Inelul de fum / 17


inelul de fum

(…) Noaptea umedă, fulgii de zăpadă care se topeau de îndată ce atingeau obrazul Marei, o răcoreau. Şirul ulucilor din gard aruncau umbre negre şi temătoare, fata privi în sus să vadă dacă stelele erau la locul lor, însă norii acopereau luna. Singură sub crâmpeiul de cer i se pare că timpul se grăbeşte. Un joc întâmplător, fără nici un folos pentru ea, pentru o viaţă plină de spaime şi de oboseală. Dezamăgită, închide ochii. Se zbate în ea o răzvrătire sălbatică împotriva sărăciei, a singurătăţii. Continua să ningă cu îndârjire.
Poarta scârţâie prelung. Prin deschizătură îşi fac loc două umbre mari, aproape deformate. Şi-i închipuie pe tatăl şi pe fratele său aplecaţi sub greutatea legăturilor de lemne, cu mâinile umflate de ger, flămânzi, dar cu ochii aprinşi de bucuria întoarcerii. Îşi spune că ea nu-şi făcuse datoria faţă de casă, că acum familia ei era infinit mai săracă decât astă-dimineaţă. Hotărăşte să pornească în urmărirea ursarilor. Că „oamenii negri”, cum mai erau numiţi ursarii, i-ar putea face vreun rău, nici nu-i trecea prin cap.
Aude, nu departe, glasul lui Ion:
„Tată, să punem legăturile în picioare, aşa s-or muia mai puţin şi-or da căldură mai multă…”
Bătrânul nu răspunde. Merge spre casă, călcând prin zăpadă cu opincile lui găurite, cu ciorapii împodobiţi cu ţurţuri tăiaţi în forme diferite, care, atingându-se, sunau înfundat şi alarmant.
„Ioane, fă bine şi scutură-te de omăt. Altfel duci în tindă un car de ger… Ce-o fi cu soră-ta? N-a rânit zăpada de pe scări. Fii atent, alunecă…”
Mara se strecoară pe poartă exact în clipa în care „bărbaţii îşi scuturau unul altuia bucăţelele de gheaţă agăţate de sumane.
„De ce, dumnezeule, ne loveşti aşa de greu? Cu ce ţi-am greşit?”
De pretutindeni năvălea o lumină albă, tăioasă şi aspră. Luna, de culoarea aurului vechi, strălucea timidă. Sufla o boare de vânt, învârtind într-un cerc mare şi imperfect fulgii de nea.
Mara trecu în fugă hotarul fără să se întrebe dacă drumul scăldat în beznă este cel bun.
Urmele ursarilor abia se mai vedeau. Mara înainta stângace, uşor aplecată în faţă de parcă n-ar avea nici un fel de echilibru. Fusese speriată, înainte, stând pe prispă, dându-şi seama că li se furase porcul, dar aceea era o spaimă fizică, o reacţie naturală în faţa nenorocirii. Acum, ceea ce simte este cu totul altceva – un sentiment de panică, o frică ciudată. „Asta e, se gândea ea, trebuie să-i ajung. Le spun cât suntem de săraci, că rareori pe masa noastră ajung bucate mai alese, că porcul ăsta era primul pe care urma să-l tăiem de Crăciun, primul de când mă ştiu… Nu se poate să nu li se înmoaie inima, or fi ei sărmani, dar sărăcia nu-i un motiv să dai cinstea pe hoţie. Toţi oamenii din sat sunt săraci, n-au nici cămaşă pe ei, dar dau din puţinul lor şi altora, aşa cum s-a întâmplat şi astăzi…”
Se adună sub broboada veche şi grăbeşte pasul.
În noaptea acum senină, luna apăruse dintre nori, răsări în faţa ei albia întortocheată a râului. Vântul spulberase zăpada pe alocuri şi întroienise arinii din zăvoi. Râul îngheţat semăna cu o enormă oglindă somnolentă a veşniciei.
Încă mai ningea leneş. Cerul atârna atât de jos încât adusese luna aproape. Marei i se pare că o poate atinge cu mâna. Satul s-a ascuns în scânteierea tainică a omătului. Departe se văd câteva petice, nu mai mari decât podul palmei, marcate de o lumină stranie – ferestrele. Gerul era perfid şi excitant. Copacii de pe malul apei, învăluiţi de un aer enigmatic, trosneau sec.
Se opreşte câteva clipe. Are părul şi hainele acoperite de zăpadă. După o oarecare şovăire, hotărăşte: „Trec prin vad, scurtez drumul”.
Făcu câţiva paşi, apoi rămase pe loc. Gheaţa trosneşte fără să se rupă.
„Pe o vreme ca asta, cu atâta linişte, nu mi se poate întâmpla nimic rău…”
Vorbea tare, sperând, în felul acesta, să-şi domolească bătăile inimii. Paşii îi sunt uşori, moi, prudenţi, de parcă ar călca pe sârmă. Şi, dintr-o dată, o senzaţie stranie pune stăpânire pe ea. I se pare că îşi croieşte drum printr-o oglindă în care încăpea atâta pace câtă aduce lumina şi zăpada. Îşi aminteşte că, numai peste câteva zile, sătenii, dar mai ales fetele şi băieţii de vârsta ei, vor porni să colinde din poartă în poartă. Se vor opri sub ferestre, vor cânta, apoi vor năvăli în case, repezindu-se în jurul sobelor încinse şi a meselor încărcate cu covrigi, mere şi nuci.
Un nor sclipitor de alb, dar opac acoperă luna. „Dacă n-aş cunoaşte locul, gândea ea, m-aş rătăci, căutând malul şi, negăsindu-l, tot învârtindu-mă în cerc, m-ar prinde dimineaţa iar ursarii ar ajunge prea departe…”
Vântul suspina peste capul ei. „O fi mai cuminte să iau drumul înapoi?” Era prea târziu. Trecuse de jumătatea distanţei dintre cele două maluri. Doar privirea i se întorcea spre satul pe care-l lăsase în urmă. I se pare că dinspre dealuri venea tată-său şi o privea mustrător. Îşi ţine cu greu echilibrul, alunecă şi cade. Caută ceva de care să se prindă. Mâinile întâlnesc doar învelişul îngheţat al apei. Instinctiv, în timp ce se ridică în genunchi, îşi îngroapă faţa în mâini. Următorul gest pe care-l face este de a-şi încorda auzul. Aproape, foarte aproape, clipocea apa.
De undeva, din susul râului, o pală de vânt venea, rostogolind un ghem uriaş şi alb. „Ştiu ce voi face, voi trece râul cu orice preţ…”, îşi zise Mara, mai mult pentru a înăbuşi cu vocea ei clipocitul apei. Cu toate că îşi simţea picioarele moi, face câţiva paşi sub care, suprafaţa lucioasă şi alunecoasă, crapă, de parcă cineva ar fi lovit-o cu bice de foc. Privirea ei s-a lipit, fără putinţă de desprindere, de spărtura în gheaţă. Era fermecată de neliniştea apei care năvălea în cercuri perfecte şi, unduind, o acopereau blând, cu încolăciri perfide. Jocul apei îi amintea de legănarea lină a fetelor prinse în horă. Făcu o mişcare bruscă şi gheaţa se sfărâmă.
„Malul e aproape, nu vreau să mor…”
În noapte se aude un glas răguşit, îngrijorat.
„Mară, unde eşti fată?”
„Aici, tată… Vezi că s-a spart gheaţa… vrea Mara să strige, dar cuvintele se înnoadă în gât şi se întorc, sporindu-i, deopotrivă, oboseala şi dorinţa de a scăpa din capcana apei.
„O fi băgat de seamă tata că ni s-a furat porcul?
Înainta încet, înlăturând bucăţi mari de gheaţă, cu mâinile întinse, încercând cu disperare să nu se lase prinsă de vîrtejul tot mai evident ale apei.  „Nu, nimeni nu mă poate ajuta, sunt doar eu…”
În raza de lună care cădea pieziş până la ea, văzu malul.
„Am ajuns…”
Din haine îi şiroia apa, pulpele îi ardeau, tălpile-i erau amorţite. Ostenită, se întinde jos. Ciudat! Pentru o clipă nu-şi mai aduce aminte unde trebuia să ajungă, de ce se află pe malul râului şi nu la gura sobei. Ridică ochii. Recunoaşte lunca, râpile şi, departe, ştie munţii veşnici. Îşi aminteşte de casă, de prispa împrejmuită cu nuiele de alun de sub care, în fiecare dimineaţă, auzea, ca o promisiune, grohăitul porcului, de ograda posomorită, de laviţa de sub icoană, de cusătura pe care o aruncase în clipa în care zarva de afară o atrăsese, de înghesuiala din jurul ursului, de bătrâna aceea…
„Uite-l pe tata… Ce s-a mai împuţinat, abia de întrece grămezile de omăt viscolit… Vine încet, și-n el ca şi-n mine totul e îngheţat… Mi-e din ce în ce mai greu să-l aştept, nu mă mai pot uita în sus, mă doare gâtul…”
Curând frigul o cuprinse de-a binelea. Doar zornăitul lanţului trecut prin inelul de la brâul scripcarului o mai obseda.
„Marăăă…!”
Mara are ochii aţintiţi pe spaţiile dintre copaci. Strigătul ajunsese la ea domolit. Are o viziune bruscă; o grămadă de tufe de iasomie pătrunseseră zăpada. La picioarele ei, în vârtejuri repezi, topeau poleiul şi vesteau grăbite, în rânduri repetate, viiturile de primăvară. Copacii erau verzi. În zăvoi nici urmă de zăpadă viscolită. În locul râului se întindea un iaz cu apă limpede, o mulţime de fete întindeau cămăşile, spălate în râu, la soare. Undeva, la margine, un lăutar, o vioară şi un urs, un drum cu urme încurcate…
„Marăăă… !”
„Vine tata… De ce fug fetele?” (…)

Reclame

Inelul de fum / 16


Ineul de fum Ursari

(…) Era iarnă, într-una din acele zile cu ninsoare bogată, liniştită, care-ţi strecoară în suflet bucuria. Se apropiau sărbătorile. Până şi cel mai sărac om al satului voia să aprindă în vatră un foc mare. Aşa că, încă pe întuneric, Ion se alăturase bărbaţilor din sat care se hotărâseră să strângă ceva lemne. Ceea ce făceau nu era lipsit de primejdie. Deşi ei adunau doar vreascuri şi scoteau rădăcini, oamenii contelui îi pândeau. Dacă îi prindeau, erau bătuţi şi obligaţi să plătească înzecit cele câteva legături de lemne. De aceea porneau cu toţii odată, ştiind că paznicilor nu le era la îndemână să se ia la harţă cu un sat întreg.
În case, în ziua aceea, rămăseseră numai copiii şi femeile.
Mara, o fetişcană firavă, cu ochii mari şi trişti, „frumoasă rău” cum ziceau femeile, nu ştia cum să-şi alunge urâtul şi îngrijorarea pentru cei plecaţi la pădure. Măturase, spălase vasele, aşternuse paturile, luase cusătura în mână, fără să scape de teroarea gândurilor îngrijorătoare. îşi închipuia că pădurarii, în bundele lor călduroase, cu puşca pe umăr, îi aşteptau pe săteni, îi lăsau să pătrundă adânc, până în mijlocul pădurii şi, pitiţi după vreun dâmb, apăsau pe trăgaci. Oamenii înspăimântaţi săreau ca ciutele peste tufişuri, se aruncau la pământ şi cereau îndurare. Printre primii, socotea ea, căzuse Ion. Faptul i se părea atât de real încât era gata să plângă. Tocmai îşi înălţa ochii spre icoană, să murmure o rugăciune, când afară se auzi o forfotă neobişnuită care pusese în mişcare tot satul.
Treceau ursarii.
Mara uită deocamdată de supărare, se bucură ca un copil. îşi aruncă în grabă o broboadă, roasă de vreme, pe umeri, şi ieşi în drum să privească. Ursul era bătrân şi chior, nu amintea cu nimic de forţa speciei sale, o înduioşa. I se părea că animalul, lovit sau încurajat cu blândeţe, făcea toate ghiduşiile din înţelegere pentru om, nicidecum de frică. Era prea învăţat cu toate astea.
Ursarii, însoţiţi de copii şi de o haită de câini care lătrau fără întrerupere, se opriseră tocmai în faţa casei. Ursul se trântise jos, frecându-şi spinarea. Copiii, temători, îl trăgeau care de urechi, care de blană. Unul dintre ursari îşi strânge degetele în buchet, ca pentru închinăciune, suflă de câteva ori peste ele, apoi ia scripca să cânte. Ursul continua să se tăvălească prin zăpadă. Abia după ce scripcarul îl trase puternic de lanţurile care zornăiră înfricoşător, încât copii se strânseră unul în altul, ursul se ridică în două picioare şi-şi execută numărul. Copiilor le trecuse spaima, femeile chicoteau pe înfundate. Când ursul dădu semne de plictiseală, ele începură să strige: „Joacă bine nea Martine, că-ţi dau pâine cu măsline”. Dar degeaba.
Mara se gândea că la anul, pe uliţa satului, or să mai vină ursarii, numai că altul o să fie ursul pus în lanţuri, ăsta e prea obosit, prea bătrân. Se mira cum de până acum acest spectacol o bucura. E trist ca viata însăşi.
Profitând de neatenţia ursarilor care, după obicei, ascultau cu urechile aplecate în pământ, o bătrână se furişă hoţeşte şi smulse un smoc de păr din blana ursului, care părea o haină jerpelită.
Mara se uită la ea cu mustrare în ochi.
„Nu ti-e ruşine să mă iscodeşti? Las’ că vii tu la mine să-ţi fac de dragoste…”
„Ba n-am să vin la dumneata”, o înfruntă ea.
„Cu toată frumuseţea ta, tot săracă ai să rămâi. Ţii nasul pe sus, dar să ştii că…”
Mâna Marei zvâcni şi se înfipse în umărul femeii.
„Să taci, piază rea !” şi continua s-o fixeze fără milă.
Ursarul-şef nu înceta să mişte arcuşul peste coardele rigide. Sunetele se stingeau simplu, ca un oftat de uşurare. În zornăitul lanţului greu, agăţat într-un inel prins la cingătoarea ursarului care, acum, trecea, cu un taler în mână, prin faţa spectatorilor, femeile lăsau să cadă ba un ou, ba un măr, nuci şi chiar câte un bănuţ. Ursarul cumpăneşte talerul şi, nemulţumit, vorbeşte tovarăşilor lui într-o limbă necunoscută. Femeile, ruşinate de sărăcia lor, vrând să-şi ascundă stinghereala, se răstesc la copii:
„În casă, diavolilor, nu vă e frig?…”
Mara intră şi ea în casă. Era târziu, se făcuse întuneric. Se gândi că e timpul să hrănească porcul. Străbătu curtea, apoi urcă treptele peste care se aşternuse un strat de zăpadă. În foişorul casei, o săliţă surprinzător de mare, simte cum printre stâlpii casei, se zbenguia un pui de vânt jucăuşi de miazănoapte. „O să fie ger nu glumă, or să crape lemnele.”
În vatră abia mai mocnea focul. Era aproape tot atât de frig ca şi afară. Mara îşi frecă obrajii reci cu palmele aspre, apoi aprinse lumina. Roteşte privirea în întunericul nopţii care năvălea prin ochiul de geam al ferestrei şi opreşte lumina lămpii. încăperea i se păru îngrozitor de sărăcăcioasă şi rece. Lipsa tatălui şi a fratelui ei o simţea acum şi mai puternic, ca o durere, îngrijorarea şi tristeţea îi sporeau, în mod ciudat, frumuseţea.
Mara ia un ciur cu tărâţe peste care risipeşte un pumn de sare. După ce amestecă bine, răstoarnă totul în vadră. Saltă vasul şi, din uşă, cu un uşor plescăit din buze, cheamă porcul. Îl credea culcat sub prispă, pe mâna de paie. Nu aude nici o mişcare, nici guiţatul ca un gângurit de alint, al porcului care de obicei venea lunecos şi linguşitor la picioarele ei.
Mara îşi simte trupul golit de sânge. E cuprinsă de ameţeală. în urechi îi mai plânge cântecul scripcarului şi-i ţipă zornăitul lanţului. Are o singură dorinţă, una singură, să întoarcă timpul până la vârsta la care întâmplarea, oricare ar fi ea, să nu ia proporţiile unei catastrofe. Acolo, unde-şi ştie inima ceva ce se răsuceşte ca un cuţit, îndepărtând dorul de a muri. E cumplit acest dor şi creşte, creşte până ce-i bubuie în urechi, alungându-i celelalte zgomote. Nările i se dilată. Mirosuri amestecate de paie arse, de carne friptă, de zăpadă bătătorită, de sânge cald îi dau târcoale, aţâţându-i gustul, şi gura i se umple cu un lichid amar şi vâscos.
De la marginea satului se aud voci. Un glas subţire şi tremurat cântă: „Prin pădurea bradului…”
„Se întorc bărbaţii”, murmură Mara, care mai are vadra în mână şi stă dreaptă de parcă ar fi o statuie de gheaţă. Ochii i se rostogolesc sălbatic, însoţind efortul ei de a recapitula tot ce se întâmplase peste zi, de la clipa când închisese uşa în urma fratelui ei şi până la apariţia ursarilor.
„Da, am lăsat poarta deschisă !”
Îşi mai aminteşte că, urmărindu-i pe ursari cum se pierdeau sub perdeaua fulgilor de zăpadă, numărase doar trei, or, în faţa casei se opriseră patru.
Vadra îi cade din mână. Mintea i se întunecă. Un singur gând răsare, se amplifică până la obsesie. „Hoţii, ne-au prădat. De-aia făceau atâta zarvă… Şi bătrâna cu privirea ei aprinsă, cu pofta ei de vorbă, n-a făcut decât să mă amăgească, să nu iau seama la ce se întâmplă în jurul meu… Să fie în cârdăşie cu bandiţii? Nu, nu « hoaţă, o sărmană nebună, atâta tot…”

fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu,1984, CD Destine în oglindă, 2012

Inelul de fum / 12


Anisia5

(…)

Uşa de la intrare este trântită cu putere.
„Acum o să intre mama.” spuse Iulia.
Uşa se deschide.
„Iulia !” exclamă Yvonne.
„Da, mămico… îi spuneam noapte bună lui Andrei… Ce bine că ai venit. Tata e iar îmbufnat, nu-mi place…”
Iulia trecu din braţele mele în braţele lui Yvonne. Se scurg câteva clipe de linişte. Yvonne părăseşte încăperea lăsând uşa deschisă.
„Asta e fiică-mea… o catastrofă !” decide Dudu, ridicând cu nervozitate mâna.
„E un copil minunat…”
„Nu şi pentru mine… nu mă iubeşte, e prost educată…”
„Eşti un tată gelos…” încerc eu să glumesc.
„Ştii că-mi placi? Sigur că sunt gelos. Gelozia este arma mea cea mai puternică… Nu mă laud, ai fi auzit şi tu, sunt un tip nestatornic şi dificil. Cu toate astea, femeile cad ca muştele în plasa mea. Succesul netrudit mă dezgustă şi mă întorc acasă… Md întreb dacă Yvonne, nefiindu-mi soţie, s-ar fi numărat şi ea printre cuceririle uşoare. Orgoliul îmi spune că da. Tu ce crezi?”
„Cred că eşti un imbecil norocos…”
„Norocos pentru că sunt întreprinzător. Intuiesc momentul favorabil şi atac. Un om ca mine nu pierde niciodată un tren al vieţii. Unii pun preţ pe cuvânt, eu plusez pe clipă. Clipa, Andrei, clipa ne aduce sau ne ia totul. De-aia beau. Beau pentru ca să nu mai aud căderea clipei. într-o clipă Yvonne m-ar putea ruina sau părăsi. Într-o clipă Iulia m-ar putea urî. într-o singură clipă eu, Dudu Neacşu, pot deveni o amintire.”
Fac o mişcare ca să-l fac atent să-mi toarne vin în pahar. Nu observă. Îmi torn singur. Aveam senzaţia că mă întorsesem dintr-o călătorie, că mai păstram în mine fragmente din balansul vaporului care tăia apa mării, dar şi ceva din avântul unui tren care şerpuieşte nehotărât dintr-o parte în alta. Toate acestea alunecă pe lângă mine, trec şi-mi simt nerăbdarea de a-mi fixa gândul nu pe peisaje văzute în trecut, ci pe amănuntele vieţii oamenilor, pe vieţile lor.
Un foşnet uşor de mătase îmi atrage atenţia că Yvonne se şi instalase în scaunul din dreapta mea. Oare, cât a auzit din discuţia noastră? Pe când căutam răspunsul, ea se întoarce către Dudu.
„Bine că le-am însoţit pe fete. Intendenta zăvorâse uşile. Am fost nevoită să-i strecor câteva bancnote… E îngrozitor acest flagel. Consider bacşişul cea mai ruşinoasă plagă socială. Obicei oriental care a prins şi a înflorit… Mă revolt în zadar. Deşi sunt împotrivă, împrejurările mă silesc să procedez aşa cum procedează toată lumea, să dau şi dau… Am dat pentru a le scuti pe fete de neplăceri… E greu, dacă aţi şti cât de greu o duc…”
„N-au decât să se întoarcă la mămica, să se mărite, să facă o duzină de copii. Te ocupi prea mult de ele şi nu vezi că fiică-ta creşte ca o sălbatică…” Tonul lui Dudu era agresiv. Yvonne îşi plimbă privirea calmă pe faţa lui.
„Ţi-am mai spus şi altădată, Iulia o să trăiască într-o altă lume, mai agitată, mai aspră. E de datoria mea să o pregătesc. Nu vreau să aibă nici un fel de complexe…”
„Aiureli! Singurul complex de care trebuie s-o fereşti este complexul sărăciei. Cine are bani nu are complexe !”
„Sunt de acord. Tu îngrijeşte-te de bani, de rest mă ocup eu…”
Yvonne zâmbeşte şi pune capăt conflictului.
„Andrei, mi se adresează ea, nu ne-ai văzut de multă vreme. Cum ne găseşti?”
„Al dracului de bine” mormăia Dudu şi îşi toarnă din nou în pahar.
De afară lumina albă a zăpezii arunca o strălucire stridentă asupra peretelui opus ferestrei şi aflat acum în penumbră. „Ei trăiesc aici, gesturile lor alcătuiesc o lume. Tăcerea mă face să mă simt prost…” O rog în gând pe Yvonne să vorbească, orice. Rugămintea mea mută, sau coincidenţă?
„Aţi bârfit puţin?” glasul ei exprima o uşoară tulburare.
Nu ne grăbim să răspundem. Nu ştiu exact de ce, dar ceva izvorând din teama că n-o mai pot înţelege sună în mine ca un clopoţel de alarmă. Vreau să vorbesc totuşi, Dudu, bănuind intenţia mea, intervine:
„Ne întinde capcană după capcană… acum o să ne întrebe…”
„Exact ! Dragul meu, cum de-mi ghiceşti gândurile? Andrei, ce crezi despre război?”
„Nu fac politică…” încerc să scap cumva. Yvonne tace, Dudu bea. Eu sunt stânjenit din cale-afară.
„Aşa zice şi tata. Părerea lui e că medicul, soldatul, artistul, omul de ştiinţă, educatorul nu au voie să facă politică. Exprimându-şi opinia asupra acestui lucru atât de important, cum este războiul, de care depinde soarta unui neam, în cazul de faţă, a mai multor neamuri, faci politică? Nu, îţi faci datoria…”
„O auzi? strigă către mine Dudu. Ea îşi face datoria ! A uitat că singura datorie a unei femei e să fie inimoasă, agreabilă, cinstită şi, dacă poate, să facă copii. Cum să-i vorbesc ca să mă înţeleagă? Yvonne, înţeleapta şi cruda mea, războaiele au fost dintotdeauna. Fără ele bărbaţii şi-ar fi pierdut vigoarea. Războiul formează caractere… iar acest război a venit la timp pentru a pune capăt crizei economice care, probabil că ştii, a aruncat aproape toată omenirea în mizerie…”
Yvonne zâmbeşte din nou. Mă întreb dacă ar putea trăi fără zâmbet.
„Ştiu. O suferinţă a fost înlocuită cu alta mai mare…”
„Da, o suferinţă care nu te atinge pe tine şi nici pe el (Dudu arată spre mine), pe nici unul dintre ai noştri…”
În aer plutea o ameninţare reală. Aşadar, ei erau perechea cea mai invidiată, oamenii socotiţi a fi cei mai fericiţi. în realitate ei se sfâşie. E drept, civilizat. Curios, în loc să fiu îngrijorat, sunt bucuros. Obrajii lui Dudu, congestionaţi, căzuseră. Îmi era milă de el.
„Vă admir. Alungaţi plictisul casnic prin aprige confruntări.”
„Crezi?” Yvonne nu mai zâmbea. Tonul era ironic.
„Uitaţi, continui eu, şi unul şi celălalt, că, cel puţin în clipa de faţă, războiul nu ne priveşte. Atâta timp cât reuşim să fim neutri…”
„Mă dezamăgeşti, Andrei. Dacă-l înţeleg pe Dudu, pe tine mi-e greu…”
„Yvonne, ce nu poţi înţelege?”
„Dudu şi nu numai el, moşierimea în general, profită de neutralitate, se aruncă şi „ciugulesc”, scuză-mi expresia, din ambele părţi… Lumea ta ar trebui să fie alta, eşti medic.”
„Şi eu condamn războiul…” mă justific eu.
„Nu e suficient. Oamenii simpli o fac intr-un ,mod convingător. Ai participat la vreo demonstraţie pentru pace? Nu. Ai stat în cabinet şi te-ai străduit să fii un medic pe plac, am zic pe plac, nu bun.”
Fusesem chemat să observ, să intervin. Mă trezesc în faţa unui aspru judecător. E prea de tot.
„Mărturisesc că n-am fost prezent la nici o demonstraţie pentru pace. Tu de la ce înălţime le-ai privit?”
„De pe trotuar…”
Replica, recunosc, mă pune iar în inferioritate. Aproape regret că am venit.
„Să n-o crezi. A făcut mult mai mult. A privit, a ascultat şi a venit la mine cu pretenţii…”
Intervenţia lui Dudu readuce tot hazul situaţiei. Yvonne, divina Yvonne, teroriza. În preajma ei conflictele pătimaşe se înmulţeau. îl obliga pe acest îmbogăţit, umflat, să-şi neglijeze afacerile.
„Nu mă crezi?” simţeam încordarea lui în care clocoteau tot felul de gânduri şi obsesii. Eram sigur de asta. Sigur de tot. Aşa că îi răspund nu fără îndoială.
„E greu.”
„Pentru ea nu e greu…” Dudu clătină din cap. Deşi acuzaţiile împotriva lui Yvonne erau bine orânduite in mintea lui, nu mai scoate un cuvânt.
Yvonne se mişcă în scaun şi un ciudat neastâmpăr, un freamăt semănând cu un zbor pripit al unui stol de porumbei, pune stăpânire pe noi. „lată-ne, gândii eu, cum mergem înainte, numai înainte.” Yvonne se instalează comod în scaun. Îi bănuiesc moliciunea.
„Pentru ea nu e greu…” zise Yvonne ca un ecou întârziat al cuvintelor lui Dudu. Rostise vorbele ca şi cum ele ar face parte dintr-o limbă străină şi nu le-ar pricepe rostul, sensul.
„Repet: pentru ea nu e greu…” de data asta cuvintele lui Dudu, accentul cu care le-a rostit, sunt îngrijorătoare.
Yvonne se ridică şi deschide capacul unei cutii de mahon. Scoate o ţigară pe care o frământă între degete. Dudu se apropie şi scapără un chibrit.
„Mulţumesc…” sunetele se pierd în inelele de fum albicios care se ridică până aproape de tavan.
„Pentru ea nu e greu, repetă Dudu, puţin cam prea patetic. Şi dacă n-ar vedea cât mă zbat, cât mă lupt cu tot felul de greutăţi. Greve, demonstraţii, greve. Cu asta mă răsplătesc cei cărora le dau pâine… Grevele se înmulţesc, demonstraţiile se ţin lanţ. Greviştii se amestecă în politică, îşi caută drepturile. Proprietarii înregistrează uriaşe pierderi. Se cer măsuri severe şi urgente. Guvernul ne vine în ajutor. Se fac arestări, concentrări şi chiar militarizarea unor întreprinderi. Ordinea trebuie menţinută cu orice preţ. Am luat şi măsuri. încă de la primele tulburări, am strecurat printre muncitori câţiva agenţi. In felul ăsta ştiu şi ce mănâncă seara, dar şi ce gândesc nepreţuiţii mei slujbaşi. Nici nu le fată bine mintea o acţiune de protest, că am şi trecut cu fierul încins, îi mut la dracu-n praznic. Pe cei care nu se astâmpără, care fac pe agitatorii, îi dau pe mâna poliţiei, să-i înveţe cum să se poarte: Concedieri am făcut doar în cazurile limită şi atunci când ne-a cerut guvernul; după o demonstraţie care a întrecut imaginabilul. Se strânseseră mii şi mii de muncitori, petrolişti, ceferişti, de la fabricile de postav, ţărani chiar… In treacăt fie spus, cea mai eficientă măsură este concedierea. Cu burta goală nu prea mai ai chef să lupţi pentru dreptate. Consider că tot ceea ce am făcut, am făcut bine şi pe tăcute. După o perioadă agitată se anunţa o meritată stare de acalmie. Când să respir şi eu uşurat, vine ea, Yvonne şi cere favoruri… Se amestecă în treburile mele. A reuşit să-i cumpere pe funcţionarii din posturile cheie şi ticăloşii m-au vândut. Tot ce întreprind eu, în vederea restabilirii ordinii, înlăturării pericolului, a stat în atenţia ei. A luat cazurile, le-a analizat cu mintea ei de femeie… nici nu cred că s-a gândit serios, s-a lăsat impresionată… şi vine la mine şi-mi pretinde să revin asupra unor decizii: toţi cei care participaseră la manifestaţia pentru pace şi fuseseră concediaţi să fie reprimiţi. Ajuns în acest punct al confesiunii, Dudu trage un sertar al biroului şi scoate o ţigară de foi. Muşcă unul din capete şi începe să fumeze cu voluptate. Fumul de la ţigară seamănă cu un norişor compact. Se pare că plăcerea ţigărilor de foi îl absoarbe total. Profit de „absenţa” lui şi-mi îndrept privirea către Yvonne. O simt detaşată, sau depărtată – o spectatoare amabilă –. „Ce faci aici?” îmi vine să o întreb. „Mă strecor prin junglă.” Citesc eu în ochii ei răspunsul.
Dudu tuşeşte. Poate un mic protest împotriva comunicării noastre de o clipă
***
În încăpere se aşternuse o linişte în care nu se auzeau nici respiraţiile. După un timp (dacă ceva e adevărat din viaţă, cât din acest adevăr există în tăcere?), Yvonne se. ridică din fotoliu.
„Eşti cu maşina, Andrei?
„Nu… ieşisem să mă plimb… ningea atât de frumos…”
„E târziu. Te duc acasă, dacă n-a îngheţat motorul…”
Am făcut un gest de refuz, dar ea trecuse pragul.
Afară se lăsase frigul. Roţile derapau. Yvonne stăpânea volanul într-un fel impunător şi graţios. Când lua câte o curbă, trupul ei se mlădia şi se rotunjea odată cu mişcarea. Ajuns pe Victoriei, automobilul încetini. Lasă să treacă un grup gălăgios. Femei şi bărbaţi, în ţinută de seară, ieşeau de la teatru. In faţa casei mele, Yvonne opreşte motorul. Era o noapte paşnică, oraşul senin semăna cu o zi fără trup, schimbându-şi dimensiunile după liniile luminoase ale farurilor ca, apoi, să se lase micşorat de cercul întunecat. Yvonne asculta zgomotele, căutându-le parcă vibraţia. Curând steluţe de gheaţă înfloriră pe parbriz. Fără să-mi dau seama de ceea ce fac, le şterg.
„Andrei, aş vrea să te văd fericit… ştii, eu n-am găsit fericirea, am nevoie de fericirea ta pentru a-mi păstra credinţa că aşa ceva există, că poate exista…” (…)

fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu,1984, CD Destine în oglindă, 2012

CD   BUTON CUMPARA3

Inelul de fum / 11


anisia1

(…)

„Prieteni, rosti ea din uşă, atârnată cu eleganţă şi posesiune de braţul meu, el e Andrei, văr-primar, doctor nu prea celebru, dar temut. Practică psihiatria şi vindecă durerile sufletului, un veritabil vrăjitor modern. Nu este un luptător. Cu toate acestea şi-a luat inima în dinţi ?i ne-a c?lcatşi ne-a călcat graniţa. L-a împins curiozitatea. A auzit vorbindu-se mult pe seama celor de vârsta noastră… Dacă-mi aduc bine aminte… da, are mai puţin cu doi ani decât mine… îngrozitor! Nu se poate! Câţi ani împlineşti, Andrei?”
„Atâţia câţi ai împlinit tu în 1913, adică…”
„O, dragul meu, n-ai învăţat că vârsta unei doamne este un cont secret?” .
„M-ai întrebat, ţi-am răspuns…”
„Da, viaţa se petrece între întrebări şi răspunsuri. Ştii la care întrebare ne oprisem, în momentul venirii tale? E greu! Şi ghicitul e o artă! Ne întrebam dacă poezia este vreodată tânără… şi dacă poetul îmbătrâneşte. Cred că înţelegi rostul întâlnirilor mele cu mai tinerii mei prieteni. Uită-te bine la ei. Mâine vei fi onorat dacă privirea vreunuia se va opri asupra ta şi îşi va aminti că te-a cunoscut. Ei sunt poeţii şi patrioţii viitorului, progresişti până în măduva oaselor.  Ce zici?”
„Sunt încântat…” reuşesc să strecor eu înainte de a mă vedea silit să iau Ioc într-un fotoliu.
Se mai aflau în salon două femei şi patru bărbaţi, foarte tineri. Nu mi-au acordat nici un fel de atenţie. Când Yvonne traversă încăperea cu o siguranţă olimpiană, pun pariu, uitaseră de mine. Aşa că nu mi-a fost greu să-i observ, să-i cântăresc. Yvonne exagerase. Mâinile lor nu erau întinse spre cununa de lauri, ci aplecate asupra semenilor, nedibace, dar mângâietoare. Ei, tinerii care mă înconjurau şi mă ignorau, constituiau, după câte am înţeles, nucleul unei subredacţii clandestine (e rândul meu să exagerez). Şi îşi propuneau, nici mai mult nici mai puţin, să desăvârşească nobilul ţel al gazetei „Democraţia socială”, adică să închine activitatea şi viaţa lor muncii de educare a maselor. Se pare că Yvonne chiar, sub pseudonim, publicase câte ceva. Amuzant!”
„Andrei, mă aduce la realitate Yvonne, suporţi atmosfera acestei case în absenţa mea? E târziu şi prietenele mele locuiesc la căminul studenţesc. Le conduc.. Du-te în bibliotecă sau, dacă vrei să faci o faptă bună, bate la uşa lui Dudu…”
„Mă descurc…”
Probabil că Dudu pândise plecarea tinerilor. Nici nu părăsiseră bine casa, că el şi deschise uşa şi-mi făcu: semn să-l urmez. Era roşu la faţă. Pleoapele tumefiate, tremurul vizibil al degetelor, când a turnat vin în pahare, mă fac să cred că este suferind, că mă chemase la el pentru un consult.
„Ei, ce zici? Ai văzut-o?” mă întreabă el precipitat.
„Te referi la Yvonne?”
„La cine alta? Nu-ţi ascund că sunt îngrijorat şi nefericit…”
„Te laşi prins de panică.”
Ochii lui Dudu ieşiseră din orbite. Mă privea consternat.
„Baţi câmpii! Sunt sănătos tun şi te-am chemat pentru Yvonne.”
Rămân fără replică.
„Eşti prea tânăr, îl aud. N-ai practică. Se vede că experienţa vine cu vârsta. Te-au înşelat aparenţele. Desigur, Yvonne e mai frumoasă, mai seducătoare… Alegi mărul cel mai rumen şi constaţi că e găunos, ros de viermi… Crudă e răzbunarea naturii. O fi ajuns la vârsta critică?”
„Prostii! Yvonne abia a trecut de treizeci de ani…”
„Şi? Cu firea ei nu m-aş mira dacă o ia înaintea timpului… genealogic vorbind, stă prost, dacă nu foarte prost.”
„Ce vrei să spui?”
„Familia ei este o familie de boieri vechi, atât de vechi încât trebuie să acceptăm degenerarea…”
Mâna în care ţin paharul zvâcneşte sub încordarea muşchilor. Cu câtă plăcere l-aş lovi! Îmi amintesc că eu sunt medic, el, un bolnav oarecare, tatonează grosolan, încercând să se apropie de mine. O să-l ajut.
„Umblă noaptea pe acoperişuri? Otrăveşte câinii? Spintecă pisici?” întrerup eu tăcerea cu glas neutru.
„Mai rău… A început prin a cutreiera Bucureştiul: leagănele de copii… Nu i-au scăpat nici mahalalele… Yvonne este, prin averea mea, cea mai îndreptăţită să se ocupe cu operele de binefacere, dar să păstreze măsura. Distracţia ei mă costă mai mult decât salariile petroliştilor de la Băicoi şi de-ar fi numai asta…”
Îmi dau seama că mi-e din ce în ce mai greu să-l urmăresc. Dudu nu era suferind, era doar beat. Interesul pentru sănătatea lui Yvonne era fals. O mişcare stângace de a ieşi din eclipsa, cât se poate de reală, în care cine ştie ce nemulţumiri sufleteşti îl aruncaseră. De regulă, căderile psihice sunt doar „poze”, atunci când protagonistul este un individ de talia lui Dudu. Vreau însă să-l văd desfăşurându-se după propriul său scenariu.
Mă duc la fereastră. Nu mai ningea. Cerul coborâse jos şi dădea străzii o înfăţişare stranie. Pe când stăteam şi priveam, cineva intrase în cameră. Mă întorc. Prin uşa deschisă trecea, cu capul sus, curajoasă, Iulia. Crescuse în ultimele luni. Seamănă şi nu seamănă cu Yvonne. Pentru a scurta drumul dintre ea şi locul unde zace Dudu, se strecoară printre un fotoliu şi o canapea. Îşi adună, cu mâna stângă, rochiţa pe lângă ea. Cealaltă mână o flutură în semn de salut. O clipă mai târziu întinde braţele. Dudu, nemulţumit, se ridică şi-i ia mâinile.
„Iulia, ştii că nu ai voie să năvăleşti aici. Sunt ocupat. De ce, la ora asta, nu eşti în pat? Mâine, la micul dejun, domnişoara Aneta o să suporte o morală straşnică.”
Iulia scoate o exclamaţie scurtă şi-şi desprinde mâinile.
„Eu am hotărât că trebuie să te văd. Pedepseşte-mă… Eşti supărat şi arţăgos… Mama nu e niciodată urâcioasă…”
În timp ce o urmăream, cu o iuţeală nemaipomenită, îmi reveneau în amintire imagini de la conac. Aşa se întâmpla, seară de seară, şi acolo. Yvonne, trăgându-mă după ea, dădeam buzna în odaia unchiului. El lăsa oaspeţii şi ne ridica sărutându-ne şi mângâindu-ne pe creştet. Atunci era cald. în clipa asta e frig.
Dudu o privea pe fiică-sa cu ochii mari, tulburi. O învălmăşeală de emoţii stăruia în ei. Îi ia din nou mâinile. Gestul simplu şi autentic, îmi place.
„M-am uitat pe geam şi am văzut case fără foc, nu iese pic de fum, trebuie să le fie foarte frig la oamenii aceia, e foarte rău când e frig…” spuse Iulia şi ochii ei se întunecară.
„De unde ştii tu cum e când ţi-e frig?”
Ea nu răspunse îndată, tot privea o statuetă aşezată pe colţul biroului. Apoi zâmbi stins.
„Ai dreptate… am să ies pe balcon desculţă… Când o să ştiu, aprindem un foc mare?” Apoi tăcu. îl ţinea pe Dudu sub puterea privirii ei.
Starea lui de melancolie exprima cu totul altceva. Până şi aburii alcoolului se risipiseră, făcând loc unui filon, nesigur încă, de energie.
„Să vedem ce putem face. Fii fetiţă cuminte şi du-te la culcare!”
„Tată, te rog, încă o secundă… sau un minut, atât cât să-i pun o întrebare oaspetelui tău şi să-mi răspundă. îmi dai voie?”
„Bine…”
Iulia se apropie de mine. Îşi înalţă fruntea.
„Eşti poet sau războinic?”
Brusc, Dudu începu să râdă.
„Poftim…” clătină din cap ca şi când ar fi vrut să iau aminte la ce se petrece sub acoperişul casei lui. Nu-i dau atenţie. O ridic pe Iulia în braţe şi o sărut.
„Tu ce-ai vrea să fiu?”
„Soldat!” hotărăşte ea, lăsându-şi mânuţa pe umărul meu. O strâng la piept. Mă izbeşte un parfum tulburător. Acelaşi amestec de flori şi de pădure. Vreau să-mi afund faţa în părul fetiţei, aşa cum nu avusesem curajul să o fac, cu ani în urmă, cu părul lui Yvonne.

fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu,1984, CD Destine în oglindă, 2012

CD   BUTON CUMPARA3

Inelul de fum / 10


ann

(…)

Se făcuse târziu când a sunat telefonul. Am ridicat, fără chef, receptorul.
„Alo…”
„Uită-te pe fereastră… Ce vezi?”
„Strada pustie”
„Ţi-ai pierdut până şi ultima picătură de romantism.”
Vocea mi se părea cunoscută. Căutam in memorie cu febrilitate, încercând în acelaşi timp să văd ce este afară atât de deosebit încât merită luat în seamă. După o scurtă pauză, aceeaşi voce mă face atent.
„Ninge, ninge cu fulgi mari…”
Mai rămânea să spună şi pufoşi. Pe fir se auzea doar o respiraţie uşor modificată. Reiau dialogul.
„Ninge în fiecare an…”
„Bine că nu ninge cu foc…”
„Domnule…” nu reuşesc să rostesc până la capăt gândul.
„Aşa se întâmplă dacă nu te prea vezi cu verii! Ce faci în seara asta?”
„Credeam că o să citesc…”
„Şi nu mai crezi?”
„Din ce în ce mai puţin…”
„Ce zici de progres? Stai la geam, priveşti cum cerul îşi goleşte buzunarele şi trăncăneşti la telefon…”
„…încep să înţeleg… Nu prea ești dispus să socializezi.  Aşa-i?”
„Şi da, dar mai mult nu…”
Vocea era mică, rugătoare. De parcă s-ar fi temut să nu închid.
„Voiai să ieşim undeva?”
„Nu… îmi place la căldurică şi vinul bun… Atunci când am cu cine să-l beau…”
Tac intenţionat. Bănuiam că la celălalt capăt al fixului se află un coleg din provincie care a venit în Capitală pentru mai multe luni, la un fel de specializare.
„Andrei, mai eşti la aparat?”
Am tresărit. De data asta l-am recunoscut, era Dudu Neacşu.
„Mai sunt…”
„Scuză-mă…”
Cuvintele spuse în şoaptă mă intrigă. Pesemne intrase cineva în cameră, cineva căruia Dudu îi ascunde faptul că vorbeşte cu mine. Folosesc momentul pentru ca să meditez la cele ce se întâmplau. Dudu Neacşu nu mă căutase niciodată. Ne vedeam foarte rar. Şi atunci, cu totul şi cu totul, întâmplător. Nici pe Yvonne n-o mai întâlnisem din vară. Despre ei, despre viaţa lor, aflam câte ceva din rubricile gazetelor sau din mica bârfă a cucoanelor. Dudu, vorbeşte lumea, este pătimaş îndrăgostit de Yvonne, numai că nu are răbdarea de a lăsa dragostea să se transforme într-un cântec în doi. Nu se mulţumeşte multă vreme cu bucuriile senine ale unui trai liniştit. O vrea pe Yvonne prezentă în viaţa lui, zi de zi, ceas de ceas, dar nu oricum, ci chinuită. Să înţeleagă preţul iubirii lui şi să-l plătească. Tratează iubirea cu seriozitate, cu maximum de exigenţă, aşa cum încheie afacerile. Un fel de conflict căutat şi perpetuu a cărei necesitate este pusă mereu în discuţie. Certurile, împăcările, trădările sunt elementele care aduc noutatea, înlăturând monotonia. Când nu este prins în vreun amor, este gelos. Femeile spun despre el că fascinează pentru a dezamăgi şi pentru a înşela.
Despre Yvonne ştiam mai multe în anii noştri tineri. Cu toate elanurile, cu surâsul ei promiţător oferă şi acum imaginea tentaţiei, rămânând inaccesibilă. Dragostea ei pentru Dudu este mai mult decenţă şi datorie. A rămas aceeaşi apariţie strălucitoare. Prezenţa ei neliniştită acţionează ca un drog asupra celorlalţi, înşelându-i, oferindu-le altceva decât frivolitatea: promisiunea unei călătorii imaginare prin univers, mână în mână, complice, într-o libertate interioară deplină. Nimeni nu bănuieşte trainica ei vitalitate sub masca soţiei înţelepte, femeii de lume. Continuă să păstreze pe chip acel semn sărbătoresc care nu seamănă cu nimic şi, totuşi, tulburându-te, sporeşte speranţa că făgăduielile unei vieţi se pot împlini într-o vârstă sau într-o seară.
În receptor se fac simţite mai întâi câteva păcănituri,apoi aud zgomotul unei uşi care se închide.
„Andrei, fără să-mi pui întrebări, te rog treci pe la noi… Vino ca şi cum te-ai fi aflat pe aici, prin apropiere, nici o aluzie la telefon… înţelegi?”
„Încerc…”
„Bine! Neapărat astă-seară..”
O oră mai târziu mă aflam pe peronul casei de pe Florilor. Ningea. Fulgii acoperiseră caroseria maşinilor printre care am recunoscut şi maşina lui Yvonne. Ferestrele înalte, „cele mai înalte ferestre care au existat vreodată” ceruse Yvonne arhitectului, revărsau o lumină puternică. Am pândit o clipă. De după perdele nici o mişcare. Mă fulgeră gândul că lui Yvonne i s-ar fi putut întâmpla ceva şi mă grăbesc să sun.
Îngrijorarea durează până în clipa în care se deschide uşa. In prag stătea Yvonne îmbrăcată într-o rochie lungă, albă, care-i cădea de la umeri, drept, acoperind-o atât cât să aţâţe curiozitatea.
O fracţiune de secundă ochii îi rămaseră indiferenţi, apoi privirea-i luceşte a bucurie, aducându-i farmecul angelic al adolescenţei.
„Nu se poate…”
„Ba se poate !” rostesc eu şi însoţesc cuvintele cu un râs derutant, neştiind ce poziţie să adopt.
„Andrei, sunt fericită că te văd, dar mă pui într-o situaţie îngrozitoare… Nu ştiu ce să fac cu tine! In casa noastră serile de joia, azi e joi?, sunt plicticoase, urâcioase. Mă întâlnesc cu nişte prieteni. Oameni extraordinari, dar ucigător de ocupaţi cu ale lor… Nu cred să-ţi placă. Dudu este în birou. Alege între el şi noi…”
„Ardoarea cu care-ţi încondeiezi prietenii, oaspeţi în astă-seară, am înţeles bine? îmi ajunge. Sunt nerăbdător să-i cunosc pe aceşti tineri «ucigător de ocupaţi cu ale lor»… Să fie vorba despre vreun complot împotriva bunurilor moravuri? Am auzit şi eu câte ceva despre cei care scandalizează lumea prin purtări îndrăzneţe. Libertini şi periculoşi, aşa-i numea, nu fără admiraţie, o doamnă, amica unui personaj influent…”
„Excluzând părerea doamnei, ai dreptate. Vrem să facem o revoluţie.”
„Te cred. Cine nu s-ar lăsa purtat de valurile unei revoluţii când lumina ei este o femeie frumoasă?”
Yvonne surâde şi mă îndeamnă să intru în salon.
„Nu glumi, Andrei, şi ia-ne în serios…”
Se uita direct în ochii mei.
Nu se ruga, poruncea.
Îmi trecu prin minte că fiecare deţinem câte un gând ascuns.
Buzele ei întredeschise aveau o comică expresie solemnă. (…)

fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu,1984, CD Destine în oglindă, 2012

Dar încotro?


20 septembrie4

Mă aflu de-o vreme
între praguri de anotimp
un spaţiu nedefinit
peste care domneşte
frica amplificată de furia
Timpului nestăpânită…

O parte din ea mi se cuvine
şi vreau să o adun în căuşul palmelor
înainte ca toamna să onduleze-n neştire
frunzele înlăcrimate cu picături de brumă.

Aş face-un pas
dar încotro?

Simt chemarea sălbatică a iernii
Văd cum praful unor regrete ridică
un munte…

Respir adânc

Cerul de seară coboară
uneşte praguri
îmi aruncă-n palme aripi
apus de soare
uragane de şoapte…

… rămâne întrebarea

dar încotro?

din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014

Cercul de oglindă / Răzvan


razvan5

Cerul, acoperit de un strat alb, uniform, prin care lumina stelelor nu putea străbate, nu se mai vedea. Bezna se lăsase scurt, brutal. Pământul acoperit cu zăpadă era ca o palpitare neîntreruptă, o lume în aşteptare. printre zgomotele nopţii, lătratul câinilor, cântecul unui cocoş, ţipete ascuţite, tragice, neidentificate, natura părea ironică, trufaşă, neîndurătoare.
Obligat să urmărească numeroasele suişuri şi coborâşuri, atent la hârtoapele mai puţin vizibile sub stratul de zăpadă. Răzvan aproape că uitase cât de grea, încărcată fusese ziua abia încheiată; dimineaţa la tribunal, drumul lung până la Holzu, drăgălăşeniile Dianei, reproşurile mute ale Anei. Şi nu era încă sfârşitul. La mijlocul distanţei dintre Holzu şi casă, la hotelul Căprioara, îl aştepta Sorina. Amintindu-şi, se supără, înjură.
– Sunt un idiot! Cum de am acceptat? Îmbătrânesc? Iau mofturile unei femei drept dorinţă, drept lege…
Pe neaşteptate, din rigola adâncă dinspre pădure, nu mai departe de puterea de bătaie a farurilor, o umbră imensă, deformată, acoperi partea carosabilă. Calculă rapid distanţa. Da. Cu puţin noroc, ar putea evita ciocnirea. Reuşi să oprească maşina exact la marginea umbrei. Respiră uşurat. Îşi văzu mâinile nefiresc de albe încleştate pe volan. Nu-i plăceau stările de slăbiciune, de panică. Pentru oamenii cuprinşi de astfel de stări, avea un profund dispreţ. Deschise portiera hotărât să-l scuture zdravăn pe imprudentul care se aventurase să traverseze.
Aerul rece îl izbi în plin. Îşi strânse haina pe lângă trup şi înaintă. La numai câţiva metri, orbită de lumina crudă a farurilor, dezorientată o căprioară tremura pe picioarele-i suple. Spinarea arcuită, de un maroniu închis, împrumutase ceva din lucirea zăpezii. Gâtul lung de-o eleganţă nefirească susţinea capul delicat, iar ochii enormi, umezi se pierdeau în lumina artificială. Deşii păreau orbi, Răzvan avu impresia că el se oglindea în ei tot atât de clar cum, demult, în copilărie, îşi văzuse răsfrânt chipul în ochiul de apă al unei fântâni. Şi nu-i plăcu. Se întoarse în maşină. Îşi simţi trupul furnicat. Era ca o plăcere aşteptată. Toate simţurile lui erau treze. Se cereau domolite dacă nu mai puteau fi controlate. În gură i se insinuase un gust fin de sânge. „Încă o rostogolire a roţilor şi …”. Vru să închidă ochii. Dar, când să-şi unească genele, căprioara îşi îndoi picioarele din faţă lăsându-se într-o îngenunchere supusă. Răsuci periculos de mult volanul ducând maşina spre malul înalt al şanţului. Urmară o serie de mişcări scurte, precise. Curând maşina rula cuminte pe mijlocul drumului. Răzvan înăbuşi în coşul pieptului un hohot de râs.
După un sfert de oră, intră în aleea de acces spre peronul hotelului. Umbrele copacilor erau negre. Chiar lângă scara principală Răzvan observă maşina albă a Sorinei. Opri motorul. Rămase un timp nehotărât. Apoi întoarse cheia în contact şi coborî. Parcul ce împrejmuia hotelul părea încremenit într-o imobilitate de piatră. Clădirea însă era învăluită într-o lumină îmbietoare ce se revărsa prin ferestrele tăiate oval în zid, în cascade, în valuri de tăcere.
Ajunse la recepţie. Se sprijini de placa de marmoră neagră a ghişeului din spatele căruia un tânăr se ridică în picioare şi-i zâmbi profesional.
– Bine aţi venit! Ştiam eu că veţi ajunge înainte de miezul nopţii. I-am spus duduii So…
Răzvan se încruntă şi ceru scurt:
– 103!
Tânărul îngână o scuză. Fără să se întoarcă, luă cheia de pe panou şi, cum mâna îi tremura vizibil, o lasă să alunece uşor pe marmura rece a pupitrului.
Răzvan îl mai privi o clipă fix. Apoi, cu o mişcare leneşă, luă plăcuţa metalică şi plecă.
La etaj era cald. Mocheta groasă îi înăbuşea paşii. Înainte de a vârî cheia în broască, Răzvan se gândi să bată la uşa camerei cu numărul 107, să o anunţe pe Sorina că sosise, să o liniştească în cazul în care ea ar fi fost îngrijorată, aşa cum pretindea recepţionerul.
– Nu! să aştepte, să înveţe să-şi stăpânească emoţiile.
În holul îngust era întuneric. Conform obiceiului, intră mai întâi în baie. Încercă robinetele, cercetă prosoapele să se convingă că sunt destul de curate. Totul funcţiona perfect. Mulţumit, intră în cameră. Rămase în prag.
În faţa ferestrei mari, prin care pătrundea lumina albă a nopţii de iarnă, într-un fotoliu în formă de scoică, stătea Sorina. Deşi îl privea, părea să nu-i fi remarcat prezenţa. Faptul îl nemulţumi pe Răzvan şi deschise gura să-i arunce un reproş pe măsura indiferenţei cu care ea îl întâmpinase. Cuvintele îi rămaseră în gât. Se văzuse oglindit în privirea ei aşa cum se închipuise în ochii goi ai căprioarei. De data asta însă, parcă stătea aplecat nu peste ghizdurile unei fântâni, ci ghemuit pe marginea unei bălţi a cărei apă tremura şi era tulbure.
– Cum ai intrat?
Fata schiţă un surâs. Se ridică şi veni spre el. Nimic în atitudinea ei nu arăta vreo dorinţă şi totuşi, îşi ridică braţele subţiri ca nişte lujere şi le încolăci de gâtul bărbatului.
– Am cumpărat-o pe cameristă…
– N-ar fi trebuit să ne întâlnim. E riscant.
Sorina se apropie de masa pe care zăcea poşeta. O deschise. Scotoci un timp fără să găsească obiectul căutat. Răsturnă tot conţinutul pe masă. Din mulţimea lucrurilor, alese pachetul de ţigări şi bricheta. Scoase o ţigară şi începu să o frământe între degete, aşa cum fac fumătorii pasionaţi, pentru a muia tutunul. Degetele care executau o mişcare rotundă, păreau antrenate într-o mângâiere. Pe Răzvan, îl enerva acest ritual.
– Te-am sfătuit să cumperi ţigări de calitate…Termină odată cu obiceiul ăsta!
Nici un muşchi nu tresări pe chipul Sorinei. Aruncă ţigara în scrumieră şi vorbi:
– Toate sunt la fel de proaste… Tăcu. După un timp continuă: Nu e ciudat că întâlnirea asta de la care aşteptam atâtea, îmi umple sufletul doar cu un sentiment de deşertăciune?
Răzvan râse scurt. În lumina albă îi străluceau ochii, părul, dinţii. Străluceau cu o vizibilă ironie.
– Ce vrei să spui?
Întrebarea pusă, tonul tăios, o biciuiră pe Sorina.
Într-adevăr. Ce-a vrut să spună?
I se urcase un nod în gât. Îl înghiţi pe neobservate, apoi vorbi:
– Că am aşteptat o viaţă pentru ca Dolina să se plictisească şi să divorţeze… Ceea ce a fost astăzi e mai mult decât un început… Şi tot ceea ce începe se şi sfârşeşte, nu? Cu toate astea nu mai ştiu, nu mai pot să mă bucur…
Tăcu. O năpădise ciuda. Îi era necaz pe ea, pe el, pe toată lumea. Îşi simţi capul plin de idei, de întâmplări învălmăşite, cu neputinţă de ordonat. Făcu un efort şi reluă:
– O femeie mai puţin îndrăgostită şi un pic mai deşteaptă ar fi luat aceşti ani, căci au trecut nişte ani de când trăim împreună, termenul e vulgar? n-am altul! ca pe un simplu joc…
Răzvan se ridică din fotoliu, veni lângă ea, îi prinse umărul drept, apăsându-l cu putere până ce Sorina gemu uşor de durere.
– Viaţa în sine e un joc…
Pe chipul palid al Sorinei rătăci un zâmbet ciudat.
– …la urma urmei tu eşti cel care te plângeai că viaţa ta conjugală era un infern…
Palma cu care Răzvan îi apăsa umărul făcu să treacă prin stofa rochiei o căldură uşoară, plăcută, moleşitoare. Strânsoarea devenise un gest mângâietor. Bărbatul o sărută în treacăt şi zise:
– Iartă-mă, m-a apucat un fel de criză… ştii ce însemni pentru mine?…
– Ştiu! replică simplu Sorina în vreme ce colţul ochilor ucise un început de surâs. Îşi încolăci din nou braţele de gâtul lui.
Răzvan privi stânjenit într-o parte. În încăpere se înstăpânise o tăcere atât de deplină, încât prin geam se auzea cum trosneau straturile subţiri de gheaţă.
„În tăcerea asta trebuie să se întâmple ceva; într-o tăcere ca asta tot ce putem face este să ne pândim reciproc?”
De undeva de la parter, se auzea un firicel de melodie. Cântecul povestea ceva despre o tânără care se îndrăgostise, dar povestea ei nu era una oarecare, soarta îi adusese în cale omul nepotrivit şi astfel, ea cutreiera un paradis în care îi fu dat să cunoască doar nefericirea. Sorina lupta din răsputeri să nu se lase dusă de vraja cântecului.
O ajută Răzvan care, aducându-şi aminte că era nemulţumit, pricini avea destule, o chema aspru:
– Ascultă, Sorina… la dracu’, Încă odată îţi reproşez că ai venit până aici. Nu trebuia să ne întâlnim, nu acum, nu aici.
Sorina îşi desfăcu braţele de la gâtul bărbatului, lăsându-le să alunece încet, cu palmele deschise, de-a lungul pieptului puternic, de a cărui căldură copleşitoare se temea necontenit pentru că odată învăluită în ea, nu se mai putea împotrivi cu nimic. Se depărtă brusc şi se sprijini cu spatele de perete. Îşi controlă vocea şi reluă
– … da, nu mai e nimic de făcut. Suntem aici şi avem o masă rezervată, iar eu mor de foame…
– O contramandăm şi cer cina în cameră. Detest publicitatea!
Sorina privea în gol. Parcă obosise, parcă îmbătrânise. Ridică mâna stângă şi cu vârful degetelor îşi apăsă locul dintre sprâncene. Pentru Răzvan gestul era nesuferit de familiar. Aşa făcea Dolina ori de câte ori era nevoită să se concentreze sau să alunge vreo stare de nelinişte. Ura acest gest. Nu se mai putu stăpâni şi strigă:
– Nu înţeleg de ce voi, femeile, folosiţi, vă însuşiţi aceleaşi ticuri… de ce?
Sorina surprinsă, încremeni. Crezuse că îl cunoştea destul de bine pe Răzvan. Se obişnuise cu ideea că el nu putea să fie altfel decât un om imprevizibil, cu reacţii din cele mai neaşteptate. Învăţase să-i suporte multe capricii şi ciudăţenii, de data asta însă strigătul lui o izbise cu forţa unui fulger.
– Se prea poate să n-avem imaginaţie, învăţăm una de la alta…
Se desprinse de perete şi se duse la masă. Luă o ţigară pe care o aprinse. Cu un aer uşor preocupat, trase câteva fumuri în piept. Se aşeză pe braţul fotoliului. Răzvan îşi coborî pleoapele. Buzele îi tremurau vizibil. Sorina îl văzuse de zeci de sute de ori în situaţii asemănătoare. Atunci îşi amintea că e femeie, că iubeşte, că e de datoria ei să alunge gândurile negre, stările de tensiune ale iubitului ei. Acum însă simţea cum în străfundurile fiinţei sale se zvârcolea ceva, ca şi cum ar fi acoperit-o apele şi pentru a se apăra, o parte din ea, începu să clocotească. Zise:
– Eşti nemulţumit, furios şi nu te prea înţeleg… dacă Dolina ar fi încercat să te ţină lângă ea cu orice preţ, dacă…
– Asta mă înfurie; că ea nu vrea nimic, numai libertatea… dar ce să facă una ca ea cu libertatea? Doar să-şi plătească prin muncă exact pâinea! Cinstit vorbind, nu-mi pasă ce se va alege de ea, eu o vreau cu mine pentru că nu-mi convine să am probleme de dosar pentru Diana…
– Exagerezi şi-ţi place să-ţi creezi probleme…
– Ce ştii tu? … N-am nevoie de un scandal, dar mai ales vreau ca fiica mea să pornească în viaţă de-acolo de unde mă aflu eu, adică din vârf. Înţelegi? Să pornească, nu să rămână… pentru asta sunt nevoit să ţin cu dinţii de poziţia pe care o am… Ceea ce pare că e suficient pentru mine, nu mai este, nu vreau să fie, şi pentru fiică-mea… Ea va face studii serioase, o voi ajuta blindându-i, chiar împotriva tuturora, psihicul, am să-i cultiv ambiţia, o să aibă vigoare fizică, echilibru… le are, de fapt, am avut eu grijă… sunt dator să-i asigur o cale solidă de ascensiune… Dacă, în ceea ce mă priveşte, am întocmit planuri de viitor pe bucăţele, planul pentru ea este un întreg… (…)

fragment  din romanul Cercul de oglindă, Corina Victoria Sein, 1990

Cercul de oglindă / Dolina


Diana1

(…)

Dolina intră în casă, îşi scoase haina, o atârnă în cuier, aruncă o privire în jur. O dungă galbenă de lumină înviora parchetul, se strecura pe sub uşa de la baie, se auzea clipocitul apei. Diana se afla la ora ei de igienă, şi, în bucătărie, zăngănit de ceşti. Probabil că Ana pregătea ceaiul. Îşi descălţă cizmele, apoi cu vârful piciorului căută, pe pipăite, papucii de casă. Îi găsi la locul lor, îi încălţă. Îşi frecă mâinile îngheţate. Palmele îi erau moi şi pielea, încălzită prin frecare, ustura. „Am pe undeva o pereche de mănuşi îmblănite, să le caut. Zăbovi o clipă, ca şi cum cineva ar trebui să fie de acord cu intenţia sa. Abia când din camera de baie străbătu strigătul Dianei: „Ana, vin’ şi dă-mi prosopu’!”, aprinse lumina. Observă că propria-i umbră, proiectată pe perete, semăna cu un copac fără ramuri. Şi totuşi, aerul pe care-l respira era aerul de-acasă; dintr-o clipă în alta, Diana, învelită în halatul de baie, se putea repezi să i se atârne de gât şi, alintându-se, prefăcându-se îngrijorată, s-o ia la rost: de ce vii atât de târziu? eşti îngheţată tun, să nu răceşti, ce mi-ai adus?
Nu, în seara asta nu avea putere să o asculte şi să-i surâdă, aşa că se va retrage în camera ei. Un gest de rutină; ridică privirea spre oglinda prinsă pe perete. I se păru, şi de data asta, că ea, cea care stătea în faţa oglinzii, era mai puţin reală decât cea reflectată de apele argintii. Surâse dispreţuitor, fără să-şi dea seama că acest surâs o teroriza. În pragul dormitorului, avu senzaţia că a călcat pe un strat de cioburi de sticlă. Se răzgândi şi intră în sufragerie. Aici parcă era mai bine, deşi senzaţia de oboseală n-o părăsea. Era atât de obosită încât până şi părul îl simţea apăsând-o ca o povară. Pe masa de lucru a Dianei era deschis carnetul de note. Îl ridică, apoi îl închise. În uşă apăru Ana cu un prosop pe braţ.
– Te-ai întors? o întrebă şi fără să-şi ascundă curiozitatea, îi cercetă chipul.
– Diana şi-a făcut lecţiile? se interesă Dolina mai mult pentru a scăpa de privirea ei.
– Văd, după cum te porţi, că ai avut o zi grea… Eu zic să te îngrijeşti, du-te la doctor!
– Să-mi spună, ce? Că am ajuns într-o stare de excesivă extenuare? Asta o ştiu şi singură, ce ar putea descoperi mai mult?…
– Atunci învaţă să păstrezi ce ţi-a mai rămas…E timpul să te gândeşti şi la tine…
Dolina se lăsă pe un scaun fără să se instaleze comod, ca şi cum ar fi avut de gând să se ridice din nou, să iasă din casă sau să facă o mie şi una de lucruri.
– Au murit! zise ea văzând trandafirii ofiliţi în vază şi, cum sta, pe marginea scaunului, culese petalele căzute pe masă şi le strivi între degete. Ana întrebă din nou:
– Ai avut o zi grea?
– Suportabilă… răspunse Dolina după ce aruncă petalele strivite şi începu să-şi maseze gleznele. Ana, am întâlnit un avocat care şi-a băgat în cap că am nevoie de ajutorul lui… e din Mădăreni, poate îl cunoşti?
– Sigur! Cine nu-l cunoaşte! Dănuţ, băiat de treabă, orfan. Taică-su a murit prin ‘50 sau chiar înainte, nu mai ţin minte… făcuse omu’ războiu’ şi a venit să moară acasă, într-o încăierare…
Dolina se simţi de parcă ar fi făcut un mare efort să asculte voci care se depărtau. Încercă să se concentreze. Reuşi. Memoria îi aduse aproape o zi de august în care citise paginile scrise de Virgil Anton. Glasul Anei se pierdu; aşa cum se întâmplă când schimbi canalul unui post de radio. Se impunea o altă voce: vocea judecătorului Virgil Anton. Îi era mai bine aşa, cu gândurile împrăştiate. „Să fie el pruncul pe care ţăranca văduvă îl ţinea la piept în timpul procesului?”
Ana ieşi. Dolina îşi coborî pleoapele şi văzu, într-un fel de ceaţă albastră, sala tribunalului din Holzu, pe ţăranca tânără alăptându-şi copilul cu acea lipsă de pudoare încântătoare, specifică femeii-mamă, pironind cu privirea limpede, dar neîncrezătoare, completul de judecată şi poate abia stăpânindu-şi dorinţa de a se smulge din acel loc, să fugă. Şi în final, să nu-şi mai poată ascunde uimirea şi să întrebe: Da’ de ce a trebuit să moară omu’ meu? Nimeni nu s-a grăbit să-i dea o explicaţie, să o ajute… Poate oare cineva să ajute pe altcineva în momente de disperare? Se pare că tata a amânat pronunţarea tocmai pentru a încerca…Dolina îşi strânse tare pleoapele. Nu voia, nu avea putere de a suporta imaginea lui Virgil Anton.
De dincolo se auzea ciripitul Dianei. Alungă imaginile închipuite şi-şi spuse: „Toate câte mi s-au întâmplat rămân un fleac în comparaţie cu … cu ce?” În comparaţie cu ce? şi se grăbi să răspundă; se temea să nu ţâşnească de undeva un alt răspuns care să nu-i fie chiar pe plac. Ea avea răspunsul pregătit. Era mereu acelaşi: importantă, foarte importantă, este ea Diana.
Ana se întoarse. Mulţimea ridurilor ce-i brăzdau faţa păreau adunate în jurul gurii, schimbându-i expresia de blândeţe cu una de îngrijorare. Se opri lângă Dolina şi fruntea i se încreţi, trădându-i încurcătura. După o pauză zise:
– Vezi cum şi ce răspunzi Dianei… fu Stoian pe-aici şi o montă împotriva ta…
Dolina avu senzaţia că cineva dărâmase pereţii casei şi o izbea în plin rafala unui vânt pătrunzător.
– Şi-a făcut lecţiile? Era ca şi cum s-ar fi trezit din somn şi voia să-şi audă propriul glas.
– N-a avut vreme. Las’, nu se mută şcoala din loc, dacă merge cu lecţiile nefăcute…
Dolina se lăsă pe un scaun ca şi cum i s-ar fi muiat coloana vertebrală. Desluşi, dar nu cu ochii, cu ei nu părea să mai vadă, ci cu întreaga fiinţă, o dâră de lumină aspră ce se strecurase prin obloanele ferestrei. O grămadă de gânduri o apăsau. Şi ar fi continuat să o tortureze, dacă n-ar fi salvat-o oboseala. Aţipi, avu un vis. Poate că nici nu era vis, ci pur şi simplu, o viziune la hotarul dinaintea somnului după o zi agitată când încă mai simţi, mai auzi, dar nu ai puterea şi nici dorinţa să orânduieşti impresiile în spaţiul memoriei, sau să lămureşti pe loc ce semnificaţie pot avea. Nu era halucinaţie, dar nici vis nu putea fi, prea trăia cu intensitate fiecare amănunt, fiecare clipă. Îşi amintea până şi cum, ea şi Răzvan ieşiseră din sala de conciliere şi străbătuseră culoarul lung, care nu mai era înţesat cu oameni, ci părea un drum mărginit de o vegetaţie ciudată; plante uriaşe se acopereau unele pe altele sufocându-se reciproc, ea şi Răzvan înaintau greu. Drumul, în fapt coridorul lung al tribunalului, se îngusta, şerpuia şi părea să sfârşească într-un ghem de lumină mişcătoare. Plantele creşteau, erau negre în noapte. Pământul păru să se clatine aruncând-o când spre un copac monstruos, când într-o tufă de ierburi înalte, înspăimântător de dese, nu le putea străbate nici măcar cu gândul. Pe neaşteptate copacii deformaţi, feluritele plante cu frunze enorme şi de forme ciudate, se adunară la un loc, de parcă ar fi fost doar nişte marionete şi păpuşarul le strânsese; se sfârşise spectacolul. Dispăruse drumul, treceau pe o vale, în jurul lor înghesuite una în alta o mulţime de case mici împrejmuite cu garduri joase, negre, aproape lipite de temelie, astfel că nimeni din exterior n-ar fi putut pătrunde înăuntru. Plantele, copacii rămâneau în cercul în care se adunaseră, dar îşi întindeau ramurile peste tot. Ea şi Răzvan mergeau din nou pe un drum care rămânea în negură deşi de la fiecare căsuţă ţâşnea un firicel de lumină caldă. Şi parcă drumul se îngusta. Dolina nu mai putea să meargă alături de el; păşi lateral, abia sfârşi pasul şi totul începu să bubuie: păcănituri de radio, strigăte, mugete, zgomote greu de identificat, peste tot pluteau mirosuri amestecate şi curiozitatea celor ascunşi în casele mici, ale căror uşi şi ferestre în miniatură nu puteau fi deschise din afară, vorbe confuze, parcă rostite într-o limbă străină, Răzvan le respingea cu precizie, parcă ar fi trimis înapoi o minge de tenis, murmurând răspunsuri ce rămâneau neînţelese. Ghemul de lumină în care părea că se afunda din nou drumul pulsa făcând-o să simtă spasme dureroase în viscere. Se simţi lipsită de vlagă şi crezu că se va prăbuşi. Un bărbat ţâşni din ghemul de lumină, sau poate că venise de dincolo de el, nu-l vedea clar, îi desluşea doar fruntea incredibil de îngustă. Ghemul de lumină îl urma în salturi, parcă încercând să-l oprească, să-i lege picioarele, dar bărbatul continua să înainteze prin şi cu el odată. Dolina vru să alerge către el, dar nu-şi putu ridica talpa. Undeva, printre crengi se auzea vocea răstită a lui Răzvan, vorbea într-o limbă necunoscută, cuvintele erau răcnite şi o asurzeau. Încercă să-şi astupe urechile cu palmele, dar constată că nici o parte a trupului său nu o mai asculta. Doar ochii. Privi în jur; nu mai erau singuri; ea şi Răzvan, între ei, cu ei erau şi două femei, le cunoştea, judecătoarea şi grefiera care, îndată ce observară că ea rămăsese pe loc, se sprijiniră de gardul unei căsuţe, apoi dispărură. Între ea şi Răzvan se ridicau acum o mulţime de copaci, vru din nou să păşească, dar nu-şi putu desprinde tălpile de pământ, chiar la vârful picioarelor răsărise un gard viu din tufe de merişor şi pini pitici, simţea că obstacolul ascundea privirii ei pe bărbatul străin şi ghemul de lumină. Se ridică pe vârfuri şi, în spaţiul strâmt dintre temelia unei case şi gardul împrejmuitor, se afla o masă lungă, veche, şubredă, încărcată cu dosare peste care se agitau mai multe mâini. Şi din nou bubuituri, trosnete, vorbe peste care se suprapuneau crâmpeie de muzică, semnale sonore din cele mai felurite şi printre ele desluşi vocea caldă, dar autoritară a Anei:
– Diana, fă radioul mai încet!

fragment din romanul Cercul de oglindă, Corina Victoria Sein, 1990

Cercul de oglindă / Dan


frica

(…)

Ziua de iarnă era senină, uscată şi geroasă.
Dolina părăsi tribunalul. Îşi dădu seama în mod vag că trecea din nou de-a lungul coridoarelor întunecate. Răzvan mergea alături de ea. Vocile celor printre care ei îşi făceau drum erau joase, cu o anumită încărcătură de nelinişte, spaimă, speranţă. Ceea ce urmă, pentru Dolina, se pierdu în negura unei dureri care estompa până şi revolta ei împotriva lui Răzvan, nu mai avea putere să-i reproşeze modul în care înţelegea el să lupte. Interceptă o clipă chipul plăcut şi prefăcut al bărbatului şi fu conştientă că ochii lui o ţineau sub observaţie. Refuză să-l însoţească la restaurant, aşa cum refuză şi maşina pe care i-o puse la dispoziţie. La despărţire, după ce poarta grea căzu în urma lor, izolându-i într-un fel de lumea tribunalului, îi întinse mâna şi-i aruncă o privire indiferentă. În ea se cuibărise tristeţea.
Mai privi o dată clădirea veche a tribunalului care continua să-şi pândească, să-şi mistuie victimele.
Zăpada acoperise străzile şi scânteia sub roţile maşinilor. Bulgări mari, întăriţi zburau în toate părţile. Dolina mergea cu pas grăbit. Unde? Nici ea nu ştia. Nehotărâtă, privi ceasul. Soarele era împurpurat şi arunca pe întinderea zăpezii răsfrângeri violet-portocalii.
„Dacă aş putea să fac ce trebuie!… Cel mai important: să ajung acasă…”
Spre ea veneau câţiva tineri. Vorbeau, râdeau zgomotos. „Oare de ce or fi atât de mulţumiţi?” Ajungând în dreptul lor, unul dintre tineri îi aruncă o privire admirativă. Ea nu-şi plecă privirea, avu puterea să imagineze un scurt dialog cu necunoscutul. „Ai vrea să ştii de ce într-o zi frumoasă de iarnă, aşa cum este aceasta, nu-mi dau osteneala să ofer trecătorilor o faţă senină, plăcută, ar fi de datoria mea, nu? să fiu strălucitoare, vie… Sunt, te asigur, cât se poate de vie prin suferinţă… E uşor să critici la vârsta ta…”
Tinerii se îndepărtară.
Văzu firma unei farmacii şi îşi aminti că Ana o rugase să cumpere nişte medicamente. Intră. Înăuntru era curat, cald. Era bine. Întinse reţeta prin ochiul de geam tăiat în ghişeu. Când ridică privirea, se văzu reflectată în oglinda ce acoperea un perete. Căciula alunecase pe o parte. O îndreptă. Odată restabilită simetria, descheie haina. Eşarfa de un roşu portocaliu tremură uşor şi acoperi deschizătura înviorând culoarea închisă a rochiei. Cândva, Răzvan îi spusese că eşarfa era prea ţipătoare, nu era deloc pe gustul lui, iar ea alesese anume pentru această zi de conciliere tocmai această eşarfă. Poate ca o sfidare. Eşecul dacă nu-l poţi evita, cel puţin să pui umărul să-l desăvârşeşti
„Oare unde ai auzit aceste cuvinte? Renunţă. Nu are nici o importanţă unde şi când. Important este că astăzi te-ai descurcat prin labirintul tribunalului, că încerci să uiţi chipurile speriate ale zecilor de oameni pe care i-ai întâlnit, să-ţi spui că prima înfăţişare, da, într-adevăr a avut loc acolo, într-o sală oarecare, dar că, fără îndoială, te-au cam lăsat nervii şi mai confunzi încă o serie de lucruri, că ai rezistat în acea sală dorinţei de a fugi, sentimentului că te afli acolo pentru ca să răstorni ceremonialul lui da spus cu cincisprezece ani în urmă într-o altă sală, că ai rămas în acel spaţiu al lui da, nu unde erai expusă privirilor severe ale judecătoarei, că următoarea întâlnire e fixată peste şase luni, că ai observat pe stradă un grup de tineri, că ai încercat o scurtă şi necesară comunicare cu ei, că scotoceşti în portmoneu după câţiva bani pentru că ţi se cer, că te rezemi de ghişeu pentru ca să nu cazi de slăbiciune, că închizi ochii să revezi într-o clipă o anume zi, un cinematograf, un Răzvan anume, un Răzvan care a avut pentru tine, e drept de prea puţine ori, emoţii autentice, braţe, sărutări şi, în cele din urmă să-ţi spui o dată mai mult: Ceea ce a fost mai greu am şi înfăptuit, imposibilul a devenit posibil, într-un fel e bine, tu n-ai să te frângi în două, dimpotrivă, te îndrepţi, aranjezi eşarfa, îţi masezi uşor obrajii pământii, iei pachetul cu medicamente…”
Dolina mulţumi farmacistei cu un surâs politicos, vârî pachetul în geantă. O închise.
– Vă întoarceţi în seara asta la Holzu? o întrebă un bărbat.
Dolina se uită intrigată la bărbatul înalt, suplu cu un chip prelung, cu fruntea înaltă, cu ochi pătrunzători şi privirea limpede, îmbrăcat într-o scurtă îmblănită.
– Numele meu e Dan Opreanu şi suntem aproape consăteni. Sunt din Mădăreni… V-am zărit la tribunal şi m-am grăbit să vă ajung; din păcate, unul dintre clienţii mei, m-a reţinut şi v-am pierdut… Norocul meu să vă găsesc aici…
Dan Opreanu vorbea încet cu vocea plină de o bucurie abia ascunsă. Avea faţa smeadă şi frumoasă, cu buze pline şi ochii, acum, gravi păreau a privi înăuntru. Trecură câteva clipe. Dolina parcă preocupată doar de lumina care cădea în spatele bărbatului, tăcea.
Cineva deschise uşa. Aerul rece venea egal şi constant. Un geamăt de balamale şi de lemn ca de oase uscate de reumatism, o făcu pe Dolina să tresară. Bărbatul o prinse hotărât de braţ şi trecură pragul alunecos din pricina stratului subţire de gheaţă. Dolina avu senzaţia că totul se schimbase, totul luase altă formă. Aruncă o privire peste umăr. „Da, atunci când pleci, ceea ce laşi în urmă devine trecut…”
– E încă devreme, zise Dan, vă invit la un mic restaurant intim şi plăcut, un fel de pensiune…
În ciuda stânjenelii, ea nu putu să nu zâmbească la auzul frazei banale dar încărcată de nesiguranţă în aşteptarea unui răspuns. Din umbra zilelor ei neclare de temeri, invitaţia adusese un fin şi îndepărtat fior de înţelegere tandră.
Se uită la ceas. Avea timp. Hotărî să accepte invitaţia. Amândoi se simţeau stânjeniţi, parcă nu ştiau dacă era bine să meargă înainte, sau să rămână pe loc.
Ningea din nou. Fulgii de zăpadă vălureau şi alergau ca nişte stropi de lumină ţinând piept soarelui.
Dolinei i se păru că oamenii oraşului, maşinile, clădirile, erau împletite într-o ţesătură fragilă, că ea, laolaltă cu ceilalţi a fost încorporată în eterna scurgere lină şi zbuciumată a evenimentelor, ca o verigă a totalităţii care este însăşi existenţa. (…)

fragment din romanul Cercul de oglindă, Corina Victoria Sein, 1990