The quiet inquiry
Corina Victoria Sein is equal to herself. The Poetess stands up in front of the mirror. Not inventing, but finding her real image there. “Astounding!” She realizes how special she is: “The woman/ rediscovers her splendour/ and/ sticks out her palms gathered/ in the circle that she thought/ was keeping her prisoner…” She is, in fact, a prisoner of her round, glamorous, impressive feminine poetry, speaking about womanhood in terms of beauty, faith, emotion, hope, etc. Far from displaying a Narcisistic attitude or a Bovaryan behaviour, Corina Victoria Sein starts to look at herself. in order to know HOW and WHO she is. Afterwards, she intends to try to understand the world and to deal with it. Her fingerprints on the mirror – symbol with which she invites us to associate her poetry (see the titles of several volumes, which include the word mirror) – do not confiscate or minimize the force of her literary message. On the one hand, the mirror is a very strong symbol. On the other hand, this peculiar element has been charged with a lot of genuine or fabricated meanings, that would significantly multiply its poetic co-texts . The niche Corina Victoria Sein found and has maintained for her writing suits her very well and generates an interesting, uneasy poetry, which is not reduced to feminine topics. Besides the poetry of the self, we can also read a poetry of the couple, very similar to a love story. Unfortunately, the story has recently changed. Death separated the lovers’ ways like a “mirror of darkness”. And the false statement about the protagonists’ separate ways in life, used as a parapet between them and the world, has finally become true: “we crossed deserts of sadness, fear and/ uncontrolled fantasies/ the two of us/ keep our separate ways/ what we say is now finally true”. This new drama of loss, pain and solitude is a core theme in Corina Victoria Sein’s latest volume of poems, in which the author would also “write about/ truth and deception/ wisdom and impatience/ self-respect and dishonour”.
The English version of the Romanian title Ritual în absenţă (literally, Ritual in Absence) is Traps. A misleading title, if we consider the common sense of the word. In the author’s opinion, traps have very little in common with the well-known treachery and scary objects, projected for catching and killing. On the contrary, for her, traps are very helpful in writing, challenging and fortifying the creative spirit. By avoiding them, the stream of ideas and feelings becomes more powerful, more meaningful and, undoubtedly, unique.
Storytelling opens the book. But before telling any stories, before giving the most expected details, the text raises a lot of questions: WHO AM I, WHY, WHERE TO, HOW?, etc. The most difficult seems to be „HOW?” Namely, how to live the present day, which is a divine present, ALONE? (One More Day: “I’m being offered yet another day/ live it/ I’m being told by the small voice inside/ how”). The offer of possibilities is still rich, “cornucopia” even, but the subject’s options are fewer. And only two alternatives remain in question: submission or escape? Both are rejected by the writer’s ego. That’s why she is so confused. She postpones the moment of choice: „Spinning relentlessly/ the wheel takes me further away/ I gather this story/ for the movie I play in/ my character having to choose/ between submission and escape…// It’s a game – I say to myself – unfinished/ and I take a step back/ into my dream”.
Confronting the blind destiny, in the recent solitude, is the roughest task of life. She feels lost in a foggy world placed between reality and imagination, but she is determined to find a way out. Postponing and dreaming cannot be answers to existential questions. She is a doing woman, she must face reality. The first step, seen not as a temporary, but as a long term solution, is a ritual of love and duty. When her Beloved passed away, the shock was quaking the „foundations of the earth”, causing a „cosmic revolution”. „Vowing to maintain/ the past intact”, she chose to show her devotion into a ritual of mourning. „In absence”. She fears to be alone, but she gradually realizes that she is not quite so. E. A. Poe’s “Nevermore” is not describing her situation. She is tormented, but not haunted, hurt, but not defeated. Soon, she behaves as a strong, really determined woman „seeking/ fountains delving deep into mirrors/ and words of comebacks”. She is also very confident in the strength given by the reflections of her mirrors: „The light of tomorrow’s day/ will be my mirror/ I will see myself in the waters”. In this respect, there is no significant difference between yesterday and today, not even between today and tomorrow: “today and tomorrow/ rocked in the cradle of dreams and illusions”. The Poetess has always been alone in front of the mirror. And so it goes…: performing, simultaneously, alternative rituals. In absence. In presence. And vice-versa. In the same deep silence, as long as the words are “made unspeakable”. As long as “the silence/ at the deep bottom of wells/ frees up the spirit…” The clear manifestations of perpetual love, uniting the two artistic rituals, are woven in the mind and soul of the performer, who confesses what she does and feels, developing older images into new, more dramatic circumstances, on the narrow border between life (presence) and death (absence).
The poems are flowing smoothly, like the waves of a “solemn river”, seeking something beyond the visible limits of the Universe. A single narrative thread, basically focused on the flow of events: “I am planting emerald-green on brick-red/ without having to speed up blossoms’ bloom/ without attempting returns to the mild summer/ or/ to the untamed and unpredictable spring.// I let the unchained thought flow/ in free verses of creeks”. For the moment, there is a strict rule regarding the tense of narration, which is always the Present, never the Past: “Between light and shade/ I’m afraid not to scare my future away/ with my past temporarily cloistered/ inside a sphere…”; “… as if/ my return would be/ a trap…”; “walk hand in hand with the road of thoughts”.
Symbols are falling from above like „ruins from the Sun” on the „immaculate papers”. Memorable colours and sounds are intermingled in a large picture of desolation, depicting „the last autumn”. In the heroine’s secret life, the irrational power of love makes the Beloved’s voice audible: „Don’t let yourself be pushed aside […]/ I will be back”. He ended his own, many times repeated, ritual, of dying in his flat of mirrors. He is also somewhere on the border between life and death, on his battle champ. He is, certainly, dead. Yet, hope did not die together with him. It created, instead of his body, a prolonged, shiny shadow, “metamorphosed in a labyrinth”. The Poetess has very special reasons to trust his promise of coming back. “Beyond any limit/ my hearing hurts”. Thus, she prepares for a sweet, although fatal, date: „The waiting/ wounded eye/ skies of love/ the Sun and the Moon/ quietly recede/ in an eclipse…”; “at some point love/ will kill us”.
As realistic as a woman in love can be, the heroine does not even imagine a happy end to her history. The symbolic gesture of turning the page is superfluous, since the horizon is dark for ever: “… impossibility of realizing the story/ of history’s page turned back”. The mirror, which generally provides subjective reflections, shows the sad end of the only possible story, “Time doesn’t love me/ to him, I am nothing but/ a sad story…” In the heroine’s perception, it is even worse. There is such a bitter taste in her conclusion… :“The two of us/ were/ dots of light and darkness/ we tried to get an idea about wisdom/ unable to understand its essence// being lost at the border of desire’s realm/ we weren’t lovers, but mere messengers…” All fears, struggles and postponements have been definitely in vain as long as, not only in the case of humans, unhappiness is the final destination: “the sky’s borders are sewn with water threads/ roads seem to converge/ under the remains of the dying day”.
The language is simple, direct and deep. At first, classical arrangements of symbols are to be noticed. Most of them render very old correspondences, speaking about unchanging settlements. For instance, women are under the sign of the Moon, while men are under the sign of the Sun: “The Sun and the Moon/ escape from the dens/ of the Day and the Night,/ balding hills and troubled waters/ run across highways// women precociously aged by fear/ run through scorched forests,/ men their eyes clouded by passion/ lurk behind rocks”; victims are good and assailants are bad: “through narrow caves cross/ dear and hyenas in pairs/ like waters converging in torrents/ climb up/ to sink empty ships…/ from a different horizon/ come aimless birds/ harbouring in their feathers/ deer and ships/ hyenas and humans”; ruby is a precious stone associated with love: “The woman/ in a ruby/ is burning the shadow of the treacherous couple”, waters are related to fire, both having the function of separating the worlds: “Between the shadows and the people/ as border line/ a flame/ a river/ replace a cuckoo clock’s hands/ demanding/ a moment of rest/ just enough to recall/ some fairy tale magical light”, etc.
Then, even more important, is the fact that the high frequency of some items increases their paradigms, including original, symbolic senses: autumn, fear, flower, mirror, night, shadow, rain, river, whisper, wind, word, etc. The author feels the effects of repeating certain symbols in the poetic language, and emphasizes their role in meta-linguistic poems such as Absence, Cosmic Revolutions, Signs, Surreal Landscape, Thread and Knot, Vibration, Warning, etc. Mostly, these recurrent symbolic elements are connecting the major parts and generating the abstract unity of Corina Victoria Sein’s poetry.
The mirror, symbol of steadiness in progression, is associated firstly with reflection and secondly with light, water, past and future: “The light of tomorrow’s day/ will be my mirror/ I will see myself in its waters/ and reflect/ on the day when/ I forgot to gather light’s drops”. The fascination of the mirrors is so strong, that the heroine sees life right there, in their narrow, aesthetic reflections. The metaphor expressing the proximity of death is the allusion that she has to leave the mirrors: “It’s my turn / to evade from the mirrors/ from endless expectations/ to become one with the music/ to seek my roots/ to smoothen up stones/ to protect roads and seas/ from the storm…”
The autumn is primarily related with the end of a natural cycle. In addition, genuine or created images suggest the hope that the speaker, who feels nature in her veins, after witnessing many natural cycles, would live again and again the beauty of a symbolic autumn: “The autumn/ covers the tree’s wound/ with a pile of leaves/ time keeps flying…// Will there be yet another autumn?”
The predominant vocabulary of this poetry is carrying feminine symbolic significations. They establish the fundaments of the author’s animistic representations of the environment, help her to express her feelings and views. Her identity is projected – as coming from the reflections of mirrors – on a natural background. In other words, the semiotics of nature is the best guide to the Poetess’ soul, which has always found its “shelter in a flower”. With a “fragile spider web around”. It is as pure as the dew. It is as silent as the dew. It is everlasting, as the genuine landscape of her childhood.
Like in Manet’s famous picture, Devant la glace (Before the mirror), the Poetess turns her back to all the people and admires her reflection in the mirror. There is very much beauty in this ritual of quiet contemplation, so much beauty in the quiet ritual of mourning. too. Beauty in presence. Beauty in absence. And above all beauty an immense silence. A blanket of quiet poetry. Its few words are whispers, growing, poem by poem, in “tornadoes of whispers”. “Oh, come/ wash away or amplify/ my whisper”! is the most representative verse for Corina Victoria Sein’s language.
It is no use to include the Poetess in a category of writers. There is no need to define her Poetry. It is enough to read it, to recognize yourself in the multiple reflections, to experience unique emotions and to feel… sure, afterwards, that this is true Poetry.
By Mirela-Ioana BORCHIN
Tăcuta căutare de sine
Corina Victoria Sein se identifică cu eul poetic. Poeta stă în picioare în faţa oglinzii. Nu se inventează, ci se descoperă. Prin imagine. „Răvăşitor!” Realizează cât e de specială: „Femeia / se redescoperă strălucitoare / şi / hotărâtă-i întinde palmele adunate / în cercul în care / se credea închisă…”. E, de fapt, captivă, în poezia ei glamoroasă, impresionantă, vorbind despre propria feminitate, în termeni de frumuseţe, credinţă, emoţie, speranţă etc. Departe de a avea o atitudine narcisistă sau un comportament bovarian, Corina Victoria Sein începe să se contemple, ca să afle CUM şi CINE este. Abia după aceea, intenţionează să înţeleagă lumea şi să se integreze în ea. Amprentele ei pe OGLINDĂ – simbol cu care ne invită să îi asociem poezia (v. titlurile mai multor volume, care includ lexemul oglindă) – nici nu confiscă, nici nu minimizează forţa mesajului său literar. Dimpotrivă. Fiindcă, pe de o parte, oglinda este un simbol foarte puternic; pe de alta, întrucât acest element, specific, s-a încărcat cu o multitudine de sensuri genuine sau degajate de contexte, acumulând valuri de semnificaţii în relaţiile poetice pe care le dezvoltă. Nişa pe care Corina Victoria Sein a găsit-o, şi a menţinut-o, pentru lirica sa i se potriveşte de minune. Aici, în faţa oglinzii, se iveşte o poezie interesantă, deloc simplă, care nu se reduce la teme feminine.
Pe lângă poetica sinelui, întâlnim în lirica seiniană şi o poetică a cuplului, alimentată de reverberaţiile unei poveşti de dragoste. Din nefericire, de curând a survenit un eveniment crucial în fluxul naraţiunii. Moartea iubitului a bifurcat calea celor doi îndrăgostiţi, despărţindu-i ca o „oglindă de întuneric”. Obişnuiau să pretindă că nu sunt împreună, că au drumuri diferite în viaţă. De-abia după trecerea lui în lumea umbrelor, falsa aserţiune despre căile lor separate a devenit, finalmente şi fatalmente, adevărată: „am traversat întinderi de mâhnire cu spaime şi / (…) / rostirea noastră-i acum adevărată…”. Această nouă dramă a pierderii, a durerii şi a solitudinii devine o temă centrală în cel mai recent volum de poezii al Corinei Victoria Sein, în care autoarea abordează însă şi alte subiecte, scriind despre „să scriu despre / adevăr şi minciună / înţelepciune şi nerăbdare / respect de sine şi dezonoare”.
Versiunea engleză a titlului Ritual în absenţă (care s-ar fi tradus, literal, Ritual in Absence) este Traps (Capcane). Un titlu înşelător (titlu-capcană), dacă ne gândim la sensul propriu al cuvântului. În opinia autoarei, însă, capcanele au prea puţin în comun cu binecunoscutele obiecte ademenitoare şi înfricoşătoare, concepute pentru a prinde şi a omorî fiinţe lipsite de raţiune. Ea insistă pe ideea că anumite „capcane” sunt de folos scrisului, întrucât provoacă şi fortifică spiritul creativ. Eludându-le, fluidul ideatic şi emoţional devine mai puternic, mai pregnant şi, fără îndoială, mai original.
Cartea se deschide cu poemul Povestire. Dar, înainte de orice istorisire, textul ridică întrebări, convergente în căutarea de sine: CINE (sunt), DE CE, ÎNCOTRO, CUM? etc. Cea mai incitantă pare a fi aceea care începe cu adverbul CUM? E cea mai dramatică, pentru că autoarea se întreabă CUM să trăiască ziua de azi, care este un dar divin, SINGURĂ? (Încă o zi: „Primesc în dar încă o zi / trăieşte-o / (…) / CUM”). Oferta de posibilităţi este încă bogată, amintind de „cornul abundenţei”, în vreme ce opţiunile eului liric sunt tot mai puţine. Şi rămân în chestiune doar alternativele: supunere sau evadare? Amândouă sunt respinse de egoul poetei. Deruta o face să amâne momentul alegerii: „ În timp / roata mă duce tot mai departe / eu mai adun povestea / pentru un film în care joc / rolul celui ce trebuie s-aleagă / între supunere şi evadare… / / Un joc – îmi spun – / neisprăvit / şi fac un pas înapoi / în vis…” (v. Vis).
Confruntarea cu destinul implacabil, în solitudine, este cea mai dură provocare existenţială a momentului. Protagonista se simte rătăcită într-o lume ceţoasă, între realitate şi imaginaţie, dar are voinţa de a se salva din tulburarea lăuntrică. Este conştientă că amânarea şi visul nu pot fi răspunsuri eficiente la dilemele existenţiale. Îşi aminteşte că este o femeie de acţiune şi decide să înfrunte, şi de această dată, realitatea. Primul pas, privit nu ca o soluţie temporară, ci de durată, constă în săvârşirea unui ritual de dragoste şi datorie morală faţă de cel ce nu-i mai este, fizic, aproape. Când iubitul său a trecut la cele veşnice, şocul a fost la fel de puternic ca un cutremur care „şubrezeşte rădăcini masive / din temelia pământului…” (v. Revoltă în Cosmos), cauzând o „revoluţie cosmică”. „– vrând să rămână / întreg trecutul –” (v. Ziua în care), eroina a decis apoi să îşi arate devoţiunea într-un ritual de doliu. „În absenţă”. Se teme de singurătate, de vulnerabilitatea femeii singure. Treptat, înţelege că lucrurile nu stau aşa. Acel intraductibil „Nevermore”, legat de soarta lui E.A. Poe, nu este valabil în cazul ei. Deoarece nu are nimic din zbuciumul celor bântuiţi de fantome, e senină, tăcută şi departe de a fi învinsă. Cu vremea, îşi adună resursele şi se poartă ca o femeie puternică, determinată, cu adevărat, să caute „fântânile” forate în oglinzi şi vitalele „cuvinte ale reîntoarcerii”. Oglinzile ei, care o reflectă integral, laolaltă cu fragmente întremătoare din lumea sa, îi sporesc încrederea în sine şi optimismul: „lumina zilei de mâine / îmi va fi oglindă / mă voi privi în apele ei”. De aici încolo, se anihilează diferenţele dintre ieri şi azi, dintre azi şi mâine, se percepe timpul ca o entitate uniformă, fără variaţii semnificative: „today and tomorrow / rocked in the cradle of dreams and illusions”. De fapt, poeta a fost mereu singură în faţa oglinzii. Şi aşa continuă să fie… performând, simultan, ritualuri alternative. În absenţă. În prezenţă. Şi vice-versa. În aceeaşi linişte adâncă, pe care nimic nu o tulbură, din moment ce cuvintele înseşi au devenit de nerostit („made unspeakable”). Atâta vreme cât „Tăcerea / din străfunduri de fântâni / eliberează spiritul” (v. Dinspre). Manifestările clare ale iubirii perpetue unifică cele două ritualuri artistice, întreţesute în mintea şi în sufletul celei ce le transpune în act creator. Materialul liric este o confesiune despre ceea ce face şi simte poeta, transformând imagini vechi în noile circumstanţe, mult mai dramatice, la limita cu tragicul, pe muchia dintre viaţă (prezenţă) şi moarte (absenţă).
Poemele curg lin, ca valurile unui „râu solemn”, căutând să ajungă dincolo de limitele vizibile ale universului. Un singur fir narativ, corespunzător curgerii de evenimente, cu irizări cromatice, izvorâte dintr-o sensibilitate rară: „sădesc verde de smarald în roşu-cărămiziu / (…) / las gândul liber să curgă / în versuri izvor.” (v. Ceremonial). Este aplicată o regulă strictă pentru timpul naraţiunii: prezentul prevalează asupra trecutului, momentul de desfăşurare a evenimentelor relatate coincide cu momentul enunţării: „Între lumină şi umbră / mă tem / că o să sperii viitorul” (v. Destin); „de parcă / întoarcerea-mi va fi / capcană…” (v. Întrebare).
Simbolurile parvin din înaltul cerului, căzând, ca nişte „ruine căzute din soare…” (v. Revoltă în cosmos), pe „coli de hârtie neprihănite”. Culori şi sunete memorabile se întreţes într-un vast tablou al dezolării, descriind „ultima toamnă”. În viaţa secretă a eroinei, forţa iraţională a iubirii face ca vocea iubitului să poată fi auzită: „Nu te lăsa învins / de furtuna speriată de viaţă, / de iubirea mutată în imaginar / / mă voi întoarce” (v. Doar ea). Iubitul, şi el poet, şi-a încheiat propriul ritual, reluat de nenumărate ori: cel de a muri în apartamentul lui cu oglinzi. Chiar şi el, atunci când se scrie poezia de acum, se află undeva la limită: în zona neguroasă dintre viaţă şi moarte, pe câmpul său de luptă. Este, cu certitudine, mort. Atâta doar că speranţa nu a murit odată cu el. Aceasta a generat, din fostul său trup, o umbră strălucitoare, prelungă, „transformată-n labirint”. Poeta are motive întemeiate să creadă în promisiunea lui de întoarcere, dar „dincolo de orice limită/ auzul o doare”, iar ochii îi sunt răniţi de atâta aşteptare a dulcii, deşi fatalei, întâlniri finale: „dragostea cândva / ne va ucide.” (v. Până la urmă). „aşteptare / ochi rănit / dragoste în cer / Soarele şi Luna / se retrag discret / în eclipsă…” (v. Un dar ceresc)
Limbajul poetic are naturaleţe şi adâncime. Mai întâi, se remarcă aranjamentele clasice de simboluri. Cele mai multe dintre acestea redau corespondenţele vechi şi stabile dintre simbolurile arhetipale. De exemplu, femeile se află sub semnul Lunii, în timp ce bărbaţii, sub semnul Soarelui: „Zilei şi Nopţii / le scapă din lăcaşuri / Soarele şi Luna, / dealuri golaşe şi ape tulburate / încrucişează drumur / / femei îmbătrânite-n spaimă / aleargă prin păduri uscate, / bărbaţi cu ochi întunecaţi de patimi / pândesc de după stânci” (v. Întâlnire); victimele sunt bune şi atacatorii sunt răi: „trec prin strâmte grote / cerbi şi hiene în pereche / cum ape adunate-n / puhoaie / urcă / şi ademenesc corăbii goale… / / dintr-o altă zare / păsări rătăcite vin / şi-nchid sub aripi / cerbi şi corăbii / hiene şi oameni…” (v. Peisaj ireal); rubinul este o piatră preţioasă, asociată cu dragostea: „Femeia / arde-n rubin / umbra perechii trădătoare” (v. Argint și oglinzi), apele sunt raportate la foc, amândouă având funcţia de separare a lumilor: „Între umbre şi oameni / drept hotar / o flacără / un râu / se substituie acelor unui pendul / şi cer / o clipă de răgaz / doar cât să întoarcă / lumina din poveste” (v. Avertisment) etc. Apoi, frecvenţa ridicată a unor semne amplifică paradigmele semantice, universul liric se îmbogăţeşte cu nuanţe expresive, cu valenţe simbolice: toamna, frica, floarea, oglinda, noaptea, umbra, ploaia, râul, şoapta, vântul, cuvântul etc. Autoarea intuieşte efectele repetiţiei simbolurilor şi le potenţează rolul în poeme metalingvistice, precum Absenţa, Revoltă în Cosmos, Semne, Peisaj ireal, Fir și nod, Vibrare, Avertisment etc. În cele mai multe cazuri, aceste elemente simbolice recurente interconectează poemele şi generează unitatea abstractă a poeziei Corinei Victoria Sein.
Oglinda, simbol al consecvenţei în progresie, este, în primul rând, asociată cu reflectarea şi, în al doilea rând, cu lumina, apoi cu apa, cu trecutul şi cu viitorul: „lumina zilei de mâine / îmi va fi oglindă / mă voi privi în apele ei / doar pentru a-mi aminti / de ziua în care / am uitat să adun lumina.” (v. În ziua care). Fascinaţia exercitată de oglindă este atât de intensă, încât, pentru eroină, acolo – în faţa oglinzii – e viaţa însăşi – în fragmentarele, iluzoriile, dar esteticele reflexii seducătoare. Metafora care exprimă apropierea morţii este o subtilă – şi împovărătoare – aluzie la faptul că protagonista va trebui să-şi părăsească oglinzile: „E rândul meu / să evadeze din oglinzi / din aşteptări nesfârşite / să mă pierd-n cântec / să caut rădăcini / să netezesc pietre / drumurile, mările să le feresc / de furtuni…” (v. Un dar ceresc)
Toamna este corelată cu ideea de sfârşit a unui ciclu natural. Este firescă legătura acestui anotimp cu moartea. Dar autoarea induce, în plus, sentimentul consubstanţialităţii cu natura, insinuând că, din moment ce simte speranţa în venele sale, după ce e martora atâtor cicluri naturale, e îndreptăţită să le reia la nesfârşit, trăind, iar şi iar, frumuseţea unei toamne simbolice: „Toamna / leagă rana copacului / cu un mănunchi de frunze / timpul continuă să curgă… / / Va mai fi o toamnă?” (v. Anotimp incert)
Vocabularul fundamental al liricii Corinei Victoria Sein vehiculează semnificaţii simbolice feminine. Ele stabilesc coordonatele unor reprezentări animiste ale mediului înconjurător şi ajută eul liric să-şi exprime plenar trăirile. Identitatea poetă-eu liric este proiectată – având ca sursă reflexiile de oglindă – pe un fond natural. Semiotica naturii este cea mai bună călăuză spre sufletul poetei, care a găsit „adăpost într-o floare”. Cu o „fragilă pânză de păianjen în jur”. La fel de pură ca roua. Şi la fel de tăcută. Eternă, neprihănită, ca natura copilăriei sale.
Precum în celebrul tablou al lui Manet, Devant la glace (Înaintea oglinzii), poeta întoarce spatele la lume şi se admiră pe sine. E atâta frumuseţe în acest ritual de caldă şi calmă contemplare, de foarte lungă durată! E la fel de multă frumuseţe şi în ritualul de doliu. Frumuseţe în prezenţă. Frumuseţe în absenţă. Şi, peste toată frumuseţea, o imensă tăcere. Învelişul tăcut al poeziei. Puţinele-i cuvinte sunt, mai degrabă, şoapte, care formează, reunite în unităţi din ce în ce mai complexe, adevărate „tornade de şoapte”. „Vino / şterge sau amplifică-mi / şoapta” (v. Până la urmă) este un vers reprezentativ pentru specificul limbajului poetic al Corinei Victoria Sein.
E inutil ca, pornind de la acest volum, să includem poeta într-o generaţie, într-un curent literar sau în vreo categorie de scriitori. Nu e nevoie nici să-i definim poezia. E suficient să o citim, să ne recunoaştem printre multiplele reflexii ale oglinzilor sale, să-i simţim vibraţiile, ca să fim siguri că tot ceea ce scrie Corina Victoria Sein este adevărată poezie.
Mirela-Ioana Borchin
Traps, Corina Victoria Sein, Editura Excelsior Art, 2015
Casa care adăposteşte gânduri • Editura Excelsior Art 