Spre seară


 


Străbat aleea cu pas măsurat
înserarea fugită dintr-un glob înnegurat
absoarbe cu sârg ce a mai rămas din ziua străvezie

În timp ce dintr-un copac cade o frunză
lent  precum trece viața
eu trăiesc o clipă de extaz
de abandon de sine
de contopire cu natura

Păsări răzlețe străbat spațiul
sub cârdul apărut de pretutindeni
un culoare prin care circulă liber – vântul

În jocul lui perfect
coboară brusc pe alee
oprește plutirea unei frunze
o aduce spre mine
vreau să o prind
să o duc acasă
vântul o smulge brutal
o aruncă peste bordură
în plină stradă unde
mașinile gonesc nebune

totul a împietrit în mine
doar auzul este activ
adună geamătul surd al frunzei strivite

Înțeleg fără neliniște
că viața uneori se întrerupe

din volumul Scrisoare către nimeni, Corina Victoria Sein, Editura Excelsior Art, 2016

 

 

Anunțuri

Salonul de Carte Hunedorean – 2016


Poeta Nora Damian este o creatoare de imagini – imagini idei.  Alăturarea cuvintelor provoacă direct gândul.
Cu o parte din creația Norei Damian (volumul de versuri „Spirală”) vă aștept la Salonul de Carte Hunedorean, săptămâna viitoare. (Corina  Victoria Sein)

 

spirala

NAIVITATE

E mult adevăr
în bombăneala nucilor
necioplită
numai ea
Myosotis Sylvatica
când soarele intră în nori fără veste
şi un vânt din senin se stârneşte
e în stare
să jelească cu atâta
cu sinceritate
numai o vegetală amatoare
o soprană de coloratură
pe scena naturii
te poate face să suferi
să ţi se rupă inima de milă
văzând o cum tremură
cu lacrimi adevărate cum plânge
în batiste de patlagină

din volumul Spirală, Nora Damian, Editura Excelsior Art, 2016

 

Un gând


Octombrie – lună în mijloc de anotimp
rotundă
fabuloasă
cu pasul viu taie peste câmpul ars
ecoul rătăcit din vară
aruncă și-nalță profunda bucurie
știința de a iubi
dorința de a trăi intens
pe podișul vremii

Respir
respir
respir în ritmul impus de miraculosu-i echilibru
și intru natural în propriul meu destin…

din volumul „Scrisoare către nimeni”, Corina Victoria Sein, Editura Excelsior Art, 2016

 

 

Toamna – poezie și pictură


14191401_1318609001516640_916512625_o

Toamna la Timișoara –   Parcul Rozelor

Prieteni,
De un timp, mi-am propus ca fiecare zi de sâmbătăâ să o „trăiesc” în lumea fascinantă peste care veghează poezia și pictura.
De ce ?
„Pentru că poezia și pictura trezesc în noi pasiuni”.

paulvalery_newbioimage

… iubesc poezia lui Paul  Valéry,â:

UN FOC DISTINCT…
(fragment)
(…)
Noaptea, zilele mele mi-aruncă  lungi priviri,
După primele clipe de somn care mă storc;
Când chiar nefericirea se toarce-n dungi subțiri
Ele să mă trăiască și să-mi dea ochi se-ntorc.
(…)

Tablourile lui Paul Cézanne îmi frământă (?) sentimentele…

Traps / CEREMONY


The ceremony of Autumn
entering the City
precedes my getting famous

I am chosen
toclose the gates to the greenery
with a crop
of yellowish-copper sunflower

to give it its full-armor splendor
of days when
on the patio of weaved wicker twigs
I didn’t mind the ceiling made of redburned clay
but
I was watching rains of enchanted drops
of life alongside petals of magnolias flowered one more time
then
in the exhaledair
I was sending my strong yearning for spring…

Now

I am planting emerald-green in brick-red
withouthaving to speed up blossoms’ bloom
withoutattempting returns to the mild summer
or
to the untamed and unpredictable spring.

I let the unchained thought flow
infree verses of creeks.

din volumul Traps / Capcane, Corina Victoria Sein, traducere în limba engleză de Mihai Mihuţ, ilustraţii de Marius Fechete, în pregătire la Ed. Excelsior Art, 2015

pentru versiunea în limba română, clik aici

 

Anotimp incert


 

toamna1
Toamna
pare să-nflorească între vară şi iarnă

peste începutul blând
un pui de furtună adună ultima geană de lumină
în frământarea-i haotică striveşte frunzele abia căzute

un copac geme surd şi scoarţa plesneşte

pe cer un nor
în el un chip ce pare a fi al meu

discret
îl rog să-mi fie călăuză în viitor
dar
mă părăseşte de îndată ce-mi doresc
să mă pierd în lăuntrul lui

mă-ntorc
leg rana copacului cu un mănunchi de frunze
timpul continuă să curgă durabil şi uniform
în clipă

din volumul Ritual în absență, Corina Victoria Sein, 2015 , coperta și ilustrațiile de Vasile Pintea, Editura Excelsior Art

 

Ziua cumpănă


Stranie zi

eram împăcată cu mine însămi
cu toamna
cu drumul sfârșit înainte de a atinge culmea
când brusc
umbra refuză să mai fie antemergător
se întoarce
impunându-mi mișcarea de roată
dus – întors

vrând să rămân în echilibru
abordez o primă geană de lumină
și întreb
mă întreb
la ce bun entuziasmul de viață târzie

un insuportabil gol lăuntric

nu pot vorbi
dar pot să cutreier imensitatea necunoscutului
călăuză fiindu-mi un prieten fără chip

drumul rămâne pustiu

oare
chemarea să fie doar plăsmuirea minții mele

un braț mă cuprinde
un chip acoperit de o mască aidoma soarelui
se oprește deasupra-mi

cu mine încă mă lupt să nu răspund chemării

din volumul Ritual în absență, Corina Victoria Sein, 2015

Ritual repetat


toamna7

Un bărbat stă singur în casa cu pereți de oglindă
în palme ţine albastrul de cer și chipul iubitei ce i-a fost răpită
de un mănunchi de fulgere aproape stinse

se deschide o ușă
vine toamna cu întrebări asupra realității
el se vede uzurpat și trădat
în casa unde a murit mereu
repetat

un tunet puternic
tavanul casei cade pradă unui fulger
arde
pereții de oglindă reflectă un chip ca varul
ce pare a fi un sol trimis de umbra femeii răpite

braţele bărbatului în mâneci de mătase verde
tresar sub atingerea firului de speranţă

el se închide în casa surpată
încă așteaptă întoarcerea iubitei

din volumul Ritual în absență, Corina Victoria Sein, 2015

CEREMONY


COPERTA CAPCANE

The ceremony of Autumn
entering the City
precedes my getting famous

I am chosen
toclose the gates to the greenery
with a crop
of yellowish-copper sunflower

to give it its full-armor splendor
of days when
on the patio of weaved wicker twigs
I didn’t mind the ceiling made of redburned clay
but
I was watching rains of enchanted drops
of life alongside petals of magnolias flowered one more time
then
in the exhaledair
I was sending my strong yearning for spring…

Now

I am planting emerald-green in brick-red
withouthaving to speed up blossoms’ bloom
withoutattempting returns to the mild summer
or
to the untamed and unpredictable spring.

I let the unchained thought flow
infree verses of creeks.

din volumul Traps / Capcane, Corina Victoria Sein, traducere în limba engleză de Mihai Mihuţ, ilustraţii de Marius Fechete, în pregătire la Ed. Excelsior Art, 2015

pentru versiunea în limba română, clik aici

Inelul de fum / 18


inelul de fum

(…)

Şi am venit.
Din prima seară, petrecută aici, am început să cioplesc o cruce. Nu eram meşter, dar ştiam că am s-o fac. Lucram pe îndelete. Chiar dacă Unirea s-ar fi înfăptuit într-o zi, două, eu oricum mi-aş fi amânat călătoria. Aşteptam să crească George. Trebuia să-l duc acolo, în sat, să tragă aer în piept, să simtă puterea rădăcinilor şi rezistenţa trunchiului care-l ţinea pe el, mlădiţă tânără…
Iarna lui 1918, în decembrie, ne-a adus Unirea. Puteam să trec munţii fără teamă. Nu mai eram un fugar. Eram la mine acasă şi aici şi acolo. Am lăsat să mai treacă un timp. Crucea era de mult cioplită. O făcusem din lemn tare, afumat, ca să dureze cât piatra… O ţineam acolo, sub icoană, cum bine ai observat, domnişoară Iulia. Nimeni nu ştia ce e cu ea. Nici Saveta. Într-o toamnă, l-am luat pe George, era măricel, şi am plecat. „O să lipsim o săptămână, poate mai mult”, i-am zis eu Savetei, care şi-a dus mâna la gură, ca să-şi oprească întrebarea.
Am plecat cu o căruţă. Drumul era lung şi anevoios. Am ajuns la marginea satului după câteva zile, pe înserate. Am deshămat caii, am aşternut pătura pe pământ şi ne-am culcat. Zorii ne-au găsit în picioare. Voiam să văd cum răsare soarele, cum se trezeşte la viaţă locul şi oamenii. Primul pe care l-am întâlnit şi care s-a oprit, uitându-se lung la mine, m-a întrebat:
„Nu eşti de prin partea locului…?”
„Ba sunt…”
„Al cui?”
„Al pământului…”
„Ai lui suntem toţi…”
Vocea omului mi se părea cunoscută. L-am privit mai atent. Şi el îşi strânsese pleoapele ca să mă vadă mai bine.
„Eşti Ion, nu-i aşa?”
„Iar tu eşti Levente…”
„Eu sunt…”
Ultimul om din sat pe care-l văzusem, la plecare, fusese şi cel care mă întâmpina acum, la întoarcere.
„Ca să vezi…” Am încercat eu să trec peste momentul de stânjeneală. Apoi am tăcut. Eu priveam spre sat. El cerceta căruţa.
„S-a făcut Unirea…”
„S-a făcut…” răspunde el moale.
„Suntem în România…”
„Da, suntem acasă…” Vorbele lui erau ca de piatră. Nu puteam trece dincolo de ele, să-i văd sufletul.
„S-a schimbat ceva?”
„…Contele Attila a murit. Contele Ladislau a mai venit o singură dată, când a lichidat moşia…”
„Cine a cumpărat-o?”
„Domnul Şandor… N-ai a te teme, vine rar pe aici… Abia e începutul. Aşteptăm.”
„S-o schimba şi pentru noi câte ceva, spun eu cu glas tremurat. Şi, apoi, la amintirea trecutului, îl întreb îngrijorat: «Pricinuiesc cuiva vreo pagubă dacă las caii slobozi?»„
Levente a ridicat din umeri fără să-mi răspundă. Apoi a încercat să plece. După câţiva paşi, mă întreabă:
„Ai venit să rămâi?”
„Nu încă…”
„Să ne vedem cu bine…”
Am împiedicat caii şi am scos din fân crucea. Am ridicat-o pe umăr şi am pornit cu pas măsurat, să nu obosesc. George ştia că nu e frumos să pui întrebări. M-a urmat ţinându-mă de mâna liberă.
Sătenii trebăluiau prin curţi. Le dădeam bineţe. Privirile lor erau uimite, neliniştite, văzându-mă cărând în spate o cruce. Unii mă recunoşteau imediat şi ieşeau în drum, alăturându-mi-se. Veneau tăcuţi, potrivindu-şi mersul după pasul meu. Îi simţeam aspri şi buni. Aşa cum îi simţisem într-o altă toamnă, când, înfruntând mânia vătafului, mă luaseră sub oblăduirea lor. Mulţi dintre cei de atunci nu mai erau.
Am ajuns la locul unde, odinioară, se afla casa noastră. Am micit pasul. Inima-mi bătea puternic. Focul nimicise totul. Pesemne că nimeni, în noaptea aceea, nu încercase să oprească furia flăcărilor, dar cineva, în primăvara următoare, sădise în pământul ars şi îngrăşat cu cenuşă un măr şi un păr. Crescuseră frumos şi dăduseră roade. M-am gândit atunci că toamna s-au întâmplat toate evenimentele importante din viaţa mea. Toamna, una oarecare pentru toată lumea, va fi şi ultimul meu anotimp… Deşi nu priveam în spate, ştiam că tot mai mare e mulţimea, că ea mă urmează poate neînţelegându-mă, sau poate dimpotrivă…
Biserica din vârful dealului, din mijlocul cimitirului, m-a întâmpinat cu tăcerea ei veşnică. Poarta era închisă. Am dat zăvorul de lemn la o parte şi am trecut cu crucea în sparte. Zgomotul a tulburat liniştea stăncuţelor ce-şi aveau sălaşul în clopotniţă. Şi-au luat zborul, lăsând în urma lor un cârâit înspăimântător. Mormântul tatei era aşa cum îl ştiam, oare cine curăţa iarba, cine-l săpa?, doar crucea lipsea. Pretutindeni pacea topită în umbrele oamenilor, în umbrele care se amestecau către o întindere deschisă, fără capăt, până-n amurg.
Cineva mi-a adus o lopată. Am scormonit cu mâna până am dat de glastra cu cerceluş. Floarea pierise. Am făcut o gaură adâncă şi am fixat crucea. Am îngenuncheat şi am rostit încet: «Tată, acum poţi să afli ce se petrece în lume». (…)

fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu,1984, CD Destine în oglindă, 2012