3 ( Ad navem Vergilii ) / 4 ( Ad Sestium )


 

 

3 ( Ad navem Vergilii )

Nava cu care Virgiliu o să sosească,
Toate furtunile bine s-o ocolească
Prin puterea zeiţei din Cipru, mare,
Fraţii Elenei, stele strălucitoare;
Să strunească zeul vânt şi furtună
Şi să sufle zefiru adiere bună;
De pe ţărmul atic teafăr revină,
Rogu-te, altfel inima nu mi-e plină.
Amăgitoare marea aştepta în larg,
Nava-i era fragilă sub catarg,
Însă, cu sufletul netulburat de teamă,
Ca de fier sau întreită aramă,
Nu s-a temut de crivăţul ce se luptă
Cu vâjâitul pe zare-n vifor ruptă;
Nici de stelele triste nu i-a fost frică,
Nici de turbatul viscol care ridică
Valuri şi, după voie, le potoleşte:
Pe Adriatica Mare el domneşte.
De ale morţii praguri s-o fi temut
Steiul din Acroceraunia când l-a văzut?!
Urmărise privirea i înţepenită
Monştrii marini prin apa răscolită,
Peştii, marea cu ape răsturnate,
Şi printre ele stâncile blestemate?!
Zeu-nţelept de mult a decis să-ntindă
Glia deoparte şi apa-n Ocean plutindă;
Navele-ncalcă hotarele rânduite
Peste vaduri de apă ne-ngrădite.
Preacurajosul neam omenesc se avântă,
Cu universul tainic se ia la trântă;
Ginta iapetică, în curaju-i mare,
Foc din cer pentru om poate să coboare.
După ce foc din ceruri a venit,
Trudă şi chin pe lume a-nstăpânit;
Grijile noi muritorul împins să poarte,
Însuşi pasu-şi zoreşte către moarte.
S-a avântat Dedal pe adieri uşoare,
Chiar de omul n-avea aripi să zboare;
Hercules trece în forţă şi sub pământ;
Nu au nimic muritorii de ne-nfrânt.
Ochi către cer înălţăm doar din prostie,
Pentru greşelile noastre, cu mânie,
Fulgere de la Zeus noi aşteptăm,
Fiindcă înşine noi nu le suportăm.

 

4 ( Ad Sestium )

Se-nmoaie iarna aspră-n zefir de primăvară,
Uscatele corăbii plutesc pe ape iară;
Din ţarcuri iese turma şi zburdă prin livezi,
Nu stă la foc ţăranul, nici câmpul sub zăpezi,
Iar Venus Citerea, sub dulci sclipiri de lună
Suave Graţii dalbe cu Nimfele şi adună
Şi-nlănţuite-n hore, bat glia sub picior;
Pentru ciclopi Vulcanus dă focuri în cuptor.
Încinge-ţi mirtul verde pe capu-nmiresmat,
Cu flori pe care, reavăn, pământu-acum le-a dat.
În umbra din dumbravă, se mai cuvine a face
O jertfă pentru Faun, ied, mia, precum îi place.
Gândeşte-te că moartea cu aceeaşi râvnă bate
Sărmanele colibe, ca şi regeşti palate.
Preafericite Sestus, cu atât de scurtă viaţă,
Nu-i lungă nici speranţa ce-ntinde-se în faţă.
Te aşteaptă zeii Mani şi casa negrei morţi,
Regatele lui Pluton şi n-ai să tragi la sorţi
Nici cum se toarnă vinul în cupe la ospeţe,
Nici cum să mângâi nurii-n gingaşă tinereţe,
Iar ce-i acum în tine iubire arzătoare,
Va lâncezi cu umbre de palide fecioare.

fragment din Cartea I, volumul Ode, Quintus Horatius Flaccus, traducerea din limba latină de Ecaterina Andreica, Ed. Excelsior Art, 2014

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s