţă de om. Seamănă izbitor cu tata: privirea caldă, strălucitoare, un pui de zâmbet timid în colţul gurii, fruntea înaltă, boltită, nasul în vânt – o comoară de băieţel. Mi‑e tare, tare drag. Îl iubesc.
– Vino la mine, răsfăţatule. Ţi‑a fost dor de mine?
Tata pare nemulţumit. Ia cheile maşinii, de pe măsuţa de sub oglindă.
– Mergem, Deea?
Răzvan îşi încolăcise braţele în jurul gâtului meu şi mă strângea cu toată puterea lui, de parcă se temea să nu‑l las singur.
– Tată, câteva ore cu tine e tot ce‑mi doream acum câteva clipe, dar cum pot să nu ţin cont de insistenţa frăţiorului meu de a rămâne cu el? Iartă‑mă, dacă soţia ta acceptă, voi merge cu ei la teatru. Ne vedem după ce te întorci. Stau la tine atât cât o să mă suportaţi, ba chiar mai mult…
– Şi tu, Deea? Trădătoareo! Bine, deşi motivul refuzului tău mă face gelos, te iert, vă iert pe amândoi. Vă iubesc la fel de mult şi n‑am cum să mă supăr…
Uşurinţa cu care tata renunţă la compania mea mă irită, dar nu prea tare. În fond, scopul vizitei mele este altul: de a uita de comportarea Annei, de aerul de femeie nefericită al mamei, dar şi de a căuta nişte răspunsuri care nu prea mai suportă amânare.
Copilul se zbate în braţele mele.
Îmi trec degetele răsfirate prin părul lui mătăsos, de un blond nordic.
– Unde e mama?
Îşi înfige arătătorul sub nasul meu, obligându‑mă să privesc în direcţia arătată.
Mama lui stătea uşor rezemată de tocul uşii. Era tristă, derutată, stânjenită; departe de a fi imaginea unei femei fericite.
– Bună! salut eu, în timp ce îl las pe Răzvan jos. Te deranjează dacă vin cu voi la teatru?
– Deloc…

(…)

fragment din romanul Adolescență suspendată, Corina Victoria Sein, 2005