(…)
Şi am venit.
Din prima seară, petrecută aici, am început să cioplesc o cruce. Nu eram meşter, dar ştiam că am s-o fac. Lucram pe îndelete. Chiar dacă Unirea s-ar fi înfăptuit într-o zi, două, eu oricum mi-aş fi amânat călătoria. Aşteptam să crească George. Trebuia să-l duc acolo, în sat, să tragă aer în piept, să simtă puterea rădăcinilor şi rezistenţa trunchiului care-l ţinea pe el, mlădiţă tânără…
Iarna lui 1918, în decembrie, ne-a adus Unirea. Puteam să trec munţii fără teamă. Nu mai eram un fugar. Eram la mine acasă şi aici şi acolo. Am lăsat să mai treacă un timp. Crucea era de mult cioplită. O făcusem din lemn tare, afumat, ca să dureze cât piatra… O ţineam acolo, sub icoană, cum bine ai observat, domnişoară Iulia. Nimeni nu ştia ce e cu ea. Nici Saveta. Într-o toamnă, l-am luat pe George, era măricel, şi am plecat. „O să lipsim o săptămână, poate mai mult”, i-am zis eu Savetei, care şi-a dus mâna la gură, ca să-şi oprească întrebarea.
Am plecat cu o căruţă. Drumul era lung şi anevoios. Am ajuns la marginea satului după câteva zile, pe înserate. Am deshămat caii, am aşternut pătura pe pământ şi ne-am culcat. Zorii ne-au găsit în picioare. Voiam să văd cum răsare soarele, cum se trezeşte la viaţă locul şi oamenii. Primul pe care l-am întâlnit şi care s-a oprit, uitându-se lung la mine, m-a întrebat:
„Nu eşti de prin partea locului…?”
„Ba sunt…”
„Al cui?”
„Al pământului…”
„Ai lui suntem toţi…”
Vocea omului mi se părea cunoscută. L-am privit mai atent. Şi el îşi strânsese pleoapele ca să mă vadă mai bine.
„Eşti Ion, nu-i aşa?”
„Iar tu eşti Levente…”
„Eu sunt…”
Ultimul om din sat pe care-l văzusem, la plecare, fusese şi cel care mă întâmpina acum, la întoarcere.
„Ca să vezi…” Am încercat eu să trec peste momentul de stânjeneală. Apoi am tăcut. Eu priveam spre sat. El cerceta căruţa.
„S-a făcut Unirea…”
„S-a făcut…” răspunde el moale.
„Suntem în România…”
„Da, suntem acasă…” Vorbele lui erau ca de piatră. Nu puteam trece dincolo de ele, să-i văd sufletul.
„S-a schimbat ceva?”
„…Contele Attila a murit. Contele Ladislau a mai venit o singură dată, când a lichidat moşia…”
„Cine a cumpărat-o?”
„Domnul Şandor… N-ai a te teme, vine rar pe aici… Abia e începutul. Aşteptăm.”
„S-o schimba şi pentru noi câte ceva, spun eu cu glas tremurat. Şi, apoi, la amintirea trecutului, îl întreb îngrijorat: «Pricinuiesc cuiva vreo pagubă dacă las caii slobozi?»„
Levente a ridicat din umeri fără să-mi răspundă. Apoi a încercat să plece. După câţiva paşi, mă întreabă:
„Ai venit să rămâi?”
„Nu încă…”
„Să ne vedem cu bine…”
Am împiedicat caii şi am scos din fân crucea. Am ridicat-o pe umăr şi am pornit cu pas măsurat, să nu obosesc. George ştia că nu e frumos să pui întrebări. M-a urmat ţinându-mă de mâna liberă.
Sătenii trebăluiau prin curţi. Le dădeam bineţe. Privirile lor erau uimite, neliniştite, văzându-mă cărând în spate o cruce. Unii mă recunoşteau imediat şi ieşeau în drum, alăturându-mi-se. Veneau tăcuţi, potrivindu-şi mersul după pasul meu. Îi simţeam aspri şi buni. Aşa cum îi simţisem într-o altă toamnă, când, înfruntând mânia vătafului, mă luaseră sub oblăduirea lor. Mulţi dintre cei de atunci nu mai erau.
Am ajuns la locul unde, odinioară, se afla casa noastră. Am micit pasul. Inima-mi bătea puternic. Focul nimicise totul. Pesemne că nimeni, în noaptea aceea, nu încercase să oprească furia flăcărilor, dar cineva, în primăvara următoare, sădise în pământul ars şi îngrăşat cu cenuşă un măr şi un păr. Crescuseră frumos şi dăduseră roade. M-am gândit atunci că toamna s-au întâmplat toate evenimentele importante din viaţa mea. Toamna, una oarecare pentru toată lumea, va fi şi ultimul meu anotimp… Deşi nu priveam în spate, ştiam că tot mai mare e mulţimea, că ea mă urmează poate neînţelegându-mă, sau poate dimpotrivă…
Biserica din vârful dealului, din mijlocul cimitirului, m-a întâmpinat cu tăcerea ei veşnică. Poarta era închisă. Am dat zăvorul de lemn la o parte şi am trecut cu crucea în sparte. Zgomotul a tulburat liniştea stăncuţelor ce-şi aveau sălaşul în clopotniţă. Şi-au luat zborul, lăsând în urma lor un cârâit înspăimântător. Mormântul tatei era aşa cum îl ştiam, oare cine curăţa iarba, cine-l săpa?, doar crucea lipsea. Pretutindeni pacea topită în umbrele oamenilor, în umbrele care se amestecau către o întindere deschisă, fără capăt, până-n amurg.
Cineva mi-a adus o lopată. Am scormonit cu mâna până am dat de glastra cu cerceluş. Floarea pierise. Am făcut o gaură adâncă şi am fixat crucea. Am îngenuncheat şi am rostit încet: «Tată, acum poţi să afli ce se petrece în lume». (…)
fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu,1984, CD Destine în oglindă, 2012
Casa care adăposteşte gânduri • Editura Excelsior Art 