Inelul de fum / 11

(…)

„Prieteni, rosti ea din uşă, atârnată cu eleganţă şi posesiune de braţul meu, el e Andrei, văr-primar, doctor nu prea celebru, dar temut. Practică psihiatria şi vindecă durerile sufletului, un veritabil vrăjitor modern. Nu este un luptător. Cu toate acestea şi-a luat inima în dinţi ?i ne-a c?lcatşi ne-a călcat graniţa. L-a împins curiozitatea. A auzit vorbindu-se mult pe seama celor de vârsta noastră… Dacă-mi aduc bine aminte… da, are mai puţin cu doi ani decât mine… îngrozitor! Nu se poate! Câţi ani împlineşti, Andrei?”
„Atâţia câţi ai împlinit tu în 1913, adică…”
„O, dragul meu, n-ai învăţat că vârsta unei doamne este un cont secret?” .
„M-ai întrebat, ţi-am răspuns…”
„Da, viaţa se petrece între întrebări şi răspunsuri. Ştii la care întrebare ne oprisem, în momentul venirii tale? E greu! Şi ghicitul e o artă! Ne întrebam dacă poezia este vreodată tânără… şi dacă poetul îmbătrâneşte. Cred că înţelegi rostul întâlnirilor mele cu mai tinerii mei prieteni. Uită-te bine la ei. Mâine vei fi onorat dacă privirea vreunuia se va opri asupra ta şi îşi va aminti că te-a cunoscut. Ei sunt poeţii şi patrioţii viitorului, progresişti până în măduva oaselor.  Ce zici?”
„Sunt încântat…” reuşesc să strecor eu înainte de a mă vedea silit să iau Ioc într-un fotoliu.
Se mai aflau în salon două femei şi patru bărbaţi, foarte tineri. Nu mi-au acordat nici un fel de atenţie. Când Yvonne traversă încăperea cu o siguranţă olimpiană, pun pariu, uitaseră de mine. Aşa că nu mi-a fost greu să-i observ, să-i cântăresc. Yvonne exagerase. Mâinile lor nu erau întinse spre cununa de lauri, ci aplecate asupra semenilor, nedibace, dar mângâietoare. Ei, tinerii care mă înconjurau şi mă ignorau, constituiau, după câte am înţeles, nucleul unei subredacţii clandestine (e rândul meu să exagerez). Şi îşi propuneau, nici mai mult nici mai puţin, să desăvârşească nobilul ţel al gazetei „Democraţia socială”, adică să închine activitatea şi viaţa lor muncii de educare a maselor. Se pare că Yvonne chiar, sub pseudonim, publicase câte ceva. Amuzant!”
„Andrei, mă aduce la realitate Yvonne, suporţi atmosfera acestei case în absenţa mea? E târziu şi prietenele mele locuiesc la căminul studenţesc. Le conduc.. Du-te în bibliotecă sau, dacă vrei să faci o faptă bună, bate la uşa lui Dudu…”
„Mă descurc…”
Probabil că Dudu pândise plecarea tinerilor. Nici nu părăsiseră bine casa, că el şi deschise uşa şi-mi făcu: semn să-l urmez. Era roşu la faţă. Pleoapele tumefiate, tremurul vizibil al degetelor, când a turnat vin în pahare, mă fac să cred că este suferind, că mă chemase la el pentru un consult.
„Ei, ce zici? Ai văzut-o?” mă întreabă el precipitat.
„Te referi la Yvonne?”
„La cine alta? Nu-ţi ascund că sunt îngrijorat şi nefericit…”
„Te laşi prins de panică.”
Ochii lui Dudu ieşiseră din orbite. Mă privea consternat.
„Baţi câmpii! Sunt sănătos tun şi te-am chemat pentru Yvonne.”
Rămân fără replică.
„Eşti prea tânăr, îl aud. N-ai practică. Se vede că experienţa vine cu vârsta. Te-au înşelat aparenţele. Desigur, Yvonne e mai frumoasă, mai seducătoare… Alegi mărul cel mai rumen şi constaţi că e găunos, ros de viermi… Crudă e răzbunarea naturii. O fi ajuns la vârsta critică?”
„Prostii! Yvonne abia a trecut de treizeci de ani…”
„Şi? Cu firea ei nu m-aş mira dacă o ia înaintea timpului… genealogic vorbind, stă prost, dacă nu foarte prost.”
„Ce vrei să spui?”
„Familia ei este o familie de boieri vechi, atât de vechi încât trebuie să acceptăm degenerarea…”
Mâna în care ţin paharul zvâcneşte sub încordarea muşchilor. Cu câtă plăcere l-aş lovi! Îmi amintesc că eu sunt medic, el, un bolnav oarecare, tatonează grosolan, încercând să se apropie de mine. O să-l ajut.
„Umblă noaptea pe acoperişuri? Otrăveşte câinii? Spintecă pisici?” întrerup eu tăcerea cu glas neutru.
„Mai rău… A început prin a cutreiera Bucureştiul: leagănele de copii… Nu i-au scăpat nici mahalalele… Yvonne este, prin averea mea, cea mai îndreptăţită să se ocupe cu operele de binefacere, dar să păstreze măsura. Distracţia ei mă costă mai mult decât salariile petroliştilor de la Băicoi şi de-ar fi numai asta…”
Îmi dau seama că mi-e din ce în ce mai greu să-l urmăresc. Dudu nu era suferind, era doar beat. Interesul pentru sănătatea lui Yvonne era fals. O mişcare stângace de a ieşi din eclipsa, cât se poate de reală, în care cine ştie ce nemulţumiri sufleteşti îl aruncaseră. De regulă, căderile psihice sunt doar „poze”, atunci când protagonistul este un individ de talia lui Dudu. Vreau însă să-l văd desfăşurându-se după propriul său scenariu.
Mă duc la fereastră. Nu mai ningea. Cerul coborâse jos şi dădea străzii o înfăţişare stranie. Pe când stăteam şi priveam, cineva intrase în cameră. Mă întorc. Prin uşa deschisă trecea, cu capul sus, curajoasă, Iulia. Crescuse în ultimele luni. Seamănă şi nu seamănă cu Yvonne. Pentru a scurta drumul dintre ea şi locul unde zace Dudu, se strecoară printre un fotoliu şi o canapea. Îşi adună, cu mâna stângă, rochiţa pe lângă ea. Cealaltă mână o flutură în semn de salut. O clipă mai târziu întinde braţele. Dudu, nemulţumit, se ridică şi-i ia mâinile.
„Iulia, ştii că nu ai voie să năvăleşti aici. Sunt ocupat. De ce, la ora asta, nu eşti în pat? Mâine, la micul dejun, domnişoara Aneta o să suporte o morală straşnică.”
Iulia scoate o exclamaţie scurtă şi-şi desprinde mâinile.
„Eu am hotărât că trebuie să te văd. Pedepseşte-mă… Eşti supărat şi arţăgos… Mama nu e niciodată urâcioasă…”
În timp ce o urmăream, cu o iuţeală nemaipomenită, îmi reveneau în amintire imagini de la conac. Aşa se întâmpla, seară de seară, şi acolo. Yvonne, trăgându-mă după ea, dădeam buzna în odaia unchiului. El lăsa oaspeţii şi ne ridica sărutându-ne şi mângâindu-ne pe creştet. Atunci era cald. în clipa asta e frig.
Dudu o privea pe fiică-sa cu ochii mari, tulburi. O învălmăşeală de emoţii stăruia în ei. Îi ia din nou mâinile. Gestul simplu şi autentic, îmi place.
„M-am uitat pe geam şi am văzut case fără foc, nu iese pic de fum, trebuie să le fie foarte frig la oamenii aceia, e foarte rău când e frig…” spuse Iulia şi ochii ei se întunecară.
„De unde ştii tu cum e când ţi-e frig?”
Ea nu răspunse îndată, tot privea o statuetă aşezată pe colţul biroului. Apoi zâmbi stins.
„Ai dreptate… am să ies pe balcon desculţă… Când o să ştiu, aprindem un foc mare?” Apoi tăcu. îl ţinea pe Dudu sub puterea privirii ei.
Starea lui de melancolie exprima cu totul altceva. Până şi aburii alcoolului se risipiseră, făcând loc unui filon, nesigur încă, de energie.
„Să vedem ce putem face. Fii fetiţă cuminte şi du-te la culcare!”
„Tată, te rog, încă o secundă… sau un minut, atât cât să-i pun o întrebare oaspetelui tău şi să-mi răspundă. îmi dai voie?”
„Bine…”
Iulia se apropie de mine. Îşi înalţă fruntea.
„Eşti poet sau războinic?”
Brusc, Dudu începu să râdă.
„Poftim…” clătină din cap ca şi când ar fi vrut să iau aminte la ce se petrece sub acoperişul casei lui. Nu-i dau atenţie. O ridic pe Iulia în braţe şi o sărut.
„Tu ce-ai vrea să fiu?”
„Soldat!” hotărăşte ea, lăsându-şi mânuţa pe umărul meu. O strâng la piept. Mă izbeşte un parfum tulburător. Acelaşi amestec de flori şi de pădure. Vreau să-mi afund faţa în părul fetiţei, aşa cum nu avusesem curajul să o fac, cu ani în urmă, cu părul lui Yvonne.

fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu,1984, CD Destine în oglindă, 2012

CD