Noutăţi editoriale – la dispoziţia cititorilor, septembrie 2016


Copertă Florina

STILISTICA SUFLETULUI CREŞTIN

(…)

„Literatura detenţiei este literatura disperării, a revoltei, a pocăinţei, de asemenea, a întoarcerii la lucrurile simple, adevărate, a înţelegerii senine. Aceşti intelectuali de elită sau simpli autodidacţi recitau, în recluziune, versuri, învăţau limbi străine, ţineau cursuri de filozofie, se ascultau unii pe alţii, cultivau iubirea de Dumnezeu şi de Aproapele. Pentru Florina Băcilă, Traian Dorz este, fără îndoială, un model demn de urmat, un model de acurateţe sufletească şi de transgresare a limitelor. Simţim, de la prima până la ultima filă a cărţii, cum, dincolo de actul analizei lexicale şi sintactico-semantice, autoarea se lasă fascinată, înstăpânită iremediabil, de luminile orbitoare ale cuvântului religios. O atrage mesajul, de bună seamă, conectarea la divin, angajarea, prin cuvânt, în intervalul ilimitat al devenirii spirituale. Analizele sale se supun acestei linii directoare, care străpunge pânza împovărător-iluzoriului cotidian şi se cantonează impecabil în spaţiul generos, unic, al iubirii de Hristos. Există o verticalitate a demersului, o puritate a lui, incontestabilă. O asumată – aş fi înclinată să spun, convinsă fiind că nu mă abat anormal de la sensul dominant al receptării acestui text acaparant şi ofertant – neutralitate a actului interpretativ, instaurat ca pentru a nu deregla ascendentul traiect al cuvântului biblic.
Prin destin, martirii sunt foarte apropiaţi de sfinţi, de canonizaţii Bisericii Ortodoxe, creştine, în general. Asemenea sfinţilor, ei se, parcă, în timp, ascetizează, înălţându-se, se subţiază, abandonează învelişul carnal. Sfântul, ascetul, martirul ţin de cunoaşterea sacră, aşezată dincolo de cuvinte. La întrebarea „Ce este un necredincios?”, Nietzsche necredinciosul se pare că ar fi spus: „Da, recunosc, e o infirmitate. Îmi lipseşte credinţa.”. Necredincioşii sunt, cu alte cuvinte, oameni bolnavi? Dar este, oare, infirmul mai bolnav decât mine? Cine şi cu ce instrumente măsoară credinţa sau necredinţa cuiva? Avem acest drept? Cum rămâne atunci – şi este doar un exemplu printre nenumăratele de acest fel care există în lume – cu lugojeanul care a făcut înconjurul lumii în scaunul cu rotile? Am fi fost în stare să facem acelaşi lucru? Cine l-a ajutat pe acest individ neînfricat să-şi depăşească limitele?” (…) (conf. univ. dr. Simona Constantinovici)

Dorziana – o (re)construcţie a texului prin limbaj, Florina-Maria Băcilă, Editura Excelsior Art, septembrie 2016

Cazul Marichen Ursula Rott / 2 /


marichen ursula rott

(…)

Doamna Rott – o femeie renumită în familie pentru îndemânarea cu care ştia să se descurce în viaţă – nu a stat mult pe gânduri, intuind că în vechea sa calitate nu o pot aştepta situaţii prea bune. A divorţat în grabă – pentru părăsire de domiciliu din partea soţului – şi s‑a recăsătorit iute de tot cu doctorul Paiu, medic veterinar din comună, holtei cam trecut, om blând şi fără pretenţii. El a fost copleşit de atenţia pe care i‑a acordat‑o frumoasa doamna Rott la care, mai înainte, nici să viseze nu ar fi îndrăznit.
Mişcarea s‑a dovedit a fi inspirată: mama şi fiica au devenit românce de drept iar doamna de Rott a scăpat de deportarea în Rusia, aşa cum au pătimit multe dintre cunoştinţele sale.
Fetiţa a devenit Rodica Paiu şi ca fiică a unui funcţionar de la stat – domnul Paiu era medicul comunei – nu a avut dificultăţi, bucurându‑se de drepturile acestei categorii sociale.
Întreaga populaţie a României fusese împărţită în patru categorii sociale, cu urmări dramatice pentru unii.
Foştii exploatatori, micii producători, meseriaşii, comercianţii şi alte asemenea categorii minore, ce nu voiau să se încadreze pe „drumul socialismului” făceau parte din categoriile a III‑a iar foştii moşieri, bancheri, industriaşi erau în categoria a IV‑a şi ei erau lipsiţi de multe drepturi; copiii lor nu aveau posibilitatea să frecventeze unele şcoli, mai ales facultăţile, cu familiile nu beneficiau de cartele de alimente, nu căpătau nici cartelele „cu puncte”, pe care se puteau obţine îmbrăcăminte, pantofi şi diferite textile.
Înainte ca Marichen să apuce să dea vreo explicaţie, Felicia schimbă vorba şi le spuse fetelor:
– Ştiţi că mă mut la Bucureşti? Vocea ei, un pic afectată, denota anumită nesiguranţă.
– Zău? se miră Marion, Pupilele ei larg deschise lăsau ca ochii să‑i pară de antracit. Sprâncenele dese şi bine desenate de natură se uniră într‑o singură linie, frumos arcuită şi densă. Şi ce o să faci acolo? continuă ea.
Felicia îşi îndreptă spatele şi bustul ei bine format ieşi în evidenţă. Un ofiţer care tocmai trecea pe lângă ele, cu o îngheţată în mână, o privi uluit de admiraţie.
– Voi primi un serviciu,… Poate şi locuinţă!
– Intri în câmpul muncii. Bravo! Am auzit că este foarte greu să pătrunzi în capitală, sunt necesare tot felul de aprobări, mai ales de la miliţie. Suntem obligaţi să trăim veşnic acolo unde ne‑am născut, comentă Marion cu tristeţe.
– Depinde cine! răspunse pe un ton superior Felicia. Eu am relaţii!
Gura lui Marion se strânse, până deveni o linie subţire şi dis­preţuitoare. Era adevărat deci ce se spunea despre Felicia. „Te‑ai dat cu comuniştii” ar fi vrut să‑i zică, dar se abţinu. Oare mai puteai avea încredere în cineva?
Felicia îşi scoase din geantă o batistă şi îşi tampona cu delicateţe conturul gurii; buzele ei, puternic rujate, nu îşi pierduseră culoarea, folosea rujuri de „nylon”, – aşa se chemau – care erau foarte persistente.
– Plecăm?
Le lăsaseră pe fetiţe să treacă înainte iar Felicia, dorind să dreagă impresia pe care o făcuse, o întrebă pe Marion:
– Ai tăi ce fac?
Privind strada aglomerată, Marion răspunse din vârful buzelor:
– Mersi, bine, tata este tot la muncă obligatorie iar mama croşetează pentru o cooperativă, încercăm să supravieţuim. Glasul lui Marion era dur şi răguşit, ca o piatră scrânită cu un metal.
Felicia uitase şi regreta acum întrebarea pusă fără rost.
Afară, în lumina fierbinte a soarelui, aflat chiar deasupra capului, toate patru se opriră o clipă, parcă nehotărâte încotro să o apuce. Tocmai atunci, în dreptul lor, ajunse o femeie foarte înaltă, slabă şi păioasă, şleampăt îmbrăcată cu o rochie albită de atâta spălat. Era Grazziella Popp, nepoată de fiu a Agatei De Niro, după fiul ei cel mic Titus.
Cu ani în urmă, Grazziella fusese o adevărată amazoană, campioană naţională la hipism, admirată şi anturată de toţi ofiţerii din garnizoană.
Acum, după ce lise luase ferma de la Pecica, odată cu pământul, Casa şi herghelia de cai, ceea ce însemnase marea lor avere agricolă, arăta neîngrijită şi uscată, ca scoasă dintr‑un ierbar. Ei avuseseră ghinionul să îşi piardă şi casa de la Arad. După naţionalizare, un şef, nou venit în localitate, pusese ochii pe ea şi familia fusese scoasă în stradă în trei ore. Grazziella ar fi putut trece peste toate necazurile, dar pierderea cailor fusese o lovitură care îi dărâmase complet moralul. Chiar şi acum se oprea uneori să mângâie calul înhămat la câte o birjă ce adăsta clienţi pe lângă piaţă.
Se salutară şi se traseră lângă vitrină, să stea puţin de vorbă.
– Lucrez, spuse Grazziella, la o crescătorie de pui. Dacă nu mai am cai, măcar mă ocup de păsări, ricană ea cu o ironie amară.
– Bine, dar acolo pute! nu se putu opri să remarce Felicia.
– Totul pute în ţara aceasta, zise Grazziella. Este adevărat că tu miroşi frumos. Ce este asta? „Chat Noir?”
Felicia roşi.
– E un parfum nou. Mi l‑a adus cineva din Bulgaria, mărturisi ea.
– Zău? Bunicile noastre se parfumau cu esenţe mai fine, observă ea, cu gândul aiurea.
Privind‑o, Marion gândi că este cam dusă‑de‑acasă, dar se feri să intre în vorbă.
Grazziella privea în trecut. Şi‑o aminti pe Felicia, cu bucle â la Shirley Temple, cum o purta mamă‑sa, mult mai elegantă decât se cuvenea, pentru o fetiţă de vârsta ei. Iată, ea izbutea şi acuma să capete „Chat Noir” din Bulgaria. Cum cad unii întotdeauna în picioare! comentă în sinea ei.
– Pa! Eu mă grăbesc, spuse Grazzielia. Salutări acasă. Se îndepărtă cu paşi mari, călcând puternic cu sandalele stâiciate dar comode, cu care era obişnuită să umble mult pe jos.
– Eu merg spre piaţă, vreau să cumpăr flori, spuse Felicia. Fetiţele nu ştiură cum să o salute, dar Marion îi strigă:
– Succes la Bucureşti. Poate ajungi „mare”.
Felicia simţi ghimpele, dar nu îi dădu importanţă. Treaba lor! Auzi, să crească găini! Ea nu se va lăsa. Puţin îi păsa de naivii care trăiau cu faţa spre trecut. Viitorul este numai înainte, îşi spuse ea, trebuia doar să se acomodeze. Avea un „prieten” important, care era nebun după tinereţea ei; şi ea era decisă să obţină totul din această legătură.
Celelalte trei fete porniră spre Corso. Magazinele erau goale, dar în curţile interioare se dădea uneori, la cozi uriaşe, câte o jumătate de kilogram de zahăr. Se uitară peste lot, dar doamnea liniştea.
Producţia ţărănească fusese distrusă în agricultură; Rusia cerea ca despăgubiri de război tot ce se putea colecta din ţară; fabricile, cu o tehnologie uzată, de anii de război, produceau prea puţin şi în sortimente nepotrivite cererilor de pe piaţă. Acum se vorbea de o nouă stabilizarea monetară, după aceea din ‚47 care lăsase săracă multă lume. Oamenii îşi vindeau din casă, pe mai nimic, lucrurile bune; cine nu avea ce vinde, răbda pur şi simplu de foame.
În colţ, peste drum de primărie, fetele se opriră. Drumurile lor se despărţeau de aici.
– Să mai vii pe la noi, îi spuse Marion lui Marichen. Victoria te voi ajuta să îţi găseşti un rost în Arad.
– Eu am abonament la ştrand, interveni Victoria, este foarte ieftin, poţi veni în cabina noastră, noi suntem şase, dar mai încap pe‑atâţia. Îţi cumperi doar biletul de intrare.
– Aş fi tare bucuroasă… dar, te rog, nu îmi spune pe vechiul nume, aici, toată lumea îmi zice Rodica… Mama se supără foarte rău dacă aude că mă strigă cineva Marichen.
Marion o privi cu înţelegere. Avea dreptate noua doamnă Paiu. Un nume „nepotrivit” putea aduce azi multe necazuri.
– Tu înţelegi ceva din chestia asta, cu numele?
În prima clipă, Marion se gândi că ar putea să îi dea un răspuns evaziv, dar îşi zise apoi că este mai bine să ştie şi ea adevărul. Nu va vorbi despre aceste lucruri şi nu va fi imprudentă, gândi ea. Copiii învăţaseră şi ei să tacă. În plus, înţelegând ce se întâmplă, deveneau mai bine pregătiţi să înfrunte viitorul.
– Cred că vor să îşi piardă rădăcinile, dacă mă înţelegi ce vreau să spun. Aşa, cu numele de Paiu, sunt mai scutite, chiar dac? nu ?n afara ă nu în afara oricărui pericol. Să nu vorbeşti cu nimeni despre ele, o atenţiona ea, sunt de‑ale noastre. Mama lui Marichen este tare isteaţă, continuă Marion, l‑a lăsat pe blegul acela de soţ la ţară iar ea stă cu fata în oraş. Râse. Am auzit că sâmbătă, când vine la ele, aduce tot felul de „bunătăţi agricole”.
Victoria dădu aprobativ din cap. Înţelegea foarte bine ce înseamnă să capeţi alimente de la ţară.
În ani ce – au urmat acestor întâmplări, Victoria şi Rodica Paiu au fost colege de liceu în clase paralele, aşa că nu au ajuns să fie prea mult timp împreună.
Pe când au absolvit studiile de liceu atmosfera politică s‑a mai relaxat un pic şi Victoria, care fusese o elevă strălucită, a putut să intre la Facultatea de Construcţii. Rodica Paiu a rămas la Arad şi legăturile lor s‑au stins oarecum, sau au trecut „în conservare”, cum se spunea în anumite medii, fără să se fi rupt de tot. Rodica, o fire placidă şi cu o inteligenţă mediocră, s‑a îndreptat spre alte preocupări şi s‑a căsătorit destul de repede; atât mama ei cât şi doctorul Paiu au decedat, la scurtă vreme după ce ca şi‑a încheiat şcoala.

fragment din romanul  Cazul Marichen Ursula Rott, Coleta De Sabata, Ed. Excelsior Art, 2001

I don’t want to die…


poezii gay
I don’t want to die quiet, in my sleep,
Unaware of you, dreaming of a port,
The vaporized fragrance of seagulls
Gently rocking me on that Provence beach.

I want to die torn apart by a lion,
A blond lion with long fangs,
Longer than life, sharper than death,
Whiter than clouds scattered over Bay James.

The lion became human.

I want to die from a bullet,
Hot, penetrating, exploding,
Bang bang, then the end –
Short is the life of an arrow.

The bullet became human.

I want to die kissed by the wind,
Choked in the morning,

Sensing that coolness pushing my breath inward,
Where my eyes look when I think I,
Where the bullet hits,
Where the lion lies.

And the wind became human.

din volumul Poezii gay / Poemes gais / Gay Poems, Mihai Man, Editura Excelsior Art, 2011

 

Un nouveau poème


DISCUTII

à mon Blond Boy

Je t’écris un nouveau quatrain,
Je l’écris à la crème solaire
Sur ton dos découpé, habillé du vent de la Méditerranée,
Parsemé de sable.

Je récite pour toi un rare poème,
Que déclame le tremblement des doigts
Dans tes cheveux blonds soyeux, couronne d’Avatar,
Incrustée de sable.

Ils te rappelleront un poème frileux,
En automne
Mes yeux vert‑frais
Comme ceux d’un garçon parti à la randonnée
Dans les bois de ta mémoire décorée de ruisseaux,
Les ruisseaux bleus de l’âme.

A tes cotés, je ne verrai jamais l’étoile du berger se coucher.

din volumul Discuţii în grădina filosofului, Mihai Man, Editura Excelsior Art, 2012

LA CASA DEI VECCHI


la_cronaca_della_famiglia_de_niro_1

(…)

La casa di Arad era in apparenza abbastanza modesta; era stata acquistata nei primi anni della sistemazione in Transilvania dei De Niro ed era più capiente, che non elegantse; l’ attuale proprietario era stato attirato dal grande giardino e dall’ orto enorme che la circondavano. Qui aveva la possibilità di allestire le botteghe e i magazzini dei materiali, l’ essicatoio del legname e le dipendenze assolutamente occorrenti ad un costruttore edile della portata raggiunta dalla ditta „De Niro”.
Nel 1885, la casa si componeva di molti corpi, la parte che si affacciava sulla via serviva da dimora ai numerosi membri della famiglia.
All’ angolo che dava sulla via c’ erano due stanze capienti e oscure, con finestre piccole e strette, con le porte verniciate di marrone; una serviva da camera da letto per Aniute e Giovanni che vi avevano concepito alcuni dei figli piu piccoli, mentre i primi bambini Aniute li aveva partoriti in Italia, secondo la tradizione, in virtù della quale acquisivano la cittadinanza italiana. La stanza da letto era ammobiliata nell’ orrendo stile denominato „Alt Deutsch”, che corrispondeva al gusto borghese dell’ epoca, i letti avevano le testate molto alte, scolpite, gli armadi erano capienti e scuri, le sedie avevano lo schienale dritto e stretto, il tavolino da toeletta con la specchiera era sistemato di modo che non si potesse scorgere nettamente chi vi si rispecchiava. Alle finestre c’ erano tendaggi lunghi, pesanti, ampi, color tabacco orientale, che inquadravano le tende sottili, ricamate, che filtravano la poca luce penetrata appena nel vano. Il piede affondava in un tappeto alto, color vino biondo, leggermente logorato, essendo stato comperato molti anni prima, con intorno una ghirlanda di fiori e foglie bruno-rossicce con sfumature dorate. Alle pareti erano appese due cromolitografie banali, conservate per tradizione, raffiguranti Gesù e la Vergine Maria.
Nell’ altra stanza che dava sulla via dormivano i figli maschi più grandi, Giovanni Secondo – com’ era chiamato per distinguerlo dal padre, che era Giovanni Primo – nato nel 1868, Guglielmo – che tutti chiamavano Willi – nato nel 1870, Ercole, nato nel 1874, e Tancredi, venuto al mondo nel 1875. In camera c’ erano tre letti angusti e un divano, una tavola circondata da quattro sedie impagliate, un armadio grande e brutto, uno scaffale per i libri; un tappeto romeno a colori vivaci, che rendeva più gaio questo vano banale e poco luminoso.
Dalla stanza da letto principale si entrava in una sala stretta, chiamata la „stanza degli specchi”, le pareti essendo occupate da armadi a tre ante, la mediana ricoperta da uno specchio ampio, del miglior cristallo italiano, portato con difficoltà ingenti da Venezia. Aniute De Niro si reputava orgogliosa di questi specchi, anche se nessuno oltre ai famigliari li vedevano; il vano era del resto troppo stretta per poter essere diversamente utilizzato. In questi armadi si custodivano gli abiti buoni della famiglia, la biancheria e le tovaglie riccamente ricamate e con merletti, le tende di pizzo e i tovaglioli „Richelieu”. Tutta questa roba era raramente adoperata, ma faceva parte del corredo di Aniute e valeva molti soldi. In uno degli armadi era custodito pure il vestito da sposa di Aniute, lavorato nel monastero italiano in cui era stata educata. La camicetta era adornata con sette tipi di pizzo vero e il corpetto di broccato bianco aveva i bottoni d’ argento dorato con una lacrima di cristallo di Murano al centro. La gonna ampia, di seta pesante, aveva assunto col passar degli anni una tinta giallognola come di avorio antico. Più tardi, dopo la caduta in disuso dei bustini, nessuna giovane della famiglia era stata in grado di indossarla. Soltanto nel 1910, una nipote dal „vitino di vespa” riuscì a infilarvisi, busciando l’ invidia di tutte le giovinette.
Dalla la camera degli specchi si passava in una stanza larga e luminosa, un soggiorno in cui le donne e i bimbi trascorrevano diverse ore, soprattutto d’ inverno. Qui facevano i compiti, si cuciva, si stiravano montagne di panni sul tavolone del centro, ben illuminato da una lampada con specchio, che dava una calda brillantezza agli oggetti.
Nella stanza si trovavano pure due poltrone larghe e comode, una per Aniute nelle ore di rila,sso, quando ricamava, rattoppava i vestiti dei figli; l’ altra riservata a il signor De Niro e nessun’ altro della famiglia avrebbe osato sedervisi, neanche in assenza del padrone di casa.
Il contratto fra Giovanni De Niro e Aniute Berlusconi fu rispettato da ambo le parti: Aniute portò la dote promessa e questo permise a Giovanni di cominciare i lavori. Inoltre ella partorì numerosi figli, tanti maschi per soddisfare il suo orgoglio d’ italiano. Tra i primi maschi, era arrivataa una bambina, Agata, che fu trattenuta dai nonni, presso i quali completava la sua educazione nello stesso convento in cui lo era stata formata sua madre. I maschi crescevano vigorosi, forti e sani, battaglieri e pertinaci, cosicche in un’ epoca nella quale era altissima la mortalità infantile, nessun bimbo era mai spirato in casa De Niro.
Era pulita e fredda come una chiesa la casa De Niro; nonostante fosse piena di pargoletti, vi regnava un ordine imposto dalla volontà ferrea del padre. Le regole di convivenza dovevano essere strettamente osservate ed erano guai per colui che tralasciava qualcosa. Nessuno ardiva sedersi a tavola senza essersi accuratamente lavate le mani, nessuno andava a letto se non dopo una sosta nella saletta da bagno, dove in un largo bacile – d’ inverno, pieno di acqua tiepida – si lavavano i piedi; il pavimento di legno splendeva per essere stato lucidato insistentemente e tutti calzavano delle babbucce, che non solo risparmiavano il pavimento, ma addirittura lo ripulivano dalla polvere.
La farmacia della casa conteneva tutte le piante occorrenti per guarire le malattie consuete: menta, camomilla, tiglio e soprattutto foglie di salvia pianta miracolosa considerata dai Romani una panacea – dal suo nome essendo derivata la parola „salve”, con la quale i padroni del mondo si salutavano – mentre per rafreddori e dolori reumatici si usava il decotto di scorza di salice, amarognolo ed efficacissimo.
Natura placida e dall’ intelligenza mediocre, con la salute gracile, in seguito alle tante gravidanze e ai parti, Aniute viveva all’ ombra di suo marito, ne allegra, ne triste, preoccupata di cose minute, allarmata solo quando uno dei figli era malato, aveva la febbre o mal di ventre. Le sue mani alacri non prendevano riposo giammai; era esperta e i suoi ricami non avevano uguale. Sposata giovanissima con questo uomo caparbio, non era stata capace di raggiungere con lui una vera confidenza, le facevano paura i suoi silenzi, nonostante lui le rimproverasse, di rado, la lentezza e la bontà eccessiva nei riguardi degli altri.
Giovanni non la rendeva partecipe delle sue ansie e dei ai progetti, ma era un marito corretto, anche se alquanto aspro. Lavorando incessantemente per ottenere e, poi, consolidare i suoi averi, egli inseguiva il desiderio di diventare un uomo importante.
Nella città di Arad si era costruito moltissimo in quegli anni, il centro era stato sistemato e tanti edifici recavano l’ impronta della ditta „De Niro”. A differenze della maggioranza degli Italiani, Giovanni non era loquace, espansivo, ruminava a lungo le idee, per la cui realizzazione s’ ingegnava con tenacia; non amava le chiacchierate e poco apprezzava gli scherzi, parlava con precisione, senza la miriade di superlativi dell’ Italiano comune.
I rapporti fra i coniugi erano garbati ma freddi, e la tenerezza era limitata alle intimità della stanza da letto; se Aniute aveva creduto di trovare un amore pieno di calore nella persona di suo marito, si era sbagliata di grosso; lui faceva il suo dovere coniugale e per il resto viveva nel suo universo, nel quale non avevano accesso le femmine.
Col passar degli anni, erano divenuti benestanti, in consonanza alle promesse iniziali, ragione per cui non ella aveva nulla di che laguarti.
Di tanto in tanto, il signor De Niro s’ infuriava a causa dell’ indole troppo mansueto della consorte e nuvole di tempesta ricoprivano il cielo della famiglia; ma lui aveva, a un certo punto, capito che non c’ era niente da fare e così prese in mano le redini della casa e la organizzò secondo gli stessi principi che usava nella conduzione dei suoi cantieri. Dall’ Italia fu fatta venire zia Paola, per dare aiuto ad Aniute. Due sguattere e diversi braccianti lavoravano alla manutenzione della casa, del cortile, dell’ enorme giardino, dell’ orto e delle terre, della vigna, di tutte le numerose dipendenze della masseria. La dispensa era chiusa a chiave e le chiavi le aveva il padrone; la sera, gli si presentava l’ elenco dell’ occorrente per l’ indomani ed erano guai se le due donne si dimenticavano di qualcosa. Le porzioni erano calcolate con larghezza e, allo stesso tempo, con esattezza.
Coloro che subivano di più sulla propria pelle il rigore di Giovanni erano i figli, poiceè tenere a bada i puledri pieni di temperamento e di salute non era cosa da poco. Se erano troppo rumorosi a cena, andavano a letto affamati e la povera Aniute s’ insinuava furtivamente e tremante dalla paura a portare qualcosa da mangiare al colpevole. Per falli più grossi c’ era la frusta alla portata di mano.
Uno degli aneddoti raccontati con dovizia di particolari in famiglia, diversi decenni dopo, riguardava un fattaccio compiuto da Giovanni Secondo e da Guglielmo, che avevano rubato alcune zucche dall’ orto di un vicino di casa e, imprudentemente, avevano vantato la loro impresa a cena, orgogliosi per aver infranto la vigilanza del padrone del raccolto. Più tardi, quando la loro ammirazione per il proprio padre la mostravano apertamente, favellavano sorridenti.
De Niro aveva rivolto ai due eroi uno sguardo terribile. Chiese, però, calmo:
– Quante zucche avete rubato?
– Quattro! rispose impaurito Giovanni.
– Dove sono?
– Nella stalla, sospirò il reo.
De Niro si terse i folti baffi, si alzò dal suo seggio a capo tavola e disse:
– Riportatele.
Il signor De Niro si avviò verso il cortile del vicino, seguito dai due imputati, che avevano in braccio le zucche, entrambi con la faccia devastata dal timore, ben prevedendo cosa sarebbe successo. Bussò alla porta e disse all’ uomo che i ragazzi avevano rubato le zucche. Colui ne rise. Quale bambino non aveva rubato delle zucche per trasformarle in „fanali” con cui spaventare i passanti? Ma il signor De Niro li obbligò a restituire la refurtiva e a chiedere scusa.
In casa, pagarono il conto. Ciascun ragazzo ricevette due frustate sulla schiena, non tanto dolorose, per quanto umilianti.
Più tardi, Giovanni Secondo che piagnucolava nell’ altro capo tavola, al posto suo, bisbigliò a Willi:
– Meno male che non abbiamo rubato delle ciliegie; sarebbe stato capace di regalarci una frustata per ogni ciliegia!
– Stupido, le ciliegie le avremmo mangiate e nessuno avrebbe saputo nulla, replicò il fratello più piccolo.
Aniute soffriva quando assisteva a tali scene, ma non poteva interferire ed era meglio così, perche con la sua bontà sconfinata avrebbe rovinato i figli.
Tutte le stanze di cui abbiamo già parlato davano su un corridoio lungo, largo e luminoso, con la parete a Sud interamente a vetrate nella metà superiore. Fungeva da sala da pranzo, occupata com’ era in tutta la sua lunghezza da un tavolone al quale poteva sedersi comodamente più di una ventina di persone, e, infatti, spesso e volentieri tanti erano i commensali. Sulla parete dirimpetto alle vetrate si allineavano le credenze e gli scaffali carichi di stoviglie.
A capo tavola c’ era l’ unico seggiolone, destinato al padrone i casa; gli altri avevano sedie con schienale, se erano persone mature, oppure sedie semplici, se erano bambini o famigli. Alla destra del padrone, stava seduta Aniute, poi zia Paola e, più tardi, dopo il rientro dall’ Italia, la figlia grande, Agata, poi le mogli dei capomastri dei cantieri e le serve, che si alzavano spesso per portare le pietanze. Alla sinistra del padrone, siedevano i capomastri, i figli maschi, qualche operaio specializzato di fiducia – a seconda dell’ età – poi i domestici. L’ atmosfera era patriarcale, fondata su rapporti stretti fra padroni e dipendenti, rapporti che sero a rimanere immutati molti anni dopo che il signor De Niro era diventato un uomo d’ affari influente e rinomato.S’ incontravano in questa formazione la domenica e, ogni tanto, di sera; tutti gli altri giorni, gli uomini, che preferivano riposare un’ ora all’ ombra, con la testa appoggiata su un mattone, risparmiandosi la fatica di rincasare, mangiavano sul posto di lavoro. La giornata lavorativa era misurata dal passaggio del sole. Cominciava all’ alba e si concludeva al tramonto: di primavera e in estate poteva durare fino a quindici ore, ma, con l’ arrivo dell’ autunno, si abbreviava in corrispondenza della luce diurna, senza che il salario diminuisse. Era il sistema che funzionava sin dai tempi dei Romani, per i quali un’ ora poteva contare da quarantacinque a novanta minuti.

Fragment din romanul La cronaca della famiglia De Niro, Coleta De Sabate, Editura Excelsior Art, 2007

Cycles


DISCUTII

À Olivier

Il est printemps
Dans les champs de mon cœur de paysan,
Une saison quand je sème de ce qu’il y a de meilleur
Dans la grange de mes rêves.

Ils mûrissent avec moi en été,
Chaque été,
Et ils montrent leur peau bronzée
Aux couchers de soleil
Implacables.

Ce que j’ai semé se réveille en automne,
Je les cueille, les apporte dans la maison de ma conscience
Et je les sépare: ce que j’ai fait
Pour moi, pour les autres, pour des principes.

Me voilà moi, paysan,
Prêt pour l’hiver insurmontable
Pour d’autres;
Une simple pause sur mon cheminement
Dans la galaxie des mondes idéaux.

din volumul Discuţii în grădina filosofului, Mihai Man, Editura Excelsior Art, 2012

Dream for Two


COPERTA CAPCANE

I was promised to the Night
By the noble King of Day.

The gate to darkness
made
of wounded butterfly wings
guarded by trees burdened by old age
remains
ajar…

Will I be able to return?

In an enraged attack,
a giant wave, white-water
surging from the sea of words
empty, unsaid words
dancing around me
a waistband weaved by Queen Moon.

This is the weapon
if I decided to fight
for the freedom to stay in the middle of night
or
to gather from the unsaid words’ wave
theurge to visit
your dream
before getting lost
in the autumn’s strange lively light
under my eyelids

I see myself sitting quiet
ready to slip into an unwanted
silence
until the King of Day
will change his mind
and will return to say
I missed you so much.

din volumul Traps / Capcane, Corina Victoria Sein, traducere în limba engleză de Mihai Mihuţ, ilustraţii de Marius Fechete, în pregătire la Ed. Excelsior Art, 2015

pentru versiunea în limba română – clik aici

Inelul de fum / 6 / Înstrăinarea


Capcane6

(…)
Iulia simţi o uşurare imensă.
– Ştii, Andrei, orele de trudă, emoţiile intense pe care le-am trăit, în toţi aceşti ani, au însemnat mult. Cu toate acestea, în faţa şevaletului, nu mă simţeam la locul meu… până şi cea mai neînsemnată trăsătură de penel pornea din mintea mea, nu din stropul de nebunie frenetică pe care se pare că nu-l am… Poate că am talent, dar nu sunt mulţumită, poate că ceea ce fac seamănă a trădare sau a moft…
Duce paharul la gură fără să guste.
– Vrei să aduci puţină gheaţă? S-a încălzit băutura. Ai avut dreptate, nici unul dintre noi nu este un băutor autentic, totuşi, plăcerile vieţii sunt multe şi avem datoria să le căutăm. „Să fii beat sau numai ameţit echivalează cu actul fizic al dragostei”, aşa spune tata şi dacă ţin cont de insuccesele lui amoroase, îl cred.
Andrei aduce un pahar cu gheață. Iulia ia un cub transparent şi , înainte de a-i da drumul în pahar, îl studiază atent. Tăcerea părea un freamăt nedesluşit. Respiraţia i se desprinde de pe buze ca o succesiune de zâmbete interioare, ceea ce dădea întregii sale făpturi un aer de suveranitate. Liniştea absolută părea că se încărcase cu electricitate şi că explozia nu putea fi evitată. Se întoarce către Andrei.
– S-a făcut târziu. Noaptea are puteri de vrăjitoare, e gata să ne dezlege sufletele…
Andrei îi aruncă o privire alarmantă.
– Am spus, rosteşte Iulia fără să-l ia în seamă, o mulţime de inepţii, în timp ce întâmplări mari continuă să se producă, să aducă schimbări pe fiecare centimetru de pământ. Spaţiu şi lumea se leagănă încet, cuprinse de îndoială, de teamă, de curiozitate
Obiectele din salon păreau duplicitare în nemişcarea lor. Oglinda reflecta imaginea pianului şi Iulia se înspăimântă de parcă ar fi fost atinsă de sărutarea unui strigoi. I se pare, pentru o clipă, că silueta mamei sale, elegantă şi ireală, aşa cum o văzuse în urmă cu treisprezece ani, chiar în ziua accidentului, pluteşte prin încăpere. O cuprinde o slăbiciune. Aude, ca din depărtări, ţipătul sinistru al unei păsări. Făcu un efort să se desprindă, să se ferească de năvala imaginilor care o ameninţau. Nu se poate stăpâni. Îl prinde pe Andrei de mână.
– Andrei, vreau să ştiu dacă bârfele au vreun temei… Mama s-a sinucis? Vorbea cu o asprime care o făcea mai reală decât oricând.
Andrei păleşte. Ochii lor se cercetau. O umbră, ca un val lunecat şi scăpat de sub forţa psihică, îi despărţea.
Iuliei i se pare că timpul se mişcă încet, precum melcii. Îşi lasă capul pe spate ca şi cum ar fi vrut să grăbească rostogolirea clipelor. Simte cum inima şi-a intensificat ritmul, cum obrajii, palizi, se colorează. Ar fi dorit să existe cineva infinit mai înţelept care să o întrebe: „ De ce astăzi şi nu ieri? De ce acum şi nu mâine?” iar ea să răspundă: „Ieri nu eram pregătită, de mâine intenţionez să trăiesc altfel”. Desigur, cuvintele nu se potrivesc întocmai cu ceea simte, dar ele ar fi alungat fiorul intens al unei senzaţii neplăcute.
Era obosită, obosită psihic. Andrei continua să tacă. Din această tăcere, ea se desprinde, evadează. Cu un mic efort se închipuie  la un concurs de călărie. Coboară pleopele. se regăseşte într-un  spaţiu vast, pe o câmpie albastră, cu păduri la marginea orizontului. Îşi struneşte calul. Iată-l pe arbitru. E îmbrăcat în alb, în mâna dreaptă are un pistol de semnalizare, în stânga un cronometru. Clipele se scurg. Buzele arbitrului se mişcă abia vizibil, acum numără, numără şi iar numără. Ea nu înţelege nimic. Ştie că peste câteva clipe, după pocnetul pistolului, caii se vor avânta, vor zbura peste obstacole, lăsând în urmă tribune, şanţuri cu apă şi vor ajunge în pădurea albastră. Nişte mâini, mâini ale nimănui, vor face semn de bun venit şi frâele se vor preschimba în flori. Flori sau umbre? Umbre de oameni, oameni plecaţi în sănii violete, cu mâini frumoase, acoperite de petale. Şi caii aleargă. Călăreţii culeg floare după floare, garoafe albe, garoafe galbene, garoafe albastre, garoafe fără roşu în petale. Iată-le aşternute între goana cailor şi nerăbdarea călăreţilor. Petalele se scutură. Nu va fi sărbătorit învingătorul. Vântul scutură copacii şi ninge cu petale. O umbră viorie cade peste câmpia albastră. Arbitrul e prins de o petală. Se lasă dus într-o sanie, într-o petală. Şi ceilalţi se plimbă în jurul unui foc ce arde într-o petală. Iulia rămâne să vegheze somnul râului condamnat la tortura tăcerii de către un tribunal al petalelor căzute. Când se va trezi, râul, îi va da rochia liliachie pe care o purta mama ei, atunci, la vânătoare, şi toate florile vor bea din pahare-petale pentru oameni.
Iulia deschide ochii. Fiorul dat de senzaţia neplăcută a dispărut, dar tăcerea e ca la început. „De când e lumea şi pământul s-au petrecut drame şi se vor mai petrece. Nu vreau să le ştiu pe toate, doar una singură.”
Andrei, vreau seara asta cât mai plină cu prezent, cu trecut, cu viitor…
Privirea Iuliei, încărcată de înţelegere, îl arde pe Andrei care se ridică şi pleacă, lăsându-şi paharul plin pe marginea servantei.
Iulia devine calmă. Un zâmbet fin, de supunere, părea că instalează între ei înstrăinarea.

fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu,1984, CD Destine în oglindă, 2012

Salvează-mă, arată-mi calea


 

Această prezentare necesită JavaScript.

Salvează-mă, apără-mă, credincioasă călătorie,
de minciuna mea și a epocii noastre,
Tu să mă păzești, Înger și Paznic,
Iar tu să mă conduci, Nor Alb.

Apără-mă de tunet, vijelie,
adevăr nepătat luminează-mă.
Să nu mă treci cu vederea, porumbiță,
când ne vei trimite un semn de sus.

Iartă-mă, luceafăr de seară,
nu străpunge, suliță, somnul rău.
Nu-mi binecuvânta nebunia,

trezește-mă, utrenie.

 

din volumul Poeme alese, Rzszard Krynicicki, traducerea: Constantin Geambașu, Ed. Excelsior Art, 2014  http://www.excelsiorart.ro/carte/poeme-alese-antologie.html