Proză

Dirijorul de fluturi

Doamnelor şi domnilor, iată-mă şi dirijor!
Şi nu dirijor de orchestre simfonice, orchestre populare sau orchestre de manele!
Nu, sunt un dirijor de fluturi!
Ori de câte ori vedeţi un grup de fluturi multicolor dând suav şi artistic din aripi, să ştiţi că eu i-am dirijat.
Această meserie nu am învăţat-o de la domnul Iliescu, maestru al domeniului; a reuşit cu un zâmbet cuceritor să dirijeze timp îndelungat o ţară întreagă care l-a ales de trei ori… că de, ne-am temut că în loc de baghetă o să fluture în aer „sula” pe care, în final, ne-ar fi înfipt-o în coaste…
Nici pe Emil Constantinescu nu l-am avut drept dascăl. Domnia sa era specialist în „săpături”, mai puţin arheologice şi mai focusate pe „decopertări” S.R.I.-ste pentru că tare ar vrea să ştie cine s-a aflat în spetele consilierilor care l-au sfătuit să spună, în America, cu ocazia unei vizite oficiale, că îi e silă şi greaţă să conducă o ţară, adică propria-i ţară pe care o situa în poziţia de ţara lui Papură Vodă…
Da’ nici domnul Traian Băsescu nu mi-a fost prof., dar de la dumnealui am învăţat să joc, să fiu bun jucător executant, aşa cum l­a instruit pe domnul Tăriceanu care a dansat o bună bucată de vreme după cum îi cântă dumnealui, chiar şi pe sârma gardului de la Cotroceni se descurca… Şi totuşi, puteam să învăţ de la domnul Traian Băsescu cum să „dirijez” flota Ţării, fără orchestră, în linişte, chiar în surdină…
Şi mai aflaţi, doamnelor şi domnilor, ce fel de dirijor nu mi-ar fi plăcut deloc să fiu: un dirijor care să vă dirijeze spre urnele de votare şi să vă îndemn să-i votaţi; ba pe cei de stânga, ba pe cei de dreapta, ori să votaţi culoarea roşie, verde, portocalie… Şi ştiţi de ce nu mi-ar fi plăcut? Pentru că nu aş fi ajuns niciodată dirijor, dar aş fi fost, cu siguranţă, patron de ziar, ori patron de televiziune…
Aşa că, m-am hotărât să rămân dirijor de fluturi; n-o să fiu prea solicitat, nu trebuie să-mi încarc creierul cu fel de fel de gărgăuni… Îmi este, îmi va fi mult mai bine cu „fluturii” mei!
Eu ştiu că era mult mai bine să fiu un dirijor de albine, că umblând cu bagheta la stupul cu miere, aş fi avut posibilitatea să gust şi eu… şi, azi un strop, mâine doi, poimâine nu mă mai opream… Şi uite aşa, în loc de dirijor de fluturi, aş fi ajuns dirijor de moguli, oligarhi şi alţi borfaşi ai vremii! La urma-urmelor, odată şi odată, la toţi o să ne cadă aripioarele… şi atunci, într-adevăr cântăm:
„Fluturaş nu mai ai aripioare,
Opozanţii ţi le-au retezat,
Astăzi stai ca o muscă la soare
Şi visezi la un post în Senat…”.

Emil Şain

din volumul Între nostalgie şi paranormal, Editura Excelsior Art, 2012

Întâlnire de gradul zero

Asta a fost! S-a lăsat cortina!
Piesa continuă!
Nu înainte de a încerca să conserv ceea ce eu numeam, cândva, hrană pentru senectute: amintirea… Şi ce aflu?
Sunt scufundat în amestec de zi şi noapte, o seară ca multe altele, dar care s-a dovedit a fi cea mai firavă şi fatală…
Pentru voi cititori neştiuţi, prieteni şi rivali, îmi amintesc:
Aseară, am mâncat bine, am băut bine, am stat de vorbă cu mine însumi şi dimineaţa… sculat mort!
Aşa a fost!
Aşa s-au petrecut evenimentele!
Să vezi minune, dimineaţa m-am trezit în rai! Şi este frumos raiul! O încântare: grădini suspendate, alei mărginite de pomi cu frunze arămii, fântâni arteziene din care apa ţâşneşte şi unduieşte ca o eşarfă colorată în nuanţele  curcubeului, susurând dulce şi liniştitor… Vă mai spun că, într-un astfel de decor, devii mai dornic să te laşi răsfăţat, simţi nevoia să meditezi şi să cauţi nu răspunsuri la întrebări, ci mai curând filonul plăcerilor simple…
Dar, cum în  a existenţa mea terestră  a existat  un dar, iată cum ceva, cineva încurcă iţele, îmi ia liniştea şi nu mai pot să mă bucur deplin; un clic, o rotiţă scăpată de sub control acţionează asupra ochilor mei şi ce văd?
La nici zece metri de locul unde mă aflu, o bancă, răsturnat într-o rână, relaxat, nimeni altul decât Nicolae Ceauşescu! Tabloul era completat cu o pereche de îngeri înarmaţi cu frunze de dovleac pe care le mânuiau cu dibăcie ca şi cum ar fi avut în mâini veritabile şi eficiente evantaie.
Surprins, poate fascinat sau doar străbătut de un fior nedefinit, cu timiditate mă apropii de celebrul personaj. Fac o reverenţă mult prea amplă şi genunchiul drept, beteag de nu mai ştiu când, ia contact cu dalele aspre care acoperea aleea. Cârcotaş din fire, trec repede la o recepţie sumară: calitatea mozaicului aşa şi aşa, lucrat cu oarecare dibăcie, dar atât. Măi, îmi zic în gând, daţi dracului regii asfaltului de pe la noi, au câştigat licitaţiile şi-n rai…
O boare supărător de blândă face să-mi tremure vocea-gând. Aşa că intru direct în rolul de reporter:
– Să trăiţi, domnule Preşedinte, îndrăznesc eu să-l salut.
– Ce apelativ straniu: Cum să-l traduc?
– Aşa cum am rostit: domnule Preşedinte.
– Eşti într-o eroare regretabilă! Mi te adresezi cu: tovarăşe secretar general al Partidului Comunist Român şi preşedinte al Republicii Socialiste România, ai înţeles
– Am înţeles, tovarăşe secretar general, îmi cer scuze!
– Bine, le primesc, dar să nu se mai întâmple, în caz contrariu, pun îngerii mei să-ţi facă vânt din rai!
– Încă o dată scuze…
– Eşti iertat! Scurt şi la obiect: cine eşti?
– O, tovarăşe Preşedinte, numele meu nu o să vă spună mai nimic… În schimb, eu vă cunosc viaţa, faptele, locurile şi oamenii de seamă cu care aţi negociat, aţi plănuit şi cu care aţi cutreierat lumea…
– Ehei, ce oameni, ce locuri, ce respect pentru românul care am fost… Până şi regina Angliei m-am onorat cu o plimbare, într-o caleaşcă trasă de opt cai albii… Eheee…
– Cunosc toate aceste amănunte şi ecoul acelei plimbări îmi gâdilă plăcut auzul cât al mai am, tovarăşe secretar general al P.C.R-lui…
– Stai! Rămâi pe undă, că vocea ta îmi spune ceva… Aha, te ştiu! Eşti din judeţul Timiş?
– Da, din Timişoara.
– Să nu mai rosteşti denumirea acestui oraş că o încurci…
– Am înţeles, tovarăşe secretar general. Embargo!
– Corect! Tu nu trebuie să plăteşti oalele sparte, aşa că să trecem la amănunte: am o memorie de elefant şi sunt aproape sigur că tu eşti cel care ai exploatat talentul tău artistic şi ai instruit formaţiile artistice, încă din vremea tovarăşului Telescu… şi m-ai aşteptat în gară la Chevereşul Mare, unde eu şi suita Comitetului Central am fost la o vânătoare?
– Eu am fost. V-am aşteptat şapte ore în gară, timp în care am studiat cu simţ de răspundere comportamentul tovarăşei Elena Ceauşescu. Cu toate că la început a trebuit să sar peste nişte bariere imateriale, în final, am reuşit să înving blocajul psihic şi am constatat că, sărmana, tare era îngrijorată, gata-gata să cedeze şi să se lase pradă instinctului primar de panică… În zadar am sperat că o să am ocazia să fiu spectator la un alt fel de spectacol decât cele pe care eu le patronam… Însă, tovarăşa, femeie puternică şi cerebrală a găsit soluţia cea mai convenabilă; a luat la picior fiecare centimetru de peron şi, poate de frig, făcea, cum se spune prin partea locului, cuie… Adică îi clănţăneau dinţişorii, fără să-i pese că noi cei mulţi şi muţi de mândrie că aveam onoarea de a ne holba cum prima doamnă a ţării măsura cu sârg şi fermitate distanţa dintre colţurile clădirii ce se numea gară, îi ghicisem slăbiciunea, adică teama că o să fiţi victima vreunui atentat. Doamne, cum scruta stufărişul de la marginea pădurii! În clipele acelea o comparam cu o leoaică ce-şi aşteaptă perechea plecată după hrană… Ca să fiu sincer, nu cred să fi mai văzut vreodată o femeie atât de disperată, de îngrijorată peste măsură…
– N-ai cunoscut-o pe tovarăşa, altfel ai fi aflat că nu teama invocată de tine o sfâşia, ci faptul că întârzierea o ţinea departe de laborator, de eprubetele ei, poate că era chinuită de vreo formulă chimică pe care se temea să că o s-o uite… Era atât de devotată, de implicată în procesul ştiinţific încât, naiva mea dragă, nu putea să accepte faptul că, acolo, în pădure, mirosul sângelui de animal amestecat cu aburii unui pahar de ţuică fiartă se compară cu cântecul suav al sirenelor ce l-au dus la rătăcire pe Ulise…  Nu-mi place, discuţia cu tine mă face greţos de romantic. Vreau să fim punctuali, să ne întoarcem, cum ar spune un cioban din satul meu natal, la oile noastre!
– Îmi permiteţi o glumă?
– Dacă nu e fumată, dă-i drumul!
– Nu sunt plagiator, urăsc furtul intelectual! E a mea şi numai a mea. Gluma ar fi: eu zic să ne întoarcem la porcii noştri… Din surse neautorizate, să mă contraziceţi dacă greşesc, bilanţul informativ al capetelor căzute a fost de 40 mistreţi, seceraţi numai de dumneavoastră. Au fost şi voci care au contestat acest bilanţ, susţinând că în realitate doar 20 de mistreţi şi-au dat obştescul sfârşit în acea zi geroasă de iarnă…
– Cunosc! O strategie care a funcţionat cu succes, o practică pe care am acceptat-o tacit pentru că nu făcea rău nimănui. Acum, înapoi la Cheverş. Ce zi! Numai bună pentru o partidă de vânătoare! Senin, ger de crăpau pietrele, succes la vânătoare, o nevastă speriată de moarte şi iubitoare până peste poate! Retrăiesc momentul sosirii mele pe peron ca şi cum s-ar petrece chiar în această clipă: păşesc ţanţoş şi grăbit spre locul în care era garat trenul prezidenţial. Trag cu ochiu’ spre tovarăşa pentru a evalua starea ei de iritare. Mă tem un pic că mă va dojeni pentru întârziere, dar eram şi nerăbdător să-i prind mânuţele ei fragile în palmele mele şi să o asigur că nu avea motiv de îngrijorare, nimic rău nu se putea întâmpla atâta vreme cât însuşi poporul mă iubea, mă adula, mă diviniza şi veghea asupra mea. După îmbrăţişarea de rigoare, formală ar zice unii, dar te asigur că era una pasională, ochii mei cad pe un grup de tineri emoţionaţi şi aprinşi de un autentic foc interior. Tu, te aflai chiar în mijlocul acelor tineri, ai dat startul unui program artistic. Deşi scurt şi imperfect, momentul vostru artistic m-a mişcat, anticipa fastul programelor dedicate zilei mele de naştere care urma să fie peste câteva zeci de ore.  Urarea voastră era originală şi, în condiţiile de-atunci, părea sinceră. Erai, recunosc, inventiv în ceea ce făceai, chiar speculativ; aflând că aveam poeţii mei preferaţi ai strecurat şi versuri ale lui Păunescu, Andriţoiu, Corneliu Vadim Tudor… Tare mi-e dor de poeziile lor!   Ei nu sunt aici, tu eşti, aşa că te întreb: mai ştii cântecul ăla? Dacă da, dă-i bătaie!
– Melodia nu mi-o amintesc, dar versurile îmi stau pe limbă.
– E bine şi aşa! Dă-i drumul, sunt mort de dor…
– Îmi mai permiteţi un mic sfat? O glumiţă…
– Dacă-i bal,  bal să fie! Spune gluma şi treci mai departe!
– Nu vă mai doriţi moartea, chiar dacă e cauzată de dor… Aveţi reşedinţa în rai şi, credeţi-mă, aici e tot atât de frumos ca pe pământ…
– Eu hotărăsc unde e mai frumos şi mai bine! Ţi-am fost comandant suprem, aşa că execută ordinul fără a o lungi! Rosteşte versurile alea odată!
– Prea bine, fost şef de stat! Scuze, dacă timbrul vocii e mai hârşiit decât era acum mai bine de treizeci de ani: Trăiască buna inimă ce bate, / Într-un ritm cu bucuria, / Trăiască în glorie şi sănătate, / Partidul, Ceauşescu, România!
– Bravo, tovarăşe! Mare plăcere-mi făcuşi! Ia stai, cum te numeşti?
– Emil Şain, tovarăşe secretar general al Partidului Comunist Român.
– Emil…, tizul tovarăşului Emil Bobu. Bun executant, loial, dar fără iniţiativă, aşa era garda veche, molâie, poate obosită… Emil Bobu, a fost printre puţinii demnitari din linia a întâia care răspundea la orice oră din zi şi din noapte dorinţei mele de a juca o partidă de şac. Între noi fie vorba, era un jucător de mâna a doua, îl băteam de-l snopeam la şac. faptul că tot câştigam, nu mă făcea mai fericit, nici nu mă relaxa, aşa că, din când în când jucam şi cu Gogu Rădulescu, nici el nu era mai priceput la şac. Nu ştia nicio deschidere de mare maestru… Revin, la momentul gara de la Chevereş. Momentul artistic fusese, cu siguranţă, încropit, pe genunchi cum se zice. Artişii tăi nu avuseseră timp să memoreze versurile, dar v-aţi descurcat. Fetele erau în primul rând, băieţii erau recitatori şi, pentru că nu ştiau versurile, aţi prins pe spatele fetelor, în ace, câte o hârtie cu ceea ce urma să recite băieţii. Treaba a prins. Dar, acum o spun în glumă, m-am prins şi eu. De regulă, între obligaţiile mele, intra şi o baie de mulţime. Ei, baia o făceam prin îmbrăţişarea fetelor aşezate în faţă. Aşa că am trecut la îmbrăţişări. Prins de elan, în faţa unei frumoase şi focoase brunete, m-am lăsat dus de val şi am strâns-o la piept, aşa, mai bărbăteşte. Mâna mi-a alunecat şi a nimerit într-un ac care fixa foaia cu versurile dedicate mie. M-am speriat eu, au intrat în panică băieţii cu ochi albaştrii, care, nici una nici două, voiau să te aresteze; nu i-am lăsat.. Mă crezi?
– Cum să nu, tovarăşe Preşedinte al Republicii Socialiste România, nu-mi spuneţi o noutate, un securist de-al nostru, bănăţean, mi-a povestit…
– Nu intra în amănunte, complici inutil lucrurile! Reaminteşte-mi numele tău!
– Emil Şain.
– A, da. Bobu avea prenumele ăsta. Cu el mai jucam şi table. Recunosc, la jocul ăsta era mai priceput decât la şac. Odată, chiar s-a întrecut pe sine. M-a enervat şi am aruncat cu piesele după el, cutia a aterizat chiar pe capul lui.
– A primit ce-a meritat! Cu siguranţă că aţi avut un motiv serios…
– Beton! A îndrăznit să facă două marţuri într-o zi de joi.
– S-a ales, pun pariu, cu moaca distrusă şi cu vreo câteva cucuie inestetice. Dar nu s-a plâns, şi-a făcut autocritica şi a recunoscut că a trişat. A şi explicat, cred eu, gestul lui printr-o cuvântare scurtă şi vinovată: O astfel de performanţă – şaşe-şase obţinută din două aruncări succesive, ar fi fost posibilă doar dacă zarurile ar fi plecat din mâna şefului statului şi al partidului, aşa că mă declar învins, sperând să-mi fie iertată tentativa de a mă împăuna cu o victorie de neatins pentru umila mea persoană…
– Şmechere! Gândeşti ca un naiv! Iar modul tău de a amesteca banalul cu treburile statului,  îmi întăreşti convingerea că voi, artiştii, aveţi ceva în plus faţă de muritorii de rând, dar şi un minus devastator în interpretarea faptelor. Vrei să afli adevărata lui reacţia? A plecat privirea, şi-a lungit gâtul cât a putut, şi mă implora: «Loviţi-mă, tovarăşe Nicolae, că merit, aşa, cât mai tare. Că dracu m-a pus să dau de două ori la rând şase-şase… De parcă nu ştiam că doar dumneavoastră, secretarul general al partidului, aveţi capacităţi maxime de gândire, de analiză, de prevedere a fenomenelor naturale şi chiar para…»
– Vă era devotat, tovarăşe, îndoctrinat până la nu se poate mai mult, disciplinat; un soldat credincios jurământului şi fanatic altoit cu gene de kamikaz.  A făcut, prin atitudinea lui, dovada clară a îndoctrinării, a disciplinei de partid, a recunoscut că…
– Ce să recunoască? Evidenţa că eram secretarul general al partidului, că românii-şi puseseră viaţa şi bunăstarea în mâinile mele? Că ei, nomenclaturiştii, datorită înţelepciunii mele, trăiau ca în sânul lui Avram şi erau respectaţi?
– Nu! Şi lor, dar mai ales nouă, cei care formam poporul, cei care o duceam de pe o zi pe alta, eram vaccinaţi cu informaţii, adevăruri comuniste, directive etc., aşa că ne cunoşteam lungul nasului; ştiam ce trebuie şi cât trebuie să afişăm din capacităţile noastre fizice sau intelectuale, că nu puteam să visăm la performanţe mai notabile decât cele spre care ţinteaţi dumneavoastră. Trebuia să ştie, nefericitul, că zarul, aruncat de mânuţa dumnealui, nu putea să se oprească la şaşe-şase de două…
– Ascultă, Emile!
– Ascult! Sunt numai ochi şi urechi!
– Aa, să înţeleg că tot mai tragi cu urechea pe la uşi?
– Nici vorbă, tovarăşe Nicolae Ceauşescu! Meseria mea e de scrib! Observ, notez şi dau mai departe, fără să semnez…
– E clar! Confirmi ceea ce ştiam: reţeaua de culegători de vorbe şi zvonuri funcţiona – ceas! Parcă văd, pe vremea mea purtai pălărie cu boruri mici, semn de recunoaştere şi care-ţi conferea o anume autoritate… Mărşăluiai mereu în avangardă şi erai pregătit pentru orice…Aha, i-a spunem tu, trebuie să ştii, cum se petreceau lucrurile pe vremea tovarăşului Pacoste?  Era el sau nu era un prim-secretar la judeţ eficient, loial sau a complotat împotriva mea? Te întreb pentru că în timpul unei vizite de lucru, pe care am făcut-o la Timiş, cu ocazia deschiderii unei expoziţii care lansa pe plan mondial noutăţii tehnico-ştiinţifice, cineva pusese la cale un atentat împotriva mea. Urma să fiu asasinat chiar în incinta „Bastionului”, locul unde erau expuse lucrările.
– Fals! Tovarăşe Ceauşescu. Nimic mai neadevărat. Cine să o facă? De unde atâta curaj? Ca să nu vă contrazic în totalitate, vă spun doar că singura formă de atentat asupra persoanei dumneavoastră era aceea de a vă asalta, de cum intraţi în raza noastră vizuală, cu flori şi cu urări de succes şi sănătate. Credeţi-mă, ştiu ce vorbesc. Mă aflam aproape de suită care vă însoţea, în mijlocul artiştilor amatori, ei eram cei mai înfocaţi susţinători, aplaudaci, cum i-ar numi astăzi cineva care, pe timpuri, v-a stat alături. Vizita a fost memorabilă şi fructuoasă pentru toate părţile; creştea brandul de ţară, oamenii de ştiinţă erau fericiţi să anunţe public că vă dedică în întregime rezultatele excepţionale ale muncii lor de cercetare, mulţimea, formată din muncitori, elevi, studenţi, militari care răguşea tot strigând la lozinci, era în culmea extazului, chiuleau de la activităţile de bază, iar artiştii, amatori sau profesionişti, se considerau norocoşi că au fost aleşi să fie purtători de cuvânt ai norodului. Aceştia, nu erau  întâmplător acolo, nu erau orişicine, era dintre cei mai buni, mai talentaţi, mai speciali… Ce echipă! de aur, nu alta. Printre ei: Tomiţă Şain, care luase şi el microbul specific muncii de agitaţie artistică şi mă urma peste tot, ba, uneori, chiar avea grijă să nu cumva să-mi scape momentele cheie: adică să ratez vreo intrare. Intrările erau foarte importante şi cele mai dificil de realizat… Ia închipuiţi-vă că aş fi dat cu o secundă mai târziu sau mai devreme semnalul că e timpul să „atacăm” primele lozinci, prima frază muzicală etc. La acel eveniment, se pare că am avut o sincopă, mi-a fugit gândul spre altceva şi era gata să ratez începutul programului. Atent, Tomiţă, m-a avertizat: Emileee, atacă!  Efectul strigătului de alarmă, l-a făcut pe Emil Bobu, care se afla la dreapta dumneavoastră, să încremenească, apoi să cheme, printr-o privire poruncitoare, dispozitivul băieţii cu ochi albaştri şi pălării cu boruri mici, cu mâna pe pistoale să se interpună între suită şi mulţime. Tomiţă, care habar nu avea ce agitaţie stârnise, continuă să mă atenţioneze: Emile, acuma! Mişcarea de trupe nu trecuse chiar neobservată, doar eu şi Toma nu o sesizasem. Noroc în corepetitorul formaţiei, profesorul Ladislau Teleky, care, într-o clipă de inspiraţie divină, a apăsat pe clapele acordeonului şi artiştii au „atacat” cântecul omagial…
–Versurile, îţi mai aminteşti versurile?
– Le ştiu, că autorul lor a fost şi rămâne un mare poet…
– Adrian Păunescu?
– Chiar el!
– Vreau să le aud!!
– „Trăiască România, / Trăiască tricolorul / Trăiască Ceauşescu, / Partidul şi poporul”!
– Bravo! Ai memorie bună! Ia spune-mi, după aşa zis-a revoluţie, cei care au venit la putere, te-au trecut pe lista neagră? Te-au prigonit, te-au alergat prin piaţa publică, pentru că timp de vreo două decenii m-ai omagiat?
– Cine, tovarăşe Ceauşescu, să consume atâta energie pentru nu ştiu ce vină şi prestaţie făcută, dacă stau bine şi mă gândesc, la ordin?
– Tâmpită întrebare! Cum cine? Ăia care au venit la putere şi s-au aşezat în scaunul meu, în palatul meu, în ţara mea…
– Păi ce, aveau timp de nimicuri? Altele erau priorităţile, interesele şi ambiţiile lor: să se ridice pe munţi de bunuri, de bani, să devină mari moşieri,  dar mai ales să distrugă până la stadiu de paragină ţara, să o scoată la mezat şi să o cumpere pe doi lei chiar ei, foştii înfocaţi comunişti, cei cărora, pe când deţineaţi puterea absolută, le-ai dat drepturi peste drepturi în defavoarea cetăţenilor de rând care munceau şi, în naivitatea lor, credeau mai tot ce rosteaţi de la tribună. Pe şacalii de atunci, tot ei sunt şi şacalii de astăzi, întâmplarea face să i-am cunoscut, îi vedeam…
– De unde îi cunoşteai, unde i-ai văzut?
– De văzut îi vedeam că se aflau permanent lângă dumneavoastră, de ştiut în ştiam pentru că aveau nevoie de mine, de alţii ca mine şi, din când în când mai lăsau să pice de la masa lor îmbelşugată câte o halcă…
– Întreci măsura! Mai bine spune-mi ce mai e prin ţară?
– Sărăcie, sărăcie, sărăcie,  hoţie, minciună, ură, străzile sunt pline cu drogaţi, jale, jaf…
– Jaf? Ce jefuiesc?
– Ce-a mai rămas, ce se mai produce, ce mai dă pământul, ce se mai află în străfundul gliei, pădurile care n-au fost încă rase, zonele agricole care n-au fost încă puse pe butuci, fabricile care au statut de fier vechi…
– Ce să înţeleg? Fabricile construite de popor cu sudoare şi sacrificii sunt aruncate la fier vechi?
– Unele da, altele au fost vândute, tovarăşe secretar…
– … general, băiete!
– Aşa e, general. Mă scuzaţi!

Emil Şain

din volumul Între nostalgie şi paranormal, Editura Excelsior Art, 2012

Publicitate