Editura Excelsior Art la cea de a 27-a aniversare

Primul deceniu (1990 – 2000) de activitate editorială a fost, poate, perioada cea mai creativă pentru autori, pentru editori, iar cititorii luau cu asalt librăriile. Tirajele în care erau publicate cărțile depășeau cu ușurință pragul de 10.000 de exemplare.
De-a lungul anilor (1990 –2017) în luna mai a devenit luna în care se desfășoară Zilele Editurii Excelsior Art, prilej de a ne întâlni (autori și editor)  cu cititorii, cu prietenii noștri.
Pentru noi, cititorul nu este un simplu „receptor” comunicațional, transmis sub formă de carte.
El, cititorul, este feed-back-ul care valorifică valabilitatea mesajului și motivează circulația datelor.
Numai dacă trăim împreună, dacă ne pasă unora de alții, dacă vrem să ne înțelegem, ne putem da seama de puterea miraculoasă a cărții.

25 mai 2017 vă invităm la lansarea primei casete de autor Clanul De Niro, roman document, roman istoric, în care sunt incluse cele 6 romane semnate de Coleta De Sabata.
Ampla și valoroasa lucrare Clanul De Niro (casetă de autor) a apărut cu sprijinul Asociației Italienilor din Româna – Ro. As. It.
Coleta De Sabata a publicat sub egida Editurii Excelsior Art și lucrări de știință, eseuri, note de călătorie, romane polițiste.
Relația între scriitor și editor a fost și este una deosebită.

Coleta De Sabata, scriitor

Despre relația scriitor-editor

OAMENI ȘI CĂRȚI
(…)
Cartea nu se naște nici din dragoste și nici din interes, nici din imaginație și nici din rațiune, nici din talent și nici din robire, ea se naște din nevoia de a comunica și sporește la infinit nevoia de comunicare.
Autorul, editorul, bibliotecarul și cititorul participă, în momente și cu atribuții diferite, la ceea ce ne-am obișnuit să numim „drumul cărții”.
La început autorul și editorul își împart responsabilitatea ivirii cărții, fiind răspunzători  de soarta ei, așa cum – într-un alt context – izvorul poartă în forța propriei țâșniri întreaga răspundere pentru suflul epic al fluviului.
În diala autor – editor, cel dintâi are privilegiul de a fi mai vizibil prin semnătura de partinitate – și mai longeviv – prin șansa mai mare de a   supraviețuii în memoria colectivă.  (…)
Editorul este reprezentat doar prin sigla instituției – veritabil atelier de creație – în care construiește sub inconvenientul anonimatului cartea într-o formă  stare în care să deschidă ochii și sufletul cititorilor, astfel încât acestora să li se releve o viziune, o trăire efemeră, un strigăt la fel de răscolitor ca un cântec de lebădă.
Editorul este – dacă ar fi să actualizăm – o interfață într-un mecanism în care cartea a ajuns doar intrigă pentru un dialog (științific sau afectiv) între scriitor și publicul larg. (…)

(fragment din articolul „Oameni și cărți” semnat de conf. univ. dr. Mirela-Ioana Borchin – apărut în Info Carte – Publicație de informare culturală și literală – editată de Editura Excelsior Art.)

 

Publicitate

Excelsior Art – Eveniment editorial – Serie de autor –

SERIE DE AUTOR
Coleta De Sabata

Coleta De Sabata, doctor inginer, membru al Uniunii Scriitorilor din România, este o personalitate ştiinţifică şi culturală marcantă. A condus în calitate de director de programe circa 50 de contracte de cercetare. A publicat peste 100 de lucrări ştiinţifice şi a condus şi finalizat 4 teze de doctorat din domeniul energiei solare.

Coleta De Sabata este cunoscută și pentru cărțile sale de beletristică.
Domnia sa a publicat, timp de peste două decenii, sub egida Editurii Excelsior Art, romane, dintre care seria „Clanul de Niro” se înscrie printre cele mai importante „Cornici de familie” apărute în literatura națională. Scriitoarea a elaborat și numeroase lucrări non-ficționale: jurnale de călătorii, eseuri, lucrări de literatură tehnico-științifice”.
În această toamnă, cititorii vor avea ocazia să o reîntâlnească pe Coleta De Sabata la evenimente special organizate, în limbrării cu ocazia publicării, într-o ediție specială, a celor șase romane care alcătuiesc Cronica „Clanul de Niro”.  Evenimentul va avea loc în luna noiembrie 2016. (Corina Victoria Sein)

http://www.excelsiorart.ro/cautare-carti/%20Coleta%20DE%20SABATA;

Coleta De Sabata, scriitor

La cronaca della famiglia De Niro

Con l’ autunno inoltrato, dopo la conclusione dei lavori, Giovanni era tornato nel comune natio, Maiano, sito fra i colli che fungevano da tramite fra le Alpi maestuose, a Settentrione, e la spiaggia dorata dell’ Adriatico, verso Mezzogiorno. Il capoluogo del Friuli era Udine, città antichissima che aveva condiviso la tormentata storia di quella terra di confine.
La loro casa, come tutte le dimore del comune, era costruita in pietra cinerea e aveva quale unico ornamento la scala esterna che conduceva al piano di sopra, dove si trovavano le stanze da letto di tutta la famiglia. Al pianterreno c’ era l’ ingresso, la cucina, la dispensa e la scala che scendeva in cantina, ove sì conservavano gli alimenti e il vino della casa.
Nella cucina ampia, invece, con delle finestre piccole e protette da persiane, ardeva il fuoco su un focolare largo; qui si adunava la famiglia, vi si cucinava e si mangiava; gli altri vani non erano riscaldati. D’ inverno, ognuno si arrangiava come poteva sotto le coltri per ripararsi dal freddo. La sera rimanevano a lungo presso il fuoco, i bambini facevano baruffe fin quando cascavano dalla stanchezza, le donne lavoravano a maglia, gli uomini raccontavano qualche vicenda estiva. Nonostante gli inverni fossero generalmente miti sotto l’ influsso benefico dell’ Adriatico – cosicchè intorno alle case crescevano dei fichi – il vento del nord penetrava ogni tanto per il Passo del Brennero e in una sola notte faceva precipitare la temperatura sotto il limite dell’ assideramento.
Una di quelle sere invernali, Giovanni aprì la discussione con suo padre, uomo anziano che ne aveva viste tante, rude e addirittura burbero, adesso che la vecchiaia non la poteva proprio sempre raddolcire un poco con un bicchiere di vino. Il vecchio De Niro non era più in grado di girare il mondo, non poteva più emigrare, ragione per cui risentiva pesantemente della mancanza di soldi, e questo fatto rabbuiava ancora di più la sua indole.
– Penso di sposarmi, affermò pacatamente il giovane.
Il padre gettò degli stuffi di fumo dalla lunga pipa austriaca, in attesa di spiegazioni.
– Mi è stata fatta una proposta che non voglio lasciarmi sfuggire;si tratta di un lavoro importante, una cappella, continuò il giovane con lo stesso tono neutro.
– Te la senti di farla? o mise alla prova il padre.
– Sì, ho studiato a lungo i disegni, mi sono interessato dei materiali… domani, alla luce del giorno, potrei farti vedere di cosa si tratta.
Il genitore non era sorpreso, conosceva bene suo figlio, conosceva la sua natura ambiziosa ed era convinto che nella vita non si sarebbe accontentato della condizione di subordinato.
– Devo assumere dei lavoratori, condurli come me, comprare materiali. Certo, avrò un acconto… ma non posso iniziare a mani vuote.
La madre, che rattoppava delle camicie abruciate dal sole estivo, sospese il suo lavoro, ed esaminò i due. Nei tratti sottili e rabbuiati non si scorgeva più niente della beltà di una volta, era una donna sfinita dalla fatica, dai parti, dalle malattie, dai funerali, non poteva essere niente più che l’ ombra di quella era stata trent’ anni prima. Radrizzò la schiena e tossì piano.
Qualche viticcio secco buttato nel fuoco crepitò spargendo una pioggerella di scintille che ravvivò per un istante l’ ambiente affumicato, facendo splendere le padelle di rame pendenti sulle pareti. La stanza odorava caserecciamente di mele.
– Soltanto Aniute Berlusconi ha una dote che ti permetta di aprire il cantiere, proferì il padre.
– Allora la sposo! disse con la stessa pacatezza Giovanni.
– E’ una ragazza per bene, è stata per quattro anni in convento, è rispettosa, credente e mite, asserì la mamma, elencando le qualità della fanciulla.
Il vecchio De Niro tirò profondamente il fumo dalla pipa ricurva e continuò:
– Dobbiamo parlarne con zio Francesco Riva, è in buoni rapporti con i genitori della ragazza, tramite lui bisogna iniziare le trattative per la richiesta di matrimonio.
Giovanni De Niro ricordava vagamente la fanciulla, ultimamente lui era stato via d’ estate, mentre d’ inverno, quando tornava, la ragazza stava in monastero, era venuta su da poco, non poteva avere più di sedici anni, era proprio adatta, l’avrebbe plasmate come piacera a lui.
– Vuoi portarla con te o la lasci quà, s’ interessò la madre.
– La porto con me, un uomo ammogliato è visto di buon occhio. Chissà se saprà cucinare?
– Se non sa farlo, imparerà, lo tranquillizò la madre.
– Me la daranno mai?
– Nessuno pensava a ciò che avrebbe detto la ragazza, i genitori decidevano tutto al posto dei figli e alle fanciulle non restava che ubbidire. La vita difficile e il dovere stavano prima degli altri aspetti dell’ esistenza. In Friuli costumi erano severi, l’ amore arrivava dopo il matrimonio, se mai veniva, con certezza invece arrivavano i bambini e chi aveva poi il tempo di pensare all’ amore? Almeno era così che dicevano i vecchi, dimentichi dei turbamenti della propria giovinezza, della pena dal desio, dell’ arsura della passione
Per ciò che lo riguardava, per Giovanni il sentimento dominante era quello di affermarsi, di essere padrone, di arricchirsi. I tratti che attenevano all’ animo erano relegati alla periferia della coscienza, laddove lui aveva premura di non attizzare la brace coperta da cenere rovente.
Per due anni aveva avuto un legame d’ amore con una donna sposata che abitava lassù, a San Daniele del Friuli, e soltanto lui sapeva quante volte aveva risalito la collina scoscesa, col cuore ardente dal desiderio; era stato amore avido, furtivo, reso amaro dal timore e addolcito da abbracci appassionati. Il rapporto, breve e intenso, non gli aveva procurato la soddisfazione che s’ aspettava, e lo aveva rotto senza mezzi termini, ma anche senza inutile brutalità. Giovanni aveva un’ idee chiare mera di ciò che voleva dalla vita e per raggiungere la rispettabilità bramata doveva contrarre un matrimonio buono e serio, con una ragazza abbiente, capace di governare bene la casa e di dargli il numero dovuto di figl, di cui ogni italiano andava fiero. La tradizione era forte a Maiano e non se la sentiva di deviare.
La famiglia Berlusconi era forestiera nel Friuli. Nonostante vivessero qui da oltre vent’ anni, erano considerati estranei, dato che parlavano in casa l’ italiano e non il friulano come tutti gli altri. Il padre della ragazza non faceva il muratore o lo scalpellino come gli altri uomini del posto, si occupava di commercio ed era fortunato. La madre della giovine faceva parte di una famiglia un po’ più altolocata, aveva un fratello medico e un altro impiegato presso il comune di Udine, una sorella era monaca e faceva la badessa. Tutto questo aveva permesso ad Aniute di ricevere un’ educazione superiore alla consueta formazione impartita alle altre agazze, ella aveva trascorso in convento ben quattro anni.
La famiglia De Niro era povera, ma, essendo del posto a memoria d’ uomo, si sentiva importante per quella tradizione lunga; i friulani erano orgogliosi, alquanto diversi dagli altri abitanti della penisola; ci tenevano assai alla loro lingua, così pietrosa com’ era, e si spacciavano per parenti dei Francesi, che pronunciavano, come loro, le vocali nasali; andavano d’ accordo anche con quelli di lingua retoromana della Svizzera, lingua che comprendevano senza difficoltà. (…)

fragment din romanul La cronaca della famiglia De Niro, Coleta de Sabata, ed. Excelsior Art , 2007

Cazul Marichen Ursula Rott /Capitolul III /2

(…)

Rodica descuie uşa camerei sale şi pătrunse în întunericul de acolo. Ferestrele erau prevăzute cu obloane interioare din lemn ce se strângeau precum o armonică. Dimineaţa, înainte de a pleca la serviciu, ea le închidea pentru a se păstra astfel în încăpere o parte din răcoarea nopţii. Acum le deschise, atât pe ele cât şi ferestrele înalte; aerul stătut de peste zi putea fi înlocuit cu fluidul mai proaspăt al înserării; pe aici nu prea circulau maşini şi salcâmii cu frunzişul bogat opreau o bună parte din praful inerent al străzii.
Începu să se dezbrace, cu gândul fixat cu obstinaţie pe întâlnirea cu Victoria Ackermann. Ce ciudat! Nu se mai gândise la ea de multă vreme, poate chiar de mulţi ani. Avea o profesiune modestă. Trăise o căsătorie fără prea multă dragoste. Acum ducea un trai singuratic. Prietenul ei, de care o lega o ciudată pasiune, pe care nu şi o putea explica – de parca cineva ar putea explica de unde şi cum vin şi se insinuează în inima noastră pasiunile – era adesea plecat în misiune. Ce înseamnă „misiunea” nu ştia, nu putuse afla niciodată. Când era vorba de meseria lui, chiar şi o mumie egipteană ar fi fost mai vorbăreaţă! Cel puţin din acest punct de vedere, nu se putea plânge. Nopţile trăite cu el erau minunate şi pline de fantezie. Nici nu ai fi putut bănui focul ce îl stăpânea, aparent era tăcut, aproape taciturn, serios şi rezervat. Deşi gândea că nu se cuvine să facă vreo comparaţie, fără să vrea, uneori, îşi amintea de Cezar – fostul ei soţ – şi îi venea să râdă. Perspectiva de a fi cu Grig o înveseli şi începu să facă ordine prin cameră. Apoi se duse la baie. Apa, la duş, era călduţă; simţi cu plăcere pe piele mângâierea şuviţelor cristaline.
În apartament era linişte. Rodica se trânti într unul din fotoliile „empire”, aflate lângă măsuţa cu motive egiptene, plasată şi ea între cele două ferestre, îşi aminti de anii de la „Notre Dame”, nu prea mulţi, fiindcă reforma învăţământului desfiinţase aşezământul iar maicile fuseseră expulzate din ţară. Deşi regimul de internat era sever, ele, fetele, găseau posibilităţi să se amuze; nu prea luau şcoala în serios şi citeau pe ascuns tot felul de cărţi „interzise”. Pe vremea aceea o chema Marichen Ursula Rott. La liceul din Arad, ajunsese sub numele de Rodica Paiu şi aşa îi zicea toată lumea.
Deşi încercase să îl uite, tatăl ei, cel adevărat, exista undeva într un colţ de memorie: un bărbat falnic, cu părul tuns scurt şi cu cărare pe o parte, cu vocea hotărâtă şi puternică. Şi l amintea cum purta adesea pantaloni scurţi, din piele moale de căprioară, aduşi probabil din Tirol, cămăşi în carouri mici şi viu colorate, ciorapi groşi până la genunchi şi nişte pantofi cu talpa groasă, ce păreau teribil de comozi. Şi l mai amintea îmbrăcat într o uniformă feld grau, cu o bentiţă la gât de care atârna o cruce de fier.
Apariţia Victoriei Ackermann îi scosese, din adâncurile amin­tirilor ce păreau pierdute, această prezenţă ce fusese spulberata de trecerea anilor.
Mama ei îi ceruse să îl uite; nu i era permis să vorbească de el; doctorului Paiu îi spusese tată. Rodica îşi aminti de geanta mare, din piele de porc, plină cu acte, pe care i o încredinţase mama ei, cu câteva săptămâni înainte de moarte. Oare ce conţinea? Nu avusese niciodată curiozitatea să o cerceteze. Era depozitara unui trecut ce îi fusese refuzat până acuma. Ea nu credea că roata istoriei se poate întoarce înapoi.
Îşi puse un halat subţire şi se duse la bucătărie. Avea acolo un frigider mic, de import, căpătat cu ajutorul lui Grig. Scoase un bol ce conţinea salată de vinete şi îşi unse o felie de pâine, fiindcă nu ar fi vrut să se îngraşe; ştia că lui Grig îi plac femeile subţirele. Până la ora telejurnalului de seară, mai avea timp să citească din romanul pe care tocmai îl cumpărase. Cărţile erau foarte ieftine iar în ultima vreme apăruseră multe traduceri de cea mai bună calitate. Rodica citea mult pentru a şi umple serile de singurătate. Nu avea prieteni. Grig nu o prezentase nimănui din lumea lui iar ea încetase de multă vreme să îşi viziteze neamurile. Contactul zilnic cu clientela ei variată îi aducea suficiente informaţii din lumea oraşului, ca să aibă senzaţia că trăia şi ea o viaţă normală.

Din romanul Cazul Marichen Ursula Rott, Coleta De Sabata, Editura Excelsior Art, 2001

Cazul Marichen Ursula Rott /Capitolul V

Fratii Feneşan semănau între ei, fiindcă aveau părul întunecat, ochii de antracit şi pielea obrazului albă şi mată. În rest, fiecare crescuse aşa cum apucase şi acuma, în plină maturitate, unii erau subţiri ca o surcea, alţii, rotofei precum un purcel mangaliţa.
Dintre ei, cel mai frumos fusese dintotdeauna – şi aşa rămăsese şi astăzi – Grigore, cel mai mare, un fel de tată pentru ceilalţi, ajuns „bine” şi trăgând după el, în sus pe scara socială, pe toţi fraţii. Era respectat, iubit şi, poate, un pic temut; spre el se întorceau, cu toate proble­mele şi necazurile, fraţii şi surorile sale împreună cu familiile lor.
Vasile, al doilea la rând în familie, terminase mai întâi o şcoală tehnică de îmbunătăţiri funciare şi acum era inginer zootehnist. Trăia la ţară şi o ducea bine fiindcă ajunsese – ajutat de poziţia lui Grigore – la unul dintre cele mai bune şi mai bogate C. A. P uri din zonă. Îşi vizita fratele de câte ori avea ocazia, stăteau de vorbă şi se sfătuiau. Nu venea niciodată cu mâna goală. Soţia lui, învăţătoare în comună, ştia cât de mult contribuise Grigore la crearea unei situaţii pentru ei şi avea grijă să pregătească întotdeauna ceva bun, o prăjitură sau o mâncare pe care cu siguranţă nu o puteai găsi în casa unui celibatar.
Când Vasile a sunat Ia uşă, Grigore tocmai ieşise de sub duş; fusese plecat în misiune şi se întorsese cu senzaţia aceea neplăcută pe care ţi o dau călătoriile, vara, de a fi murdar şi pe dinlăuntru şi pe dinafară.
Proaspăt şi spălat, 1 a poftit pe Vasile în bucătărie, unde domnea o curăţenie perfectă; aici nu gătea niciodată nimeni iar femeia, care venea o dată pe săptămână să îi facă ordine în apartament, nu prea avea ce rândui aşa că, pentru a şi justifica orele, lustruia totul ca la farmacie.
În bucătăria cu ferestrele îndreptate spre nord, lumina avea o tentă de un gri liniştit, odihnitoare şi chiar răcoroasă în aceste după amieze de vară.
Grigore scoase pe o farfurie plată tot felul de mâncăruri „uscate” pe care le avea în frigider: salam de Sibiu şi de Salonta, caşcaval, brânză telemea, căută untiera, în care mai rămăsese bucata de unt dinainte de plecarea sa în delegaţie, dar nu găsi nimic proaspăt, roşii sau ardei.
– Am adus eu, zise Vasile, avem anul acesta nişte roşii grozave, mari şi dulci; am căpătat seminţe din Ungaria şi am început să cultivăm soiul „inimă de bou”, ai mai văzut aşa ceva?
Grigore nu mai văzuse. Erau uriaşe, de un roşu închis şi de forma unei inimi.
– Ce i pe la voi? se interesă Grigore, după ce se instalaseră la masă să mănânce amândoi cu plăcere, şi de foame dar şi pentru faptul că îl împărtăşeau acest prânz ca pe o amintire din copilărie.
– Ce să fie? Nevastă mea, cu şcoala, fetele, cu şcoala lor… eu pe câmp, ziua şi noaptea.
– Cum staţi cu recolta?
– Am sta bine dar ştii, niciodată nu i destul. Dacă nu i plătim pe oameni ca lumea, nu putem face lucrurile aşa cum trebuie. Noroc de cultura mare, acolo ne descurcăm cu maşinile… Anul acesta se pare că vom putea să dăm o parte mai mare colectiviştilor, poate că vor ajunge şefii să înţeleagă că fără oameni nu se poate face agricultură fină, cea aducătoare de profit.
– Te referi la legume?
– La legume, la fructe, la tot ceea ce merge la export. Anul acesta am ieşit foarte bine cu producţia la solarii.
Grigore mânca repede, mestecând cu dinţii lui puternici şi sănătoşi, atât de albi încât îi luminau întreaga faţă atunci când râdea.
– Pe tine nu te întreb cum merge, zise Vasile, ştiu că totul este secret. N ai fost înaintat în grad?
Grigore surâse. Aceasta era întrebarea obişnuită din partea familiei. La ei se avansa încet, aprobările erau date de la cel mai înalt nivel şi şefii îi sprijineau numai pe cei pe care îi considerau devotaţi lor personal. Trăind într o lume în care neîncrederea era legea de bază, toţi erau suspicioşi şi, drept urmare, se formau adevărate filiere, de jos până sus, pe toate treptele de grad şi de funcţie, în care unii îi trăgeau pe alţii spre vârf, aşa cum înaintau ei înşişi. Apartenenţa clară la o anumită „filieră” avea dezavantajul că, dacă, dintr un motiv oarecare, cădea şeful, aveau de suferit toţi acoliţii săi. Dacă încercai să fii cât de cât independent, exista riscul să rămâi mereu pe o funcţie minoră. Grigore nu discuta despre asemenea probleme cu cei din fa­milia sa, dar Vasile, cu care petrecuse mulţi ani de tinereţe, îl înţelegea cel mai bine, fiindcă îi fusese alături în multe clipe de zbucium sau atunci când alunecase în mlaştina rău mirositoare a anumitor amintiri.
– N am fost avansat, murmură Grigore, tu eşti singurul care mai ştii câte ceva despre felul în care se comportă şefii mei. Să nu vorbim despre acestea…
Grigore se ridică şi porni aparatul de radio. Sunetul muzicii făcea imposibilă o ascultare a convorbirii lor.
– Ce face mama? Am înţeles că ai fost pe la ea.
– Mama este tot cum o ştii, slabă şi iute ca un fus. Sora noastră Letiţia munceşte mult, păcat că bărbatul ei cam bea. În rest, le ar merge bine, dar când se îmbată… îl apucă gelozia şi devine rău. L am mai mustrat eu, dar degeaba. Norocul lor este că nu se întâmplă prea des…
Grigore retrăi ca într o străfulgerare noaptea aceea în care fusese omorât tatăl său, tăria mamei care îl ajutase mai întâi şi mai întâi pe el, să fugă dincolo în România, anii grei de război şi apoi anii în care, angajat la Securitate, dusese o viaţă dură, nu o dată pe muchia dintre viaţă şi moarte.
– Mama este necăjită că tot, de unul singur îţi duci traiul, reluă Vasile discuţia. Ea tot pe tine te ţine la cea mai mare cinste, ca şi noi de altfel, mărturisi cu sinceritate în glas Vasile, şi ar vrea să te ştie aşezat şi cu copii. De ce nu încerci să te însori? Anii trec…
– Am fost însurat o dată şi nu mers, replică amar Grigore. La noi, este complicat până şi să te însori. Tu ştii de câte aprobări am eu nevoie.
Vasile mesteca încet şi concentrat. Grigore îşi zise „nu i de mirare că se îngraşă, mănâncă de parcă asta i ar fi meseria”. Se ridică şi aduse o sticlă de vin, apă minerală şi două pahare mari. EI bea foarte rar, era capabil o noapte întreagă să învârtă un pahar în mână dând impresia că tot gustă din el, deşi în realitate tot turna la apă… Aşa fusese educat şi şcoala aspră de care avusese parte în tinereţe îi făcuse bine.
Cu intuiţia celor care se iubesc şi se înţeleg, fratele Vasile zise:
– Ai tu pe cineva, nu i aşa, dar nu îi corespunde dosarul! Grigore ridică o sprânceană, o tresărire ce apărea pe fruntea lui când era foarte concentrat, în faţa ochilor minţii îi apăru în acea clipă chipul atât de drag al Rodicăi. Simţi cum îl răscoleşte un dor profund. O dorea şi abia aştepta să o întâlnească. Nu putea vorbi cu nimeni despre acea parte a sufletului său. Rodica ocupa un loc deosebit pe care el nu putea să îl dezvăluie nimănui. Avu deodată o senzaţie de irealitate. Parcă ar fi fost undeva deasupra şi ar fi descoperit doi bărbaţi care discutau la masa din bucătăria lui. Rodica nu era pentru Grigore nici amantă, nici prietenă, ci era o parte din el însuşi. Ea nu bănuia acest lucru, i 1 ascunsese cu grijă, ca să nu devină dependent de ea. Chiar imposibilitatea relaţiei lor o făcea mai atrăgătoare. Ea era „mărul discordiei”, cu tot farmecul atât de încântător a ceea ce ţi ai dori şi nu poţi avea.
Vasile gustă vinul ca un cunoscător, îl mirosi, îl plimbă prin gură şi îi admiră culoarea.
– E de la Barţca, nu i aşa? Te mângâie pe cerul gurii când îl bei. Eu prefer Cădarca de Miniş, este un vin mai bătrânesc, mai dur şi mai tare.
Ca să se ajute între ei, salariile fiindu le mici, inginerii agronomi schimbau produsele colective din fermele pe care le conduceau cu cele din alte gospodării colective sau din !. A. S uri, unul dădea vin, altul, fructe sau legume, faină de bună calitate sau produse din carne. Lefurile lor nu erau prea mari şi munca era zi lumină, dar cu aceste completări, obţinute prin troc, o duceau omeneşte şi se descurcau mai bine decât o mare parte a populaţiei.
Vasile continuă să vorbească iar Grigore să asculte. Politică nu abordau niciodată, atât din cauza profesiunii lui Grigore, cît şi pentru că amândoi erau convinşi în sinea lor că nu merită să îţi pierzi vremea vorbind despre lucruri ce nu depind de tine. în ultima perioadă se produsese o oarecare deschidere în gândirea politică a ţării, dar oamenii erau neîncrezători şi preferau să aştepte şi să vadă cât o să ţină aşa; prea de multe ori speraseră în mai bine dar după o relaxare urma o încorsetare şi mai dură decât fusese înainte.
înainte de a pleca, Vasile îi mai zise:
– Mama îţi mulţumeşte pentru bani.
Grigore dădu din cap. îi trimitea mamei sale o mică sumă de bani, nu fiindcă în casa fratelui său nu ar fi avut tot ce îi trebuie dar prefera să o ştie cu o anumită independenţă.
Celorlalţi fraţi le era mai greu să îi trimită bani, fiindcă aveau familii de întreţinut dar pentru el suma aceea a mamei nu conta; în plus, avea o dragoste plină de stimă faţă de ea, o femeie simplă ce nu se lăsase doborâtă de nenorocirile vieţii. Oare Rodica ar fi fost capabilă să reziste într o situaţie asemănătoare? Fără să vrea, revenea mereu cu gândul la femeia vieţii lui şi acest fapt îl surprinse. Parcă înainte îi era mai puţin apropiată decât o simţea acuma.
– Când vii pe la noi?
Grigore îl luă pe după umeri pe fratele său şi răspunse:
– Când am de lucru în zonă. Stai, să le trimit nişte ciocolată fetelor. Se duse şi deschise geanta cu care tocmai sosise, şi scoase două table de ciocolată.
– Este proaspătă, tocmai am sosit de la Braşov.
După plecarea lui Vasile, Grigore o sună la telefon pe Rodica. Vocea ei subţire şi delicată, aşa cum era întreaga ei fiinţă, îi încălzi inima. O simţea emotivă şi vulnerabilă şi trezea întotdeauna în el bărbatul dornic să ofere ocrotire, în acelaşi timp, şi o dorea supusă şi ascultătoare.
Singurătatea ei era o dovadă a dragostei ce îi purta. Grigore îi oferea atâta de puţin din timpul său, în schimb, îi pretindea în schimb totul. Poate că nici nu realiza cât egoism se ascundea în dragostea lui. Singuratic din fire, nu înţelegea dorinţa altora de a se afla în mijlocul unui grup de prieteni.
Acum o anunţă că vor petrece împreună sâmbătă seara – ceea ce însemna de fapt şi toată noaptea următoare – şi credea că astfel îi oferea tot ce putea fi mai frumos. Nu bănuia că, în zilele cât fusese în misiune, braţul lung şi uscat al hazardului se întinsese asupra lor şi că o fiinţă, apărută din vraja copilăriri, va putea schimba viaţa Rodicăi şi, implicit, viaţa sa.

Din romanul Cazul Marichen Ursula Rott, Coleta De Sabata, Editura Excelsior Art, 2001

La cronaca della famiglia De Niro / 3 /

La cena era semplice e sostanziosa, cominciava con la minestra di verdure, di cui ognuno mangiava una scodella abbondante; polenta aurea, tagliata con lo spago in fette grosse, fumanti, su taglieri di legno; a ognuno spettava una buona fetta di pecorino comperato a Fiume, Udine o Trieste; di tanto in tanto, a cena si serviva anche un uovo sodo. La carne si vedeva di rado nei piatti, invece non mancavano mai le Rosseciotole piene d’ insalata di cicoria, amarognola, i cui semi ogni friulano portava con sè quando emigrava. Il vino rosso faceva parte della razione giornaliera dei maschi, a cominciare dall’ età di dodici anni, mentre le donne non ne bevevano punto. D’ estate e d’ autunno, sul tavolo c’ era molta frutta dello sterminato giardino ben mantenuto dei De Niro.
Nel periodo di massimo lavoro, Giovanni De Niro si svegliava alle tre e mezza; Aniute si destava e gli preparava una tisame, poi tornava a letto, perche spesso faceva freddo a quell’ ora e le domestiche si alzavano solamente alle quattro.
La giornata cominciava con l’ ispezione a tutti i cantieri della città, De Niro essendo un perfetto organizzatore, qualità che gli aveva permesso di ottenere alti rendimenti senza che i lavoratori si lagnassero per lo sforzo loro. I mattoni, il mortaio, la calce, la sabbia, la pietra, il legname, il calcestruzzo, tutto il materiale si trovava alla portata di mano degli operai, sempre, nella quantità occorrente. Mai più, nella storia dei cantieri De Niro, gli operai avevano perduto tempo per mancanza di qualcosa. Ciascun muratore aveva uno o due apprendisti –questo dipendeva dalla bravura sua – che gli passavano ciò che serviva, senza che lui facesse movimenti inutili, che comportassero stanchezza sterile. Di questo tirocinio di lavoro secondario avevano avuto modo di sperimentare la pesantezza tutti i maschi De Niro, a prescindere dal fatto che erano liceali o, più tardi, studenti universitari. In estate guadagnavano i soldi necessari per le tasse lavorando sodo sui cantieri, imparando tutti i mestieri, e la paga era proporzionale al lavoro svolto.
Uno dei problemi grossi dei cantieri era legato al trasporto dei materiali da parte di carrettieri che adoperavano i propri mezzi. De Niro mise a punto un sistema semplice ed efficace di registrazione, senza ricovere a scritture. Ciascun dirigente di cantiere, cioè un capomastro di assoluta fiducia e ben pagato, aveva un aggeggio in legno, che loro chiamavano „ravage”, composto di due parti che recastraavano perfettament,: una per sè, l’ altra per il trasportatore. Dopo ogni corsa, il capomastro intagliava, in presenza del dipendente in causa, una linea che interessava entrambe le parti dello strumento e, al momento del pagamento, ciascuno presentava la sua „registrazione” le confrontavano con altra; non potevano subentrare discussioni o scorrettezze.
*
– Desidero che tu costruisca qui dei depositi, sui due lati del cortile, disse il signor De Niro, in una giorna di autunno, al capomastro che si occupava del legname.
– Depositi semplici?
– No. Sul lato settentrionale, facciamo dei depositi semplici, per la stagionatura del legname. Invece, sul lato verso Levante, quello corto, facciamo depositi chiusi, per ultimare l’ essicazione.
– Dovremo installare una stufa ad ogni capo, valutò l’ uomo.
– Fai come ti pare. Costerà molto di meno preparare il legname, che non comprarlo già essicato.
– Copro tutta la lunghezza? riprese il capomastro.
– Sì.
– E con la bottega per confezionare le impalcature come si fa?
– La costruiamo, si capisce. Se ne occuperanno due operai italiani specializzati.
La parola d’ ordine della ditta era „la qualità prima di tutto”. Proprio per questo De Niro guadagnava, in certi casi, poco o niente, ma a lungo termine il metodo aveva consolidato la buona fama, alla quale non avrebbe rinunciato per niente al mondo, adesso che tutto andava a gonfie vele.
*
Sabato sera, l’ attività si fermava alle sei. Gli operai rincasavano, una parte era del posto, altri abitavano in affitto con la moglie italiana, qualcunoanche con i figli.. In casa li aspettava la caldaia piena d’ acqua tiepida, per togliere tutta la polvere insinuatasi sotto la pelle e nei capelli folti e scuri, che sembravano incipriati.
In casa De Niro, la domenica, tutti si svegliavano alle sei del mattino, perche si potesse partecipare alla messa delle sette.
– Facciamo dormire ancora i figli, proponeva Aniute di tanto in tanto nel tentativo dic onvincere il coniuge.
– No. Andare a messa è un dovere. Che razza di persone affidabili diventerebbero se non fossero in grado di fare questo minimo sacrificio?
La dolce Aniute, nonostante la sua religiosità – era stata educata in convento – soffriva nel destare i bambini così presto di domenica, ma non osava trasgredire le regole fissate dal marito. Gli altri giorni svegliava i figli alle cinque, di modo che ripassassero i compiti scolastici. Mica si scherzava con gli ordini stabiliti dal vecchio.
I bambini brontolavano, ma si alzavano infreddoliti; subito dopo, però, cominciavano a giocherellare. In chiesa, dopo la messa, a ognuno spettava un tarallo caldo e salato, che li consolava del tutto.
Questa’ educazione rigorosa ebbe effetti differenti sui figli della famiglia, che assomigliavano ben poco tra loro. Taluni acquisirono un’ indole aspro, duro, altri diventarono deboli e sottomessi, qualcuno dei discendenti di Giovanni Primo, per spirito di fronda, divenne l’ opposto del padre, odiandolo e ammirandolo nello stesso tempo. Senza distinzione, però, furono tutti estremamente rispettosi con la mamma, come per ricompensarla del clima rude che regnava in casa per voleer del padrone. Fra tutti, Tancredi, bello e delicato, era il piu tenero,semigliava ad Aniute, confessava perfino le bazzecole, e cresceva nello stesso spirito religioso della madre.
In chiesa, il signor De Niro pregava con lo stesso impegno con cui faceva ogni cosa: aveva un concetto semplicistico sui rapporti con la Divinità, ma osservava con precisione le regole insegnatele sin dall’ infanzia. Vicino a lui, la mite Aniute pregava con profonda devozione. Sempre vestita in colori scuri, con capi di buona qualità, ma privi di eleganza, senza gioielli, pallida e magra, mormorava sommessamente le preghiere, avvertendo il senso di pace che s’ impadroniva di lei. Ogni tanto, il pensiero tornava agli anni della giovinezza, e si chiedeva, mentre l’ organo sprigionava suoni puri, che cosa mai sognava da quei tempi. Educata nel rispetto dei valori della famiglia, riteneva di aver compiuto bene il suo dovere e di essere stata ripagata. Aveva una bella famiglia numerosa, i figli erano sani, il marito serio e non bevitore, a differenza di certi Italiani che lavorarano ai cantieri; la gente la teneva in alta considerazione, oltre, erano diventati ricchi come nemmeno aveva ardivo sperare all’ inizio. Ma il suo sposo a che cosa stava pensando? La vedeva, o per lui era solamente un mobile che si muoveva per casa? Lui non la faceva partecipe ai nessuna delle sue preoccupazioni e, a dire la verità, nemmeno sapeva con esattezza quant’ erano ricchi. Ella era quasi sempre incinta o con un poppante in braccio, c’ erano le malattie infantili, poi le notti di veglia… non avevano neanche il tempo di parlare loro due, anche perche egli era così chiuso in sè, taciturno. Ricordava la casa dei genitori, in cui si viveva tanto diversamente, perfino lei era al corrente dei problemi della famiglia; veniva gente a trovarli, si discorreva, facevano buona musica. Qui tutto si limitava al giro ristretto e semplice della gente dei cantieri.
Era nuovamente in gravidanza e, nonostante la presenza degli altri figli, gioiva al pensiero della prossima partenza per l’ Italia per il parto, come aveva fatto con quasi tutti gli altri pargoli. Sua madre l’ avrebbe accolta volentieri e l’avrebbe coccolata. Sorrise lievemente e i tratti suoi si addolcirono.
„Ite, missa est!”
La voce del prete la distolse dal sogno ad occhi aperti.
– Ho chiamato tutti gli italiani per questo pomeriggio, l’ informò De Niro sul sagrato della chiesa.
– Farò i preparativi dovuti, sussurrò lei dimessamente.
*
Nel cortile di casa era convenuta una cinquantina di persone, per lo più maschi, solo qua e là balenava una veste vivacemente colorata di ragazza o giovane donna. Un buon odore aleggiava sulla comitiva; dal cielo pioveva una luce festosa.
Antonio, brioso, aitante e con lo sguardo lucente, stava in mezzo al cortile sotto la pergola di vite e suonava la fisarmonica.
Le fanciulle ballavano una furlana, cioè una sorta di polca, volteggiando velocemente guidate dai giovanotti; le sottane gli sollevavano ritmicamente e macchie di sudore ingiallivano i bustini ricamati. I corpi, ben lavati e poi strofinati con fiori di basilico emanavano un buon profumo. La polvere si alzava come una foschia trasparente e, tra i pampini, la luce filtrava calda e colorita, disegnando arabeschi dorati sui luoghi meno movimentati .
In un angolo piu appartato, alcuni giovani parlottavano.
– S’ avvicina l’ autunno, tra poco rientrerete, disse uno del posto.
– Sì, siamo come le gru, rise un Italiano alto e snello. Solo che noi andiamoverso nord-ovest, d’ autunno, non verso mezzogiorno.
L’ Italiano aveva gli occhi color delle more, brillanti, a mandorla, con le ciglia lunghe. Lo sguardo tradiva il desiderio alla vista del seno tenero delle ragazze che danzavano in mezzo al cortile. Bramava l’ abbraccio di una donna, ma non osava avvicinare nessuna delle giovinette, egli era sposato, mentre queste erano figlie o mogli dei compagni di lavoro e non stava bene intrecciare una relazione con qualcuna di esse. Bevve in un sorso un bicchiere di vino. I suoi occhi incrociarono uno sguardo che decifrò in un istante. Non sapeva chi fosse la giovane. Forse una vedova che ingannava la propria solitudine. Cominciò a ballare pure lui, pensando: „non posso mica attendere fino all’ inverno, comunque!”. La ragazza o la donna una carne bensoda e le forme avvenenti. Le sfiorò, come per caso, i seni, e percepì che si era infiammata. Rise. Rise anche lei, e saltellò più vivacemente. Un calore piacevole percorse tutta la persona di lui. La strinse per la vita e scese sull’ anca, dandole un leggero pizzicotto. Ella saltava alacremente al ritmo della musica come se non avesse recepito nulla e così l’ uomo le cinse le spalle attirandola a se, bisbigliando „vieni nella valle che ti faccio vedere qualcosa”. Il viso della donna era arrossato e lievemente perlato di sudore. Lo desiderava pure lei e tremava dal piacere che la elettrizzava. Lui insinuò una mano sotto l’ ascella e le cinse il seno tondo. Ella gemette piano. Lasciarono il gruppo di ballerini e si diressero verso il fiume che scorreva in fondo al giardino. Vecchi salici piangenti chinavano i rami flessuosi fino a toccare le onde scarse e pigre in quell’ inizio di autunno. La baciò con foga ed ella si avvinse a lui, sciolta nel desiderio. L’ appoggiò ad un tronco robusto, e continuo a palpeggiarla, impazzito del desiderio. Con un movimento frettoloso ella sbottonò la camicetta offrendo alla bocca di lui i seni bianchi e turgidi. La mors,e ed ella rise. Appena la toccò, lui esplose dal troppo desiderio.
– Vieni! disse lei, e si adagiò supina in una cavità della sponda che la nascondeva agli sguardi eventuali di un passante. Si amarono di nuovo, a lungo e con godimento. La donna sapeva ciò che voleva e come ottenere la soddisfazione agognata.
Stanco, ma contento, l’uomo si distese sull’ erba della riva.
– Chi sei? chiese.
– Lascia stare, tanto non importa, rise ella.
– Sei sposata?
– Non sono del posto, mi trovo presso parenti chiarì lei.
– Come ti chiami?
– Io ho nome di fiore, chi mi ama certo muore, scherzò la giovane. Dai, vattene, tra pocco arrivo anch’ io dopo.
L’Italiano tornò nel cortile dei De Niro e il suo sguardo suo incontrò il volto pallido e placido di Aniute. Senza volerlo, pensò: „a letto fredda dovrà esser, come mai ha fatto tanti figli?”
Aniute stava all’ ombra e sentiva le chiacchiere delle donne. La sua faccia era trasparente e intorno agli occhi le occhiaie blustre tessevano un’ ombra di mestizia. Aveva mal di schiena, era pervasa da una neghittosità inconsueta. Mirando i danzatori le venne il dubbio: „sono mai stata come loro?” Aveva l’ impressione di essere centenaria.
– Vado in camera a leggere, disse il marito, passandole vicino. Amava riempire così i momenti di quiete, i libri fortificavano il suo spirito. La stragrande maggioranza dei libri proveniva dal vescovado. Ultimamente aveva cominciato a comprarne e ne andava fiero. Come tanti autodidatti, era affezionato ai libri con vera devozione, perchè gli aprivano spazi che, prima, non aveva mai creduto di scoprire. Era molto cambiato negli ultimi anni. Il prolungato contatto col ceto ecclesiale alto aveva affinato i suoi modi, aveva modellato la sua maniera di ragionare con sottigliezza. Aveva imparato ad ascoltare pazientemente, senza interrompere l’ interlocutore, egli stesso parlava poco e saggiamente. I famigliari non conoscevano questo lato della sua indole e si sarebbero stupiti se qualcuno avresse detto di aver avuto una conversazione „colta” col signor De Niro. Per quanto fosse duro nei cantieri, riusciva abile nel combinare gli affari.
Con Aniute non discorreva per una questione di principio, le donne non avevano un ruolo importante nella sua vita. La moglie doveva essere una brava massaia, capace di allevare la nidiata fino al momento in cui i figli diventavano idonei al lavora.

fragment din romanul Clanul de Niro, ediție în limba italiană, Coleta de Sabata, Editura Excelsior Art, 2007

pentru varianta în limba română: http://www.excelsiorart.ro/carte/clanul-de-niro.html

La Culture technique du Banat / Introduction

Pour le spécialiste, le Banat est une unité régionale, historique, géographique, culturelle, politique, humaine, etc., en fonction de la façon dont il l’a connu, étudié ou en a été intéressé.
Pour moi, le Banat est une entité spirituelle et sentimentale, voire même un état d’esprit, car c’est ici que j’ai vécu la plus grande partie de ma vie, c’est ici que j’ai acquis mes premières connaissances scientifiques puis ai appris, par la suite, tout ce que je connais quant à l’ingénierie, la technique et la technologie, c’est ici que j’ai rassemblé des informations sur le monde et l’univers et que j’ai pu, de cette manière, comprendre dans une certaine mesure le cosmos et ses lois.
Les habitants du Banat appartiennent à une spiritualité spécifique déterminée par l’histoire qu’ils ont créée et vécue, par les facteurs liés à l’environnement auxquels ils ont été soumis, les influences positives et négatives qu’ils ont subies: ils ont par conséquent un certain mode de pensée, une manière de percevoir le monde, ils ont certaines prétentions quant à eux‑mêmes et aux autres, prétentions que, peut‑être, nous ne retrouvons pas chez d’autres.
Ils ne sont pas meilleurs ou plus mauvais, plus intelligents ou bêtes, plus réalistes ou rêveurs que d’autres Roumains; ils sont, tout simplement, du Banat.
Et pourtant, qu’est‑ce qui les rend particuliers?
Je crois que les habitants du Banat sont caractérisés par un pragmatisme remarquable, ils aiment le travail bien fait, ils sont travailleurs, entêtés et orgueilleux.
On dit souvent qu’ils sont moins ouverts à la culture et à l’art (ce par quoi nous entendons la culture générale, celle de type humaniste, et pas la culture, beaucoup plus préoccupante aujourd’hui, de type technico‑scientifique), qu’ils n’ont pas offert au pays des poètes ou des écrivains de la même envergure que dans d’autres régions peuplées par des Roumains, qu’ils ont le goût de l’argent et des biens matériels, que les femmes sont fières de leurs vêtements et costume traditionnels, et vont pourvues de trop de pièces d’or. Cela est, peut‑être, en partie vrai, mais personne ne devrait oublier qu’au‑delà des aspects matériels a existé dans le Banat une certaine culture populaire spécifique, de grands chœurs paysans et de traditions anciennes, des coutumes populaires conservées avec sainteté et marquées par une grande originalité et, à y regarder de près, il n’y a aucun domaine dans lequel ne se soit illustré au moins un habitant du Banat.
Cependant, il est absolument sûr que les habitants du Banat se sont distingués depuis des temps anciens dans le domaine de la technique, que leur nature innovatrice leur ont fait utiliser les plus récentes inventions techniques dès l’apparition de celles‑ci, adaptant de façon créatrice nombre d’entre elles; le Banat, bien que situé quelque part à la périphérie de l’Europe, possède des priorités européennes; Timişoara a été aux côtés de grandes capitales du Vieux Continent dans le domaine des modernisations qu’elle a introduites rapidement; les habitants du Banat ont apporté des contributions majeures pour le développement de l’aviation, de l’énergétique, des voies de communication, de beaucoup de domaines de l’industrie moderne; le territoire du Banat a été soumis depuis des temps anciens aux bonifications foncières de tous genres; l’industrie de la région – à Timişoara, Arad, Reşiţa, Hunedoara et dans beaucoup d’autres centres dont certains ont malheureusement disparu en tant que tels – a des traditions séculaires; l’exploitation minière, de l’or à l’argent, le fer ou le plomb, de l’uranium en passant par le calcaire ou le marbre, a des racines profondément ancrées; la production d’énergie électrique non polluante, les transports en commun, la construction de hauts fourneaux et d’aciéries, l’introduction des trains habituels et électriques sur les difficiles tracés, l’implémentation des premiers trolleybus, tout a été réalisé de façon précoce dans ces mêmes contrées; beaucoup d’autres domaines ont été non seulement acceptés mais également développés immédiatement, ainsi que nous essayerons de le montrer dans ce volume.
Comme argument de spécificité particulière, mais pas le moins important, lié à tout ce qui est pratique, nouveau et moderne, mais aussi pour l’esprit technique des habitants du Banat, il faut mentionner le fait qu’immédiatement après la réalisation de la Grande Roumanie en l’an de grâce 1918, cependant que dans d’autres centres urbains du pays on souhaitait des universités à profil humaniste, de jurisprudence ou de médecine, les habitants ont milité ici avec ardeur pour – et ont obtenu – la création d’une École polytechnique, école considérée par ces derniers comme étant la plus importante pour le développement du Banat et du pays dans son ensemble.
Dans les pages suivantes, nous essayerons d’illustrer cette capacité qu’ont les habitants du Banat à s’intéresser aux aspects techniques, d’ingénierie, scientifiques de la vie de tous les jours, leur plaisir à obtenir le plus possible de leur travail, leur souhait d’être toujours en phase avec tout ce qui est nouveau et moderne dans le monde.
Et ce n’est pas tout!
Le présent livre ne constitue en aucun cas un traité d’histoire ou de géographie, pas plus que de science générale, il s’agit d’un livre destiné au grand public, à l’intellectuel curieux et intéressé de découvrir quelque chose sur nous, sur nos semblables, sur ceux qui peuplent cette belle terre appelée Roumanie. Bien que nous nous soyons formés sur cette terre à partir d’ancêtres communs, nous nous sommes mélangés au cours des millénaires avec toutes sortes de peuples, avons subi des oppressions mais aussi des influences multiples, nous nous sommes adaptés afin de pouvoir survivre, et avons acquis des caractéristiques qui nous définissent en tant que peuple et nous singularisent par rapport aux autres.
Nous parlons une seule langue « maternelle », ce qui nous unit, mais différons entre nous d’un point de vue du tempérament, car nous avons vécu sous diverses autorités ou conditions historiques. Nos souvenirs, transmis de génération en génération, ne sont pas identiques, tandis que notre mental collectif a connu des influences extrêmement variées; c’est peut‑être de là que proviennent les différences entre nous.
Est‑ce bien? Est‑ce mal?
Personnellement je pense que cela est bien, car ainsi nous pouvons apporter comme contribution un riche héritage à la culture mondiale.
Le présent volume essaie de mettre en évidence la contribution du Banat historique au développement de notre culture technique; sans avoir la prétention d’être un ouvrage exhaustif, ni même complet, il s’agit plutôt d’une tentative visant à mettre à la disposition du grand public certaines données méritant d’être portées à l’attention de ceux qui, aimant la culture, souhaitent en savoir le plus possible quant à la contribution des Roumains à la richesse universelle de connaissances.
Je me suis efforcée de consulter une bibliographie la plus ample possible, mais sans aucun doute il reste encore beaucoup à dire sur le sujet; il se pourrait également qu’il y ait des omissions, bien que j’aie essayé de faire preuve de la plus grande rigueur possible. J’accepterai avec satisfaction les remarques de la part de ceux qui me feront l’honneur de lire ce livre.
Bien qu’ayant essayé de m’en abstenir, je ne peux me garder de dire la vérité: « ce livre est un livre d’amour dédié à la terre sur laquelle je suis née, où j’ai vécu et où j’ai été heureuse ».

La Culture technique du Banat , Coleta De Sabata, traducerea în limba franceză de Georgiana Lungu-Badea, Editura Excelsior Art, 2013

 

Cazul Marichen Ursula Rott /Capitolul III /

Cu toată arşiţa atotcuprizătoare a unei după‑amieze de august, Victoria Ackermann se mişca repede şi vioi pe Corso‑ul mărginit de imensele palate, ale căror ziduri reverberau valurile de căldură asemenea unor unde pe care nu le puteai auzi, dar le simţeai cu fiecare fibră a trupului.
La această oră, strada se găsea în umbră, o umbră învăluitoare ca o perdea cenuşie de catifea, printre ale cărei falduri trecătorii se strecurau alene.
Victoria era înaltă şi suplă, cu un corp mai curând de efeb decât de femeie, ce se apropia de treizeci de ani; avea figura concentrată şi faţa asprită de gândurile care o frământau. Tocmai primise o scrisoare de la vărul ei, Sandi Ackermann, care trăia de câţiva ani în Germania Federală; tânărul o anunţa că va veni curând în vizită şi că îi va aduce veşti bune. „Veşti bune” putea să însemne doar un singur lucru: Sandi făcuse rost de mărci, câteva mii, pentru ca Victoria să îşi plătească plecarea din ţară. Ea îşi dorea deja de câţiva ani această eliberare, dar nu ştiuse cum trebuie procedat. Mulţi nemţi se înscriseseră deja; unii aşteptau de destui ani aprobarea, fără a li se oferi speranţă, în vreme ce alţii ajungeau să plece în câteva luni. Până la urmă aflase cum trebuie procedat iar Sandi fusese dispus să o ajute în această întreprindere temerară, din mai multe puncte de vedere. Ştia că nu va fi uşor să se rupă de toţi şi de toate, de prieteni şi de familie, dar era încă suficient de tânără ca să înceapă viaţa din nou. Deşi în ultimii ani traiul se îmbunătăţise în România, Victoria îşi dorea altceva, nu atât de mult din punct de vedere material, cât, mai ales, o anumită libertate a spiritului, pe care ştia că nu o va avea niciodată într‑un regim comunist. Detesta lungile şi plictisitoarele şedinţe, la care trebuia să ia parte, stupiditatea aşa‑zisului învăţământ politic, obedienţa de care trebuia să dea dovadă din punct de vedere ideologic şi lipsa de siguranţă pentru viitor. Oricând situaţia se putea schimba şi noi reguli de convieţuire „socialistă” puteau fi impuse tuturor.
Victoria era singură, necăsătorită, cu o diplomă serioasă şi o experienţă profesională care îi dădeau dreptul să spere într‑o integrare rapidă.
Păşind energic, fusta largă, confecţionată dintr‑un material subţire, i se învolbura în jurul picioarelor; părul blond‑auriu, decolorat spre vârfuri de soare şi apă, flutura în jurul capului ei ca o aureolă; geanta pe care o purta pe umăr se mişca în ritmul mersului ei. Fiecare gest arăta că este o femeie voluntară şi eficientă, înainta printre oameni uşor, de parcă nu ar fi existat pentru ea nici un obstacol posibil.
Tramvaiul trecu cu zgomot de fiare hârşite iar nişte vrăbii gureşe îşi luară zborul dintr‑un copac de pe marginea bulevardului. Vitrinele magazinelor erau prăfuite şi Victoria nu se opri să vadă ce s‑a mai adus în oraş. De sub o poartă îngustă şi întunecată ţâşni chiar în faţa fetei o femeie tânără, îmbrăcată într‑o rochie verde, cu buline albe, la modă în vara aceea.
Deşi o văzuse doar o clipă, din profil, fără să ştie ce face, Victoria o strigă: „Marichen! Marichen!”
Femeia în verde păru să ezite, îşi încetini mersul şi abia după vreo trei paşi se întoarse.
– Marichen, nu mă mai recunoşti? întrebă surprinsă, dar sigură pe ea, Victoria.
Pe faţa tinerei femei se aşternu o roşeaţă uşoară, surâse timid şi nesigur dar, după ce o examina o clipă pe cea care o strigase, răspunse fără ezitare:
– Sigur că te cunosc. Victoria Ackermann. Nu te‑am observat fiindcă ieşisem din întuneric în lumina aceasta puternică de afară, explică ea. Ca să fiu sinceră, nici nu bănuiam că eşti în Arad.
Cele două femei se îmbrăţişară, apoi Victoria o luă de braţ şi porniră mai departe spre primărie.
– Ce mai faci? Nici nu ştiu de cât timp nu ne‑am văzut?
– Eu cred că de când am terminat studiile liceale, zise Marichen. Dar ştii, sunt foarte mulţi ani de când nimeni, nici măcar cei din familie, nu mi s‑au mai adresat cu numele de Marichen, Cred că acesta a fost motivul că am ezitat când m‑ai strigat.
– Desigur, doar ştiu că de mică ai devenit Rodica Paiu, îşi aminti Victoria. Ce fac ai tăi?
– Mama a murit de câţiva ani buni, tata‑vitreg, domnul Paiu, cum îi zicea mama în glumă, s‑a dus şi el de mult – era mult mai în vârstă decât mama – iar eu…
Se simţeau stingherite, fiindcă nu se văzuseră de mulţi ani şi nu ştiau cum să reînnoade trecutul. Oare de unde se rupsese firul relaţiilor dintre ele?
– După ce mi‑am schimbat numele, mama a insistat mereu să îl folosesc numai pe cel nou; doar cu câteva luni înainte de moarte părea să fi revenit la vechea ei viaţă, aceea pe care eu am cunoscut‑o destul de puţin… Şi atunci uneori mi se adresa cu „Marichen”…
Pe caldarâmul încins, câteva vrăbii ciuguleau dintr‑o bucată de pâine scăpată, de vreun copil. Frunzele atârnau obosite de arşiţă. Undeva, lateral, se auzi un clacson şi o scrâşnitură de frâne.
– Am lipsit mult din Arad, reluă Victoria. După terminarea facultăţii, am avut de stat trei ani pe un şantier – stagiatura – apoi am lucrat la un institut de proiectări… Nu de prea multă vreme m‑am întors, lucrez la un birou de pe lângă primărie, mă ocup cu verificarea calităţii construcţiilor… Dar cred că astea nu te prea interesează. Tu ce‑ai făcut?
Rodica Paiu făcu un gest vag. Nu ştia cu ce să înceapă.
– Nu prea mare lucru. Am… De fapt, nici măcar nu am încercat să urmez studii la vreo facultate. Am dus‑o destul de greu iar învăţătura nu a fost punctul meu forte, glumi ea, ştii tu că nici la liceu nu m‑am prea omorât cu învăţatul. Mai curând am fost îndemânatică decât dornică să mă afirm. La un moment dat, s‑au creat nişte locuri de viitoare cosmeticiene, în cadrul cooperativei. Am fost la calificare timp de doi ani, la Bucureşti, aveam şi un mic salariu, plus toată întreţinerea… a fost o idee foarte bună. Chiar mi‑a plăcut. Asta fac şi acuma: lucrez la cooperativa aceea de pe strada Alecsandri şi sunt mulţumită. Am de‑a face cu lume bună, multe tinere drăguţe vin să îşi trateze unele deficienţe ale tenului, doamnele mai în vârstă urmează tratamente de întreţinere…
Doi tineri, ce adăstau pe lângă peretele umbros al unuia din Palatele din centru, le priviră cu insistenţă. Erau amândouă bine îmbrăcate, cu siluete atrăgătoare şi cu o anumită ţinută independentă, caracteristică femeilor fără prea multe griji. Victoria a simţi privirea, dar se prefăcu indiferentă. Era obişnuită cu acest omagiu al străzii. Fără să fie blazată, prefera să treacă, cu o anumită superioritate, peste cele ce se petreceau în jurul ei.
– Eşti căsătorită?
Rodica dădu din cap a negare.
– Am fost… doar doi ani. Am divorţat. Glasul ei părea plat şi fără culoare. Cred că l‑ai cunoscut pe fostul meu soţ, făcea parte din grupul de adolescenţi cu care ne petreceam verile la Mureş. Îl chema Cezar Stoenescu.
– Sigur că îmi amintesc… Era un băiat mai bondoc, dar frumos alcătuit, comentă Victoria, cred că făcea gimnastică sportivă la unul din cluburile din oraş. Avea ochii de un albastru intens şi părul mai roşcat, nu‑i aşa?
– Ai o memorie foarte bună, chiar aşa era, râse uşor Rodica. Se găsea în grupul de gimnaşti de la „Astra”, pe atunci campioană. S‑a realizat ca medic militar. Ne‑am întâlnit la Bucureşti, el era student acolo la Academia Militară iar eu urmam cursurile de cosmetică. Din păcate, nu a mers… Poate îţi voi povesti într‑o zi, încheie Rodica discuţia pe această temă. Tu?
– Eu sunt celibatară. Plătesc impozit pe celibat, râse ea, ce să fac? Mai discutăm noi, cum bine zici…
Ajunseră în colţ la Primărie unde se opriră. Rodica spuse:
– Eu locuiesc aici, pe strada Horea, chiar la capăt.
– Rodica, aş vrea să ne mai vedem, insistă deodată, cu căldură în glas, Victoria. Eu locuiesc în spate, la Biserica Roşie, destul de aproape.
Rodica îi aruncă o privire recunoscătoare. Ea era destul de singură şi se afla la vârsta la care noile prietenii se leagă mai greu. Timidă, poate nu ar fi avut curajul să facă o asemenea propunere.
– Hai să cinăm într‑o seară împreună, zise ea. Săptămâna aceasta eu lucrez de dimineaţă, aşa că am mult timp liber. Ţi‑ar conveni joi, pe la şapte?
– Îmi convine perfect. La ora aceea se lasă şi căldura… ce să aduc drept contribuţie? Am cumpărat recent un vas dewar chinezesc, foarte bun… să aduc nişte îngheţată? Şi nişte bere?
– Dacă vrei tu… dar şi la mine se mai găseşte câte ceva. Să îţi explic unde stau. O luă de braţ şi o trase la marginea trotuarului lat. De aici, se vedea colţul pe care era situată casa în care locuia Rodica. Intri pe poartă şi pe stânga sunt trei trepte, suni, conform cu sistemul precizat, râse ea, locuim mai multe familii şi avem un cod.
Victoria se îndepărtă, repede, cu mersul ei ferm şi băieţos; tra­versă strada Horea, dar rămase pe aceeaşi parte a bulevardului umbros.
Rodica Puiu porni gânditoare; se simţea impresionată puternic de această întâlnire atât de neaşteptată. Amintirile se treziră în memo­ria ei şi îşi cerură dreptul să iasă la lumină. Avea ciudata senzaţie că ceva se va schimba în viaţa ei datorită acestei întâmplări, deşi nu putea să bănuiască în ce fel. Victoria arăta splendid, îşi spuse ea. Aşa fusese întotdeauna, independentă şi voluntară. Nu‑i păsa de nimeni. La liceu fusese o elevă foarte bună, dar nu foarte agreată de profesoare. Aparţinea familiei Ackermann, o familie puternică şi numeroasă, membrii ei fiind extrem de uniţi între ei. Parcă erau neamuri şi cu familia De Niro, îşi mai aminti ea. Chiar şi în anii cei mai grei dădeau impresia că trec peste toate necazurile cu fruntea sus. Naiba ştie cum făceau? Unii se descurcă întotdeauna! Lor le mersese mult mai rău. Tot ce rămăsese din imensa avere a familiei Rott ajunsese să încapă într‑o cameră. Vânduseră pe parcurs multe lucruri. Mai avea doar câteva tablouri, covoare vechi, preţioase dar uzate, şi ceva bijuterii, pe care ea le ţinea ascunse bine. Nu le purta defel, fiind mult prea pretenţioase. Unde să le poarte? La cosmetică? Râse amar în sinea ei.
Rodica ajunse în dreptul porţii grele, sculptate, ce închidea coridorul lung şi îngust al casei în care locuia. Era o casă veche, solidă, cu un parter înalt, cu numai două apartamente mari, unul pe dreapta şi altul pe stânga porţii, cu o grădină amenajată ca un mic parc bineîntreţinut. Gardul viu, plantat cu decenii în urmă, era şi acuma tuns cu grijă şi acoperea zidul ce separa grădina de cea a vecinilor. Trandafirii erau din soiuri vechi, aranjaţi în perechi, simetric faţă de centrul grădinii. O bancă din lemn tare, vopsită în roşu‑închis, permitea o clipă de relaxare în mijlocul acestui parc în miniatură.
Printr‑o adevărată minune, această casă, situată chiar în centrul oraşului, nu fusese repartizată unor oameni indiferenţi faţă de tradiţii sau considerându‑le ca reprezentând lumea veche, ce trebuie distrusă în focul luptei de clasă. Deşi acuma, în locul celor două familii, ce ocupaseră pe vremuri apartamentele gemene, locuiau mult mai mulţi, atmosfera de „altădată” se păstrase, ca şi vechile obiceiuri ale orelor de linişte în mijlocul după‑amiezii.
Rodica locuia în partea stângă a coridorului central. Descuie uşa înaltă şi grea şi pătrunse într‑un hol, cu peretele dinspre curte alcătuit din numeroase ferestre, ca un fel de seră. Înăuntru era foarte cald; razele soarelui, ajuns către apus, înfierbântau aerul din holul fără perdele. Pe lângă peretele opus se aliniau cuminte o mulţime de dulapuri, din lemn vechi, aparţinând tuturor ocupanţilor apartamen­tului şi care răspândeau un miros de lemn încins.
Din acest hol se pătrundea în cele trei camere dinspre stradă, în baia şi bucătăria comune; acuma fiecare cameră fusese repartizată unei familii dar, din fericire, erau puţine persoane: Rodica era singură, alături, locuia o profesoară văduvă şi fără copii, în cea de a treia cameră stătea o familie tânără, ce lucra pe un şantier de îmbunătăţiri funciare şi datorită distanţei mari cei doi nu veneau acasă decât la sfârşitul de săptămână.

fragment din romanul  Cazul Marichen Ursula Rott, Coleta De Sabata, Ed. Excelsior Art, 2001

Cazul Marichen Ursula Rott / 3 /

(…)
Grigore Feneşan era un bărbat sobru, sumbru şi taciturn. Cu toate acestea, plăcea femeilor fiindcă părea plin de mister şi avea o calitate rară: neplăcându‑i să vorbească, ştia să asculte. În plus, era un bărbat atrăgător, cu părul negru şi lucios, cu o privire adâncă – uneori cu un licăr de cruzime în profunzimea ei – cu tenul luminos şi trăsături regulate; când mergea, îşi ţinea spatele drept, astfel încât părea mai înalt decât era în realitate; mâinile lui expresive făceau puţine gesturi dar acestea erau capabile să schiţeze cu uşurinţă ideea pe care o susţinea cu vorba.
Viaţa de copil îi fusese umbrită de un fapt grav. În 1941, când, în urma Diktatului de la Viena, o bună parte a Ardealului trecuse sub stăpânirea ungurească, satul în care trăia împreună cu toată familia sa a căzut de partea ocupată. Fiind oameni săraci, cu o casă de copii, nici prin gând nu le trecuse părinţilor lui să îşi părăsească gospodăria crezând că, dacă se vor comporta corect, vor fi lăsaţi în pace de noii stăpânitori. În casă se aflau şase copii, Grigore, care abia încheiase clasa a şaptea primară, fiind cel mai mare dintre ei.
Casa lor se afla la marginea satului, cu grădina în pantă; zona fiind colinară, în spate, nu prea departe, se înălţa o pădurice.
Tatăl lui Grigore vorbea bine ungureşte aşa că atunci când o grupă militară a pătruns în sat şi a ajuns în dreptul lor, le‑a ieşit înainte cu bunacuviinţă tipică ţăranului român. Soldaţii a intrat în casa lor şi, fiind spre seară, au cerut să fie tăiată o găină şi să le facă gospodina un papricaş cu găluşte. Deşi speriaţi de sosirea acestora, cei din familie au încercat să se comporte cât mai simplu gândind că oameni sunt şi unii şi alţii.
Soldaţii aveau cu ei o sticlă cu vin iar tatăl lui Grigore, sperând în felul acesta că va fi mai repede lăsat în pace, a scos şi el o butelcuţă din care s‑au cinstit cu toţii.
Când s‑a întunecat, unul dintre soldaţi a zis celorlalţi să se ridice şi să plece; trebuiau să se încartiruiască iar în casa Feneşan nu era loc destul nici măcar pentru toţi membrii familiei. Sergentul, un om uscat, negru la faţă şi cu o mustaţă subţire, care băuse mai mult decât ceilalţi, după rang, le‑a spus soldaţilor să se pregătească iar el a cerut gazdei să îl conducă afară pentru nişte treburi naturale.
Ce s‑a întâmplat afară, în spatele casei, nu s‑a aflat niciodată. În atmosfera de cenuşă caldă a serii, s‑a auzit un foc de armă. Sergentul s‑a întors, a urlat ceva pe limba lui către soldaţi iar aceştia s‑au ridicat plecat.
Afară, pe grămada de gunoi a vitelor, a fost găsit trupul prăbuşit al bărbatului. Fusese împuşcat în piept. A mai trăit puţin dar fără să îşi mai recapete cunoştinţa.
Mama lui Grigore, femeie simplă, aspră, dar cu mintea limpede, a priceput pe loc nenorocirile ce îi aşteaptă. După ce şi‑a pus bărbatul pe năsălie, înainte de înmormântare, l‑a chemat la sine pe Grigore şi i‑a pus:
– Feciorul mamei, aici nu va fi de trăit, cu cei ce s‑au năpustit peste noi omorându‑ne cape vite. Ţi‑am pus un schimb – o cămaşă şi o izmeană, că mai mult nu am în casă – jumătate de pâine şi un dărăb de clisă; ia şi briceagul tatălui tău. În noaptea asta fugi prin păduriţă, ştii drurnul, şi treci dincolo. Să nu‑ţi fie frică decât de oameni, de ei să te fereşti.
L‑a strâns la piept şi l‑a condus, fără să‑l vadă cineva, până la marginea pădurii, apoi i‑a dat drumul în lume.
Frontiera nu era încă stabilizată aşa că Grigore a scăpat dincolo, la români, dormind prin adâncuri de păduri, umblând pe furiş, purtând cu sine curajul dat de vorbele mamei.
Mai mult mort de foame decât viu, a fost preluat de organele de ordine, zăpăcite şi ele de exodul impus cu furie de unguri prin satele în care au pătruns cu repeziciune, încărcaţi în vagoane de vite, înghesuiţi peste măsură, bătrâni, copii şi femei speriate, fără apă sau hrană, popi şi învăţători, tot ceea ce avuseseră înainte comunele mai de valoare, trenul ajungea prin gările cele mai apropiate de noua graniţă şi bieţii oameni trebuiau să fie ajutaţi. Grigore a ajuns şi el la Arad, flămând, obosit, buimăcit şi plin de păduchi. A fost deparazitat şi trimis la un cămin de ucenici, fiindcă a declarat că împlinise patrusprezece ani şi îşi încheiase cele şapte clase. A fost norocul lui. Cei ce se ocupau cu aceşti copii fugiţi, pierduţi sau uitaţi prin gări, 1‑au văzut deschis la minte şi vioi aşa, că l‑au repartizat ucenic la uzinele „Astra”, unde se fabricau vagoane de cale ferată; a fost calificat în meseria de electrician, urmând la şcoala profesională din localitate şi locuind până la sfârşit în căminul cel nou, situat aproape de uzină.
În primăvara lui ’44, norocul i‑a surâs din nou. Într‑una din zile, s‑a dus la meşter, cu falca umflată până aproape de ochi; acesta, om sever, dar corect, i‑a dat foaie să plece la doctor, să vadă ce‑i cu măseaua stricată; policlinica, o clădire mare şi frumoasă, cu coridoare largi şi multe săli de consultaţii, fusese construită chiar pe strada principală a oraşului, în apropiere de Biserica Roşie – numită astfel după cărămida aparentă, de o superbă culoare violacee, din care fusese zidită – şi era un punct de referinţă modern în ansamblul unitar din punct de vedere arhitectural al Aradului.
Grigore a pierdut mult timp pe la cozi neştiind cum merge treaba pe acolo, aşa că a ajuns destul de târziu. După ce i‑a drenat măseaua, medicul, îngrijorat de felul cum arăta fălea băiatului, i‑a zis să mai adaste puţin pe coridor, să îi caute nişte medicamente din rezerva proprie, pe care să le ia cu el acasă. În acest timp, a sunat sirena pentru alarma aeriană. Lumea s‑a grăbit spre adăpostul din subsolul clădirii, dar fără a fi prea speriată; de câteva săptămâni, „alarma” suna zilnic, dar avioanele anglo‑americane, pe care le recunoşteai uşor după un vuiet caracteristic, treceau peste Arad zburând spre alte oraşe ale României.
De data aceasta a fost altfel. Curând, bombele, cu un zgomot asurzitor, au început să cadă, ploaie aducătoare de moarte, slobozită, din cerul senin, umplând zona cu fum, cu foc şi cu mirosuri grele. Cei din adăpost aveau senzaţia că totul se petrece chiar deasupra capului lor. Unii plângeau, alţii se rugau, alţii, încremeniţi de spaimă, îşi aşteptau în tăcere sfârşitul.
Când Grigore a părăsit policlinica, ceea ce a apărut în faţa ochilor săi a fost imaginea apocalipsei: case în flăcări, oameni sfârtecaţi, fumul greu şi înecăcios, dărâmături, cele mai ciudate obiecte azvârlite în rondourile cu flori, copacii torsionaţi de suflul exploziilor.
Bombardamentul fiind făcut în plină zi, avioanele delimitaseră distrugerile la o zonă precisă, gara feroviară şi uzinele „Astra”; tot ceea ce se afla în jurul acestor obiective fusese complet nimicit. În păduricea, aflată, între cele două obiective, mulţi oameni crezuseră că vor găsi adăpost. A fost cel mai teribil carnagiu ce se putea închipui. Gara ardea si ea într‑un nor dens şi negru de fum, străbătut de imense limbi roşiatice sau gălbui, după cum focul cuprinsese clădirile sau imensele rezervoare cu combustibil,
Tânărul uită de durerea de măsele şi fugi spre căminul aflat dincoace de zona fierbinte. Fusese atins, dar numai într‑un colţ. Apoi încercă să ajungă la uzină, dar cordoanele de soldaţi şi pompieri, ca şi bărbaţii din apărarea civilă, nu lăsau pe nimeni să treacă, întâlnind un meşter care scăpase cu bine din infernul creat de bombe, Grigore se oferi să ajute la stingerea focarelor de incendiu; omul îl duse la o echipă aflată în formare şi băiatul începu să mişte din mormanele de dărâmături, căutând răniţi sau victime îngropate acolo.
Mai târziu, când lucrurile intrară în normal şi ordinea, atât cât putea fi, fusese restabilită, Grigore continuă să aibă coşmaruri; tinereţea îşi spuse însă cuvântul şi treptat acele momente de groază au fost alungate spre periferia conştiinţei, acolo, de unde puteau să mai iasă sau nu la iveală, monştri tainici şi ameninţători de mai târziu.
În anii ce au urmat Grigore Feneşan, ce îşi încheiase cu bine ucenicia, a preluat misiunea atât de grea şi de copleşitoare răspundere, de a juca rolul tatălui dispărut, în condiţiile tragice ale războiului. Unul câte unul, când fraţii şi surorile sale au atins vârsta la care începeau lupta pentru o profesiune, au fost ajutaţi de el, îndrumaţi şi sprijiniţi material – din toată sărăcia proprie – pentru a se forma şi a se ridica deasupra stării de‑acasă.
Primul care venea la rând era Vasile, un băiat blând şi tăcut. Grigore a aflat că la Arad tocmai s‑a înfiinţat o şcoală tehnică de îmbunătăţiri funciare, şcoală ce oferea burse şi condiţii bune de cazare şi masă. Admiterea a fost mai mult o formalitate, căci în acei ani tulburi puţină lume ştia ce putea sa însemne o asemenea calificare. Vasile a terminat cu bine cursurile şcolii respective iar, mai apoi, la sfatul lui Grigore, s‑a înscris la Facultatea de Zootehnie, ce funcţiona tot la Arad.
În vremea aceasta, lui Grigore i‑a venit rândul să plece la armată pentru a‑şi îndeplini stagiul militar. Acum se ivi a doua mare cotitură în viaţa sa. Cu un dosar politic curat ca lacrima, Grigore a fost repartizat la unităţile de securitate, o „armă nouă”, înfiinţată de regimul ce stăpânea ţara, şi care avea să joace un rol de seamă atât în dezvoltările ulterioare ale României cât şi în viaţa personală a lui Grigore.
Sobrietatea firii lui, natura introvertită şi caracterul dur erau exact calităţile ce se cereau pentru un asemenea domeniu; stăpânindu‑şi cu un sânge rece rar întâlnit, temperamentul şi vorba, Grigore a ajuns în câţiva ani un excelent ofiţer de securitate. Ce s‑a întâmplat cu el în anii aceia nu a putut afla nimeni niciodată, căci discreţia era cerinţa de bază a meseriei iar dorinţa de comunicare cu semenii săi, care îi caracterizează pe aproape toţi oameni, a fost curmată din conştiinţa lui Grigore odată cu trăirile atât de aspre ale adolescenţei sale.
Situaţia materială din ce în ce mai bună i‑a permis să îşi ajute întreaga familie să o apuce pe noul drum al prosperităţii, ce se prefigura încă destul de firav în ţară, deşi el a rămas un simplu străin pentru ei; îl respectau, dar se şi temeau de el. Singurul cu care a rămas oarecum apropiat a fost Vasile, nu atât datorită vârstei, cât mai ales diferenţei de structură sufletească, calităţile lor ca şi defectele fiindu‑le complementare.

fragment din romanul  Cazul Marichen Ursula Rott, Coleta De Sabata, Ed. Excelsior Art, 2001

Cazul Marichen Ursula Rott / 2 /

(…)

Doamna Rott – o femeie renumită în familie pentru îndemânarea cu care ştia să se descurce în viaţă – nu a stat mult pe gânduri, intuind că în vechea sa calitate nu o pot aştepta situaţii prea bune. A divorţat în grabă – pentru părăsire de domiciliu din partea soţului – şi s‑a recăsătorit iute de tot cu doctorul Paiu, medic veterinar din comună, holtei cam trecut, om blând şi fără pretenţii. El a fost copleşit de atenţia pe care i‑a acordat‑o frumoasa doamna Rott la care, mai înainte, nici să viseze nu ar fi îndrăznit.
Mişcarea s‑a dovedit a fi inspirată: mama şi fiica au devenit românce de drept iar doamna de Rott a scăpat de deportarea în Rusia, aşa cum au pătimit multe dintre cunoştinţele sale.
Fetiţa a devenit Rodica Paiu şi ca fiică a unui funcţionar de la stat – domnul Paiu era medicul comunei – nu a avut dificultăţi, bucurându‑se de drepturile acestei categorii sociale.
Întreaga populaţie a României fusese împărţită în patru categorii sociale, cu urmări dramatice pentru unii.
Foştii exploatatori, micii producători, meseriaşii, comercianţii şi alte asemenea categorii minore, ce nu voiau să se încadreze pe „drumul socialismului” făceau parte din categoriile a III‑a iar foştii moşieri, bancheri, industriaşi erau în categoria a IV‑a şi ei erau lipsiţi de multe drepturi; copiii lor nu aveau posibilitatea să frecventeze unele şcoli, mai ales facultăţile, cu familiile nu beneficiau de cartele de alimente, nu căpătau nici cartelele „cu puncte”, pe care se puteau obţine îmbrăcăminte, pantofi şi diferite textile.
Înainte ca Marichen să apuce să dea vreo explicaţie, Felicia schimbă vorba şi le spuse fetelor:
– Ştiţi că mă mut la Bucureşti? Vocea ei, un pic afectată, denota anumită nesiguranţă.
– Zău? se miră Marion, Pupilele ei larg deschise lăsau ca ochii să‑i pară de antracit. Sprâncenele dese şi bine desenate de natură se uniră într‑o singură linie, frumos arcuită şi densă. Şi ce o să faci acolo? continuă ea.
Felicia îşi îndreptă spatele şi bustul ei bine format ieşi în evidenţă. Un ofiţer care tocmai trecea pe lângă ele, cu o îngheţată în mână, o privi uluit de admiraţie.
– Voi primi un serviciu,… Poate şi locuinţă!
– Intri în câmpul muncii. Bravo! Am auzit că este foarte greu să pătrunzi în capitală, sunt necesare tot felul de aprobări, mai ales de la miliţie. Suntem obligaţi să trăim veşnic acolo unde ne‑am născut, comentă Marion cu tristeţe.
– Depinde cine! răspunse pe un ton superior Felicia. Eu am relaţii!
Gura lui Marion se strânse, până deveni o linie subţire şi dis­preţuitoare. Era adevărat deci ce se spunea despre Felicia. „Te‑ai dat cu comuniştii” ar fi vrut să‑i zică, dar se abţinu. Oare mai puteai avea încredere în cineva?
Felicia îşi scoase din geantă o batistă şi îşi tampona cu delicateţe conturul gurii; buzele ei, puternic rujate, nu îşi pierduseră culoarea, folosea rujuri de „nylon”, – aşa se chemau – care erau foarte persistente.
– Plecăm?
Le lăsaseră pe fetiţe să treacă înainte iar Felicia, dorind să dreagă impresia pe care o făcuse, o întrebă pe Marion:
– Ai tăi ce fac?
Privind strada aglomerată, Marion răspunse din vârful buzelor:
– Mersi, bine, tata este tot la muncă obligatorie iar mama croşetează pentru o cooperativă, încercăm să supravieţuim. Glasul lui Marion era dur şi răguşit, ca o piatră scrânită cu un metal.
Felicia uitase şi regreta acum întrebarea pusă fără rost.
Afară, în lumina fierbinte a soarelui, aflat chiar deasupra capului, toate patru se opriră o clipă, parcă nehotărâte încotro să o apuce. Tocmai atunci, în dreptul lor, ajunse o femeie foarte înaltă, slabă şi păioasă, şleampăt îmbrăcată cu o rochie albită de atâta spălat. Era Grazziella Popp, nepoată de fiu a Agatei De Niro, după fiul ei cel mic Titus.
Cu ani în urmă, Grazziella fusese o adevărată amazoană, campioană naţională la hipism, admirată şi anturată de toţi ofiţerii din garnizoană.
Acum, după ce lise luase ferma de la Pecica, odată cu pământul, Casa şi herghelia de cai, ceea ce însemnase marea lor avere agricolă, arăta neîngrijită şi uscată, ca scoasă dintr‑un ierbar. Ei avuseseră ghinionul să îşi piardă şi casa de la Arad. După naţionalizare, un şef, nou venit în localitate, pusese ochii pe ea şi familia fusese scoasă în stradă în trei ore. Grazziella ar fi putut trece peste toate necazurile, dar pierderea cailor fusese o lovitură care îi dărâmase complet moralul. Chiar şi acum se oprea uneori să mângâie calul înhămat la câte o birjă ce adăsta clienţi pe lângă piaţă.
Se salutară şi se traseră lângă vitrină, să stea puţin de vorbă.
– Lucrez, spuse Grazziella, la o crescătorie de pui. Dacă nu mai am cai, măcar mă ocup de păsări, ricană ea cu o ironie amară.
– Bine, dar acolo pute! nu se putu opri să remarce Felicia.
– Totul pute în ţara aceasta, zise Grazziella. Este adevărat că tu miroşi frumos. Ce este asta? „Chat Noir?”
Felicia roşi.
– E un parfum nou. Mi l‑a adus cineva din Bulgaria, mărturisi ea.
– Zău? Bunicile noastre se parfumau cu esenţe mai fine, observă ea, cu gândul aiurea.
Privind‑o, Marion gândi că este cam dusă‑de‑acasă, dar se feri să intre în vorbă.
Grazziella privea în trecut. Şi‑o aminti pe Felicia, cu bucle â la Shirley Temple, cum o purta mamă‑sa, mult mai elegantă decât se cuvenea, pentru o fetiţă de vârsta ei. Iată, ea izbutea şi acuma să capete „Chat Noir” din Bulgaria. Cum cad unii întotdeauna în picioare! comentă în sinea ei.
– Pa! Eu mă grăbesc, spuse Grazzielia. Salutări acasă. Se îndepărtă cu paşi mari, călcând puternic cu sandalele stâiciate dar comode, cu care era obişnuită să umble mult pe jos.
– Eu merg spre piaţă, vreau să cumpăr flori, spuse Felicia. Fetiţele nu ştiură cum să o salute, dar Marion îi strigă:
– Succes la Bucureşti. Poate ajungi „mare”.
Felicia simţi ghimpele, dar nu îi dădu importanţă. Treaba lor! Auzi, să crească găini! Ea nu se va lăsa. Puţin îi păsa de naivii care trăiau cu faţa spre trecut. Viitorul este numai înainte, îşi spuse ea, trebuia doar să se acomodeze. Avea un „prieten” important, care era nebun după tinereţea ei; şi ea era decisă să obţină totul din această legătură.
Celelalte trei fete porniră spre Corso. Magazinele erau goale, dar în curţile interioare se dădea uneori, la cozi uriaşe, câte o jumătate de kilogram de zahăr. Se uitară peste lot, dar doamnea liniştea.
Producţia ţărănească fusese distrusă în agricultură; Rusia cerea ca despăgubiri de război tot ce se putea colecta din ţară; fabricile, cu o tehnologie uzată, de anii de război, produceau prea puţin şi în sortimente nepotrivite cererilor de pe piaţă. Acum se vorbea de o nouă stabilizarea monetară, după aceea din ‚47 care lăsase săracă multă lume. Oamenii îşi vindeau din casă, pe mai nimic, lucrurile bune; cine nu avea ce vinde, răbda pur şi simplu de foame.
În colţ, peste drum de primărie, fetele se opriră. Drumurile lor se despărţeau de aici.
– Să mai vii pe la noi, îi spuse Marion lui Marichen. Victoria te voi ajuta să îţi găseşti un rost în Arad.
– Eu am abonament la ştrand, interveni Victoria, este foarte ieftin, poţi veni în cabina noastră, noi suntem şase, dar mai încap pe‑atâţia. Îţi cumperi doar biletul de intrare.
– Aş fi tare bucuroasă… dar, te rog, nu îmi spune pe vechiul nume, aici, toată lumea îmi zice Rodica… Mama se supără foarte rău dacă aude că mă strigă cineva Marichen.
Marion o privi cu înţelegere. Avea dreptate noua doamnă Paiu. Un nume „nepotrivit” putea aduce azi multe necazuri.
– Tu înţelegi ceva din chestia asta, cu numele?
În prima clipă, Marion se gândi că ar putea să îi dea un răspuns evaziv, dar îşi zise apoi că este mai bine să ştie şi ea adevărul. Nu va vorbi despre aceste lucruri şi nu va fi imprudentă, gândi ea. Copiii învăţaseră şi ei să tacă. În plus, înţelegând ce se întâmplă, deveneau mai bine pregătiţi să înfrunte viitorul.
– Cred că vor să îşi piardă rădăcinile, dacă mă înţelegi ce vreau să spun. Aşa, cu numele de Paiu, sunt mai scutite, chiar dac? nu ?n afara ă nu în afara oricărui pericol. Să nu vorbeşti cu nimeni despre ele, o atenţiona ea, sunt de‑ale noastre. Mama lui Marichen este tare isteaţă, continuă Marion, l‑a lăsat pe blegul acela de soţ la ţară iar ea stă cu fata în oraş. Râse. Am auzit că sâmbătă, când vine la ele, aduce tot felul de „bunătăţi agricole”.
Victoria dădu aprobativ din cap. Înţelegea foarte bine ce înseamnă să capeţi alimente de la ţară.
În ani ce – au urmat acestor întâmplări, Victoria şi Rodica Paiu au fost colege de liceu în clase paralele, aşa că nu au ajuns să fie prea mult timp împreună.
Pe când au absolvit studiile de liceu atmosfera politică s‑a mai relaxat un pic şi Victoria, care fusese o elevă strălucită, a putut să intre la Facultatea de Construcţii. Rodica Paiu a rămas la Arad şi legăturile lor s‑au stins oarecum, sau au trecut „în conservare”, cum se spunea în anumite medii, fără să se fi rupt de tot. Rodica, o fire placidă şi cu o inteligenţă mediocră, s‑a îndreptat spre alte preocupări şi s‑a căsătorit destul de repede; atât mama ei cât şi doctorul Paiu au decedat, la scurtă vreme după ce ca şi‑a încheiat şcoala.

fragment din romanul  Cazul Marichen Ursula Rott, Coleta De Sabata, Ed. Excelsior Art, 2001