Şi dragostea ucide / Dragoş şi Gloria


RITUAL IN ABSENTA 10

(…)

Câteva zile mai târziu. Mihai Orleanu se pregătea să plece. Treburi urgente îl chemau fără întârziere acasă. Şi pentru că scena din dimineaţa aceea mohorâtă nu se mai repetase, Ivona se simţea în largul ei şi la adăpost. Îşi îngăduia să abordeze un ton prietenos şi cochet. Luându-şi rămas bun. Îl întrebă:
– Ţii tot atât de mult la plictiseala dumitale?
– Nu! Ţin numai la dumneata! M-am îndrăgostit…
Din nou acel sentiment ciudat, prea puţin furtunos, dar tenace, un fel de dorinţă agresivă, o stăpânea pe Ivona, obligând-o să recunoască în sinea ei că răspunzând avansurilor lui Mihai n-ar fi fost chiar cel mai rău şi necugetat lucru din toate câte i s-ar fi putut întâmpla, doar că totul era o complicaţie sigură, iar planul, în ansamblul lui, părea să aibă ceva rigid şi stupid.
(…)
La vila „Narcisa” se dă o petrecere. Eşte ziua de naştere a lui Dragoş
Ivona se află tot pe terasă, loc unde se simte bine, loc potrivit pentru meditaţie. Aşa cum stătea aproape izolată, ai fi crezut că e pierdută în hăţişul unei mulţumiri de dincolo de cuvinte. În realitate, gândurile ei luau forme concrete în recapitularea calmă, lucidă a întâmplărilor petrecute recent sau mai puţin recent.
Anii şi evenimentele erau parcă adunate în oboseala şi apatia ce marcau chipul palid al lui Dragoş, a cărui privire grăbită trecea de la un oaspete la altul pentru a se opri în final pe chipul enigmaticei Gloria, fermecătoarea şi imprevizibila lui prietenă.
Ivona ştia că mintea şi inima fratelui său sunt împărţite între un puternic şi real sentiment de dragoste şi teama de a nu deveni ridicol prin îngăduinţa cu care trata micile, dar prea frecventele, escapade ale iubitei lui. Această luptă interioară îi dădea aerul unui bărbat ce se găsea în grea cumpănă. Se hotărî să-i schimbe gândul. Auzindu-şi numele strigat de sora lui, Dragoş părăsi repede grupul şi urcă treptele terasei.
– Pentru un sărbătorit nu pari prea fericit. Suferi?
– Nici o problemă.
Îşi surâd unul celuilalt. Un surâs convenţional. Lui Dragoş nu-i stă în fire să se plângă sau să se confeseze. Cu atât mai mult n-ar face-o în faţa Ivonei care continua să-l intimideze cu felul ei de fi: degajat, cordial, dar glacial.
– Dragoş, noi nu prea ne-am înţeles ca fraţii, cum se spune. Amândoi am suferit însă mult în ultimii ani, destinele noastre, până la un punct, se aseamănă. Pe amândoi ne-a pus viaţa la încercare. Eu mărturisesc că am obosit. În seara aceasta, după ce vor pleca oaspeţii, am să-ţi dezvălui planul meu pentru viitor… Poate mă căsătoresc…
Dragoş o întrerupse:
– Ivona, unul dintre noi trebuie să rămână… în clipa aceea auzi dialogul care avea loc între Gloria şi doctorul David. Se retrase în umbra coloanelor albe ce susţineau stâlpii terasei.
Ivona îl urmări cu privirea şi, văzându-i chipul crispat, zise:
– Mi se pare că nu te simţi în largul tău, parcă am mai făcut observaţia asta, iartă-mă, mă repet, freamătul vieţii nu te mai stimulează?
Dragoş sesiză ironia. Simţea cum fierbe în disperarea, dispreţul şi resemnarea. Singura lui dorinţă era de a se face nevăzut. Se întoarse cu faţa spre locul unde o ştia, dar pe terasă nu mai era nimeni.
Foarte aproape de el, la câţiva metri mai jos, Gloria, agăţată de gâtul doctorului David, întreba provocatoare:
– Eşti în căutarea destinului? Ar fi comic, pentru că destinul nu poate fi căutat.
– Da, răspunse medicul, s-ar părea că mă zbat într-o stare de confuzie…
Gloria se depărtă puţin şi replica pe un ton cochet:
– Evident!
Dragoş o văzu, alături de însoţitorul ei, traversând aleea principală a parcului.
– Gloria este o femeie admirabilă, dar are o fire simplă, un suflet care nu înţelege complicaţiile, cu atât mai puţin ar putea deveni conştientă de ceea ce face. E, în felul ei, originală, este alcătuită altfel decât noi… poate că nu discerne binele de rău, sau, pentru ea binele este cu totul altceva decât ceea ce credem noi… Cochetează? Ei, şi ce? Aşa o fi firesc.
Ivona apăruse lângă el aşa cum dispăruse, pe neaşteptate. Vorbea rar, fără intonaţii, ca şi cum reflecţiile ei ar fi fost nişte gânduri rostite cu voce tare. Şi parcă pentru a confirma acest lucru, se întoarse şi coborî treptele terasei.
Dragoş, deşi nu era un bărbat slab, fu cuprins de o impresie penibilă de părăsire. Plecarea Ivonei îi provocă o tulburare nedorită. Înciudat, se trânti într-un jilţ de răchită.
Era cald, o căldură prevestitoare de furtună de primăvară. Făcu un efort şi-şi adună gândurile ajunse la unele concluzii logice, absolut coerente şi în acord cu situaţia în care se găsea, însă merse şi mai departe: „Ceva îngrozitor, fatal pluteşte în aer, aici şi aiurea…”
Acest sentiment nu era nou. Îl mai încercase într-o noapte, cu aproape un an şi ceva în urmă, când îi bătuse în uşă Carina Volonski.
Carina venise la Bucureşti pentru a susţine câteva concerte. Mihai Orleanu i-a prezentat-o. Între ei se legase o prietenie durabilă. Carina era evreică şi trăia în Polonia. Pianistă deosebit de înzestrată, cucerise simpatia bucureştenilor. Mulţi ar fi vrut să bată la uşa lor, dar ea, în acea noapte, bătuse la uşa lui Dragoş. Intrase în camera lui, pregătită pentru călătorie, cu geamantanul în mână.
S-a aşezat pe pat şi a povestit că primise veşti de-acasă, veşti rele. Sora ei mai mică. Leonora, singura ei rudă, imobilizată într-un scaun cu rotile, urmare tragică a unui accident de automobil, o implora să se întoarcă. Se întâmplase ceva cumplit acasă. Ea nu putea să rămână la adăpost, în vreme ce deasupra capului Leonorei stătea gata să cadă fulgerul morţii. Şi a plecat. După câteva zile Dragoş a primit o scrisoare. „Prietene, cineva a deschis porţile infernului şi forţele răului dau năvală peste noi. Eu şi Eleonora am ajuns la Paris. După ce o internez într-un sanatoriu, o să încerc să onorez contractele încheiate, deşi nu mai cred în nimic… Iartă-mă, nu pot să scriu despre lucruri drăguţe… Să nu crezi că am fost întotdeauna sceptică, fatalistă. Când eram la Bucureşti, viaţa mi se părea frumoasă, sigură, desfăşurându-se într-un ritm uniform… ar fi trebuit să am în vedere, toţi ar trebui să avem în vedere, neprevăzutul. El, neprevăzutul, se poate numi: cataclism, accident, război. Dragul meu prieten, roagă-te lui Dumnezeu să nu se întindă şi peste patria ta…
– Dau un bănuţ pentru gândul tău.
Dragoş tresări, Ivona era din nou lângă el.
– Surioară, întotdeauna, dar mai ales la timp, îmi arunci colacul de salvare. Recunosc, gândul meu era unul trist, trist, teribil de periculos…
– Sper să nu fi fost unul morbid.
– Ba da. chiar mai rău: războiul… . Ivona îl prinse de braţ şi-l conduse spre o alee dosnică. (…)

fragment din romanul Și dragostea ucide, Corina Victoria Sein, Editura Excelsior Art

Anunțuri

POVESTEA NOASTRĂ DE DRAGOSTE


 

Această prezentare necesită JavaScript.

Povestea noastră de dragoste
A fost ca un joc de copii,
Aşa a fost, aşa va fi,
Şi jocul dragostei nu va muri.

Povestea noastră de dragoste a fost
Ca un pom cu fructe uscate,
Aşa a fost, aşa va fi,
Şi jocul dragostei nu va muri.

Povestea dragostei noastre
A fost ca un cântec de sirene,
Auzit doar de Ulise.

Povestea dragostei noastre
A fost o flacără vie,
Stinsă la timp de
Îngerii noştri păzitori

Cât timp pământul va-nflori
Şi jocul dragostei va fi
Un joc de doi copii de-o seamă
Ce lasă-n urma lor o dramă!

din volumul M-am îndrăgostit de Mona Lisa, Emil Șain, 2012

In Memoriam – Emil Şain


Corina Victoria Sein

Consider că fiecare dintre noi avem datorie morală de a omagia şi a lăsa cât mai multe mărturii scrise despre scriitorii care au construit şi ne-au lăsat moştenire o operă literară.
Scriitorul Emil Şain, prin opera şi viaţa domniei sale, oferă un vast material pentru alcătuirea unei monografii. Nu ne propunem să alcătuim o monografie clasică, interpretativă. Oricât de diversă ar fi metodologia pe care ne-am propune să o abordăm, datorită focalizării asupra textelor şi biografiei scriitorului, lucrarea ar fi construită pe capitole introductive sau simple tabele cronologice. Dar, personalitatea lui Emil Şain fiind una complexă şi complicată în acelaşi timp, am ales să abordăm o monografie tip „viaţa şi opera”, componente bine definite şi la fel de importante.

Emil Şain a debutat editorial în 1987 cu volumul de schiţe umoristice „Relaxare”, publicată la Ed. Eminescu din Bucureşti, urmat de multe alte titluri ce surprind cititorul printr-un umor zglobiu, dar şi printr-un romantism galant.
Menestrelul zâmbetelor”, cum era numit Emil Şain, a semnat, de-a lungul deceniilor, câteva zeci de apariţii editoriale. A scris piese de teatru pentru copii şi şcolari, dintre care Voinicul Voinicilor a fost pusă în scenă la „Teatrul de Păpuşi Merlin Timişoara” de către regretatul actor şi regizor Horia Ionescu.
Era membru al Uniunii Scriitorilor din România.
În anul 1990 fondează revista de satiră şi umor „Pardon”, Timişoara.
În acelaşi an se alătură colectivului redacţional al editurii Excelsior Art, unde activează până în 11 decembrie 2012.
Pentru bogata activitate cultural-artistică şi literară pe care a desfăşurat-o de-a lungul vremii, Emil Şain a primit numeroase distincţii naţionale, între care medalia Meritul Cultural, 1983, iar în anul 2007, Primăria Municipiului Timişoara i-a acordat Diploma de excelenţă pentru promovarea imaginii Timişoarei în lume.
S-a stins din viaţă la Timişoara, în ziua de 11 decembrie 2012, după o grea suferinţă, pe care a îndurat-o cu răbdare, continuând să scrie până aproape de ultima clipă.

Monografia Emil Şain – Far între malurile timpului, proiect editorial iniţiat de Fundaţia Culturală „Genesa” şi Editura Excelsior Art, a fost finalizat. Monografia cuprinde şi un volume de versuri (postume) scrise de Emil Şain în perioada septembrie – decembrie 2012, intitulat Lacrima mării. Din acest volum, am ales, pentru astăzi, poemul care dă titlul volumului –  Lacrima mării.

Emil Şain

Doamne,
tare-mi vine câteodată
să arunc cu şapca roată,
să ajungă sus la stele
de dorul iubitei mele.

Doamne,
tare-mi vine ca să strig,
nu de foame ori de frig,
strig cu suflet ne-mpăcat
că iubita a plecat.

A plecat în larg să-noate
cu gândul că poate-poate
vor veni valuri – şuvoi
şi-o aduc la mal ′napoi.

Însă un val blestemat
a tunat şi-a fulgerat,
a înfăşurat-o tare
şi a dispărut în mare.

Trist şi abătut la mal
stau şi-aştept un mic semnal
de la valul blestemat
ce iubirea mi-a luat.

Eu la mal fără speranţă,
la kilometri distanţă
stau şi tot privesc în ceaţă,
fără niciun chef de viaţă.

Eu privind în largul zării,
ea-n adâncurile mării,
fiecare suferim,
ca zăpada ne topim.

Tare-mi vine câteodată
să arunc cu şapca roată,
să ajungă pân′ la stele
de dorul iubitei mele.

În locul unde-a dispărut,
pe cerul mării-a apărut
un curcubeu în trei culori
să lumineze marii nori.

Şi cerul plânge după ea,
că a fost mândră ca o stea.
Pentru ea şi peste zare
vărs o lacrimă în mare.

O, iubito, ochii tăi
se joacă peştii cu ei,
părul tău cel mătăsos
se scaldă în val spumos.

Inima-mi de dor se frânge,
şi se spulberă şi plânge,
plânge malul, plânge cerul,
plâng şi norii, curcubeul…

Plânge valul nemilos
că mi-a luat ce-aveam frumos,
plâng şi nopţile senine,
plânge liniştea din mine.

Sora mea, Anna


ad3

(…)

– Te-ai trezit?
Întrebarea mamei este formală; nu este susţinută de acel zâmbet stimulator, ocrotitor, promiţător cu care mă întâmpina în fiecare dimineaţă.
Mă simt părăsită, neajutorată, derutată. De parcă, dintr-o dată, cineva a înălţat pragurile, a zăvorât uşile, lăsându-mă în afara spaţiului, a timpului.
Un obstacol, oricare ar fi el, o uşă trântită în faţă, nu sunt suficiente pentru a mă ţine departe de desfăşurarea evenimentelor ce urmează să se producă de-a lungul zilei ce nu are un debut prea promiţător, dar nici dezastruos. Tot ceea ce trebuie să fac este relativ simplu: să înţeleg de ce mama, în astă dimineaţă, are un aer atât de obosit, încât pare îmbătrânită peste noapte.
Nici nu trebuie să-mi bat capul prea mult pentru a ghici pricina.
Mama are toate motivele din lume să considere ziua de astăzi ca fiind cea mai neagră zi din viaţa ei: Anna îşi ia zborul.
Nimic nou, nimic spectaculos.
Acest lucru îl ştim cu toţii de câteva luni.
Am convenit că Anna este majoră, că îşi doreşte o oarecare intimitate, că are dreptul să aleagă locul unde să se culce seara, să se trezească dimineaţa şi să spună: „Sunt acasă la mine!”
Atunci, care să fie sursa nemulţumirii mamei? Starea ei de proastă dispoziţie să se fi instalat sub presiunea unei forme de egoism, de gelozie mascată?
Categoric, nu!
Ştiu asta pentru că am fost martoră, din când în când participantă activă, de partea mamei, la lungi, plicticoase şi uneori violente confruntări cu sora mea, încercând să amânăm spre toamnă plecarea Annei din casa părintească. La un moment dat, am avut impresia că am câştigat o mică bătălie: Anna ne-a promis că se va muta după ce divorţul părinţilor noştri se va fi pronunţat.
Dar ce a făcut ea?
Ieri, la prânz, ne-a anunţat scurt şi sec decizia sa: „Mâine mă mut în casa mea.”
Şi eu şi mama am înţeles că o eventuală împotrivire ar fi inutilă.
Nici o clipă nu mi-a trecut, însă, prin minte, posibilitatea că vestea va face ravagii asupra stării psihice a mamei.
Nu pot să nu mă întreb: de ce Anna calcă în picioare promisiunea făcută?
De îndată ce o văd, o să-i cer explicaţii.
Să cer explicaţii?
Se vede că, aşa cum spune mama, am un prea dezvoltat spirit juridic.
Obiceiul de a contabiliza, de a monitoriza acţiunile celorlalţi, de a încheia cu mine însămi tot felul de contracte, de înţelegeri pe care, culmea nebuniei, le şi respect, mă situează într-o poziţie de unde atenţionez, alteori ameninţ: ia seama, amice, eşti pe cale să uiţi promisiunea făcută, caz în care, pe viitor, cuvântul tău nu mai are valoare. Sau, atunci când sunt în dezacord cu ideile cuiva, spun: eu n-am să fac niciodată aşa ceva!
Oare?
La urma urmei, a te ţine de cuvânt este atât de important?
Să presupunem că eu, la un moment dat, am fost de acord cu spusa cuiva, că am promis să-i susţin ideea, dar, a doua zi, descopăr sensuri ce depăşesc limitele morale ale angajamentului, fapt care mă plasează în postura ingrată de a reevalua situaţia, de a măsura în alt mod consecinţele.
Ce ar trebui să fac, cum ar trebui să ies dintr-o astfel de situaţie?
Dacă-mi respect promisiunea, intru în dezacord cu mine însămi şi, în consecinţă, accept să rămân la gradul de înţelegere pe care îl dezvoltam atunci când am răspuns: da, îmi voi ţine cuvântul.
Dacă procedez în conformitate cu ceea ce-mi dictează conştiinţa evolută, ca să zic aşa, prin noi acumulări de informaţii, risc să pierd respectul celui care a contat pe angajamentul meu…

– Ai vreun motiv să rămâi înţepenită în mijlocul încăperii? mă ia la rost Anna, care coboară din camera ei, trăgând după sine un geamantan.
– Am… o problemă de conştiinţă…
– Nu mai spune! Cu ce se mănâncă aşa ceva?
– Cu garnitură de bun simţ.
– Sărăcuţa de tine. Eşti chiar atât de disperată?
– Mai mult decât crezi! Iar cauza eşti tu!
– Asta-i menirea surorilor mai mari: să genereze subiecte de meditaţie.
– Am să învăţ să trăiesc cu asta… Anna, trebuie să te întreb ceva.
– Da?
– Ce înseamnă pentru tine familia?
Anna îşi lasă capul spre umărul stâng, apoi întreabă:
– Care familie?
Tonul cu care rostise întrebarea nu era ironic, era îndurerat. Ochii îşi schimbaseră culoarea, expresia: de la nuanţa caldă a alunei spre negru adânc, frământat de mişcări haotice, nehotărâte, ca şi cum spaţiul de dincolo de pleoape nu mai era suficient pentru desfăşurarea exploziei de sentimente ce nu mai pot să fie controlate.
Cunosc acest mic truc, cu care sora mea caută să scape de întrebările incomode. Sunt gata să renunţ, dar îmi amintesc de tristeţea distrugătoare ce pare să se fi stabilit pentru multă vreme pe chipul mamei şi întreb:
– Tu te înţelegi? Te vezi? Sigur că da, numai că imaginea pe care mintea ta o proiectează este una contrafăcută, exact cea care îţi este favorabilă. Te crezi superioară prin tot ce faci, de aici aerul unic şi glorios…
– Deea, eşti obositoare. Spune ce ai de spus! mă somează Anna.
Sunt atât de surprinsă de reacţia neaşteptată a ei, încât amuţesc pentru o clipă. Îmi revin de îndată ce intervine mama:
– Deea, cere-ţi imediat scuze! îmi porunceşte mama. (…)

Mama este de fiecare dată de partea Annei. M-am obişnuit cu asta şi aproape că nu-mi mai fac probleme. Cu toate acestea, nu-mi pică bine. Nu este vorba de nu ştiu ce frustrări sau de gelozie. Într-o oarecare măsură înţeleg grija exagerată de care sora mea are parte: este extrem de sensibilă, de vulnerabilă, iar familia trebuie să-i asigure siguranţa de care are nevoie. Dacă Anna profită, bravo ei!
Bravo şi mie!
Pentru un zâmbet al mamei sunt gata să flutur steagul alb.
Aşa fac şi acum. Întind mâna spre sora mea şi o întreb:
– Facem pace?
Câteva clipe, Anna se uită la mine de sus, cu superioritate şi dispreţ.
Îmi doresc să am puteri paranormale cu ajutorul cărora să-i transmit ce mult înseamnă ea pentru mine, să o fac să înţeleagă ceea ce se pare că nu a înţeles, sau refuză să înţeleagă: are o mulţime de obligaţii faţă de toată lumea, dar cele cărora trebuie să le acorde prioritate sunt cele ce şi le datorează sieşi.
Spre binele ei şi pentru liniştea mea, aş sfătui-o să înceapă cu o cercetare obiectivă asupra propriei persoane, pentru a se cunoaşte cu adevărat.
Oricât ar părea de absurd, sora mea nu ştie cine este, ce calităţi, ce handicapuri are. A aflat de la alţii că este frumoasă, inteligentă şi că simpla ei prezenţă acţionează asupra celorlalţi ca un balsam.
Din păcate, aşezarea timpurie pe piedestal a învăluit-o cu poleiala ieftină a succesului facil, acela pentru care nu plăteşti nimic, iar el, perversul, s-a răzbunat cum a ştiut mai bune: exacerbându-i orgoliul, sădindu-i în minte culturi imense de îndoială, nesiguranţă, neîncredere în propriile ei puteri.
Aş vrea să-i mai transmit că eu, sora ei, părinţii noştri şi câţiva prieteni adevăraţi suntem îngrijoraţi şi suferim pentru că memoria ei, înzestrată cu iscusinţa unui grădinar japonez, alege şi compune buchete de flori efemere, în detrimentul abordării realului, a cotidianului, a vieţii adevărate. Nu ar trebui să fie aşa pentru că ea se bucură de o sănătate fizică fără cusur; nu i-ar fi greu să trăiască în cotidian, activ. Din păcate, preocupările Annei sunt altele: ea îşi poartă frumuseţea cu un sentiment religios de certitudine şi precauţie. Nimic rău, dar eu nu cred că e suficient.
Majoritatea cunoscuţilor o consideră extrem de frumoasă, dar există şi dintre cei ce n-o plac necondiţionat. Cei din a doua categorie îi reproşează neputinţa de a depăşi vârsta afectării şi a seducţiei studiate.
Viaţa Annei, dacă se va desfăşura în continuare între aceşti parametri, riscă să rămână la fel de furtunoasă, dar anostă; admirată şi adulată, căutată pentru frumuseţea şi pentru replica ei spontană, inteligentă, spumoasă, dar nebăgată în seamă atunci când jocul depăşeşte graniţa divertismentului.

Pe neaşteptate, Anna zâmbeşte şi spune:
– Deea, dau un bănuţ pe gândurile tale…
Mă surprinde plăcut.
– Fii atentă: „Există gânduri care vin lăsându-se cu picioruşe de porumbiţă şi care aduc furtuna.”
– Nu eşti prea tânără pentru a cita din Nietzsche?
– Nu, dacă accepţi ideea că viaţa este scurtă…

fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria sein, 2008

După concert / Mirela 6


Mirela 6

(…) Un bărbat se îndreaptă cu paşi hotărâţi spre ea. Cineva deschise un geam şi aerul de afară transporta un vânt plăcut de iarnă. În răstimpuri, o aromă de cafea răzbătea peste mirosul cu iz acru de fum de ţigară. Bărbatul era înalt, zvelt şi se oprise în faţa ei. Statura, trăsăturile, privirea se cereau luate în seamă şi admirate.
– Aveţi nevoie de un bilet?
Îi văzu uniforma de aviator, zâmbetul îndatoritor, ochii imenşi care erau atât de luminaţi încât ea nu le defini culoarea. Se grăbi să răspundă:
– Mulţumesc! N-am unde să mă duc… am venit…”
Privirea i se oprise pe mâinile aviatorului. Erau delicate şi incredibil de albe.
– Ştiţi, de acolo de sus, bărbatul făcu semn cu capul spre balcon, îmi păreaţi neajutorată, încurcată. Mă gândeam că…
Mirela îi sfâşie obrazul cu o privire crâncen de întunecată:
– V-aţi înşelat. Eram doar meditativă şi mă străduiam să omor timpul!
Să ne unim forţele şi să-l atacăm împreună. M-am întors dintr-o cursă uşoară şi am o poftă nebună să petrec cu o fată frumoasă… Or eşti bună numai de decor?
Mândria-i şopteşte Mirelei să-l trimită la plimbare. Numai că alt simţ, ca un curent potrivnic, o înfruntă şi ea se poticneşte în încrucişarea lor, fiinţa ei rotindu-se într-un torent violent. Avu o bruscă previziune: ea încercând să înainteze, fără zgomot, de-a lungul peretelui, în casa Laurei. Făcu un pas către ieşire.
– Să mergem! dar nu era sigură pe hotărârea ei.
Timpul trecea cu o viteză uluitoare.
*
Mirela sta culcată pe spate într-un pat fără perne, un pat cu aşternut colorat. Lângă ea aviatorul dormea. În somn, trupul lui relaxat părea fragil. Sub fereastră, într-un vas mare, câţiva trandafiri albi răspândeau lumină, linişte şi farmec.
Mirela îşi pune palma fierbinte pe fruntea bărbatului adormit şi se miră cât e de rece. El, fără să-şi ridice pleoapele, îi ia mâna şi o roagă să-l mângâie. Degetele ei sunt neîndemânatice. Bărbatul se vede obligat să le dirijeze în lunecarea lor.
Dintr-un impuls subit, Mirela îşi trage mâna. Şovăie. Să se supere? De ce? Era un miracol să lenevească lângă un bărbat, era un miracol viaţa, tot ce se întâmplase era un miracol. Îşi programă să devină dibace, să se convertească la senzualitate. Temându-se că şi-a impus o dorinţă ce s-ar putea împlini, vru să sară din pat. Se răzgândi. Chiar dacă dorinţa ei era nesinceră, în orice caz era definită. Căutase această legătură omenească şi se cuvenea să observe, să reflecteze cu îndrăzneală la statutul ei de femeie fără experienţă, dar hotărâtă să reziste jocului.
– Va fi mai bine, îţi făgăduiesc…
Fetele de la teatru o considerau o întârziată şi râdeau de ea, dezorganizându-i spiritul de aventură cu lovituri rapide şi decisive, negându-le calităţile fizice şi atribuindu-i însuşiri inventate sub impulsul momentului. Ascultându-le, o cuprindea un soi de răceală şi i se părea că ea este o fiinţă mult mai complicată decât se înfăţişează lumii, că sub acea nepăsare, pretext al nedorinţei, ascundea o sete lacomă de a fi altfel decât celelalte, de putere prin autoncenzurare. În realitate, ea îşi dorea calităţile lumii frivole, cu judecăţi suspendate, şi aştepta să uite că venise acest superb exemplar, viguros, poate şi curajos, dovadă opţiunea lui pentru aviaţie şi total lipsit de calităţi sufleteşti, concluzionase Mirela, şi totuşi, îl prefera. Era ca şi cum ar fi recunoscut că el reprezenta pentru ea spiritul răului, al unui rău salvator. Ce le lipsea acestor clipe pentru a le putea numi clipe de neuitat? Nimic. Ba, dintr-un anumit punct de vedere, depăşiseră toate aşteptările. „E dureros să constaţi că un lucru pe care tot ai amânat să-l faci, îţi aduce atâta plăcere, încât te miri că nu te-ai risipit… în esenţă ce am adăugat existenţei mele? Dacă se numeşte dragoste, am fost o proastă: cine e de vină că frumuseţea ei mi se arată ursuză?”
Aceste gânduri veneau să îngrămădească o parte compactă a trecutului. Vârsta ei de până acum devenise simplă câmpie între vise, spaţiu între pereţii mişcători ai timpului, trecut despărţit de prezent.
Ştia foarte puţine lucruri despre psihologia femeii îndrăgostite, a bărbatului îndrăgostit. Viaţa nu-i oferise modele. Singurul cuplu, cel al părinţilor ei, se dovedise nesuferit de plicticos. Poate că de aici se trage chiar gustul ei pentru aventură. Literatura nu-i era de nici un folos, de altfel, în ultimul timp, se depărtase de obiceiul de a se cufunda în paginile unei cărţi. Poate că vina era a neştiinţei de a selecta ceea ce trebuia citit: romanul foileton făcuse obiectul preocupărilor sale, dar cu fiecare pagină citită i se părea că marchează un punct în favoarea nerealului şi renunţase. Grăbită şi nestatornică, se împotmolea ori de câte ori se voia eliberată de povara formelor impuse. Cu toate golurile în educaţia ei sentimentală, avea conştiinţa clară a izbânzii.
Primele ceasuri ale iubirii ei trecuseră. Încearcă să le adune, dar ele se dovedesc perfide şi se desprind într-o linie aproape rece ameninţând clocotul surd de căldură din înăuntrul ei. Un abia simţit sâmbure de îndoială se rotunjea sub povara unei greutăţi imprecise. După seara petrecută într-o cârciumă oarecare, fusese pregătită să accepte o chemare. În momentul în care el descuia uşa, ea se strecurase sub braţul lui şi-l sărutase apăsat pe gură: „Eu am vrut să vin, să nu-ţi faci mustrări de conştiinţă. Dacă nu mă aduceai tu, veneam singură. Mâine mă poţi alunga, dar noaptea asta… în sfârşit, e ca şi cum te-aş cunoaşte de când lumea şi mi-ar fi fost un dor cumplit de tine… ia-mă, acum, până nu te răzgândeşti”. În graba cu care se oferea, bărbatul sesizase o împletire periculoasă de dorinţă şi de repulsie dar, cum nu era în firea lui să analizeze subtilităţile de cele mai multe ori confecţionate în vorbele partenerelor, îşi descărcase emoţia într-un hohot de râs vulgar: „Fii cuminte! Eşti chiar aşa de nerăbdătoare? Uitându-mă la tine n-aş zice… De, vorba înţeleptului: femeia veşnic necunoscută, iar tu eşti o femeiuşcă pe cinste. Ha, ha, ha… cu mustrările de conştiinţă, las-o baltă, din povestea asta vrei poate să te alegi cu poezia, bănuiesc că de proză te-ai cam săturat…” Temătoare, Mirela era gata să-l întrebe: Bine, dar mă iubeşti? Vorbele i se opriseră în gât.
*
Dimineaţa se arăta aspră, săracă în lumină. Semnele ei treceau greu de perdelele bine trase. Mirelei îi e somn. Îşi zice, în sinea ei, cu un sentiment de uşurare: „Bun, până la urmă am făcut-o cu adevărat, asta zic şi eu realizare… Or fi îngrijoraţi ai mei? Să le dau un telefon? Nu, nu trebuie…”
Bărbatul fuma, păstrând şi el tăcerea, o tăcere bosumflată. În cele din urmă izbucni:
– Ştii că-mi placi? Numai mie mi se putea întâmpla aşa ceva, fiecare cu ghinionul lui… puteai să mă faci atent…
Mirela, cu capul îngropat sub braţ, tăcea. Nu avea de făcut nici un reproş. Se temea doar că, dintr-un minut în altul, va trebui să plece, îi părea rău că vocea bărbatului se oprise ca un ceasornic neîntors la vreme. Se ridică puţin şi întreabă surd, rugător:
„Care e numele tău mic?”
„Nelu.” (…)

fragment din romanul După concert, Corina Victoria Sein, 1986

La ceas de amiază


ratacire

Noaptea
călăuza ce mi-a fost dată
pentru o călătorie
prin mine însămi
îmi îngăduie un strop de odihnă
pe o cruce de drumuri
apoi
dispare.

Privesc spre-nalt
lumină de miere curge

Amiaza

sub boltă
un copac ce stă să cadă
şi
un inel ce-adună ape învolburate…

crucea de drumuri începe
să ardă
copacul absoarbe o tornadă
şi cade
în timp ce-mi aruncă
un mănunchi de drumuri…

mi-e sete de oameni
de iubire
de strălucirea de-o clipă
a inelului dăruit cândva
de Soare
astrului nopţii
veşnic îndrăgostita  Lună.

din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014

După concert / Mirela 3


ad8

(…)

– Aş zice că, văzându-mă, ţi s-au întors toate corăbiile scufundate, o ironizează Laura.
În sfârşit, ai venit!
De ce, în sfârşit? Iar reproş? Fii atentă, eu vin şi plec după bunul meu plac, niciodată pentru alţii, întotdeauna pentru mine. Ia notă, încă o regulă de viaţă impusă de mine prietenilor mei. Aşaz-o lângă cele enumerate în vară, dacă îţi mai aduci aminte. Vii cu noi? Am o casă lângă lac, acolo mergem!
Laura avea un caracter imposibil, dar ştia să domine, ştia ce vrea. Dorea să fie înconjurată de multă lume. Nu alegea. Prieteni, duşmani, profesori, ticăloşi, admiratori. Adunătura să fie cât mai numeroasă şi cât mai diferită. Era nepoata unui poet. Toată opera lui se află risipită prin reviste şi aşteaptă să apară acel critic-istoric literar dispus să adune versurile, să le comenteze, să le valorifice. Pentru acest vis al lui luptă din răsputeri nepoata, dar truda ei nu reuşise încă să-l scoată din anonimat. Poetul, în timpul vieţii, nu fusese chiar un nefericit. Soarta l-a răsplătit pe altă latură. Din banii lui şi din cei de la socri şi-a construit, lângă lac, o casă de vacanţă. O vilişoară cu două nivele, cu gard de peste doi metri, din piatră, cu ziduri durabile, cu uşi din stejar masiv, cu ferestrele mici, cât o palmă, zăbrelite. Încuietori chinezeşti; sisteme de alarmă şi alte dotări tehnice de ultimă modă vegheaseră melancolia creatorului, rămas la un moment dat singur. Pe Laura n-a iubit-o. Era doar mândru că-i seamănă. Frivolă şi nebună. Nebună şi risipitoare. A declarat-o moştenitoarea lui.

***
Cerul era tot mai închis.
Înghesuiţi în două taxiuri, după ce încărcaseră în portbagaj tot ce se putuse cumpăra, Laura şi prietenii ei se îndreptară spre casa de vacanţă. Lacului, acum toamna, îi lipsea acea măreţie liniştitoare şi, mai ales, lipseau ţipetele păsărilor de noapte. Casa: o construcţie ciudată, asimetrică, părea făcută din bucăţele. Mirela o asemui cu un element de decor de un gust îndoielnic. O alee scurtă pornea de la poartă şi se termina în treptele unui antreu care parodia un cerdac ale cărui coloane mari, albe, sugerau o înlănţuire de braţe în penumbra vineţie a nopţii.
Se auzeau zgomotele confuze ale apei, un clipocit prelungit, fragmentat de cântecul nu prea îndepărtat al unor trecători întârziaţi, totul risipindu-se în aer asemeni unei răsfrângeri alburii irizată de ceaţa umedă ce ascundea împrejurimile, ca o haină a anotimpului capricios.
Mirela privi mai atent în lumina becului pe care cineva îl aprinsese, fără să vadă ceva. În ochi simţi un fel de aglomerare de sclipiri argintii, o pânză ce cobora din înalt în văzul ei, dar dincolo de pânză, în spatele vederii ploua. Astfel răsfrângeau gândurile sale atmosfera şi misterul locului.
De ce venise aici? Cine erau ceilalţi?
Laura nu găsise de cuviinţă să facă prezentările. Se vorbea puţin. Nimeni nu se preocupa cu adevărat de cineva sau de ceva. Fiecare era interesat doar de sine. Toţi păreau că ştiu ce au de făcut. Mirela trecu peste încurcătura şi neplăcerea momentului, forţând integrarea în grup cu o simplitate perfect mimată. Renunţă să mai cerceteze interiorul nu se mai miră de tăcerea tovarăşilor ei.
La urma urmei doar o proastă ar lua nepăsarea lor drept ofensă. Acum o oră eram singură şi cea mai nefericită fiinţă. Incapabilă să rămân între oameni. Fugeam de ei şi îi uram… de ce?
Era strigătul inimii ei.
În toată, casa domnea o linişte deplină. Ce avea de făcut o tânără ca ea, într-o adunare care părea că evită orice comunicare? Până şi Laura o uitase. Să cugete? Să se amuze de una singură?
Abia acum observă că bărbaţii, răsturnaţi în fotolii, aveau câte un pahar plin în mână şi păreau mulţumiţi. Numai ea era dezorientă. O pierdută în spaţiu. Nu se simţea bine aici, dar nu voia să se întoarcă la ale ei. Ce o aştepta în locurile prin care trecuse până acum? Nimic. Cel mult conştiinţa că nu-şi găsise încă exact locul. Cu un efort minim, printre noile eu cunoştinţe, n-ar mai fi o exilată. Aventura, chiar ridicolă de-ar fi, acum o atrage. Pentru fiecare există un început.
Se uită roată prin camera-salon. Laura şi celelalte fete dispăruseră. Neliniştită, aproape furioasă, trecu din cameră în cameră, urcă la etaj şi deschise toate uşile… Încăperile erau goale. Prin colţuri sticle golite, triste, dezolante. O singură uşă rămăsese nedeschisă, la capătul culoarului. Apasă pe clanţă. Nu cedează. Împinge cu umărul. De partea cealaltă cineva o ajută şi uşa cedează, o lumină albastră o făcu să clipească, îi rănea ochii. Păşeşte peste prag complet indispusă, cu toate simţurile în stare de alarmă, de parcă venise acolo să oprească mersul destinului. O boare de aer nocturn trecu brusc, abia atingând-o.
Laura o întâmpină într-o năruire de mătăsuri obosite:
Vino să bei ceva!
Mirela îşi mişcă buzele, vrând să refuze.
Pentru ca să ne înţelegem, bea! Nu e frumos să tragi chiulul.
Nu te refuz… Mâna îi tremură când preia paharul. Bea încet, simţind cum se relaxează. Gata. Obosise.
Se aşază pe o pernă. În minte, ca o depănătoare, relua: nu te refuz. Cuvintele îşi pierduseră sensul, le repeta de parcă ar fi învăţat o limbă străină.
Camera era mare, cu tavanul înalt, văruit în alb-murdar. Nici un mobilier în afara unui paravan elegant din mătase purpurie şi a câtorva perne aruncate la întâmplare. Gândurile Mirelei se opresc brusc. În ultimele zece minute nu se întâmplase nimic. Nici un zgomot, în afara celui produs de băutura turnată chiar de ea, în pahar. Teama i se risipise, „Ce viaţă stupidă!” murmură ea, trecând la o altă sticlă. Buna ei dispoziţie creştea proporţional cu numărul paharelor golite. Obiectul analizei se schimbase, ducând-o la o scurtă răzvrătire.
Laura, mă auzi? Fiecare cu norocul lui. Eu am baftă, nu glumă, v-am întâlnit pe voi chiar în momentul în care eram pe punctul de a inaugura, în mine însămi, un mare pustiu, frate nedrept cu ordinea… iar, acum, observ că toată adunătura asta mă tratează ca pe o cretină… vă fac zob îngâmfarea şi experienţa… crai ai cinismului, nu aşteptaţi de la mine mai mult decât de la voi, vă arăt eu…
Tăcu brusc. Aşa cum şi începuse să vorbească.
Prin picul de luciditate neatinsă de alcool, conştiinţa răzvrătirii o duce la disperare. În ochi simte înţepături. Parcă cineva înfige în ei ace, ca într-o perniţă. O vagă dorinţă o încearcă. Ar vrea să asculte muzică sau să se plimbe pe un câmp verde, cu multe albine. Nu se simte prea bine. O caută pe Laura. Vrea să o roage să deschidă fereastra şi să-i dea un pahar cu apă. O descoperi mai repede şi mai aproape decât îşi închipuia, era lângă ea. Îi prinse încheietura mâinii şi o strânse. O strângere fără scăpare. Odată cu efortul pierdu aproape contactul cu realitatea. Gândul îi slăbise. Setea şi încordarea o torturau.
Trecea prin clipe dureroase. La tâmple sângele îi zvâcnea violent. În ochi parcă explodase soarele, mii de steluţe străluceau, un foc de artificii. Laura observă, o prinde şi o scutură cu furie.
Ce-i cu tine? Ai întrecut măsura?
Ca şi cum cineva i-ar fi turnat apă rece pe cap, Mirela se dezmeticeşte.
Nu te supăra, gata! Mi-a trecut. Sunt o proastă şi am darul de a strica orice petrecere. N-o să se mai întâmple, îţi promit.
Vorbea agitat. Ca şi cum s-ar fi temut de o eventuală pauză, reia:
La petrecerea asta nu se întâmplă chiar nimic? Ne îmbătăm în modul cel mai civilizat cu putinţă: femeile singure, bărbaţii aşijderea… Nu mai pot de curiozitate, vreau să văd ce este după paravan, se poate?
Laura o conduce până lângă paravan.
Îndată coborâm în salon şi ţinuta ta nu corespunde. Schimbă-te! Vezi doar că şi noi am făcut-o. Prietenii mei sunt oameni cu pretenţii, eticheta nu e un moft. Alege-ţi o rochie şi fă-te frumoasă.
Docilă, Mirela trecu după paravan. Pe un scaun, mai multe rochii, o trusă de machiaj, o oglindă sprijinită de perete. Alege o rochie din dantelă albastră. Îi venea bine. „Ca să vezi…” îşi zice, şi cu o mişcare bruscă făcu să cadă, cu zgomot, paravanul.
Şi acum? întreabă ea. Laura fredona un cântec.
Şi acum? repetă Mirela cu tonul ridicat, intrigată. Căpătase un curaj vecin cu disperarea.
Ce înseamnă asta? Ce înseamnă? Îţi baţi joc de mine?
De undeva, de la parter, se ridicau zgomote şi voci.
Şi acum? insistă cu încăpăţânare Mirela.
Laura o prinde de braţ.
Coborâm! Îţi place vreunul dintre băieţi?
E important?
Foarte…
De ce?
O condiţie principală a chefurilor mele: cel mai nou venit în casa mea are dreptul să-şi aleagă un partener.
Şi dacă el nu mă vrea?
Îl alung!
Pentru că nu se supune nebuniei noastre?!
Fetiţo, bea! Eşti riscant de trează şi ai o carenţă patologică de imaginaţie, ca să nu mai vorbesc de, umor… (…)

fragment din romanul După Concert, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu, 1986

Inevitabil


sambata2

Am fost
puncte de lumină şi întuneric noi doi
am încercat să pătrundem înţelepciunea
fără a o pricepe în esenţa ei noi doi
rămaşi la graniţa dorinţei
am fost nu îndrăgostiţi ci mesageri…

n-am împărţit ceva adevărat între noi
poate doar liniştea captivă în necuprinsa muzică
niciodată ascultată-mpreună noi doi
am traversat întinderi de mâhnire cu spaime şi
necontrolate fantasme noi doi
rămânem pe drumuri diferite
rostirea noastră-i acum adevărată…

din volumul în curs de apariţie, Capcane, Corina Victoria Sein

 

Şi dragostea ucide / 26 /


PESTERA 2

(…)

Era obişnuit cu modul de a face dragoste al Monei; blând şi duios, dar acum, se trezi pradă unei agresiuni erotice, care, pentru o clipă, îi făcu să încremenească de uimire şi să-i aprindă dorinţele într-un clocot de pasiune. Delirul în care se prăvăliră dură destul pentru ca zorii să-i găsească afundaţi într-un dulce şi meritat somn.
– Regele-mi dă voie să mă ocup de oaspeţi? îl întrebă,  cu un aer maliţios, Mona.
– Dacă îmi juri că o vei face în cu totul alt mod decât te-ai ocupat de mine, îi răspunse Mihai cu deplină sinceritate.
– Fii sigur că nu mă repet niciodată, răspunse ea zâmbind… Poate n-ar fi trebuit să ne lăsam duşi de patimă, suntem adulţi. Însă nu-i mai puţin adevărat că a fost frumos, poate prea frumos.
– O spui de parcă ai hotărât să fi fost pentru ultima dată.
– Ai ghicit.
– Cum vrei, cum doreşti, răspunse Mihai.

În sinea lui era mulţumit. relaţia, reluată cu vreo două luni în urmă, se cerea sever controlată, sau chiar încheiată. Şi asta pentru că afişarea legăturii extraconjugale i-ar fi fost nefavorabilă. Bucureştiul, în aceşti primi ani ai deceniului patru, ca structură morală şi socială, se degradase, devenind tributar prejudecăţilor, semănând, din acest punct de vedere, cu oricare alt târg de provincie. Şi mai era ceva în plus. Era îndrăgostit de Ivona, o iubea, desigur, altfel decât o iubea pe Mona. N-ar vrea cu nici un chip să o piardă. Tremura la gândul că, poate, Ivona, luase o decizie care nu putea să-i fie decât nefavorabilă, iar el era conştient că nu va putea sub nici un chip să schimbe ceva.
– Dumnezeule mare, fă aşa încât s-o găsesc acasă, chiar furioasă. O să-i cer iertare, şi, cu puţin noroc, amândoi o să uităm cearta stupidă.
Se opri la primul oficiu poştal şi ceru oficiantei să-i facă legătura cu Bucureştiul. Ghinion. Linia era deranjată. Se aşeză la volan şi plecă în grabă şi îngrijorat.
Umbrele înserării, tot mai întunecate şi dese, erau spintecate de farurile automobilelor ce se întorceau acasă după ce petrecuseră un sfârşit de săptămână departe de atmosfera tensionată a străzilor capitalei.
Nu-i plăcea să conducă pe drumuri aglomerate, de mai multe ori fu tentat să oprească şi să aştepte câteva ore. Dar, cum era stăpânit de nelinişte, apasă pedala şi în câteva clipe lăsase în urmă şirul de automobile în care fusese prins.
Gândul că ar putea ajunge prea târziu îi sădea tot mai mult nelinişte în suflet: un fel de neastâmpăr care sporea pe măsură ce se apropia de casă.
Cam pe la ora zece, trecu de Băneasa, apoi părăsi şoseaua naţională, apucând-o pe un drum mai scurt, către Piaţa Aviatorilor.
Când maşina intră pe aleea ce ducea spre garaj, făcând să scrâşnească stratul de pietriş mărunt, constată că peronul din faţă strălucea în luminile aprinse, iar pe verandă stătea Ivona.
– Ştiam că nu-ţi place să conduci noaptea. Ţi-ai schimbat obiceiurile?
Mihai răspunse prompt şi cu un ton care se dorea degajat.
– Bun găsit, iubito! Ţi-am simţit lipsa şi, cum n-am mai putut îndura dorul, am riscat.
Se apropie de ea cu pas hotărât şi, fără a-i lăsa timp să-mi manifeste vreo reacţie, o îmbrăţişă şi o sărută  vrând, prin gesturile sale, să-i arate că ciondăneala era de domeniul trecutului şi dată uitării.
Ivona primi efuziunea lui în linişte. Lipsa ei de entuziasm pică neaşteptat de bine: Mihai putea să-şi justifice în faţa propriei conştiinţe escapada şi să arunce toată vina asupra ei.
– Nu prea mă ajuţi să simt că am ajuns acasă, o certă el pe un ton blând, supus.
– E vina mea, recunosc, dar tocmai ţi-am oferit şansa să te aduni.
– Eşti generoasă, dar grija ta e exagerată. Sunt măgulit că mă aşteptai.
– N-am avut alternativă. Mâine dimineaţa, la ora cinci, plec la Cerna. Am vrut să ştii.
Ivona intră în casa. Mihai nu se grăbi s-o urmeze. Era din nou cuprins de acel sentiment că a pierdut ceva esenţial.
Când se hotărî să intre, o găsi pe Ivona în mijlocul salonului. Părea preocupată doar de a trece în revistă mulţimea geamantanelor închise şi rânduite de-a lungul peretelui.
– Daruri? întrebă el mai mult pentru a-şi ascunde neliniştea.
Ivona nu răspunse. Se duse la bar şi-şi turnă un pahar de limonadă.
– Nu. Plec. Credeam că ai înţeles.
– Sigur că am înţeles, ce nu înţeleg sunt bagajele … Ai mai plecat şi altă dată, dar n-ai dus toata casa cu tine…
– Pentru că, de data asta nu plec în vizită, mă întorc acasă, pe termen lung…
– Întotdeauna am spus că acordarea unei pauze, într-o căsnicie, e stimulatoare. Acum, te rog să fii rezonabilă. Îmi cer iertare…

Ivona îl privea cu blâmdeţe, fără să rostească un cuvânt. Era prezentă, dar, ciudat, părea ascunsă de voaluri grele. Mihai trăia un sentiment ciudat: sentimentul că se află în faţa unei furtuni care-i va schimba viaţa pentru totdeauna, o va pierde pe Ivona. sentimentul era atât de puternic încât îl percepea ca pe o durere acută, de nesuportat. Această stare era cumva amplificată de faptul că, privind-o pe cea care îl va părăsi, cu siguranţă, era, în comparaţie cu Mona, mai atrăgătoare, mai femeie şi reuşea să fie senzuală fără a-şi pierde din eleganţă. Mai remarcă o calitate care-i aducea un plus de feminitate: seninătatea, liniştea aşternute pe chip, de parcă nu ea s-ar fi aflat în situaţia de a renunţa la o căsătorie pe care şi-o dorise. Nici urmă de disperare, de ranchiună, de reproş ori de spaimă, aşa cum se întâmplă adesea cu alte femei. Mihai nu se mai sătura privind-o. În sufletul lui era mândru de ea, o adora. În final, îşi suse: Ea, soţia mea, întruchipează imaginea unei vieţi ideale, într-un mediu ce-l depăşeşti pe cel casnic. O să lupt pentru a o aduce din nou lângă mine.

Şi dragostea ucide, roman, Corina Victoria Sein, 1995

Şi dragostea ucide / 22 /


mai6

(…)

Brusc, salonul fu inundat de lumina puternică a becurilor înfipte în braţul candelabrului. Dragoş şi Marina întoarseră capul. Spre ei venea, jovială, Helena.
– Domnule Stanciu, o ţigancă mi-a prezis, acum câteva ceasuri, că astrul care guvernează în zodia mea casa prieteniei se confundă cu cel al dragostei. Şi uite că divinul mi te-a adus în casă!
Helena nu rostea niciodată fraze lungi. În discursul ei făcea pauze calculate, provocându-şi interlocutorul.
Timpul începuse să se scurgă pentru Dragoş cu o viteză năucitoare, făcându-l neîndemânatic, ele parcă ar fi alergat pe o pistă alături de atleţi prea rapizi pentru el. Propriul ritm trecea în obiectele ce-l înconjurau, aşa încât ceaşca de cafea părea că nu se va mai goli niciodată şi Marina se îndepărta înot spre colţul unde pianul, redus la dimensiunile unui pian jucărie, avea un fel de strălucire stinsă.
Îşi dădu seama că aceste serii de mici deformări ale realului îl împiedicau să fie politicos cu Helena.
„Ca-ntr-un coşmar…” fu primul lui gând coerent, „o să trec drept un prost dacă nu reuşesc să articulez ceva… Helena nu trebuie să-şi dea seama că prezenţa ei este inoportună.
– Seducător, zise Helena, făcându-l pe Dragoş să se simtă şi mai stingherit. Şi cum nu-i plăcea să fie pus în situaţii incomode, vorbi, cu un zâmbet firesc, de parcă ar fi aşteptat, pentru a fi fericit, doar ocazia de a o vedea:
– Începusem să cred că am greşit cu ceva, nu mi-aş fi iertat-o…
Helena îl întrerupse:
– Vai, te deplâng, să nu fi existat niciodată în societate, o femeie care să te facă să înţelegi că eşti şi vei fi iertat înainte de a fi greşit? Iertat de toate femeile, dar nu şi de mine… Vina de a te fi găsit în tête-à-tête cu această adorabilă copilă o poţi plăti doar dacă într-o jumătate de oră eşti gata să mă însoţeşti la cazino. Am pierdut mulţi bani în ultima vreme, în noaptea asta simt că mă caută norocul.
– Ei bine, răspunse amabil Dragoş. Sunt deosebit de încântat şi de onorat să te însoţesc.
– Seducător! se alintă Helena şi îi trimise un sărut cu vârful degetelor, după care dispăru prin uşa care dădea în apartamentul ei.
Rămas din nou singur cu Marina. Dragoş îşi exprimă regretul că momentele intime fuseseră atât de neaşteptat întrerupte.
– Nu-mi mai rămâne decât speranţa că vom avea încă multe alte prilejuri să stăm de vorbă.
În salon intră Eugenia. Marina veni spre ea, plutind parcă: o delicată şi adevărată privelişte în rochia ei neagră, cu faţa numai un zâmbet, cu părul castaniu-roşcat strălucind în lumina becurilor puternice.
– Vii tocmai la timp. Am o întâlnire. Sunt deja în întârziere, iar domnul Stanciu o aşteaptă pe Helena…
Eugenia nu era surprinsă de modul agitat în care prietena ei o întâmpinase. Dimpotrivă, părea să fi înţeles esenţialul, iar spiritul de colaborare feminină putea să fie ca un semnal pentru Dragoş care, de la moartea lui Costache Stanciu, nu prea mai avusese nici prilejul şi nici dorinţa să se solidarizeze cu cineva. Cu altă ocazie, micul şi inofensivul complot al fetelor l-ar fi amuzat. Acum, însă, îl întristează: „Să mă fi maturizat într-atât încât să nu mă mai pot prinde în jocul lor”
Abia îi trecu această idee prin cap, când, aproape cu disperare, ca şi cum s-ar fi temut că Marina ar fi putut să dispară pentru totdeauna din viaţa lui, se grăbi să o reţină:
– Marina, pot să te văd mâine?
Urmă o pauză destul de lungă, în timpul căreia tânăra părea să ezite, căutând, probabil, o portiţă prin care să iasă fără a se angaja în vreun fel, iar Dragoş studia silueta ei pusă fericit în evidenţă în aceeaşi măsură de lumina încă puternică şi de prezenţa Eugeniei: un alt gen de frumuseţe, poate mai agresiv, cu linii voluptoase, dar care lui nu-i producea decât o emoţie pur estetică; pe când Marina, numai graţie, delicateţe, prospeţime, îi trezea pasiunea. „Ea, şi prin ea femeia, perpetuează etern tinereţea lumii, făcând să veşnicească acel surâs adus omenirii într-un anumit moment de frumuseţe şi armonie.”
– Nu cred, auzi el vocea Marinei, să ne vedem curând…
– Ce vrei să spui? o întrerupse Eugenia. O să fiţi împreună mai curând decât visaţi. Şi să nu-mi spui, Marina, că nu-ţi saltă inima de bucurie.
– Eugenia, gemu Marina şi se înroşi numaidecât.
– Chérie, nu pot să cred cât de încercată de emoţii poţi să fii! în sfârşit, am făcut o faptă bună: vreau să organizăm un bal în beneficiul refugiaţilor, iar voi doi o să fiţi mâna mea dreaptă.
– Ce puneţi la cale? întrebă curioasă Helena, care tocmai intrase din nou în salon. Vai, cum o să fac faţă concurenţei? Domnule Stanciu, sper că ai rafinament şi înţelepciune şi că o să rămâi în zona mea de influenţă. Bunica mea era o înţeleaptă, îmi spunea: „Nimeni nu poate să fie sublim şi tânăr tot timpul.” Sună a avertisment, nu?
O sărută în treacăt pe Eugenia, rugând-o:
– Încearcă să nu mă urmăreşti, iar eu îţi promit să fiu fericită.
Un surâs ciudat îi lumina faţa sporindu-i farmecul.
– Domnule Stanciu, în timp ce mă făceam frumoasă pentru dumneata, mi-am tot frământat mintea cum să te pedepsesc pentru faptul de a fi întârziat o eternitate la întâlnirea cu mine. Mi-e greu să aleg dintre formele sofisticate ale supliciilor născocite de inchiziţie, mă voi strădui, deci, să fiu originală. Dacă mă gândesc bine, te-am şi condamnat iar ispăşirea pedepsei începe în acest moment: smulgându-te dominaţiei acestor tinere, sau mă înşel?
Dragoş îi sărută mâna şi deschise uşa.
În urma lor răsună râsul zglobiu, incredibil de tineresc al Helenei.
– Chiar ai o întâlnire? întrebă Eugenia scoţându-şi jacheta şi aruncând-o pe măsuţa de sub oglindă. Văzând că răspunsul Marinei întârzia, continuă:
– Ştii că tu şi Dragoş faceţi ceea ce se numeşti o pereche frumoasă?
– Te rog, abia dacă pot face faţă simţămintelor, mi-ai fi de ajutor dacă m-ai îndemna la prudentă, la reţinere…
– Nu, chérie, generaţia noastră nu are dreptul să amâne nimic din ce poate face azi… Mă tem că timpul e foarte grăbit…
– De când eşti prăpăstioasă? Ţi s-a întâmpla ceva rău? Unde e proverbiala şi incredibila ta încredere în viitor?
– S-a sfârşit. Ascultă sfatul meu: dacă-ţi place Dragoş, spune-i.
– Uiţi că ar trebui să mă placă şi el…
– Eşti proastă! E nebun după tine. Stai, nu cumva crezi că Helena încearcă să-l prindă în capcana unei aventuri?
– Ştiu eu… are atâta putere de seducţie şi ştie ce vrea… eu cred că îl vrea pe Dragoş şi îl va avea.
– Nu-l vrea, nu-l va avea… Am să-ţi fac o destăinuire, un secret de familie: Helena îşi trăieşte poate ultimele zile, medicii i-au mai dat cam două luni. Suferă de o boală cumplită, neiertătoare. Ea ştie că e condamnată şi încearcă să trăiască intens. Tot ce putem face pentru ea este să abordăm, un comportament normal, s-o tratăm ca pe un om valid, n-ar suporta compasiunea. Gata, am încins capitolul. Eşti îndrăgostită?
Ochii Marinei, sub puterea tristeţii, deveniseră negrii. Ar fi vrut să nu fi aflat niciodată secretul Helenei, iar întrebarea directă a prietenei sale o punea cu adevărat în încurcătură. Cu toate acestea răspunse:
– Nu sunt pregătită… Şi fără complicaţii viaţa mea e destul de încurcată…
Eugenia ridică din umeri şi ieşi din cameră. Marina se întoarse la pian şi, după ce-şi trecu degetele peste clape, închise capacul.
O senzaţie ciudată o copleşi.
În mod absurd, nu străduia să-şi demonstreze sieşi că nu era îndrăgostită. (…)

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995