Migraţiile

Această prezentare necesită JavaScript.

Oraşul Timişoara, chiar dacă se numea oraşul de pe Timiş, nu se afla pe Timiş, ci pe afluentul acestuia, pe Beghei, mai precis pe bălţile Begheiului. Begheiul   alimenta şanţurile oraşului şi răsuna, noaptea, de orăcăitul broaştelor. De la râu îi rămăsese doar vechiul nume spaniol şi luncile cu sălcile înflorite. Timişoara a fost opera mâinii omeneşti, nu celei dumnezeieşti, asamblată numai din stele de piatră, fortificaţiile oraşului. În timpul asediului cetăţii, acele stele atrăgeau oştile înspre un foc încrucişat al tunurilor şi erau renumite pentru aceasta. Oricare din acele stele era o lume în sine, iar toate, laolaltă, ca un fel de insulă.
În faţa porţilor oraşului se aşterneau izlazurile verzi, unde generalii instruiau armata. În fortificaţii au fost zidite tunuri imense şi prin bubuitul acestora începeau războaiele cu turcii. Acum, peste şesuri se revărsa sunetul clopotelor timişorene. Era timp de pace.
În interiorul acestor fortificaţii, oraşul era înghesuit şi spaţiul rămas liber era foarte restrâns. În acel loc strâmtorat, ordinele călugărilor capucini şi iezuiţi îşi ridicaseră propriile biserici, cu faţade baroce, iar armata – Comenduirea locală. De Comenduire se lipiseră câteva tractire şi şcoala, precum şi Teatrul, care era renumit. Lângă biserici era palatul comandantului cetăţii, feldmareşallaitnantul baron fon Engelshofen. El se instală pur şi simplu, în cea mai mare cazarmă, deasupra pieţei mici, lângă biserica capucinilor, loc în care Timişoara arăta precum un tablou în miniatură al Vienei. Datorită vieţii luxoase a armatei, oraşul primise porecla de „mica Vienă”…
De la înălţimea aceea, de la etajul al treilea, bătrânul feldmareşallaitnant putea să ţină totul sub observaţie. Lăsase închise toate saloanele Comenduirii şi se instalase în două cămăruţe de la mansardă. De acolo putea să vadă chiar şi satul, care, înainte, era mahala turcească, iar acum era colonizat cu rascienii săi. El a fost foarte binevoitor faţă de aceşti soldaţi. Satul Mahala, unde s-au stabilit familiile lor, nici nu avea înfăţişarea unui sat adevărat. Nu semăna câtuşi de puţin cu imaginea Timişoarei. Acesta era o aşezare mizeră, abandonată de turci, în mijlocul bălţilor, cu palisada arsă, cu turnurile şi zidurile dărâmate, cu multe gropi. Frumos în Mahala era doar lungul şirag al uriaşilor salcâmi înfloriţi. Ei crescuseră printre turnurile de pază, printre casele şi bordeiele rascienilor, înălţându-se deasupra acoperişurilor lor de trestie. Cu toate că mizeria în Mahala trebuia să fi fost mare, din acel sat sârbesc noaptea răsunau mereu cântece. În acel an florile de salcâm au înflorit brusc acoperind acele jalnice case din pământ, ca o ploaie albă şi mirositoare de flori. Şi în timp ce în Mahala oamenii se acopereau noaptea cu sumane şi pături, satul era acoperit cu o haină de flori, parfumate. Asemeni unui voal dintr-o floare celestă.
Floarea de salcâm poleia cu argint iarba şi bălţile din Mahala, care străluceau până la stele, până în ungherul cel mai depărtat de stele, denumit de acest popor Calea Lactee. În acea vreme rascienii iubeu atât de mult tot ceea ce era luminos, tânăr şi nou, încât aveau obiceiul să sară spre Luna nouă şi să-i strige ca ieşiţi din minţi:
„Lună, lună nouă
Rupe pâinea-n două
Şi ne dă şi nouă
Ţie jumătate
Nouă sănătate!” (MILOŠ  CRNJANSKI, traducerea: Mihai Radan)

din lucrarea Timișoara între paradigmă și parabolă, Editura Excelsior Art, 2001

 

Publicitate

Timișoara – Pretext pentru o posibilă aventură

„Timişoara – ispita unor romane posibile” – o provocare pentru un împătimit de Timişoara, o deschidere spre aventura cunoaşterii ispititorului oraş. Rezultatul provocării îl constituie prezenta carte, o primă încercare de a alătura o mare parte a textelor dedicate Timişoarei, fără a avea însă pretenţia de a fi epuizat căutarea. Exerciţiul descifrării amprentelor păstrate de ziduri, stradele şi chipuri se regăseşte în descoperirea şi redescoperirea unui spaţiu geografic încărcat cu o spiritualitate specială. Acestea, dar nu numai, conferă Timişoarei dimensiuni de legendă. Oraşul situat atât de vestic devine miraj, concretizat sau abstractizat în paginile creatorilor de frumos. Discursul abordat de autori este, de cele mai multe ori, riguros, dar mereu însoţit de elementul fantasticului. Prin puterea cuvintelor şi imaginilor suntem ispitiţi să vedem oraşul din multiple perspective.
Oraşul se dezvăluie cititorului ca un spectacol care atrage prin ineditul său. Spectacolul acestui oraş uneori liniştit şi melancolic, alteori prins într-o efervescenţă economică sau spirituală, se arată mereu în alt ritm. Aşa se face că, în spaţiul Câmpiei Vestice, pe malurile Begăi se profilează portretul unui oraş cosmopolit, cunoscut drept „mica Vienă”. În lucrarea de faţă, textele propuse spre lecturare, cărora li se alătură imagini surprinse de ochiul şi sufletul sensibil al arhitectului Mihai Botescu, reconstituie identitatea Timişoarei. Astfel fixată, Memoria oraşului ne induce un anumit sentiment de nostalgie, dar şi îndemnul de a căuta, de a trăi acea stare specială găsită sau regăsită într-o atmosferă unică.
Timişoara reprezintă, în opinia noastră, un autentic mod de viaţă central-european, unde diferitele culturi se completează, se interferează, acţionând asupra spiritului timişorean. Spaţiul de apartenenţă central-europeană se regăseşte în paradigmele sociale, în diversitatea tipurilor umane. În mod paradoxal „cetatea” şi-a pus amprenta asupra oamenilor şi datorită durabilităţii acelor clădiri eclectice şi solare ce emană o anumită stare de graţie. Timişoara este un oraş în care sentimentul vieţii transcende frontierele etnice. În lucrarea de faţă, pluralismul, multiculturalitatea sunt redate prin mărturii scrise în limba germană, maghiară şi sârbă – în încercarea de a legitima ideea de identitate, etnică, permanent exprimate prin elementul lingvistic, trăgând după sine o întreagă cultură, un mod de exprimare ce-şi are izvorul în cultura respectivă.
Multiculturalitatea evidentă, mereu prezentă, dovedeşte deschiderea specifică unui astfel de mod de conviețuire, inclusiv cosmopolitismul acestui oraş, însuşite, desigur, de locuitorii săi.
Paginile de certă valoare spirituală oglindesc unele aspecte din istoria frământată a oraşului, evenimentele fiind punctate şi transpuse artistic graţie talentului şi sensibilităţii fiecărui autor în parte. Momentele din istoria oraşului, tematizate în proză sau în versuri, reprezintă un act de restituire a unei lumi trecute, dar care trebuie să dăinuiască şi peste alte secole.
Memoria unui oraş conferă identitate celor ce-l locuiesc, defineşte forma de comunicare – dialog spiritual între generaţii dar şi exerciţiu de descifrare a semnelor lăsate de istorie. Argumentul cel mai puternic rămâne pluralitatea vocilor unite într-un volum de amintiri eseistice, romaneşti sau lirice dedicate oraşului Timişoara şi celor ce se simt legaţi sufleteşte de „capitala” Banatului. Proiectul, realizat cu un grup de studente entuziaste, a fost acceptat de doamna Corina Bădulescu, generoasa directoare a Editurii Excelsior căreia ţin să-i mulţumesc pentru încrederea acordată.
Ajutorul nepreţuit al doamnei Aquilina Birăescu, al doamnei arhitect Hortensia Botescu şi al domnului arhitect Mihai Botescu, solidaritatea scriitorilor şi prietenilor care au înţeles mesajul acestei experienţe inedite mi-au dat tăria de a materializa acest „vis” îndrăzneţ.
Cartea nu doreşte decât a fi oglinda textuală şi fotografică a ceea ce poate însemna TIMIŞOARA. (Eleonora Pascu-Ringler)

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Castanii Paşei

Bogăţia oricărei oralităţi respectabile o constituie variantele. În legătură cu întemeierea Mehalei, circulau printre înţelepţii locului două ipoteze, pe care noi, copiii, le auzeam, cel mai adesea, confruntându-se.
Conform primei, susţinute – e drept, fără dovezi materiale – de tabăra „ameţiţilor”, cum îi numeau adversarii în derâdere, Mehala ar fi fost, pe vremuri, moşia unui anume Mihăleanu, boier, sau cam aşa ceva. Aceiaşi susţineau, cu fervoare confuză – mai cu seamă înţeleptul Grigore – că proprietarul îşi primise numele de la faptul că stăpânea „mahalaua Cetăţii”, căci aşa i-ar fi numit turcii pe asemenea indivizi.
Replica potrivnicilor era dură, clarificatoare şi – aveam să ne lămurim mai târziu – cu mult mai apropiată de realitatea trecută: „Grigore ăsta îi atâta dă ocoş, că nici nu trebuie să-şi bea minţile la colţ; că n-are ce-şi bea; am auzit de fapt că nici nu ştie să scrie, aşa că şi cu cetitu’ o fi stând la fel dă întunecat”; astfel începea, de fiecare dată, argumentaţia reprezentantului celor ce se considerau „adevăraţii măhălenţi”; bătrânul continua – cu o notă de dispreţ – paradoxal – compătimitor: „Şi-apăi, Grigore, săracu’ nu ştiu dacă nu-i venit dân Regat, că ăia le au cu boierii şi moşiile. Noi n-am fost slugile nimănui; şi Mihăileanu ăla al lui, n-o trăit niciodată”.
Urma lunga înşiruire a dovezilor considerate indiscutabile şi imbatabile; suna ca o poveste, dar una adevărată, oricând verificabilă în teren.
Pe timp de vară, în Cetate, era o căldură de nesuportat, aşa că Paşa a cerut să i se facă o plăcută reşedinţă, mult după zidul de apărare, în câmpie, unde adie vântul.
Pe o movilă i-au înălţat Paşei cele cerute: apoi la ordinul aceluiaşi, au fost plantaţi în jurul casei castani care, la vremea înfloririi, să-l încânte pe stăpân; iar locului i-au spus Mehala, pentru că se afla dincolo de Cetate.
De sus, dintre arborii de pe Movilă, fiul lui Allah contempla şi zidurile oraşului şi minaretele, dar şi aşezarea măhălenţilor, oameni atât de suverani, încât nu puteau fi împrejmuiţi. „Cum să fi închis oamenii, cu găinile lor, într-o cetate?” – se întreba bătrânul povestitor. Desigur că şi înţeleptul Paşă – iubitor de trandafiri şi castani înfloriţi – înţelese aceasta. Dar, continua căruntul cunoscător, „Vremile îs ca tăvălugu”.
La umbra frumoşilor săi, Paşa trebui să semneze în cele din urmă promisiunea de a se retrage – cu tot neamu-i – în ţara de baştină, consfinţind astfel şi în scris victoria lui Eugen „jeneralu’ dă neam franţuz”. Concomitent bătrânul sublinia – dovedind o anumită simpatie pentru învinsul care nu-i supusese pe măhălenţi – că „tare amărât trebe c-o fost Paşa, părăsindu-şi castanii”. Mai târziu, reşedinţa necredinciosului turc o preluară, fără resentimente, dreptcredincioşii prelaţi sârbi. De unde numele sub care cunoaştem şi noi locul: „casa popii sârbeşti”.
Puţin după întâlnirea secolelor, pe la 1900 şi ceva, – continuă povestea – cei din Cetate i-au chemat pe măhălenţi să se unească cu ei, … au înţeles că destinul lor în Mehala a fost pecetluit; şi apoi, degeaba ai Cetatea, dacă n-ai reşedinţa conducătorului; că doară de aceea venise şi franţuzu până la casa cu castani. Iar tăvălugul se rostogoli mai departe.
După necredincioşi, după dreptcredincioşi, Mehala rămase, dar printre castani nu mai veni nimeni. Copacii deveniseră imenşi; continuau să înflorească an de an, cu aceeaşi fidelitate musulmană. Povestitorul adăugă uneori că „Paşa o fi avut mână bună”. Zidurile însă, neluându-şi puterea din pământ, începură să se năruie. Când am ajuns acolo pentru prima dată, – în hotarul Mehalei – conduşi de bătrâna călăuză, am fost uluit de mărimea castanilor, parcă erau ei dintr-o lume, iar ruinele din alta, deşi totul avea aceeaşi vârstă. Se păstrau treptele pe care „Paşa s-o coborât, iar franţuzuʼ Eujen s-o suit”. Rezistau timpului destul de multe încăperi prin care crescuseră tot soiul de ierburi înalte. În cea mai mare dintre ele (căci tavan nu mai aveau de mult) înverzea un salcâm, iar lângă perete înflorea o tufă de trandafiri sălbatici.
„Oare aici să fi semnat Paşa şi cu Eugen? Cine ştie …” Bătrânul gândea cu voce tare: „Iacă şi trandafiru’ ăsta … într-un fel, Paşei ăsta i-o fost mormântu’. Nu-i rupeţi florile …”
Apoi am coborât în pivniţă şi am aflat că un tunel pornea de acolo şi se termina pe lângă zidul Cetăţii. Dar nimeni nu l-a găsit vreodată.
Movila a devenit, cu timpul, contrar destinaţiei estivale iniţiale, locul ideal pentru încercarea zăpezii, la vremea potrivită.
Apoi, nici atât …
Bătrânul îşi încheia argumentaţia – lungă cât povestea – de fiecare dată cam cu aceleaşi cuvinte: „Aşa că Mehala n-o fost niciodată îngrădită. Şi, cine nu crede, să meargă la «casa popii sârbeşti» – cum îi zic unii, da’ treaba lor – şi să vadă acolo castanii”. (Dan Negrescu)

din lucrarea Timișoara între paradigmă și parabolă, Editura Excelsior Art, 2001

„Portul naţional”

(…)

Despre portul naţional şi despre alterarea acestuia s­a vorbit şi s­a scris atât de mult în timpul din urmă, încât acest subiect nu mai are astăzi aproape nici o atracţie. Şi aceasta îndeosebi pentru faptul că, mai de multe ori, cei ce au tratat acest subiect atunci când nu erau specialişti, n­au căutat să adâncească realităţi, n­au sesizat cauze şi efecte ci s­au mulţumit să privească problema portului nostru de la depărtarea vreunui birou în care toată legătura cu problema pusă se rezuma poate la vreun opreg agăţat în perete. Nu e de mirare deci dacă subiectul s­a banalizat şi dacă prin chiar această împrejurare nu se mai bucură de atenţia pe care această gingaşă problemă o merită.
S­au dat sugestii, s­au scris reţete infalibile pentru stăvilirea dispariţiei portului naţional, s­a dat alarmă şi s­au luat măsuri – câteodată caraghioase – care nu odată au avut efectul de a altera „oficial” şi mai mult portul nostru. Se poate spune că în acest domeniu al portului naţional domneşte prea multă dezorientare atât ca principii cât şi ca mijloace, îndeosebi că aproape întotdeauna problema portului naţional a fost rezolvată pe toată întinderea pământului românesc, deodată, cu aceleaşi sugestii de mijloace. Iată de ce, fără ca să plâng pe ruinele acestui Ierichon, îmi voi da silinţa a privi problema în faţă, bazat pe constatări făcute la faţa locului în întreg Banatul. Unele dintre cauze şi efecte se vor potrivi poate şi la celelalte provincii ale ţării, unele iarăşi vor avea un aspect local ca urmare a unor împrejurări ce nu se găsesc aiurea.
Este incontestabil că portul bănăţean s­a alterat mult în timpul din urmă. Mai puţin înainte, mai mult, după război. Este iarăşi adevărat că această alterare în unele locuri a luat proporţii atât de mari încât se poale vorbi aproape de dispariţia costumului românesc. Această constatare ne va umple sufletul de îngrijorare dar nu e mai puţin adevărat că în acelaşi timp găsim centre de înviorare care echivalează cu pierderea suferită pe alocuri. Şi atunci se pune întrebarea: căror factori se datorează alterarea şi cărora păstrarea, respectiv renaşterea portului original? Aş fi prea pretenţios să decretez cauze generale: voi expune însă câteva din constatări.
Se afirmă întotdeauna că apropierea oraşului influenţează în rău evoluţia portului. Sunt de părere, cel puţin pentru Banat, că această teorie nu corespunde adevărului. De pildă unul dintre cele mai frumoase costume, atât la bărbaţi cât şi la femei, se păstrează în imediata apropiere a Lugojului în satele: Chizătău, Belinţ, Ictar, Budinţ, Ohaba, Babşa, apoi între Lugoj si Timişoara de­a lungul liniei ferate la Topolovăţ, Şuştra, Izvin ş.a. Cel mult s­ar putea trece la capitolul: evoluţie – şi nu alterare – înlocuirea materialului mai greoi, – lână şi cânepă, – cu pânză mai fină.
În acelaşi timp cătune ascunse între dealuri şi munţi, departe de orice oraş, au introdus în port schimbări importante pe care nu le găsim în centrele supuse influenţei oraşului. De pildă în jurul Caransebeşului în cea mai săracă regiune a Banatului, la poala munţilor a dispărut aproape complet cătrânţa ţesută, fiind înlocuită cu şorţuri confecţionate din pânză de prăvălie. Acelaşi lucru se poate constata şi pe aproape întreg întinsul Almăjului, precum şi în regiunea muntoasă din jurul Făgetului. Ici colo doar pe fundul lăzilor de zestre se mai găseşte câte o catrânţă uitată, care a scăpat ca prin minune pieţei Caransebeşului, Lugojului, Oraviţei sau Timişoarei.
Tot in jurul Timişoarei, în Giroc, Cerneteaz etc., cu toată apropierea oraşului, portul n­a fost părăsit, ci se păstrează cu relativ uşoare alterări, în chipul originar.
Este poate starea materială care influenţează mersul lucrurilor? Răspundem: în oarecare măsură da, însă cele constatate cât priveşte apropierea sau depărtarea oraşului, ne previn să fim prudenţi şi în cazul acesta ştiut fiindcă, de pildă, satele din împrejurimea Lugojului sunt bogate şi totuşi îşi păstrează în întregime portul, în timp ce satele în care a dispărut complet catrinţa şi alte piese de îmbrăcăminte sunt sărace şi cu toate acestea se cumpără foarte mult din prăvălie.
Se va obiecta poate că populaţiei sărace nu­i dă mâna să­şi mai confecţioneze în casă lucrurile, fiind mai ieftine cele din prăvălie? Această populaţie săracă este cea aşezată în regiunea de deal, unde am constatat dispariţia catrinţei. De ce această populaţie săracă persistă în schimb în a­şi face în casă tot restul îmbrăcămintei, şi de ce nu­şi cumpără din prăvălie şi pânza pentru spăcel, poale etc., dacă, este mai ieftină? De altfel, dacă vom ţine seamă că acele părţi de îmbrăcăminte care au fost înlocuite cu material cumpărat în prăvălie, în regiunea muntoasă, au fost ţesute cândva din lână şi decorate cu fir de lână, ne vom da seama că nu puteau să coste mai mult decât dacă s­ar cumpăra din dugheană, căci întreg materialul acesta a fost confecţionat în casă. Alta ar fi situaţia dacă şi în aceste regiuni muntoase s­ar purta oprege şi cătrinţe ţesute în fir de aur, sau spăcele împodobite cu grele motive inspirate din lumea vegetală, brodate şi acestea în fir. Acestea, într­adevăr, costă incomparabil mai mult decât aceeaşi piesă confecţionată din material cumpărat.
În rezumat: în unele regiuni muntoase au dispărut unele piese de îmbrăcăminte, aceasta se datorează unor factori pe care nu­i putem preciza. În orice caz, nu poate fi vorba de cauze materiale, greu de combătut, ci – cred – de modă, de gust alterat, care ar putea să revină la forme originale, tot atât de uşor precum s­a îndepărtat. Să punem acum faţă în faţă două extremităţi: centrele care se înstrăinează şi centre care se înviorează: În prima categorie putem pune Comloşul­Bănăţean, Secusigiul, Igrişul, deci Torontalul de nord şi satele din plasa Ciacova, Gătaia, Giulvăz. Cât priveşte nordul Torontalului părăsirea portului se explică uşor prin mediul etnic în care trăieşte populaţia românească. Apropierea şi conlocuirea şvabilor, depărtarea nu prea mare a ungurilor, influenţa sârbilor, sunt factori care n­au întârziat să lase urme simţite în evoluţia vechiului port bănăţean. O revenire în aceste centre este mai grea ca orişiunde, deoarece trecerea de la costumul frumos la costumul practic s­a făcut de mult, deci a căpătat o putere de tradiţie.
Mai greu de explicat este alterarea portului în plasele Ciacova, Giulvăz, Gătaia. Aici cred că se poate invoca acel rău care este în bună parte şi cauza depopulării: făloşenia, uşurinţa, imoralitatea, inconştienţa. Nu veţi găsi niciunde o nevastă atât de fardată, atât de încărcată de albele şi de creme şi nici una care să cheltuie mai mult pe ghete de lac sau de „piele de fişcal”, ciorapi de mătase, „crăpdaşinuri” etc., ca nevestele din Jebel, Giulvăz, Ghilad şi din jur. Şi răul se introduce repede. Iată de pildă ce am constatat în comuna Clopodia, unde, an de an mă duc de Rusalii,la rugă. În patru ani consecutivi, costumul femeiesc s­a schimbat în felul următor. În 1932 am găsit bluza de „crăpdăşân” înlocuind spăcelul cusut. În 1933 cătrinţa ţăsută sau brodată a dispărut fiind înlocuită cu un şorţ de „crep de Chine” cusut de bluză. În anul următor a dispărut şi opregul, respectiv; cătrinţa dindărăt, fiind şi aceasta înlocuită cu un şort tot de crep de Chine, şi tot cusut de bluză. În această a treia etapă deci avem o bluză de mătase de care spânzură în faţă şi îndărăt câte o fâşie din acelaşi material. În al patrulea an, cele două fâşii sunt împreunate şi la lături încât ne dau o haină dintr­o bucată, constând din bluză şi fustă. Aşa cum se poartă servitoarele de la oraş, aşa se îmbracă „găzdăriţele” noastre din aceste centre! Cauză acceptabilă nu avem pentru aceste centre, motivele nu le putem găsi decât în acea alterare sufletească pe care am amintit­o. Ce să mai zic de nevestele din Jebel şi Ghilad care pare că au uitat complect de război şi de furcă şi care pe lângă atâtea lucruri oribile cu care şi­au înlocuit portul originar, au mai adoptat şi pălăria. Nu se va crede poate acest lucru şi totuşi este dureros de adevărat. Mi­a fost dat să văd la o nuntă din Jebel, în luna lui octombrie, ţărance cu pălării de cucoană, puse pe ceafă şi împopoţonate cu o întreagă grădină de zarzavat. Este cel mai oribil spectacol pe care îl poate prezenta ambiţia şi făloşenia nevestelor din Banat. Nici bărbaţii nu se lasă mai prejos în aceste centre: „Chintuşul” a dispărut, fiind înlocuit cu căput cumpărat, confecţionat din stofă, sau piele, în picioare se poartă numai ghete, în cap numai pălării colorate, iar la gât cravată! În aceste centre munca de combatere este mai grea ca oriunde, căci înainte de toate trebuie eliminate nu cauze externe, materiale, ci prostia. Ori, ştiut este că acesta e un lucru greu de făcut.
Şi acum să amintesc un centru care poate să confirme din plin că nu este totul pierdut, că posibilităţi de reîntoarcere mai sunt şi că bunul simţ al ţăranilor noştri n­a pierit de tot. Mă gândesc la comuna Birchiş şi în jur. Regret din tot sufletul că, din motive pe cât de străine de noi pe atât de dureroase, a trebuit să renunţăm la cortegiul etnografic plănuit pentru festivităţile Adunării Generale a „Astrei” în cadrul căruia aş fi prezentat întreg Banatul în diferite aspecte de port. S­ar fi putut vedea cu acest prilej unul dintre cele mai splendide costume bănăţene, executat şi aranjat cu un bun gust neîntrecut, costum renăscut prin vrednicia conducătorilor şi prin isteţimea şi conştiinţa ţărănimii de­acolo. Ei bine, portul din Birchiş se perfecţionează din an în an, nu cu elemente străine, de împrumut, ci refăcând izvoadele vechi dezgropate din cele mai adânci ascunzişuri ale lăzilor.
Şi dacă în acest centru s­a întâmplat o minune, n­ar fi cazul să vedem căror factori se datorează aceasta, pentru ca în viitoarele noastre lucrări să putem aplica şi aiurea mijloacele dovedite de eficace? Este incontestabil că munca persistentă pe care au depus­o, an de an, conducătorii comunei Birchiş – domni şi doamne – şi înţelegerea cu care au îndrumat lucrurile, ferind refacerea portului de influenţa externă este primul factor care a înrâurit binefăcător această reînviere. Al doilea sunt premiile care se distribuie de către conducătorii comunei în fiecare an la „Ruga” de la Sf. Maria – Mică, nevestelor şi fetelor care şi­au făcut pentru această ocazie costumul cel mal frumos şi în acelaşi timp cel mai fidel local. Al treilea este sănătatea fizică şi morală a acestei comune, prin bun simţ înnăscut şi foarte dezvoltat, teren bun pentru sugestiile şi învăţăturile intelectualilor din comună.
Am rămas surprins de dezaprobarea cu care comentau nevestele şi fetele din Birchiş acele costume ale „goastelor” venite la rugă, care erau imitaţii – frumoase nu­i vorba – fie ale porturilor din Vechiul Regat, fie având motive scoase de prin cărţi şi caiete.
Cât priveşte materialul, se poate spune că, numai regiunea de deal şi munte mai foloseşte exclusiv pânză ţesută în casă din cânepă sau in. În regiunea de şes – făcând abstracţie de regiunea mai sus amintită în care se constată o alterare pronunţată – s­a introdus pe o scară destul de largă, pe lângă pânza ţesută în casă „sada” şi „cinarul” cumpărate în prăvălie.
În domeniul izvoadelor se poate constata răspândirea unor influenţe străine. Felul cum aceste motive s­au infiltrat în patrimoniul artistic rural se poate aplica, cred cu succes, în chiar acţiunea de combatere a înstrăinării. Foarte răspândite sunt isvoadele D. M. C­lui ale fabricii germane de aţă, care făcând reclamă produselor sale, distribuie o mulţime de caiete în mod gratuit. Şi este lucru ştiut că aceste isvoade nu sunt româneşti ci motive decorative oarecare, combinate pentru un uz impersonal.
Se mai găsesc pe la ţărănci foi de prin diferite albume, unele ro-mâneşti – ca acela atât de valoros al lui Comşa – altele străine. Lip-sindu­le discernământul, tărăncile aplică ceea ce le pare lor frumos. (…)

din volumul Studii și articole se artă, Ioachim Miloia, îngrijitor ediție Aurel Turcuș, Editura Excelsior Art, 2007

Câteva relaţii între arta poporală la români şi lituani

Civilizaţia Orientului, în drumul ei spre inima Europei, a lăsat după sine urme ce se pot urmări aci mai uşor, aci mai greu; aci ele apar bine conturate şi se succed o bucată determinată având caracter de drum bine tăiat, aci ele sunt mai puţin marcate îmbinându­se cu altele venite din direcţiuni diferite: drumul se micşorează în potecă nesigură ce de multe ori se pierde, întreruptă, printre bălării.
Popoarele răsăritului, al căror exod pe tărâmurile Occidentului a fost În parte semnalat de Istorie, au lăsat peste tot ceva din sufletul lor, au lăsat graiuri diferite, tradiţii literare cuprinse în legende ori în versurile rituale, o muzică cu caracter oriental bine definit, au lăsat în sfârşit variate manifestări de artă plastică.
Dar aceste popoare migratoare au fost multe, pornite spre Europa din diferite puncte, încât a urmări cu preciziune calea străbătută de ele, se prezintă ca o problemă cât se poate de grea.
Dintre urmele trecerii sau ale şederii timp mai îndelungat a acestor popoare în anumite locuri, cele mai preţioase sunt formele de artă plastică, ca unele, ce fiind materiale, mai uşor pot fi urmărite, studiate şi comparate. Aşa fiind, şi aportul Răsăritului, acela ce pe noi Românii ne interesează în primul rând, îl vom putea studia mai bine în aceste forme ale folclorului: poporul tradiţionalist a păstrat cu îndârjire moştenirea strămoşească în ciuda perfecţiunei tehnice la care am ajuns astăzi. Semne, că această tradiţie multimilenară se tulbură cu încetul, nu lipsesc, dar dacă e dureros adevărat că:
şi cum vin pe drum de fier
toate cântecele pier
este tot aşa de adevărat că astăzi putem încă să adunăm resturile artei poporale rămase nouă printr­o norocită întâmplare sau ca trăind încă şi astăzi spre a putea continua studiul care să contribuie la precizarea caracterului specific al diferitelor naţiuni.
*
Cât ne priveşte pe noi românii, pământul nostru e aşezat în drumul mare pe unde ne­au venit şi nenorocirile în formă de invaziuni barbare, dar ne­a venit şi civilizaţia pe acelaşi drum dinspre Indii. Această dâră de civilizaţie rămâne mai mult iranică decât civilizaţia importată în Europa pe celălalt drum, care plecând, tot de acolo spre Nord, aduce această civilizaţie originară în contact cu alte vechi civilizaţii, dintre care îndeosebi cu cea turanică.
Considerând acum aspectul artistic al Europei centrale şi orientale, observăm aceste două curente – luate în mare – destul de bine precizate din punctual de vedere al formelor de artă poporală.
Locurile ocupate de traci conţin forme ce se deosebesc dacă nu în mod absolut, totuşi destul de evident de acelea ce se găsesc în părţile unde s­au aşezat slavii. În urma acestei împărţiri, putem deosebi arta popoarelor sub­carpatice şi balcanice, iar pe de altă parte, arta slavă­nordică. În prima grupă, vom cuprinde mai întâi România, Ucraina, Slovacia şi Bielorusia, apoi: Bulgaria, Serbia, Albania, adică vechiul teritoriu al tracilor, iar în grupa a II­a toate popoarele din Nord, în primul rând Rusia şi Polonia.
Dintre elementele ce compun arta plastică a unui popor, vom menţiona în această scurtă expunere, numai formele accesorii ale obiectelor sau monumentelor de uz practic, adică motivele decorative, amintind în acelaşi timp – unde e nevoie – alte forme de artă în genere. Şi premitem îndată: motivele decorative ale primei grupe sunt aproape exclusiv geometrice, pe când acelea ce caracterizează grupa a doua, sunt geometrice îmbinate cu combinaţiuni de curbe, sau în preponderenţă curbe. Linia curbă este aproape necunoscută în arta indo­persană, sau cel puţin evitată; de la cel mai simplu motiv şi până la reproducerea animalelor şi figurilor omeneşti, concepţia decorativă respectivă stilizează totul în anumite spaţii sau linii geometrice: aceasta atât în incizia sau sculptura în lemn, cât şi în ţesătură, broderie, ceramică etc.
În schimb în arta slavilor de Nord, cu cât avansăm mai mult spre Nord­Est, cu atât elementUl liniei curbe, adică concepţia veristă devine mai frecventă, adăugându­se aci la comoara subiectelor ce le găsim la prima grupă, unele, ca diferitele animale fantastice şi care sunt chiar rezultatul contactului cu concepţia artistică a extremului Orient, cu arta barbară aşa­zisă: siberiană, chineză, caucaziană.
O altă notă caracteristică, ce desparte aceste două grupe, este gama de culori folosite la decorarea obiectelor chiar atunci când sunt din diferite materii. Grupa primă foloseşte o scară de tonuri cu mult mai întinsă, făcând uz de semitonuri şi nuanţe, care toate denotă un gust rafinat: tonalitatea generală rămâne sobră şi odihneşte ochiul.
În schimb, grupa a doua, (în care, din punctual de vedere al culorii putem cuprinde şi pe slavii balcanici) întrebuinţează cu predilecţie tonuri foarte vii, strigătoare chiar, şi în număr limitat, nu nuanţează, ci juxtapune tonuri, ce de multe ori provoacă dizarmonie. Aceste două concepţii diferite ale tonalităţii corespund perfect şi temperamentului respectivelor popoare.
În cadrul acestor două note de caracterizare generală: desenul şi culoarea, se dezvoltă complexul de relaţii între cele două grupe, împrumuturile reciproce, sau luate de către amândouă de la un izvor extern care le­a inspirat, predominiul sau vasalajul respectiv, puritatea lor mai mult sau mai puţin evidentă faţă de leagănul comun al Indiilor etc.
Deci, din punctul de vedere al repartizării de mai sus în două grupe distincte având caracterele lor specifice, problema nucleului artei poporale in Europa centrală şi orientală pare destul de clară. Rămâne totuşi de văzut arta ungurească şi aceea din ţinuturile baltice.
Arta poporală ungurească trebuie cuprinsă în cea slavă, neavând ea o notă caracteristică atât de pronunţată spre a o distinge în mod simţitor. Ca aspect general, ea se prezintă sub aceleaşi forme la care a ajuns arta slavă nordică, dar aci procesul s­a făcut în sens contrar, aci la fondul turanic s­a adaos concepţia geometrică iranică. Deci atunci, când voim să facem o împărţire geografică – foarte liberă bineînţeles – vom pune arta poporală ungurească în grupa a doua, adică între cele nord­slave.
Mult mai interesantă este problema ce se pune în legătură cu arta poporală de pe coasta Mării Baltice, din Lituania, Letonia, Estonia şi, în parte, şi Finlandia. Ca aspect generic, această artă trebuie cuprinsă în prima grupă, adică în cea sub­carpatină. Şi aceasta nu numai pentru că într­însa predomină concepţia geometrică, ci pentru că afară de aceasta, sufletul acestei arte, culoarea, este aceeaşi ca şi în arta noastră ţărănească, înrudindu­se în mod surprinzător cu formele de artă din Banat şi Ardeal.
Dintre aceste trei popoare baltice, strâns înrudite între ele, ramuri ale aceluiaşi trunchiu al unui popor băştinaş, pe care Tacit îl numeşte poporul de Est (de aci şi Estonii) şi asupra căruia s­a suprapus un strat de civilizaţie slavă, încât astăzi, aceste trei popoare sunt cunoscute sub numele colectiv de Balto­Slavi, lituanii au conservat mai mult puritatea rasei, a limbii, a cântecelor, şi a artelor plastice. Ori, se pune întrebarea: cum de arta baltică nu prezintă acelaşi aspect ca şi aceea a slavilor de nord?! Cum de, despărţită de popoarele sub­carpatice prin bariera cehilor, polonilor, ruşilor, totuşi această artă se înrudeşte aşa de mult cu arta românească?!
Fără să am pretenţia să dau un răspuns – care azi, când problema artei poporale este încă numai la începutul studiului de a fi rezolvată, ar fi prea pripit – totuşi nu pot să nu amintesc unele detalii semnificative care, dacă nu pot dovedi mai mult, arată totuşi cu destulă probabilitate că dintre cele două drumuri mai sus menţionate, aceste popoare baltice l­au făcut pe acela ce duce peste ţara noastră, pe aci a adus cu sine o idiomă, care dintre toate limbile vii ale Europei se apropie mai mult de cea sanscrită.
Arta poporală lituano­letonă de azi se mişcă aproape în aceleaşi cadre ca şi în era preistorică. De fapt săpăturile arheologice făcute în ţinuturile baltice, în decursul cărora s­a scos la iveală mult material din epoca neolitică şi a bronzului, dovedesc pe deplin că arta acestor popoare n­a evoluat, decât foarte puţin încât ea poate fi luată drept model de comparaţie în reconstituirea formelor de artă preistorică – tot aşa ca şi a noastră – îndeosebi atunci când e vorba de culoare şi de aplicare.
Obiectele scoase din mormintele vechilor prusieni şi lituani se aseamănă surprinzător cu cele găsite în staţiunile preistorice din Asia­Mică şi Balcani.
Stela funerară a lituanilor, care dupa încreştinarea lor, ia forma de troiţă, este aproape identică cu aceea a dacilor, împodobită cu motive geometrice combinate din drepte şi curbe.
Motivele înşirate cu predilecţie pe aceste cruci, iar în al doilea pe toate obiectele de lemn, sunt: greca, cercul, împletitura, încrucişarea, soarele, luna, stelele, şarpele şi paserea, tot aşa ca şi pe obiectele găsite în insula Cipru, la Troia, în Capadocia şi Asia Mică şi Dacia. Se mai adaugă apoi cercul împărţit în 6 părţi prin trei bare transversale, semicercul şi dinţii de ferestrău, motive frecvente mai cu seamă primele două, în Dacia.
Ornamente stilizate împrumutate din lumea vegetală sunt foarte frecvente în arta poporală lituană de azi: acestea au fost împrumutate de la slavi. Dintre flori mai frecvente este tulipanul, însă şi acesta stilizat în linii drepte încât de multe ori abia se mai recunoaşte.
Lumea animală, afară de şarpele sacru şi de paserea care prin cântecul său îndulceşte somnul de veci, nu este reprezentată deloc. Un alt moment interesant în arta poporului lituan este aplicarea foarte frecventă a clopoţeilor îndeosebi la extremităţile ştreşinelor ediculelor funerare şi ale caselor. Cândva vor fi fost clopoţei adevăraţi, azi însă au luat forma de chenar tăiat cu ferestrăul în scândura ştreşinei. Acest uz, care ne aduce aminte de cultul Dodonei, se leaga oare de obiceiul dacilor de a lega clopoţei la gâtul boilor?
Am amintit aci câteva din semnele mai caracteristice ale legăturii dintre Ţările Baltice şi părţile noastre, semne care împreună cu altele ne arată calea pe care au străbătut­o aceste popoare venind din Orient trecând prin Asia Mică, în Balcani, în Turcia şi de aci înspre Nord.
În poezia poporală lituană, foarte des se vorbeşte de Dunăre. De unde şi până unde??Dacă acest popor ar fi urmat drumul exodului spre Nord–unde negreşit şi­ar fi însuşit ceva din arta popoarelor mongolice–nu avea cum să­i rămână în amintire un râu pe care nu l­a văzut niciodată şi în acest caz s­ar vorbi despre Wolga sau despre alt râu dacă l­ar fi traversat sau de­a lungul căruia ar fi trecut. Tot aşa de puţin probabil e că amintirea Dunării să dateze din sec. XIV–XV, când Marele Ducat al Lituaniei se întindea până la Marea Neagră, căci cu toate că în acel timp ostaşi lituani vor fi fost destui în trecere prin Moldova sau Muntenia (chiar istoria ne arată numele a doi voievozi români de origine lituană: Lituvoi şi Jurg Curiatovicius) totuşi timpul a fost prea scurt ca acest element atât de straniu în poezia unui popor nordic să fi putut trece aşa de trainic în tradiţia poporală.
Şi ca tip fizic, lituanii, îndeosebi cei din sud, se deosebesc de slavi şi de germani. Mai scunzi decât ruşii, se găsesc între ei în număr considerabil, tipuri cu totul brune, cu ochii negri şi părul castaniu închis. (…)

din volumul Studii și articole se artă, Ioachim Miloia, îngrijitor ediție Aurel Turcuș, Editura Excelsior Art, 2007

Incursiune în literatura dialectală

Odiseea deportării / 3

Odiseea deportării / 2

Odiseea deportării / episodul 1

Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş – Ocrotitorul Banatului

Timişoara între Paradigmă şi Parabolă / Poetica aeroportului

Corina Victoria Sein, autor

Clădirile Aeroportului se conturează vag în ceaţă. La poarta dinspre oraş s-au oprit câteva autocare. Dincolo de clădiri se ghicesc pistele lungi din beton. În stânga se înalţă, ca o clopotniţă misterioasă, turnul de control, iar, de acolo, se deschide nemărginit universul.
Sunt primele zile calde ale unei primăveri întârziate. Văzduhul e străveziu, jilav încă de ploile stăruitoare ce-au urmat, vreme de lungi săptămâni, ultimei zăpezi. Pe alocuri, în spaţiile verzi, încep să fluture, ca nişte braţe de copii, tufe de trandafir.
În liniştea calmă a dimineţii se aude din ce în ce mai insistent bătaia motoarelor. Călătorii, aflaţi încă la intrarea în aeroport, ascultă atenţi. Un şuierat ascuţit se contopeşte şi întregeşte, în acelaşi timp, silueta unui avion militar, ridicat de pe o pistă din apropiere cu iuţeală de fulger, lăsând în urmă o dâră lipsită de culoare ce dislocă norii leneşi. Cineva remarcă:
– Avem noroc, ceaţa se ridică.
În sala de aşteptare mai toate scaunele sunt ocupate. Uşor dezorientaţi, cei care abia au intrat caută un loc unde să depună bagajele. Un singur ghişeu părea pregătit să primească călătorii. În spatele lui, pe un scaun înalt, o tânără, elegantă în uniforma ei, zâmbeşte. Deasupra geamului, pe un carton alb scrie cu litere albastre: Zborul Y-2.
Mă gândesc la călătoriile ce le-am făcut de-a lungul anilor şi-mi imaginez drumurile, pe care am tot umblat, înfăşurate pe un ghem uriaş. Acestui ghem, oricât m-aş strădui, nu-i voi găsi capătul. Am însă înmagazinate undeva, într-un colţ al memoriei, privelişti, scene văzute cândva, figuri de oameni ce se suprapun, adunându-se în amintiri ca un teanc de cărţi deschise la întâmplare. Încerc să le pun în ordine. E greu, aproape imposibil. Însă, pe neaşteptate, o uşă se deschide şi, paginile uneia dintre cărţi, animate de un curent de aer, sunt răsfoite de o mână nevăzută. Urmăresc zbaterea lor şi imaginile venite spre mine se ordonează de la sine: multe chipuri, un colţ de stradă, o imagine de pădure, privite din mersul autobuzului. Claritatea lor este aproape nefirească. Nu mi-e greu să le plasez într-un spaţiu şi să le dau un nume: Timişoara. Aşa cum era pe atunci, când am devenit cetăţean al ei. Încă de atunci am iubit Timişoara ca pe un bărbat, ca pe prima dragoste. Dar nesigură şi sperioasă cum eram, teama era pe măsură. Transportată pe neaşteptate în trecut, revăd case în care am locuit, şcoli, parcuri, lăcaşe spirituale, frânturi dintr-o veche cetate de apărare ce, nu de mult, traversa oraşul. Ceea ce simt este o stare de fericire pe care o credeam stinsă, amintindu-mi de zile în care căutam acea fericire, ce nu poate fi atinsă … Poate că ar trebui să-mi descriu tinereţea, cât timp mai pot încă să o ating. Nu vreau să înec imagini prea clare într-o lumină difuză, făcute din cuvinte imprecise …

În sfârşit, suntem în avion.
Zvâcnitura de pe pista de beton direct spre cerul de un colorit nedefinit în această dimineaţă trece aproape nesesizată. Un ocol larg deasupra oraşului; apa întunecată a Begăi, pe care se întrec câteva ambarcaţiuni, semnalează Baza Sportivă nautică; geometriile clădirilor din cartierul rezidenţial; dincolo, dar şi între toate acestea, marile poduri ale Timişoarei. Realităţi complexe. Încerc să observ, în primul rând, aspectele pitoreşti, cele care-mi atrag imediat privirea, dar sunt chemată să descopăr unele fapte cu adevărat importante, să le înţeleg pe deplin semnificaţia şi, nu mai puţin, resorturile complicate care le-au produs, să mă las sedusă de semnificaţiile cuprinse în mărunţişurile risipite pretutindeni.

Împrejurările acestei călătorii sunt diferite de drumurile mele anterioare. Se năştea tentaţia comparaţiei.

Suntem în anul de graţie 1990, abia de câteva zeci de zile Timişoara a reînvăţat să strălucească, iar timişorenii ştiu din nou sî zâmbească

Corina Victoria Sein

Timişoara între Paradigmă şi Parabolă, Editura Excelsior Art

 http://www.excelsiorart.ro/carte/timisoara-intre-paradigma-si-parabola.html