Traps / Capcane – Corina Victoria Sein


Această prezentare necesită JavaScript.

 

The quiet inquiry

Corina Victoria Sein is equal to herself. The Poetess stands up in front of the mirror. Not inventing, but finding her real image there. “Astounding!” She realizes how special she is: “The woman/ rediscovers her splendour/ and/ sticks out her palms gathered/ in the circle that she thought/ was keeping her prisoner…” She is, in fact, a prisoner of her round, glamorous, impressive feminine poetry, speaking about womanhood in terms of beauty, faith, emotion, hope, etc. Far from displaying a Narcisistic attitude or a Bovaryan behaviour, Corina Victoria Sein starts to look at herself. in order to know HOW and WHO she is. Afterwards, she intends to try to understand the world and to deal with it. Her fingerprints on the mirror – symbol with which she invites us to associate her poetry (see the titles of several volumes, which include the word mirror) – do not confiscate or minimize the force of her literary message. On the one hand, the mirror is a very strong symbol. On the other hand, this peculiar element has been charged with a lot of genuine or fabricated meanings, that would significantly multiply its poetic co-texts . The niche Corina Victoria Sein found and has maintained for her writing suits her very well and generates an interesting, uneasy poetry, which is not reduced to feminine topics. Besides the poetry of the self, we can also read a poetry of the couple, very similar to a love story. Unfortunately, the story has recently changed. Death separated the lovers’ ways like a “mirror of darkness”. And the false statement about the protagonists’ separate ways in life, used as a parapet between them and the world, has finally become true: “we crossed deserts of sadness, fear and/ uncontrolled fantasies/ the two of us/ keep our separate ways/ what we say is now finally true”. This new drama of loss, pain and solitude is a core theme in Corina Victoria Sein’s latest volume of poems, in which the author would also “write about/ truth and deception/ wisdom and impatience/ self-respect and dishonour”.
The English version of the Romanian title Ritual în absenţă (literally, Ritual in Absence) is Traps. A misleading title, if we consider the common sense of the word. In the author’s opinion, traps have very little in common with the well-known treachery and scary objects, projected for catching and killing. On the contrary, for her, traps are very helpful in writing, challenging and fortifying the creative spirit. By avoiding them, the stream of ideas and feelings becomes more powerful, more meaningful and, undoubtedly, unique.
 Storytelling opens the book. But before telling any stories, before giving the most expected details,  the text raises a lot of questions: WHO AM I, WHY, WHERE TO, HOW?, etc. The most difficult seems to be „HOW?” Namely, how to live the present day, which is a divine present, ALONE? (One More Day: “I’m being offered yet another day/ live it/ I’m being told by the small voice inside/ how”). The offer of possibilities is still rich, “cornucopia” even, but the subject’s options are fewer. And only two alternatives remain in question: submission or escape? Both are rejected by the writer’s ego. That’s why she is so confused. She postpones the moment of choice: „Spinning relentlessly/ the wheel takes me further away/ I gather this story/ for the movie I play in/ my character having to choose/ between submission and escape…// It’s a game – I say to myself – unfinished/ and I take a step back/ into my dream”.
Confronting the blind destiny, in the recent solitude, is the roughest task of life.  She feels lost in a foggy world placed between reality and imagination, but she is determined to find a way out. Postponing and dreaming cannot be answers to existential questions. She is a doing woman, she must face reality. The first step, seen not as a temporary, but as a long term solution, is a ritual of love and duty. When her Beloved passed away, the shock was quaking the „foundations of the earth”, causing a „cosmic revolution”. „Vowing to maintain/ the past intact”, she chose to show her devotion into a ritual of mourning. „In absence”. She fears to be alone, but she gradually realizes that she is not quite so. E. A. Poe’s “Nevermore” is not describing her situation. She is tormented, but not haunted, hurt, but not defeated. Soon, she behaves as a strong, really determined woman „seeking/ fountains delving deep into mirrors/ and words of comebacks”. She is also very confident in the strength given by the reflections of her mirrors: „The light of tomorrow’s day/ will be my mirror/ I will see myself in the waters”. In this respect, there is no significant difference between yesterday and today, not even between today and tomorrow: “today and tomorrow/ rocked in the cradle of dreams and illusions”. The Poetess has always been alone in front of the mirror. And so it goes…: performing, simultaneously, alternative rituals. In absence. In presence. And vice-versa. In the same deep silence, as long as the words are “made unspeakable”.  As long as “the silence/ at the deep bottom of wells/ frees up the spirit…” The clear manifestations of perpetual love, uniting the two artistic rituals, are woven in the mind and soul of the performer, who confesses what she does and feels, developing older images into new, more dramatic circumstances, on the narrow border between life (presence) and death (absence).
 The poems are flowing smoothly, like the waves of a “solemn river”, seeking something beyond the visible limits of the Universe. A single narrative thread, basically focused on the flow of events: “I am planting emerald-green on brick-red/ without having to speed up blossoms’ bloom/ without attempting returns to the mild summer/ or/ to the untamed and unpredictable spring.// I let the unchained thought flow/ in free verses of creeks”. For the moment, there is a strict rule regarding the tense of narration, which is always the Present, never the Past: “Between light and shade/ I’m afraid not to scare my future away/ with my past temporarily cloistered/ inside a sphere…”; “… as if/ my return would be/ a trap…”; “walk hand in hand with the road of thoughts”.
Symbols are falling from above like „ruins from the Sun” on the „immaculate papers”. Memorable colours and sounds are intermingled in a large picture of desolation, depicting „the last autumn”. In the heroine’s secret life, the irrational power of love makes the Beloved’s voice audible: „Don’t let yourself be pushed aside […]/ I will be back”. He ended his own, many times repeated, ritual, of dying in his flat of mirrors. He is also somewhere on the border between life and death, on his battle champ. He is, certainly, dead. Yet, hope did not die together with him. It created, instead of his body, a prolonged, shiny shadow, “metamorphosed in a labyrinth”. The Poetess has very special reasons to trust his promise of coming back. “Beyond any limit/ my hearing hurts”. Thus, she prepares for a sweet, although fatal, date: „The waiting/ wounded eye/ skies of love/ the Sun and the Moon/ quietly recede/ in an eclipse…”; “at some point love/ will kill us”.
As realistic as a woman in love can be, the heroine does not even imagine a happy end to her history. The symbolic gesture of turning the page is superfluous, since the horizon is dark for ever: “… impossibility of realizing the story/ of history’s page turned back”. The mirror, which generally provides subjective reflections, shows the sad end of the only possible story, “Time doesn’t love me/ to him, I am nothing but/ a sad story…” In the heroine’s perception, it is even worse. There is such a bitter taste in her conclusion… :“The two of us/ were/ dots of light and darkness/ we tried to get an idea about wisdom/ unable to understand its essence// being lost at the border of desire’s realm/ we weren’t lovers, but mere messengers…” All fears, struggles and postponements have been definitely in vain as long as, not only in the case of humans, unhappiness is the final destination: “the sky’s borders are sewn with water threads/ roads seem to converge/ under the remains of the dying day”.   
The language is simple, direct and deep. At first, classical arrangements of symbols are to be noticed. Most of them render very old correspondences, speaking about unchanging settlements. For instance, women are under the sign of the Moon, while men are under the sign of the Sun: “The Sun and the Moon/ escape from the dens/ of the Day and the Night,/ balding hills and troubled waters/ run across highways// women precociously aged by fear/ run through scorched forests,/ men their eyes clouded by passion/ lurk behind rocks”; victims are good and assailants are bad: “through narrow caves cross/ dear and hyenas in pairs/ like waters converging in torrents/ climb up/ to sink empty ships…/  from a different horizon/ come aimless birds/ harbouring in their feathers/ deer and ships/ hyenas and humans”; ruby is a precious stone associated with love: “The woman/ in a ruby/ is burning the shadow of the treacherous couple”, waters are related to fire, both having the function of separating the worlds: “Between the shadows and the people/ as border line/ a flame/ a river/ replace a cuckoo clock’s hands/ demanding/ a moment of rest/ just enough to recall/ some fairy tale magical light”, etc.
Then, even more important, is the fact that the high frequency of some items increases their paradigms, including original, symbolic senses: autumn, fear, flower, mirror, night, shadow, rain, river, whisper, wind, word, etc. The author feels the effects of repeating certain symbols in the poetic language, and emphasizes their role in meta-linguistic poems such as Absence, Cosmic Revolutions, Signs, Surreal Landscape, Thread and Knot, Vibration, Warning, etc. Mostly, these recurrent symbolic elements are connecting the major parts and generating the abstract unity of Corina Victoria Sein’s poetry.
The mirror, symbol of steadiness in progression, is associated firstly with reflection and  secondly with light, water, past and future: “The light of tomorrow’s day/ will be my mirror/ I will see myself in its waters/ and reflect/ on the day when/ I forgot to gather light’s drops”. The fascination of the mirrors is so strong, that the heroine sees life right there, in their narrow, aesthetic reflections. The metaphor expressing the proximity of death is the allusion that she has to leave the mirrors: “It’s my turn / to evade from the mirrors/ from endless expectations/ to become one with the music/ to seek my roots/ to smoothen up stones/ to protect roads and seas/ from the storm…”
The autumn is primarily related with the end of a natural cycle. In addition, genuine or created images suggest the hope that the speaker, who feels nature in her veins, after witnessing many natural cycles, would live again and again the beauty of a symbolic autumn: “The autumn/ covers the tree’s wound/ with a pile of leaves/ time keeps flying…// Will there be yet another autumn?”  
The predominant vocabulary of this poetry is carrying feminine symbolic significations. They establish the fundaments of the author’s animistic representations of the environment, help her to express her feelings and views. Her identity is projected – as coming from the reflections of mirrors – on a natural background. In other words, the semiotics of nature is the best guide to the Poetess’ soul, which has always found its “shelter in a flower”. With a “fragile spider web around”. It is as pure as the dew. It is as silent as the dew. It is everlasting, as the genuine landscape of her childhood.  
Like in Manet’s famous picture, Devant la glace (Before the mirror), the Poetess turns her back to all the people and admires her reflection in the mirror. There is very much beauty in this ritual of quiet contemplation, so much beauty in the quiet ritual of mourning. too. Beauty in presence. Beauty in absence. And above all beauty an immense silence. A blanket of quiet poetry. Its few words are whispers, growing, poem by poem, in “tornadoes of whispers”. “Oh, come/ wash away or amplify/ my whisper”! is the most representative verse for Corina Victoria Sein’s language.
It is no use to include the Poetess in a category of writers. There is no need to define her Poetry. It is enough to read it, to recognize yourself in the multiple reflections, to experience unique emotions and to feel… sure, afterwards, that this is true Poetry.

By Mirela-Ioana BORCHIN

Tăcuta căutare de sine

Corina Victoria Sein se identifică cu eul poetic. Poeta stă în picioare în faţa oglinzii. Nu se inventează, ci se descoperă. Prin imagine. „Răvăşitor!” Realizează cât e de specială: „Femeia / se redescoperă strălucitoare / şi / hotărâtă-i întinde palmele adunate / în cercul în care / se credea închisă…”. E, de fapt, captivă, în poezia ei glamoroasă, impresionantă, vorbind despre propria feminitate, în termeni de frumuseţe, credinţă, emoţie, speranţă etc. Departe de a avea o atitudine narcisistă sau un comportament bovarian, Corina Victoria Sein începe să se contemple, ca să afle CUM şi CINE este. Abia după aceea, intenţionează să înţeleagă lumea şi să se integreze în ea. Amprentele ei pe OGLINDĂ – simbol cu care ne invită să îi asociem poezia (v. titlurile mai multor volume, care includ lexemul oglindă) – nici nu confiscă, nici nu minimizează forţa mesajului său literar. Dimpotrivă. Fiindcă, pe de o parte, oglinda este un simbol foarte puternic; pe de alta, întrucât acest element, specific, s-a încărcat cu o multitudine de sensuri genuine sau degajate de contexte, acumulând valuri de semnificaţii în relaţiile poetice pe care le dezvoltă. Nişa pe care Corina Victoria Sein a găsit-o, şi a menţinut-o, pentru lirica sa i se potriveşte de minune. Aici, în faţa oglinzii, se iveşte o poezie interesantă, deloc simplă, care nu se reduce la teme feminine.
Pe lângă poetica sinelui, întâlnim în lirica seiniană şi o poetică a cuplului, alimentată de reverberaţiile unei poveşti de dragoste. Din nefericire, de curând a survenit un eveniment crucial în fluxul naraţiunii. Moartea iubitului a bifurcat calea celor doi îndrăgostiţi, despărţindu-i ca o „oglindă de întuneric”. Obişnuiau să pretindă că nu sunt împreună, că au drumuri diferite în viaţă. De-abia după trecerea lui în lumea umbrelor, falsa aserţiune despre căile lor separate a devenit, finalmente şi fatalmente, adevărată: „am traversat întinderi de mâhnire cu spaime şi / (…) / rostirea noastră-i acum adevărată…”. Această nouă dramă a pierderii, a durerii şi a solitudinii devine o temă centrală în cel mai recent volum de poezii al Corinei Victoria Sein, în care autoarea abordează însă şi alte subiecte, scriind despre „să scriu despre / adevăr şi minciună / înţelepciune şi nerăbdare / respect de sine şi dezonoare”.
Versiunea engleză a titlului Ritual în absenţă (care s-ar fi tradus, literal, Ritual in Absence) este Traps (Capcane). Un titlu înşelător (titlu-capcană), dacă ne gândim la sensul propriu al cuvântului. În opinia autoarei, însă, capcanele au prea puţin în comun cu binecunoscutele obiecte ademenitoare şi înfricoşătoare, concepute pentru a prinde şi a omorî fiinţe lipsite de raţiune. Ea insistă pe ideea că anumite „capcane” sunt de folos scrisului, întrucât provoacă şi fortifică spiritul creativ. Eludându-le, fluidul ideatic şi emoţional devine mai puternic, mai pregnant şi, fără îndoială, mai original.
Cartea se deschide cu poemul Povestire. Dar, înainte de orice istorisire, textul ridică întrebări, convergente în căutarea de sine: CINE (sunt), DE CE, ÎNCOTRO, CUM? etc. Cea mai incitantă pare a fi aceea care începe cu adverbul CUM? E cea mai dramatică, pentru că autoarea se întreabă CUM să trăiască ziua de azi, care este un dar divin, SINGURĂ? (Încă o zi: „Primesc în dar încă o zi / trăieşte-o / (…) / CUM”). Oferta de posibilităţi este încă bogată, amintind de „cornul abundenţei”, în vreme ce opţiunile eului liric sunt tot mai puţine. Şi rămân în chestiune doar alternativele: supunere sau evadare? Amândouă sunt respinse de egoul poetei. Deruta o face să amâne momentul alegerii: „ În timp / roata mă duce tot mai departe / eu mai adun povestea / pentru un film în care joc / rolul celui ce trebuie s-aleagă / între supunere şi evadare… / / Un joc – îmi spun – / neisprăvit / şi fac un pas înapoi / în vis…” (v. Vis).

Confruntarea cu destinul implacabil, în solitudine, este cea mai dură provocare existenţială a momentului. Protagonista se simte rătăcită într-o lume ceţoasă, între realitate şi imaginaţie, dar are voinţa de a se salva din tulburarea lăuntrică. Este conştientă că amânarea şi visul nu pot fi răspunsuri eficiente la dilemele existenţiale. Îşi aminteşte că este o femeie de acţiune şi decide să înfrunte, şi de această dată, realitatea. Primul pas, privit nu ca o soluţie temporară, ci de durată, constă în săvârşirea unui ritual de dragoste şi datorie morală faţă de cel ce nu-i mai este, fizic, aproape. Când iubitul său a trecut la cele veşnice, şocul a fost la fel de puternic ca un cutremur care „şubrezeşte rădăcini masive / din temelia pământului…” (v. Revoltă în Cosmos), cauzând o „revoluţie cosmică”. „– vrând să rămână / întreg trecutul –” (v. Ziua în care), eroina a decis apoi să îşi arate devoţiunea într-un ritual de doliu. „În absenţă”. Se teme de singurătate, de vulnerabilitatea femeii singure. Treptat, înţelege că lucrurile nu stau aşa. Acel intraductibil „Nevermore”, legat de soarta lui E.A. Poe, nu este valabil în cazul ei. Deoarece nu are nimic din zbuciumul celor bântuiţi de fantome, e senină, tăcută şi departe de a fi învinsă. Cu vremea, îşi adună resursele şi se poartă ca o femeie puternică, determinată, cu adevărat, să caute „fântânile” forate în oglinzi şi vitalele „cuvinte ale reîntoarcerii”. Oglinzile ei, care o reflectă integral, laolaltă cu fragmente întremătoare din lumea sa, îi sporesc încrederea în sine şi optimismul: „lumina zilei de mâine / îmi va fi oglindă / mă voi privi în apele ei”. De aici încolo, se anihilează diferenţele dintre ieri şi azi, dintre azi şi mâine, se percepe timpul ca o entitate uniformă, fără variaţii semnificative: „today and tomorrow / rocked in the cradle of dreams and illusions”. De fapt, poeta a fost mereu singură în faţa oglinzii. Şi aşa continuă să fie… performând, simultan, ritualuri alternative. În absenţă. În prezenţă. Şi vice-versa. În aceeaşi linişte adâncă, pe care nimic nu o tulbură, din moment ce cuvintele înseşi au devenit de nerostit („made unspeakable”). Atâta vreme cât „Tăcerea / din străfunduri de fântâni / eliberează spiritul” (v. Dinspre). Manifestările clare ale iubirii perpetue unifică cele două ritualuri artistice, întreţesute în mintea şi în sufletul celei ce le transpune în act creator. Materialul liric este o confesiune despre ceea ce face şi simte poeta, transformând imagini vechi în noile circumstanţe, mult mai dramatice, la limita cu tragicul, pe muchia dintre viaţă (prezenţă) şi moarte (absenţă).
Poemele curg lin, ca valurile unui „râu solemn”, căutând să ajungă dincolo de limitele vizibile ale universului. Un singur fir narativ, corespunzător curgerii de evenimente, cu irizări cromatice, izvorâte dintr-o sensibilitate rară: „sădesc verde de smarald în roşu-cărămiziu / (…) / las gândul liber să curgă / în versuri izvor.” (v. Ceremonial). Este aplicată o regulă strictă pentru timpul naraţiunii: prezentul prevalează asupra trecutului, momentul de desfăşurare a evenimentelor relatate coincide cu momentul enunţării: „Între lumină şi umbră / mă tem / că o să sperii viitorul” (v. Destin); „de parcă / întoarcerea-mi va fi / capcană…” (v. Întrebare).
Simbolurile parvin din înaltul cerului, căzând, ca nişte „ruine căzute din soare…” (v. Revoltă în cosmos), pe „coli de hârtie neprihănite”. Culori şi sunete memorabile se întreţes într-un vast tablou al dezolării, descriind „ultima toamnă”. În viaţa secretă a eroinei, forţa iraţională a iubirii face ca vocea iubitului să poată fi auzită: „Nu te lăsa învins / de furtuna speriată de viaţă, / de iubirea mutată în imaginar / / mă voi întoarce” (v. Doar ea). Iubitul, şi el poet, şi-a încheiat propriul ritual, reluat de nenumărate ori: cel de a muri în apartamentul lui cu oglinzi. Chiar şi el, atunci când se scrie poezia de acum, se află undeva la limită: în zona neguroasă dintre viaţă şi moarte, pe câmpul său de luptă. Este, cu certitudine, mort. Atâta doar că speranţa nu a murit odată cu el. Aceasta a generat, din fostul său trup, o umbră strălucitoare, prelungă, „transformată-n labirint”. Poeta are motive întemeiate să creadă în promisiunea lui de întoarcere, dar „dincolo de orice limită/ auzul o doare”, iar ochii îi sunt răniţi de atâta aşteptare a dulcii, deşi fatalei, întâlniri finale: „dragostea cândva / ne va ucide.” (v. Până la urmă). „aşteptare / ochi rănit / dragoste în cer / Soarele şi Luna / se retrag discret / în eclipsă…” (v. Un dar ceresc)
Limbajul poetic are naturaleţe şi adâncime. Mai întâi, se remarcă aranjamentele clasice de simboluri. Cele mai multe dintre acestea redau corespondenţele vechi şi stabile dintre simbolurile arhetipale. De exemplu, femeile se află sub semnul Lunii, în timp ce bărbaţii, sub semnul Soarelui: „Zilei şi Nopţii / le scapă din lăcaşuri / Soarele şi Luna, / dealuri golaşe şi ape tulburate / încrucişează drumur / / femei îmbătrânite-n spaimă / aleargă prin păduri uscate, / bărbaţi cu ochi întunecaţi de patimi / pândesc de după stânci” (v. Întâlnire); victimele sunt bune şi atacatorii sunt răi: „trec prin strâmte grote / cerbi şi hiene în pereche / cum ape adunate-n / puhoaie / urcă / şi ademenesc corăbii goale… / / dintr-o altă zare / păsări rătăcite vin / şi-nchid sub aripi / cerbi şi corăbii / hiene şi oameni…” (v. Peisaj ireal); rubinul este o piatră preţioasă, asociată cu dragostea: „Femeia / arde-n rubin / umbra perechii trădătoare” (v. Argint și oglinzi), apele sunt raportate la foc, amândouă având funcţia de separare a lumilor: „Între umbre şi oameni / drept hotar / o flacără / un râu / se substituie acelor unui pendul / şi cer / o clipă de răgaz / doar cât să întoarcă / lumina din poveste” (v. Avertisment) etc. Apoi, frecvenţa ridicată a unor semne amplifică paradigmele semantice, universul liric se îmbogăţeşte cu nuanţe expresive, cu valenţe simbolice: toamna, frica, floarea, oglinda, noaptea, umbra, ploaia, râul, şoapta, vântul, cuvântul etc. Autoarea intuieşte efectele repetiţiei simbolurilor şi le potenţează rolul în poeme metalingvistice, precum Absenţa, Revoltă în Cosmos, Semne, Peisaj ireal, Fir și nod, Vibrare, Avertisment etc. În cele mai multe cazuri, aceste elemente simbolice recurente interconectează poemele şi generează unitatea abstractă a poeziei Corinei Victoria Sein.
 Oglinda, simbol al consecvenţei în progresie, este, în primul rând, asociată cu reflectarea şi, în al doilea rând, cu lumina, apoi cu apa, cu trecutul şi cu viitorul: „lumina zilei de mâine / îmi va fi oglindă / mă voi privi în apele ei / doar pentru a-mi aminti / de ziua în care / am uitat să adun lumina.” (v. În ziua care). Fascinaţia exercitată de oglindă este atât de intensă, încât, pentru eroină, acolo – în faţa oglinzii – e viaţa însăşi – în fragmentarele, iluzoriile, dar esteticele reflexii seducătoare. Metafora care exprimă apropierea morţii este o subtilă – şi împovărătoare – aluzie la faptul că protagonista va trebui să-şi părăsească oglinzile: „E rândul meu / să evadeze din oglinzi / din aşteptări nesfârşite / să mă pierd-n cântec / să caut rădăcini / să netezesc pietre / drumurile, mările să le feresc / de furtuni…” (v. Un dar ceresc)
Toamna este corelată cu ideea de sfârşit a unui ciclu natural. Este firescă legătura acestui anotimp cu moartea. Dar autoarea induce, în plus, sentimentul consubstanţialităţii cu natura, insinuând că, din moment ce simte speranţa în venele sale, după ce e martora atâtor cicluri naturale, e îndreptăţită să le reia la nesfârşit, trăind, iar şi iar, frumuseţea unei toamne simbolice: „Toamna / leagă rana copacului / cu un mănunchi de frunze / timpul continuă să curgă… / / Va mai fi o toamnă?” (v. Anotimp incert)
Vocabularul fundamental al liricii Corinei Victoria Sein vehiculează semnificaţii simbolice feminine. Ele stabilesc coordonatele unor reprezentări animiste ale mediului înconjurător şi ajută eul liric să-şi exprime plenar trăirile. Identitatea poetă-eu liric este proiectată – având ca sursă reflexiile de oglindă – pe un fond natural. Semiotica naturii este cea mai bună călăuză spre sufletul poetei, care a găsit „adăpost într-o floare”. Cu o „fragilă pânză de păianjen în jur”. La fel de pură ca roua. Şi la fel de tăcută. Eternă, neprihănită, ca natura copilăriei sale.
Precum în celebrul tablou al lui Manet, Devant la glace (Înaintea oglinzii), poeta întoarce spatele la lume şi se admiră pe sine. E atâta frumuseţe în acest ritual de caldă şi calmă contemplare, de foarte lungă durată! E la fel de multă frumuseţe şi în ritualul de doliu. Frumuseţe în prezenţă. Frumuseţe în absenţă. Şi, peste toată frumuseţea, o imensă tăcere. Învelişul tăcut al poeziei. Puţinele-i cuvinte sunt, mai degrabă, şoapte, care formează, reunite în unităţi din ce în ce mai complexe, adevărate „tornade de şoapte”. „Vino / şterge sau amplifică-mi / şoapta” (v. Până la urmă) este un vers reprezentativ pentru specificul limbajului poetic al Corinei Victoria Sein.
E inutil ca, pornind de la acest volum, să includem poeta într-o generaţie, într-un curent literar sau în vreo categorie de scriitori. Nu e nevoie nici să-i definim poezia. E suficient să o citim, să ne recunoaştem printre multiplele reflexii ale oglinzilor sale, să-i simţim vibraţiile, ca să fim siguri că tot ceea ce scrie Corina Victoria Sein este adevărată poezie.

Mirela-Ioana Borchin

Traps, Corina Victoria Sein, Editura Excelsior Art, 2015

Reclame

In Memoriam / Te las să pleci


lui Emil Şain

Emil Şain în drum spre redacţie

El
cel care a plecat stă şi astăzi
cerc deasupra casei

durerea
neputinţa
regretul
se împletesc în rază de întuneric surd

cercul e trup pierdut
e munte şi râu
e prinţ şi rege
podoabă pe inelarul stâng
e drum aşternut
spre stele

Corina Victoria Sein

MISTAKE


dolinaazi

Sometimes
The world around me slides under a blanket of sound.

Footstep sounds
an intimate call sealed in the secret postal vault
the peacock’s scream in full solitude

Today
the world outside myself
chases away the sound’s oppressive rule
with the noise of letters orderly typed
on the keyboard apparently subject
to the dream of breaking accepted limitations

It’s happening now

The world surrounding me
grows feeding on my thought’s sound
from the crowd stands out – He
teases me
we invent a new game
and I feel strong enough to remove all the dark spots
that threaten the order of things

Mistake

The game is showing my friends away
replacing the dream’s fantasy
with the impossibility of realizing the story
of history’s page turned back

Only thing left
between Him and me –
the sound of a fractured thought
the pain of a lightning from the past
projected on future’s screen

Somewhere
the world surrounding me is more and more noisy
He
awaits my turning on the light
in the mansion haunted by
the freedom of reinventing the game.

din volumul Traps / Capcane, Corina Victoria Sein, traducere în limba engleză de Mihai Mihuţ, ilustraţii de Marius Fechete, în pregătire la Ed. Excelsior Art, 2015

Ritual repetat


toamna7

Un bărbat stă singur în casa cu pereți de oglindă
în palme ţine albastrul de cer și chipul iubitei ce i-a fost răpită
de un mănunchi de fulgere aproape stinse

se deschide o ușă
vine toamna cu întrebări asupra realității
el se vede uzurpat și trădat
în casa unde a murit mereu
repetat

un tunet puternic
tavanul casei cade pradă unui fulger
arde
pereții de oglindă reflectă un chip ca varul
ce pare a fi un sol trimis de umbra femeii răpite

braţele bărbatului în mâneci de mătase verde
tresar sub atingerea firului de speranţă

el se închide în casa surpată
încă așteaptă întoarcerea iubitei

din volumul Ritual în absență, Corina Victoria Sein, 2015

Frica albă / 8


COPERTA CAPCANE

(…)

Ajunsă la gară, Anisia se aşază pe o bancă. Peronul e pustiu, „de parcă s-ar fi sfârşit în oameni dorinţa de a călători”. Aruncându-şi ochii pe ceasul vechi, vechi de când lumea, se gândeşte că, în mai puţin de zece ore, se va afla în camera strâmtă de la etajul cinci şi, fără îndoială, îi va fi un dor cumplit de aceste locuri.
Când trenul opreşte în staţie, ea merge încet de-a lungul vagoanelor. Locuri sunt, dar ea caută ceva. Nu ştie cu precizie ce. Cercetează chipurile călătorilor cu atenţie. Urcă în ultimul vagon. Aici o întâmpină voioşia gălăgioasă a unor tineri. După ţinuta vestimentară, dar, mai ales, după robusteţea şi aerul lor de sănătate îşi dă seama că a nimerit în mijlocul unui lot de sportivi. Impresia predominantă care pune stăpânire pe întreaga ei fiinţă e aceea a unui vizitator aflat pentru prima dată într-un mare muzeu şi care nu-şi poate stăpâni unda de regret, conştient fiind că i s-a oferit o şansă unică, nerepetabilă; nici timpul şi nici întâmplarea nu-l vor mai aduce vreodată aici. Aşa cum privirea concentrată asupra unui obiect de artă ne răpeşte, uneori, bucuria de a ne identifica într-o părticică din infinit, în taina universului, fiind răsplătiţi de îndată că faptul în sine smulge vălul opac dintre noi şi armonie, aici, în acest moment, Anisia simte cum se îmbină în ea pofta de zburdălnicie, de încălcare a convenţiei, cu tandreţea, bine flancată de dorinţa de a trăi cu simplitate, despăgubindu-şi anii de până acum.
Întâmplările din ultimele zile i-au ascuţit şi mai mult sensibilitatea, ca şi cum cineva ar fi amestecat, în modul cel mai empiric, într-o grădină, florile cu dezordinea ramurilor de mărăcini, făcând posibilă irumperea sălbatică a frumuseţii, excluzând capacitatea de ordonare. E adevărat, în fiinţa ei, de când se ştie, s-au luptat două puteri; dorinţa de a crea atât pentru ea cât şi pentru cei din jur, o ambianţă calmă, fără a ţine cont de realitate, în care totul să fie bine şi confortabil iar, pe de altă parte, un fel de timidă revoltă îndreptată asupra neputinţei de a păstra în ea doar acele lucruri, fapte sau gânduri, care să facă lăuntricul să domine exteriorul, într-un cuvânt, să descătuşeze eul.
Nu ştie de când stă în uşa vagonului. Vacarmul s-a stins şi geamantanul atârnă greu. Simte cum degetele încleştate pe mâner sunt gata să se desprindă. Un compartiment deschis îi oferă ospitalitatea. Vrea să intre, când, ajung la ea câteva frânturi de frază: „…mii de fulgere, e chiar ea, fata din filmul «Adolescenta». Cuvintele sunt receptate cu exactitate de seismograf şi, fără să mai simtă oboseala, Anisia se întoarce şi o ia la goană. I se pare că tinerii vin în urma ei. Cu nici un chip nu trebuie să fie ajunsă. Un compartiment cu perdelele trase făgăduieşte linişte şi siguranţă. „Numai de n-ar fi închis”. Nu, uşa alunecă uşor, lăsând-o să intre. Un bărbat, aflat pe locul de lângă geam, se ridică în picioare. Nu-l vede sau nu vrea să-l vadă. Îşi abandonează geamantanul în mijlocul compartimentului şi se trânteşte pe banchetă, închizând ochii.
– Îmi daţi voie, să pun bagajul sus?
Anisia încuviinţează fără să deschidă ochii. Se relaxează. Cu un zâmbet răutăcios îşi zice: „Ce prostie! Să fug de nişte copii… oare mi-a fost frică de ei?” Nu, nu de ei se temuse, dar ar fi fost peste puterile ei să stea în faţa lor, să le zâmbească, să le creeze oglinda vie a eroinei din filmul amintit. Ce ştiu ei, spectatorii, adoratorii şi cruzii admiratori, despre munca şi viaţa unei actriţe?
Ea le deprinsese preferinţele de-a lungul anilor, iar ei îi vorbiseră, în felul lor, deschis despre flacăra de care erau însufleţiţi. Ea le înlesnise defilarea prin galeria unor vii şi pline de înţeles tablouri, fericirea, mizeria, viciul, nebunia, virtutea, trădarea, înţelepciunea, cu ajutorul cuvântului le declanşase emoţii, dar şi tortura îndoielii, a pasiunii. Mândria firească o îndeamnă să afle justa apreciere a valorii. Niciodată teama nu i-a legat voinţa şi nici umbra neputinţei n-a îndemnat-o să se privească în oglinzi scobite. Curajul ei creşte proporţional cu încrederea, independent de părerea celorlalţi. A tălmăcit imboldul lăuntric şi a ieşit din temniţa unui confort de împrumut, ştie, cu adevărat, ce este. Şi-a luat obiceiul să-i observe pe oameni, să le cântărească orgoliul şi pretenţiile. Dar ei, oamenii, ştiu, oare, ce se întâmplă cu ea după ce lasă să-i cadă masca şi fardul dispare? Cred ei că o pot obliga să zâmbească şi atunci când inima n-o îndeamnă? Sfera de influenţă a scenei o poartă, uneori, şi dincolo de labirintul textului. „Text şi subtext!” Din nou zâmbetul trist chinuie faţa palidă. Textul e aşa de uşor de violat încât, dacă un autor şi-ar putea stăpâni curiozitatea şi ar veni să-şi vadă opera doar în spectacolul de premieră, ar jura că el n-a scris niciodată piesa respectivă. Aşa păţiseră realizatorii spectacolului „Casa cu ferestre deschise spre nori”. Dramaturgul, tânăr, nerăbdător, la prima lui piesă, venise cu textul direct la teatru. „Bombă”, susura secretara literară, „Dăm lovitura, e tare!” rostea regizorul. Actorii fuseseră scutiţi de intervenţiile, prea multe în cazul unor autori locali, care participau la repetiţii zi de zi. „Am încredere în voi. Eu nu mă pricep la munca voastră, eu stau bine numai într-un scaun aşezat în faţa unui birou, ce să fac într-un fotoliu de regizor?”. Aşa decurseseră lucrurile până la vizionare, când, câteva fotolii din sală fuseseră despovărate de huse şi deveniseră „locuri” şi încă ce locuri? Regizorul, emoţionat, se învârtea prin culise, prin scenă. Anisia îl urmărea şi dorea din toată inima să-i transmită ceva din calmul ei. „Lasă, maestre, ai încredere în noi, a avut şi autorul şi ştii bine că e «okei». Cineva întârzia. Trecuseră aproape două ore. Cortina continua să stea nemişcată. Timpul tindea să devină „moară de măcinat nervii” cum numesc actorii aceste momente de aşteptare. În sfârşit, sosise şi factorul cultural cel mai important. Actorii, încălziţi la flacăra numai de ei văzută, intraseră în roluri, uşor, iertaseră chiar şi orele de aşteptare. Pauza dintre acte fusese scurtată, importantul personaj, din sală, era aşteptat la o şedinţă. Abia începuse partea a doua a piesei, când se auzise o voce de tunet: „Opriţi!” Nu era nici în firea lui, nici în firea lucrurilor o astfel de intervenţie, aşa că actorii împietriseră. Din fotoliul care gemea sub greutatea ocupantului, cuvintele îşi începuseră călătoria în zig-zag, ca pe o tablă de şah: „Prieteni, aveţi toată stima mea pentru efortul dumneavoastră dar, încotro bateţi? Ce vrea piesa asta? Unde aţi văzut, în realitate, o fetişcană şi nu una oarecare, ci fiica unui foarte important concetăţean, să aibă o astfel de comportare? Auzi! Să-l judece ea pe tatăl ei, omul care a clădit un oraş, omul din generaţia de sacrificiu, care n-a avut timp de disco şi nici de călătorii imaginare sub razele lunii sau sub nori… Dar şi el, adică personajul, e rău construit, unde s-a mai văzut un om ca el, după ce ni se dezvăluie ca un bun inginer, cu un spirit mai presus de micile noastre slăbiciuni, adică un adevărat luptător, să se prostească, aşa, fără nici un fel de elemente ajutătoare care să-l scoată basma curată, într-un romantic desuet, sensibil la frumuseţea unei oarecare, să-şi părăsească un cămin pentru că soţia lui îi invadase casa cu fel de fel de lucruri inutile… Vedeţi, el nu accepta nici mobila veche, recondiţionată. Nu, nu e corect, nu e moral. Era sau nu era stăpân în casa lui? De ce şi-a lăsat nevasta să-şi facă de cap? Sper că îmi daţi dreptate şi concluzia nu poate fi decât una — singură şi de netăgăduit: nu există în societatea noastră un astfel de exemplar… Sunt de acord să aibă omul, creatorul, libertatea de a scrie, dar mai suntem datori să şi veghem, să nu-l lăsăm să greşească… să n-o luăm mecanic…”. După discuţii, propuneri şi alte idei novatoare, de aveai impresia că toată lumea poate şi se pricepe să scrie, numai săracul autor nu, s-a „sugerat” ca eroina să nu mai fie fiica unui director, ci fata unui ospătar, sau de ce să nu-i fie tată un fost fotbalist care a ajuns portar la o uzină? Până dimineaţa s-a muncit pe „brânci”. „Trebuie să ieşim la rampă”, striga directorul administrativ, „nu mai contează cum, cu ce… altfel s-au dus gratificaţiile”. La ultima repetiţie a asistat şi un reprezentant al Centrului de coordonare artistică, care, nici una nici două, decretase: „Imposibil, tovarăşi… adjuncta noastră e fiica unui fost campion, nu se poate, e foarte sensibilă, aveţi grijă…”. Şi n-a fost ultima intervenţie. În timpul spectacolului, se prezentase în culise directorul teatrului, care după terminarea primei părţi a strâns toată suflarea într-o şedinţă fulger. „Fraţilor, vă tăiaţi creanga de sub picioare, aţi uitat că tovarăşul… urmase şoptirea unui nume, are o foarte fină putere de pătrundere în sub-text? Interpretează fiecare frază, mai ales când e vorba de morală, de modă, de căpătuială… Părerea mea e că aţi cam exagerat cu candelabrele procurate prin Consignaţie, cu miile de lei date pe câini de rasă şi cu altele”. Şi, cu sufletul la gură, actori, regizor, scenograf şi alţi binevoitori aflaţi întâmplător acolo, încropiseră un alt final, dând o întorsătură neaşteptată a lucrurilor, dar pe placul vajnicilor apărători ai bunelor moravuri. Ea, Anisia, interpreta principal intrase în scenă fără să ştie ce are de făcut: „improvizaţi” era ultima rugăminte a regizorului şi au improvizat. După spectacol, autorul piesei, care se afla în sală, oferise un coş cu flori scenografei. Regizorul, actorii nu se simţeau în largul lor, nu-l puteau privi în ochi, nici el nu găsea măcar un cuvânt de spus. Cum tăcerea se prelungea, ameninţând, dramaturgul, cu vocea evident marcată de nemulţumire, rostise: „…o să mă ruşinez să încasez drepturile de autor… cu cine să le împart?” (…)

din romanul Frica albă, Corina Victoria Sein, Editura Eminescu, 1982

I REMAIN


COPERTA CAPCANE
I abandon myself to the night and to the fulfilled dream
never will I seek again the virgin sky
I will stay here
where you
the powerful
the insatiable
light up divine flames
as well as deadly waves…

For your plot to remain prisoner of the night
or to build a round shelter
into a frozen wave’s secret
count on me as accomplice…

din volumul Traps / Capcane, Corina Victoria Sein, traducere în limba engleză de Mihai Mihuţ, ilustraţii de Marius Fechete, în pregătire la Ed. Excelsior Art, 2015

pentru versiunea în limba română, clik aici

SIGNS


COPERTA CAPCANE
The edge of the world and
theshapeless dream
Have painted in my shadow
the afternoon’s heartbeat…

Somewhere close
a tree is dying
no moaning
only the teary eyes
of a strange sunset.

Among intertwined roots
a girl weighs the present
then
she slowly walks away
towards the world’s edge
stepping on my shadow that is facing forward.

I keep walking
guided by
the shadow metamorphosed into a labyrinth.

Above my head, the moon hangs
ready to
set.

din volumul Traps / Capcane, Corina Victoria Sein, traducere în limba engleză de Mihai Mihuţ, ilustraţii de Marius Fechete, în pregătire la Ed. Excelsior Art, 2015

pentru versiunea în limba română, clik aici

COSMIC REVOLUTIONS


COPERTA CAPCANE

A strange object
arigid sphere
absorbs the Sun
attaching to its surface
the sky
rises the sea
on mountain peaks
submerges lighthouses
since long only vestiges
corroding massive roots
of Earth’s foundation…

Terrestrial roads
made into twisted tongues
flicker and burn
shutting down darkness…

Colonies grown out of pieces
of mummified windows
suicide victims thrown
against decayed doors
they stifle the uprising ravaging
theUniverse.

An exhausted breeze carries forward
ruins fallen from the Sun…

the rigid sphere
disintegrates…
Has the uprising been postponed?
or
the touch of cold, gliding icebergs
signal the rain
that will render immaculate
the crowd gathered in a floating arch
over the grass
houses
a solemn river
knowing they will endure
until the end of the endless time?

din volumul Traps / Capcane, Corina Victoria Sein, traducerea în limba engleză, Mihai Mihuţ, ilustraţii de Marius Fechete, în pregătire la Ed. Excelsior Art, 2015

pentru versiunea în limba română, clik aici

HARLEQUIN


COPERTA CAPCANE

Midnight
moon rays wash
the fear off the window.

The bonfire cleanses in its burning touch
all trace of the harlequin imagined in the dream
and
drips smiles over itinerant mirrors.

If only the charm would survive
If only the alpenhorn would wail in desperation
If only I would throw in the air white flowers
waiting for the morning to softly
land on my bare shoulders.

din volumul Traps / Capcane, Corina Victoria Sein, traducerea în limba engleză, Mihai Mihuţ, ilustraţii de Marius Fechete, în pregătire la Ed. Excelsior Art, 2015

pentru versiunea în limba română, clik aici

Walking Towards Nowhere


COPERTA CAPCANE

I walk in a park
trees
fountains
flower-clad pavilions
alleys converging towards a central
circle that seems to capture
remains of a stream

from and towards everywhere
I see
the sea of alleys gathered
in a fragile spider web.

to move ahead
I dive into the circle

in winding motion
a patch of water
comes closer and closer
it shakes as iffrightened
then
disappears

the next step is
diving into a miracle

I am lifted
by a strong stream
the spider web gets dissolved
its place taken by an end to suffering that tries
tomake its way behind my eyes
protected solely by pieces
of shattered clouds of hope

footsteps
open doors
that were shut way too soon
the forgotten day
when all these signs
were created

My late afternoon deambulation
burns
slowly and softly
trying to ritualize
absence…

pentru versiunea în limba română – click aici

din volumul Traps / Capcane, Corina Victoria Sein, traducere în limba engleză de Mihai Mihuţ, ilustraţii de Marius Fechete, în pregătire la Ed. Excelsior Art, 2015