Vis gol


 

Pablo Picasso

Ușa este întredeschisă
pe cine așteaptă oare?

lumina?
ea trece nepăsătoare

umbra?
curge lent

tăcerea?
pentru cine să rămână
dincolo de ea doar spațiu-n claustrare

disperată
ușa mai larg deschisă
promite
să se-nchine doar luminii

cărui soare?

lumina
umbra
tăcerea
se-mbie
într-un vis gol

din volumul Scrisoare către nimeni, Corina Victoria Sein, Editura Excelsior Art, 2017 (în curs de apariție, susră ilustrație: Internet)

 

 

Reclame

Însămânțăm cuvinte


Ce este lumea?
ocean stăpânit în mod egal
de frumos și adevăr
de urât și neadevăr

lumea înseamnă și oameni

ce sunt oamenii?
parte din lume

ce sunt eu?
navigator solidar cu viața
prin lumea ce nu poate fi schimbată

abstractă și exactă
mă alătur celor ce încearcă
să micșoreze urâtul și neadevărul

lumea
omul –  parte din lume
două infinituri?

la mijloc însămânțăm cuvinte

 
din volumul Scrisoare către nimeni, Corina Victoria Sein, Editura Excelsior Art, 2016

Când zorii


picturi-celebre-rasaritul-soarelui-vincent-van-gog_0f5c018448949b

Van Gogh „Răsăritul soarelui”

Când asupra nopții năvălesc zorii
mă ridic din pat

cu o eșarfă peste straiul străveziu
cu un capăt de vis neînchis
ce mă urmărea cerându-mi să nu-l uit
înaintez cu pas timid
ilegitim
să nu se trezească ființa iubită

sper să mă regăsesc în lucrurile mele
în acțiunile diurne repetate într-un ritual rigid

ascult Bach
tăcerea din mine rămâne intactă
deschid o carte
singurătatea este deplină

privesc prin oglindă
o copie fidelă a tabloului „Răsăritul soarelui”
Van Gogh
frânturi din viața pictorului vin
în mintea mea
haotic

Bach
Van Gogh
sufletește nu pot rămâne
la tensiunea spirituală atinsă

o clipă contemplu somnul iubitului meu

auzul îmi este plin de acorduri muzicale
când obosite
când răvășitoare
văzu-mi este acoperit de o apă plină de culoare
cineva
din adâncuri rostește cu vocea mea
„Ce caut eu aici”

din volumul „Scrisoare către nimeni”, Corina Victoria Sein, Editura Excelsior Art, 2016

Avem nevoie de modele? / Eu, Deea, în pragul majoratului / 5


(…)

Mă înşel eu sau sora mea are privirea voalată?
De parcă mi-ar fi ghicit gândul, Anna ridică sprâncenele şi redevine sora mea urâcioasă, distantă şi nesuferită.
– Deea, fii bună şi dă fuguţa în camera ta. Eu şi mama avem de discutat probleme care nu te privesc.
– Da? De ce crezi că eu, sora ta, accept ca cineva să-mi controleze viaţa?
– Eşti încă aici, viperă mică? Pleacă! Nu cred că vrei să suporţi consecinţele nesupunerii tale.
– Pune-mă la încercare…
Anna se ridică brusc. Fără nici o urmă de ezitare, îmi prinde umărul stâng şi, cu o forţă pe care nu i-o bănuiam, mă trage după ea, deschide uşa şi-mi face vânt, aruncându-mă pur şi simplu pe culoar. Mă întorc hotărâtă să reintru în sufragerie.
Uşa era încuiată. Bat cât pot de tare şi o implor pe mama să nu o lase pe Anna să mă umilească în acest fel.
Zadarnic.
Uşa rămâne închisă.

***

Ştiu cum o să petrec următoarele ore: am să merg la tata.
Nu am mai fost la el de mult.
Desigur, vorbim la telefon zilnic, însă dialogul este de fiecare dată scurt, sec, dar mai ales îngrijit, atunci când, presupun, mama mea vitregă se află în aceeaşi încăpere cu el… Tata, mă întreb retoric, e fericit?
Mama spune că fericirea este o invenţie a oamenilor slabi, vulnerabili, vanitoşi… şi nu mai ştiu cum îi categoriseşte ea pe cei ce tânjesc după o oarecare stare de graţie… sau de alint?
Constat că tocmai o iau razna, pe arătură, vorba bunicii.
Gândurile sunt rod al minţii. Ce bine este că acest rod rămâne mut, nu poate fi vizualizat şi făcut public decât atunci când autorul, adică persoana mea, în acest caz, vrea…
Mă întreb…
… iar?
Nana, cea mai bună prietenă a mea, tot spune că mintea mea este dominată de o sumedenie de întrebări, de reflecţii căutate…
Aşa o fi!
Ceea ce nu ştie ea şi nici lumea, căutările mele se rezumă doar la indivizii ce alcătuiesc, într un fel, lumea mea, eu nu caut, eu nu construiesc deliberat întrebările, eu le am, un dat pentru care nu am plătit încă un preţ, dar pe care-l folosesc din plin. Aşa se face că ştiu să întreb, ştiu să mă bucur din plin de plăcerea îndelung aşteptată atunci când răspunsul nu vine imediat…
Nicio întrebare, până acum, nu a rămas fără dezlegare, chiar dacă pentru a afla răspunsul am fost nevoită, pe lângă aşteptare, să apelez la elemente de reflecţie, de imaginaţie, de meditaţie…
În acest moment, dorinţa mea, de a afla dacă tata este sau nu fericit, se dovedeşte a fi iute, poate un pic vicleană şi poate prea adâncă…
Mă întreb…
iarăşi? 
Vreau cu adevărat să aflu ce se întâmplă cu tata.
Dacă el, sărmanul, o spun nu cu compătimire, ci cu dragoste, se află într un conflict cu sine? Are cineva dreptul de a-i cerceta conştiinţa, de a asista la lupta lui cu noianul de fantasme ale trecutului?
Da!
Da,eu, fiica lui, am acest drept. Am şi datoria…
Vai, sunt şi patetică! Există un singur mod de a-mi satisface curiozitatea, benefică sau bolnăvicioasă: să nu las, conştient sau inconştient, să se înrădăcineze vreun conflict.
Conflictul, în cazul de faţă, este chiar dorinţa de a trăi această zi altfel de cum a început: cu mai multă prospeţime; mai multă înţelegere şi respect pentru deciziile luate de cei din familia mea; mai multă abilitate de a mă plia sau de a mă înscrie pe întorsăturile pe care viaţa mi-le rostogoleşte în faţă; mai multă înţelepciune şi răbdare, ce se dovedesc a fi capitale în rezolvarea situaţiilor, dar şi, poate cel mai important, însuşirea artei de a exprima cu prudenţă opinia: să judec cât pot de drept, să ascult, să provoc, să meditez profund, să amân plăcerea tragerii concluziilor…
Eh, dar mi se pare cam mult, chiar şi pentru mine…
N-am ce face: decizia trebuie să fie luată.
Eu am hotărât!
Anna n-are decât să-şi macine frustrarea şi neputinţa mulţumindu-se doar cu prezenţa mamei.
Da. O să-i vizitez pe tata şi pe mama mea vitregă.

Cine e soţia tatălui meu?
Numele ei este…
Nu contează numele!
Atunci când tata a hotărât să ne părăsească, abia împlinise douăzeci şi unu de ani, avea cu doi ani mai mult decât Anna. Era şi este, în opinia mea, o făptură delicată, mult prea tânără pentru tata, un piculeţ naivă, nepregătită şi deloc potrivită pentru a o înlocui pe mama în viaţa tatei, mă refer la viaţa socială, spirituală.
Nu a fost, nu este o femeie frumoasă.
E drept, are plăpândul şi trecătorul farmec dat de tinereţe.
Mă întreb: oare este de ajuns pentru a-l ţine lângă ea pe un bărbat aşa cum e tata: erudit, generos, sever în selecţia cercului de prieteni şi a acelora de care el a hotărât să aibă grijă, neiertător şi dur cu cei ce încearcă să-i intre sub piele, folosindu-se de metode nu prea ortodoxe atunci când vrea să scape de cineva? E şi mai neiertător cu cei ce se dau plini de virtuţi, dar se dovedesc, în final, a fi lepre…
Ea, soţia tatălui meu, la prima vedere, nu pare a se încadra în tiparul femeilor care s-ar putea numi jumătatea ideală.
Am mai spus: nu este o frumuseţe, nu este sociabilă, nu este spontană.
Este, în schimb, timidă, dar nu acel gen de timiditate ce dă farmec femeilor tinere, mai degrabă este confuză, nesigură, nu se iubeşte pe sine şi, colac peste pupăză, cum ar spune bunica, are nu pronunţat spirit de turmă.
Şi iată cum apar întrebările: ce a văzut tata la ea?
Jur că o să aflu.

***

Pentru a ajunge la vila tatei, trec pe lângă un râu magnific, la care ajung coborând câteva trepte largi, ce se sfârşesc brusc, chiar în malul abrupt. Pe aceste trepte, din piatră translucidă, pare să calce, să trăiască toată lumea. Din zori şi până spre miezul nopţii, acestea sunt călcate de mai toţi cei ce locuiesc în cartier, în drumul dinspre casă sau înspre casă.
Aglomeraţie şi zgomot.
De a lungul malului, chiar din apropierea treptelor, au fost amplasate bănci. Una lângă alta. De parcă cineva ar fi bănuit nevoia oamenilor de a se opri o clipă din graba lor şi de a se aşeza, pur şi simplu, pentru a se odihni sau pentru a gusta un strop de frumuseţe, de puritate înainte de a se închide în micul lor univers casnic.
Şi într un caz şi în celălalt, eu, privindu i, în aceste clipe, îi bănuiesc pierduţi în speranţele şi aspiraţiile lor, în capcanele întinse de viaţă, în cântecele melodioase izvorâte pentru fiecare altfel.
Clopotele bat, foarte aproape.
Prin uşile mari, deschise, ale edificiului, întrezăresc câteva femei rugându se; cineva, de sus, de la balcon, unde şi duc veacul câţiva corişti, intonează o melodie şi toţi, cei care ne aflăm pe malul apei, ne întoarcem cu faţa spre Catedrala Mitropolitană şi ascultăm într o tăcere desăvârşită.
Pe malul celălalt al râului, văd, printre alte clădiri, casa tatei situată la cotitura bulevardului străjuit de salcâmi. Nu este mai arătoasă, dar cele câteva elemente în stil brâncovenesc îi dau un aer personal, îmbiind, pe oricine ar lăsa privirea să zăbovească asupra ei, să i dea atenţie şi, dacă are curajul, să pătrundă înăuntru pentru a cunoaşte cine şi cum trăiesc cei de acolo.
Eu de ce nu mă grăbesc?
Nu am pornit, oare, la drum pentru a afla cum trăieşte cu adevărat tata în căminul său, altul decât al meu, al Annei, al mamei?
Ba da!
Revin şi întreb, mă întreb: cine e femeia care a luat locul mamei? (…)

Fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005, Ed. Excelsior Art

Avem nevoie de modele? / Eu, Deea, în pragul majoratului


adolescenta suspendata

Am rămas aceeaşi adolescentă măcinată şi deopotrivă stimulată de întrebări, de dorinţa de a înţelege ce se întâmplă în jurul meu.
Ce s a întâmplat în ultimii trei ani cu mine, cu familia mea?
S au întâmplat multe; mamei, tatei, Annei.
Ne am schimbat cu toţii.
În bine?
În rău?
Şi, şi.
Ceea care s-a străduit cel mai tare, obţinând rezultate pe măsură, este Anna.
S-a schimbat concret şi identificabil.
Înainte era o tânără ambiţioasă, capricioasă, curajoasă, gata să plonjeze în cele mai incerte şi periculoase acţiuni, dacă ar fi considerat, fie şi numai o clipă, că îndrăzneala ei îi va aduce un oarecare profit emoţional sau de imagine.
Nu a avut nici un fel de probleme de conştiinţă, de bun simţ, pentru a trage câteva foloase, prin şantaj sentimental, de îndată ce a aflat că tata şi mama se vor despărţi.
A obţinut tot ce şi-a dorit de la bun început: un apartament, un autoturism sport, o rentă pe măsura pretenţiilor, exagerate, zic eu, şi s-a mutat într-o casă superbă.
Norocul ei nu se termină aici: frumoasă, plăcută, a reuşit să strângă în jurul ei o sumedenie de tineri pe care îi manipulează după cum simte nevoia: într-o zi îi copleşeşte cu atenţii, pentru ca a doua zi să-i uite.
Toate acestea au un preţ pe care nu-l plăteşte doar ea, ci şi noi:
eu
sunt obligată să suport ieşirile furioase ale mamei, atunci când Anna uită să treacă pe la noi. În plus, sunt atât de proastă, că îi dau toate economiile mele…
tata
umblă din ce în ce mai des la rezervele băneşti…
mama
suferă oricum, dar cel mai adesea pentru că se consideră vinovată de eşecurile înregistrate de noi şi pentru că nu înţelege de ce „prinţesa” ei a ales să locuiască singură, când, o ştie toată lumea, a fost şi a rămas răsfăţata, privilegiata familiei… Şi, capac peste toate, soră-mea a „curăţat-o” de bijuterii…

Oare dacă Anna rămânea cu mine şi cu mama, viaţa noastră ar fi fost alta?
N-am să aflu niciodată.

Ce face Anna, acum?
Aleargă.
Aleargă bine şi doar pentru ea.
Sper doar că va alerga întotdeauna spre ceva şi nu de ceva…
Până una alta, astăzi, 13 mai, soră mea ne face hatârul de a veni în vizită.
Să i se fi făcut dor de noi? Sau…
Gata cu bănuielile.
Mama are dreptate: cine îmi dă dreptul să condamn fără a judeca, fără a da posibilitatea „învinuitului” să se apere. Sunt, oare, geloasă? Anna a fost mereu preferata părinţilor noştri – ea este prinţesa, eu…
Nu!
Exagerez.
Tata, mama ne-au privit, ne-au tratat cu aceeaşi dragoste, cu aceeaşi măsură.
Evident, măsura a fost uneori diferită, pentru că şi cererile ce plecau de la noi erau diferite.
În timp ce Anna are tot felul de nevoi urgente, eu mă mulţumesc cu mai puţin.
Eu mă simt în siguranţă sub aripa ocrotitoare a familiei.
Anna îşi impune propria ei „politică” de convieţuire…
Cândva, după o lungă şi violentă confruntare de idei între noi două, luptă inegală, din care am ieşit învinsă, o clipă, a fost umană, poate s-a gândit să îndulcească, pentru mine, gustul amar al înfrângerii şi m-a sfătuit:
„Nu încerca să fii ca mine. Aştrii care ne guvernează viaţa sunt plasaţi pe orbite diferite. Vedem, simţim, abordăm viaţa în moduri diferite, atât de diferite, încât singura şansă de a nu ne scoate ochii, la figurat, desigur, este aceea de a ne ignora reciproc. Obiectivele mele sunt: independenţă, libertate. Nu vreau indicatoare, nu vreau alianţe impuse. Urăsc cărările înguste, pe care ne împing părinţii, din dragoste, zic ei, dar eu cred că din prea dezvoltatul lor simţ al proprietăţii extins, de la avere, la copii… Egoiştii! Eu n-am să am copii pentru a nu cădea în păcatul părinţilor noştri. Maturii, părinţi prin întâmplare, terorizează copiii tot evocând trecutul: pe timpul nostru nu era aşa… Mie îmi plac poveştile despre viitor, deşi, în familia noastră, astfel de poveşti sunt aproape întotdeauna disperate. Tot pentru mine, prezentul înseamnă ceva, dar nu definitoriu, îl preţuiesc sau nu, depinde de context, evoluez după propriile mele dorinţe… Ceea ce pentru mai toată lumea pare imposibil, pentru mine este O.K. Ştii de ce? Pentru că îmi controlez total viaţa. N-am să permit nimănui să-mi dicteze vreo soluţie nici măcar în chestiuni minore. Vreau să fiu EU, cu majuscule. Vreau să ştiu, să simt ceea ce simte o pasăre când părăseşte cuibul şi zboară, lăsându-se în voia instinctului… Dacă vrei să fii tu însăţi, să te simţi bine în ambalajul tău, însuşeşte-ţi următorul adevăr, croit şi decretat de mine: obligaţiile, îndatoririle morale sunt periculoase. Aşa că nu ţine seama de ele…”

Fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005, Ed. Excelsior Art şi reeditat pe sport electronic, CD Destine în oglindă, 2013. CD-ul cuprinde nouă dintre romanele Corine Victoria Sein – grafica: Vasile Pintea

Argint şi oglinzi


RITUAL IN ABSENTA 6
Femeia
ucide-n visul ei trădarea
fire de argint o împresoară
le adună într-un cerc
cu el cutreieră lumea

venind din urmă
un alergător o întrece
apoi
spre ea se-ntoarce
cerându-i dreptul de a-i cuprinde
mâinile legate-n cercul de argint

femeia
se redescoperă strălucitoare
şi
hotărâtă îi întinde palmele adunate
în cercul în care se credea închisă

stupoare

firele de argint ţes cu sârguinţă o oglindă
bărbatul se întoarce sub o altă înfăţişare
el poartă veşmânt de vânătoare

femeia arde-n rubin umbra perechii trădătoare

după o zi şi o noapte petrecute-n beznă
se simte încă strălucitoare

din volumul Ritual în absență, Corina Victoria Sein, 2015

coperta și ilustrațiile de Vasile Pintea

Amânare


cred3

Se arată apusul cu largi porţi deschise
spre el
pe drumuri întortocheate
mă duce ziua

cerul are marginile tivite cu fir de apă
drumurile par să se ordoneze
sub trena de lumină a zilei pe sfârșite

ademenitoare și tristă chemare

nu vreau să merg mai departe
rămân să înţeleg cine îmi va aduce ziua de mâine

pasul tău?

mersul meu?

din volumul Ritual în absenţă, Corina Victoria Sein, coperta și ilustrațiile, Vasile Pintea, 2015

Muzică și poezie


 

Doar o poveste

Cu teamă nerăbdătoare
privesc spre asfinţit şi mă întreb
cine aş putea să fiu

hoţul de timp până mai ieri  bogat
astăzi şi mâine  răsfăţat de năluciri evadate dintr-un vis

tăcerea şchioapă a drumului înnodat în serpentine
ce mă ţine departe de ţărmul abrupt al promisiunii de a avea
o casă cu uşi şi ferestre de fluture

vatra încătuşată de mâini incapabile să aştearnă
peste pietrele de multă vreme arse
distanţa dintre punctele cardinale legate-ntre ele
cu lanţ de rău şi bine

răzvrătita ce împotriva sorţii
umblă bezmetic printre valuri de înnegurate gânduri
orbită de dorul muntelui
al leagănului ancorat de-o creangă nepereche
al cerului în derivă
al norului preschimbat în fulger
al clipei călătoare desprinsă din oră

sinucigaşa căţărătoare urcând scara  cu trepte ce se autodistrug
de îndată ce mai fac un pas spre creste de munte năvălite
de vârfuri curbate-n rădăcini

mă regăsesc în toate
în păcatul vechi
în adierea aţipită printre flori ucise
în teama îngemănată cu izbucnirea seismului lăuntric
ce aduce armonia dintre cer şi timp
dar
timpul nu mă iubeşte
sunt pentru el doar o poveste despre biruinţă

din volumul Ritual în absență, Corina Victoria Sein, 2016

Adolescență suspendată / Ea, soția tatălui meu


adolescenta suspendata

Da. O să‑i vizitez pe tata şi pe mama mea vitregă.

Cine e soţia tatălui meu?
Numele ei este…
Nu contează numele!
Atunci când tata a hotărât să ne părăsească, abia împlinise douăzeci şi unu de ani, avea cu doi ani mai mult decât Anna. Era şi este, în opinia mea, o făptură delicată, mult prea tânără pentru tata, un piculeţ naivă, nepregătită şi deloc potrivită pentru a o înlocui pe mama în viaţa tatei, mă refer la viaţa socială, spirituală.
Nu a fost, nu este o femeie frumoasă.
E drept, are plăpândul şi trecătorul farmec dat de tinereţe.
Mă întreb: oare este de ajuns pentru a‑l ţine lângă ea pe un bărbat aşa cum e tata: erudit, generos, sever în selecţia cercului de prieteni şi a acelora de care el a hotărât să aibă grijă, neiertător şi dur cu cei ce încearcă să‑i intre sub piele, folosindu‑se de metode nu prea ortodoxe atunci când vrea să scape de cineva? E şi mai neiertător cu cei ce se dau plini de virtuţi, dar se dovedesc, în final, a fi lepre. Astfel de persoane nu au nici o şansă cu tata. Îi simte, îi demască, le smulge masca fără milă.
Ea, soţia tatălui meu, la prima vedere, nu pare a se încadra în tiparul femeilor care s‑ar putea numi jumătatea ideală.
Am mai spus: nu este o frumuseţe, nu este sociabilă, nu este spontană.
Este, în schimb, timidă, dar nu acel gen de timiditate ce dă farmec femeilor tinere, mai degrabă este confuză, nesigură, nu se iubeşte pe sine şi, colac peste pupăză, cum ar spune bunica, are nu pronunţat spirit de turmă.
Şi iată cum apar întrebările: ce a văzut tata la ea?
Jur că o să aflu.

Pentru a ajunge la vila tatei, trec pe lângă un râu magnific, la care ajung coborând câteva trepte largi, ce se sfârşesc brusc, chiar în malul abrupt. Pe aceste trepte, din piatră translucidă, pare să calce, să trăiască toată lumea. Din zori şi până spre miezul nopţii, acestea sunt călcate de mai toţi cei ce locuiesc în cartier, în drumul dinspre casă sau înspre casă.
Aglomeraţie şi zgomot.
De‑a lungul malului, chiar din apropierea treptelor, au fost amplasate bănci. Una lângă alta. De parcă cineva ar fi bănuit nevoia oamenilor de a se opri o clipă din graba lor şi de a se aşeza, pur şi simplu, pentru a se odihni sau pentru a gusta un strop de frumuseţe, de puritate înainte de a se închide în micul lor univers casnic.
Şi într‑un caz şi în celălalt, eu, privindu‑i, în aceste clipe, îi bănuiesc pierduţi în speranţele şi aspiraţiile lor, în capcanele întinse de viaţă, în cântecele melodioase izvorâte pentru fiecare altfel.
Clopotele bat, foarte aproape.
Prin uşile mari, deschise, ale edificiului, întrezăresc câteva femei rugându‑se; cineva, de sus, de la balcon, unde‑şi duc veacul câţiva corişti, intonează o melodie şi toţi, cei care ne aflăm pe malul apei, ne întoarcem cu faţa spre Catedrala Mitropolitană şi ascultăm într‑o tăcere desăvârşită.
Pe malul celălalt al râului, văd, printre alte clădiri, casa tatei situată la cotitura bulevardului străjuit de salcâmi. Nu este mai arătoasă, dar cele câteva elemente în stil brâncovenesc îi dau un aer personal, îmbiind, pe oricine ar lăsa privirea să zăbovească asupra ei, să‑i dea atenţie şi, dacă are curajul, să pătrundă înăuntru pentru a cunoaşte cine şi cum trăiesc cei de acolo.
Eu de ce nu mă grăbesc?
Nu am pornit, oare, la drum pentru a afla cum trăieşte cu adevărat tata în căminul său, altul decât al meu, al Annei, al mamei?
Ba da!
Revin şi întreb, mă întreb: cine e femeia care a luat locul mamei?

Înainte de a se angaja la firma noastră, era educatoare. Profesiune prost aleasă pentru că ea nu poate fi, cred eu, tandră şi nici plăcută, nu are puterea de a seduce un copil. Aceste defecte, să le numesc, au devenit amintire de cum i s‑a oferit un scaun, un birou, o leafă bună. Toate acestea, dar mai mult ca orice, norocul de a avea şef un om ca tata, au contribuit la schimbarea ei.
Mama şi Anna spun că timiditatea şi modestia, pe care le afişase la angajare, au devenit în scurt timp o ruină, iar adevăratul fond al naturii sale s‑a dezlănţuit de îndată ce a descoperit că tatei i se cam scurgeau ochii după nurii ei.
Se pare, dacă e să dau crezare judecăţii mamei, că tipa nu a pierdut prilejul şi nici nu a lăsat să treacă zilele doar cu ocheade şi apropouri discrete: a trecut la atac. După nici două luni a rămas însărcinată.
Bietul tata!
În fine, tot ce ştiu, până în acest moment, despre această legătură, sau, mă rog, aproape totul, sunt concluziile mamei.

Astăzi am cu patru ani mai mult decât în ziua aceea de vară în care, pe neaşteptate, a căzut peste cerul casei noastre, fărâmiţând unitatea familiei mele, vestea divorţului.
Timpul mi‑a adus o oarecare maturitate, mai accentuată şi mai temeinică decât maturitatea ce i‑a marcat pe prietenii mei.
Anna, dacă aş avea ocazia să‑i vorbesc despre această transformare, s‑ar arăta sceptică, ar strâmba din nas. Poate, dacă ar fi în toane bune, m‑ar întreba: eşti sigură?
Bună întrebare: sunt sigură?
Da!
Altfel nu aş face diferenţa între sentimentele trăite atunci şi cele pe care le încerc acum.
În acea vară, ceea ce simţeam era ură.
Uram cu adevărat.
Nu era vorba de o ură îndreptată asupra cuiva, ci de un sentiment de ură generalizată, de o putere negativă, neînfrântă, pentru tot şi pentru toate: pentru vacanţa anulată, pentru tristeţea mamei, pentru ieşirile isterice ale Annei.
Cu timpul însă, mi‑am dat seama că aşa trebuia să se întâmple. Ceea ce s‑a întâmplat nu a venit aşa, pe furiş, de la o zi la alta. A existat ceva care a măcinat, cu tenacitatea apei ce sapă în munte, relaţia dintre tata şi mama şi care a culminat cu separarea… Dacă nu ar fi existat fisuri, ei bine, oricât şi‑ar fi dat ochii peste cap o femeie sau alta, în faţa tatei, catastrofa nu s‑ar fi produs, am fi dus, şi astăzi, viaţa noastră frumoasă, armonioasă, dar fără nimic spectaculos în sine…
Ca să vezi!
Fac progrese.
Iată, constat că ura era, este ceva ciudat, aşa cum, nu mai ştiu unde am citit, iubirea este ceva ciudat şi, atâta vreme cât nu intervine gândirea pentru a coordona aceste sentimente, nu pot exista nici iubirea, nici ura…
Ce vină are soţia tatălui meu că s‑a îndrăgostit de un om însurat?
Eu cred că la început n‑a vrut să facă rău cuiva; altfel nu ar fi acceptat o legătură clandestină…
Măi să fie!
Am o predispoziţie fatală pentru a despica firul în patru.
Şi n‑ar fi rău, dacă aş deţine toate capetele firelor…

Sunt la uşa casei tatălui meu.
Gata cu supliciul. Îl detronez pe inchizitorul, marele gând.
Intru.
Mă întâmpină tata.
– Deea! Ca să vezi! Eşti aici! Mă gândeam să vă sun, pe tine şi pe Anna, e o zi frumoasă şi se cere petrecută cum se cuvine. Ce zici de o ieşire în afara târgului? Doar noi, eu şi cu tine.
– Tu şi cu mine? Singuri?
– Ce de întrebări! Să înţeleg că refuzi invitaţia mea?
– Nu! Îmi manifest doar surprinderea. Soţia ta şi frăţiorul meu n‑au nimic de zis?
–Au alt program. Merg la Teatru de Păpuşi.
Stau în cumpănă; să accept invitaţia tatei sau să forţez o apropiere de personajul misterios care este mama mea vitregă şi să mă pliez pe programul de teatru?
Răzvan se strecurase în antreu şi se învârtea în jurul meu, doar, doar îi observ prezenţa. O mogâldeaţă de om. Seamănă izbitor cu tata: privirea caldă, strălucitoare, un pui de zâmbet timid în colţul gurii, fruntea înaltă, boltită, nasul în vânt – o comoară de băieţel. Mi‑e tare, tare drag. Îl iubesc.
– Vino la mine, răsfăţatule. Ţi‑a fost dor de mine?
Tata pare nemulţumit. Ia cheile maşinii, de pe măsuţa de sub oglindă.
– Mergem, Deea?
Răzvan îşi încolăcise braţele în jurul gâtului meu şi mă strângea cu toată puterea lui, de parcă se temea să nu‑l las singur.
– Tată, câteva ore cu tine e tot ce‑mi doream acum câteva clipe, dar cum pot să nu ţin cont de insistenţa frăţiorului meu de a rămâne cu el? Iartă‑mă, dacă soţia ta acceptă, voi merge cu ei la teatru. Ne vedem după ce te întorci. Stau la tine atât cât o să mă suportaţi, ba chiar mai mult…
– Şi tu, Deea? Trădătoareo! Bine, deşi motivul refuzului tău mă face gelos, te iert, vă iert pe amândoi. Vă iubesc la fel de mult şi n‑am cum să mă supăr…
Uşurinţa cu care tata renunţă la compania mea mă irită, dar nu prea tare. În fond, scopul vizitei mele este altul: de a uita de comportarea Annei, de aerul de femeie nefericită al mamei, dar şi de a căuta nişte răspunsuri care nu prea mai suportă amânare.
Copilul se zbate în braţele mele.
Îmi trec degetele răsfirate prin părul lui mătăsos, de un blond nordic.
– Unde e mama?
Îşi înfige arătătorul sub nasul meu, obligându‑mă să privesc în direcţia arătată.
Mama lui stătea uşor rezemată de tocul uşii. Era tristă, derutată, stânjenită; departe de a fi imaginea unei femei fericite.
– Bună! salut eu, în timp ce îl las pe Răzvan jos. Te deranjează dacă vin cu voi la teatru?
– Deloc…

(…)

fragment din romanul Adolescență suspendată, Corina Victoria Sein, 2005

Anna


adolescenta suspendata

(…)

Asta este Anna: hipnotizată de puterea libertăţii.
De o mie de ori mi‑am pus întrebarea: oare cum e lumea proiectată în imaginaţia ei?
Cred că nu vreau să ştiu.
Ceva totuşi, pentru a respecta adevărul, recunosc: Anna are destul rafinament şi curaj pentru a fi specială, pentru a nu se lăsa încadrată în vreun tipar…
Iată, am ajuns, din păcate, exact în punctul de unde am plecat: acuz, judec.
Perfect.
Se pare că, în următoarele două ore, nu am ceva mai bun de făcut.
Să încep cu începutul: ce‑a făcut Anna atât de diferit, de neconvenţional, încât a devenit o problemă?
S‑a eliberat de sub teroarea familiei!
Nici nu se putea altfel!
Prin structură, e noncomformistă şi teribil de independentă…
Şi ce? Nu sunt şi alţii înscrişi în această categorie şi rămân, cât de cât, sociabili şi normali?
Sunt! Numai că ea are un mod parşiv, – ea îi spune original – de interpretare a noţiunii de independenţă: se strecoară cu mişcări derutante printre noi, face ce face şi îşi impune punctul de vedere. Sunt puţini – mă tem că numărul lor este neimportant –cei care nu sunt dispuşi să sporească turma supuşilor gata oricând să o adore, să o glorifice. Printre cei puţini, fără a o fi arătat, până acum, pe faţă, mă număr şi eu.
Anna vrea independenţă, dar continuă să se lase întreţinută de tata, de noi. Într‑o logică, dacă nu perfectă, cel puţin normală, o astfel de abordare, goleşte de sens sintagma „independenţă individuală… individuală, individualistă”? O fi corectă sintagma? Se pare că da, iar Anna este acum mai individualistă ca niciodată.
O fi bine, o fi rău?
De parcă îi pasă cuiva…
Ce ar fi să nu‑mi bat capul cu lucruri prea complicate? Mai bine adun la un loc trăsăturile Annei, atâtea câte cunosc, şi schiţez un portret.
Când?
Acum!
Mă simt în stare, am o dispoziţie nebună să‑i creionez profilul psihologic. Promit să fiu cât se poate de obiectivă…
Cui îi va folosi rodul trudei mele?
Nimănui!
Dar, cu siguranţă, mă voi simţi mai bine…
Aşadar, pentru început:
Anna nu este o visătoare.
Anna nu acordă cecuri în alb, nu dă nimănui o a doua şansă.
Anna nu crede decât în judecata ei, în adevărul ei, în dreptatea ei…
Anna nu face niciodată planuri, nu ia seama la ziua abia trecută, nu o aşteaptă pe cea viitoare. Ea vorbeşte doar despre disperările viitorului. Pentru ea contează doar clipa pe care o construieşte, în aşa fel încât să‑i uimească pe cei cu care împarte acelaşi timp şi spaţiu.
Şi totuşi:
Anna este o fată extrem de frumoasă şi îşi poartă cu un nobil sentiment de certitudine frumuseţea.
Anna este neiertătoare, directă, dar vulnerabilă, dependentă de o mulţime de factori; are nevoie de admiratori, de o turmă de indivizi, pe care să‑i domine prin intelect şi despotism. Cel care nu‑i cade la picioare din prima clipă, aplică o tactică perfidă: îl seduce folosind metoda seducţiei studiate, apoi îl striveşte, la figurat, ca şi cum ar călca un gândăcel…
Anna are strălucire şi îndrăzneală intelectuală: schimbă banalul în spectaculos, încearcă să schimbe gândirea oamenilor şi culoarea lucrurilor. Uneori chiar reuşeşte.
Spre binele cui? Bineînţeles, al ei!
Anna este inteligentă şi ambiţioasă. Nu oboseşte niciodată, nimic nu i se pare prea mult sau prea greu, dacă efortul aduce după sine ceva care are legătură directă cu instrucţia, cunoaşterea, aprofundarea informaţiilor.
Conştient sau nu, ea a generat experimente ce i‑au adus, în unele cazuri, rezultate remarcabile.
La şcoală, la facultate, spre exemplu, cu greu găsea pe cineva cu care să intre în competiţie. Până şi profesorii erau seduşi de puterea ei de pătrundere, de înţelegere. „Dacă destinul meu e să lupt pentru a mă remarca, o voi face. Am vocaţia celui ce nu ştie să piardă.”, spune ea din când în când.
Are dreptate. Până nu de mult, a tot adunat la succese.
După mai toate olimpiadele şcolare, bifate şi câştigate, ca studentă, a câştigat un concurs internaţional în arta comunicării (pe atunci studia ştiinţele politice pentru care, spunea toată lumea, dovedea talent). Profesorii, colegii, noi, familia, o şi vedeam făcând o carieră de excepţie.
Dar n‑a fost să fie aşa!
În semestrul doi al anului trei de studii, după ce a ales să fie total independentă, a renunţat la facultate şi s‑a alăturat unor tineri care au o cu totul altă viziune despre ceea ce înseamnă a te pregăti pentru viitor.
Ei nu desconsideră studiul, dar îl socotesc depăşit.
Ei agreează şi susţin că pentru a lua cu asalt viitorul, pentru a te desprinde de turmă, sunt suficiente călătoriile, experienţele împinse până la limita suportabilului.
Astfel de prieteni îşi doreşte sora mea: tineri lângă care să uite de spaime, de convenţii sociale, de constrângeri, de obligaţii, de dădăceală. Inteligentă, cu vocaţie de bun psiholog, cu un strop de prefăcută înţelegere a acelor momente de panică prin care trec mai toţi tinerii, a reuşit să adune în preajma ei o mulţime de băieţi şi fete pe care îi manevrează după cum vrea.
Se spune că, dacă, într‑o bună zi, Annei i‑ar trece prin cap să le ceară prietenilor să o urmeze în iad, nu ar ajunge acolo singură.
Răsfăţată, avidă, mereu dependentă de admiraţia celor din jur, cu un profund dispreţ pentru cei ce îşi construiesc planuri de viitor, trece prin reale momente de criză. Deunăzi, mi‑a mărturisit că adesea îşi refuză dreptul la orele de somn de teamă că într‑o dimineaţa se va trezi şi va afla că „iluştrii ei supuşi” s‑au răzvrătit şi o vor pedepsi obligând‑o să uite drumul spre ei şi să pornească singură prin ceaţă.
Nu aş vrea să trăiesc un astfel de coşmar. Înţeleg de ce sora mea se află într‑o continuă căutare, neputându‑se opri pentru mai mult de câteva luni într‑un habitat.
A practicat, pe rând, mai multe meserii: fotomodel, moderatoare a unei emisiuni de televiziune cam deocheate, reporter de ştiri, voluntar în cadrul unei fundaţii culturale.
Dintre acestea, doar postul de televiziune a răsplătit‑o: i‑a oferit prilejul să plece într‑o campanie de promovare a unui autoturism autohton, în sudul Africii.
Pe plan intim, lucrurile, în viaţa ei, se petrec cu şi mai multe surprize: se îndrăgosteşte instantaneu, renunţă cu şi mai mare viteză.
Aş zice că îi este imposibil să împartă cu cineva spaţiul de locuit mai mult de câteva zile.
De parcă nu ar fi destul, de ceva vreme, are probleme de sănătate. Aşa susţine mama, şi eu o cred, cu atât mai mult cu cât semnele sunt vizibile: a slăbit, e irascibilă, violentă chiar, are stări care alternează cu scurte episoade de generozitate, blândeţe şi chiar manifestări de dragoste.
Părerea mea, nu am împărtăşit‑o nimănui până în această clipă, este complet opusă faţă de cea a părinţilor mei: Anna nu e bolnavă fizic… şi nu i‑ar strica câteva întâlniri cu un specialist. Dar, aşa cum o ştiu, mai curând şi‑ar sfâşia fâşie cu fâşie pielea de durere… Deşi, dacă‑mi aduc aminte bine, chiar ea îi sfătuia pe părinţii noştri să uzeze de serviciile unui psiholog…
Poate că, fiecare, în felul nostru, exagerăm.
Poate că se comportă astfel pentru a mai smulge ceva bănuţi de la tata. O condamn şi nu prea; are, după câte s‑a plâns ea acum câteva zile mamei, datorii importante la casele de modă, la saloanele de cosmetică. A intrat în nişte încurcături şi cu administratorul unei discoteci care a dat‑o afară şi i‑a interzis accesul în acel local…
Aceasta este Anna. Şi ea este a mea, este a noastră…
Doamne, sper să nu afle niciodată că am avut proasta inspiraţie de a o judeca, de a pune în balanţă calităţile şi defectele ei; dar, mai ales, s‑ar supărat şi nu m‑ar ierta niciodată pentru că o consider a fi a mea, a noastră…

fragment din romanul Adolescență suspendată, Corina Victoria Sein, 2005