About Romania – History, Traditions, Culture

POEME ALESE / Elegia nimănui

Nu ţipa. Nu striga. Încearcă să adormi.
Nu te ruga în zadar.
Nu plânge. Peste oraşul tău
peste oraş întunericul.

Cine se salvează, cine dispare
ştie doar ceaţa dimineţii.
Pe cine îl vor urmări eriniile
– şi pe cine ruşinea.

Nu te ruga, nu blestema,
Nu ţipa în somn: Vor ataca.
Prea târziu. Bate ceasul.
Au sosit, Casandro.

Au intrat, Casandro, nu plânge,
nu mă plânge nici chiar pe mine.
Peste oraş flăcări şi disperare,

Deasupra noastră bezna.

din volumul Poeme alese, Ryszard Krynicki, traducerea Constantin Geambașu, Editura Excelsior Art, 2014

Publicitate

FLOAREA-SOARELUI / GIRASOL

Toţi suntem robii soarelui,
Dar uităm
Sau ne aducem aminte de el
Când ni se apropie Noaptea…

Numai floarea-soarelui,
Numai ea-l recunoaşte
Încă din sămânţă
Şi chiar şi după,
Până şi-n clipa tragerii pe roată,
A masacrării ei în ulei,
Cine-i mirele,
Gâdele ei…

Surâde durut, galben şi mut
Şi-l mai imploră:
„Baremi o secundă,
O oră
Cât vara vieţii
Care, uite-o,
A şi trecut…”

GIRASOL

Todos somos esclavos del Sol,
Pero lo olvidamos
O lo recordamos
Cuando a la Noche nos acercamos…

Tan sólo el girasol
Lo reconoce
Desde cuando es pipa
Y hasta
Cuando la aplasta,
En aceite,
Su ejecutor…

Sonríe con amarillo y mudo dolor
Y lo implora:
„Al menos un segundo,
Una hora,
Como el verano vivido,
Que, mira,
Ya se ha ido…”

in volumul Arca lui Noe / Arca de Noé, Passionaria Stoicescu,  traducerea în limba spaniolă de Alexandru Calciu, Editura Excelsior Art, 2012

Cred

         

 Annei şi lui Stanisław Barańczak

Voi spune adevărul: uneori cred
în existenţa celeilalte lumi, cred în stafii,
vampiri, care sug creiere şi sânge,
de altfel, poate mai mult mă tem decât cred
(ceea ce e totuna în timpurile noastre: a se teme – a crede).
Încerc să nu stau cu spatele spre uşă,
uşa îşi trăieşte propria viaţă, voi spune mai mult:
am devenit superstiţios, nu mai vorbesc cu voce tare
                           despre visurile mele,
despre speranţe, ca să nu le sperii, evit
să rostesc cuvinte în stare să se răzbune,
le şterg din vechile versuri (de altfel,
nu numai eu), nu ascund totuşi
că uneori uit de mijloacele de precauţie,
beau vodcă, iubesc o femeie, pornesc la drum, gândesc
telepatic, mă întorc cu spatele la uşa –
                           care îşi duce propria viaţă
şi mai devreme sau mai târziu ea se va deschide
şi mai devreme sau mai târziu mă va atinge
acea mână ca gheaţa, poate îmi dă doar un semnal
sau poate fără avertizare îmi va apăsa inima,
voi spune adevărul: nu cred ca aceasta să fie mâna
lui Osip Mandelştam nici a lui Georg Trakl,
nici a unui alt poet care, indiferent de moartea
umană sau inumană care l a întâmpinat,

ne vorbesc mereu în cuvintele lor vii.

Din volumul Poeme alese (antologie), Ryszard Krynicki, traducerea de Constantin Geambaşu, Editura Excelsior Art, 2014

Gheorghe Zamfir & Anda Dimitriu – Lie ciocarlie (Vocea Romaniei 2014)

Sochi Olympics Incredible Romanian Folk Ice Skating performed by Canadians

Limba, carne de vânat

Domnului Zbigniew Herbert şi Domnului Cogito

Limba e carne de vânat ce creşte în rană,
în rana deschisă a gurii, hrănindu-se cu adevăr mincinos,
limba-i inimă deschisă, tăiş fără teacă,
fără apărare, căluşul ce înnăbuşă
naşterea cuvintelor, animal obişnuit
cu dinţii umani, neomenescul ce creşte în noi
şi trece dincolo de noi, steag roşu pe care îl scuipăm
laolaltă cu sângele, scindare în jurul nostru,
minciună adevărată ce păcăleşte

copil care, învăţând adevărul, minte cu adevărat

din volumul Poeme alese, Rzszard Krynicicki, traducerea: Constantin Geambașu, Ed. Excelsior Art, 2014

 

La cronaca della famiglia De Niro / 3 /

La cena era semplice e sostanziosa, cominciava con la minestra di verdure, di cui ognuno mangiava una scodella abbondante; polenta aurea, tagliata con lo spago in fette grosse, fumanti, su taglieri di legno; a ognuno spettava una buona fetta di pecorino comperato a Fiume, Udine o Trieste; di tanto in tanto, a cena si serviva anche un uovo sodo. La carne si vedeva di rado nei piatti, invece non mancavano mai le Rosseciotole piene d’ insalata di cicoria, amarognola, i cui semi ogni friulano portava con sè quando emigrava. Il vino rosso faceva parte della razione giornaliera dei maschi, a cominciare dall’ età di dodici anni, mentre le donne non ne bevevano punto. D’ estate e d’ autunno, sul tavolo c’ era molta frutta dello sterminato giardino ben mantenuto dei De Niro.
Nel periodo di massimo lavoro, Giovanni De Niro si svegliava alle tre e mezza; Aniute si destava e gli preparava una tisame, poi tornava a letto, perche spesso faceva freddo a quell’ ora e le domestiche si alzavano solamente alle quattro.
La giornata cominciava con l’ ispezione a tutti i cantieri della città, De Niro essendo un perfetto organizzatore, qualità che gli aveva permesso di ottenere alti rendimenti senza che i lavoratori si lagnassero per lo sforzo loro. I mattoni, il mortaio, la calce, la sabbia, la pietra, il legname, il calcestruzzo, tutto il materiale si trovava alla portata di mano degli operai, sempre, nella quantità occorrente. Mai più, nella storia dei cantieri De Niro, gli operai avevano perduto tempo per mancanza di qualcosa. Ciascun muratore aveva uno o due apprendisti –questo dipendeva dalla bravura sua – che gli passavano ciò che serviva, senza che lui facesse movimenti inutili, che comportassero stanchezza sterile. Di questo tirocinio di lavoro secondario avevano avuto modo di sperimentare la pesantezza tutti i maschi De Niro, a prescindere dal fatto che erano liceali o, più tardi, studenti universitari. In estate guadagnavano i soldi necessari per le tasse lavorando sodo sui cantieri, imparando tutti i mestieri, e la paga era proporzionale al lavoro svolto.
Uno dei problemi grossi dei cantieri era legato al trasporto dei materiali da parte di carrettieri che adoperavano i propri mezzi. De Niro mise a punto un sistema semplice ed efficace di registrazione, senza ricovere a scritture. Ciascun dirigente di cantiere, cioè un capomastro di assoluta fiducia e ben pagato, aveva un aggeggio in legno, che loro chiamavano „ravage”, composto di due parti che recastraavano perfettament,: una per sè, l’ altra per il trasportatore. Dopo ogni corsa, il capomastro intagliava, in presenza del dipendente in causa, una linea che interessava entrambe le parti dello strumento e, al momento del pagamento, ciascuno presentava la sua „registrazione” le confrontavano con altra; non potevano subentrare discussioni o scorrettezze.
*
– Desidero che tu costruisca qui dei depositi, sui due lati del cortile, disse il signor De Niro, in una giorna di autunno, al capomastro che si occupava del legname.
– Depositi semplici?
– No. Sul lato settentrionale, facciamo dei depositi semplici, per la stagionatura del legname. Invece, sul lato verso Levante, quello corto, facciamo depositi chiusi, per ultimare l’ essicazione.
– Dovremo installare una stufa ad ogni capo, valutò l’ uomo.
– Fai come ti pare. Costerà molto di meno preparare il legname, che non comprarlo già essicato.
– Copro tutta la lunghezza? riprese il capomastro.
– Sì.
– E con la bottega per confezionare le impalcature come si fa?
– La costruiamo, si capisce. Se ne occuperanno due operai italiani specializzati.
La parola d’ ordine della ditta era „la qualità prima di tutto”. Proprio per questo De Niro guadagnava, in certi casi, poco o niente, ma a lungo termine il metodo aveva consolidato la buona fama, alla quale non avrebbe rinunciato per niente al mondo, adesso che tutto andava a gonfie vele.
*
Sabato sera, l’ attività si fermava alle sei. Gli operai rincasavano, una parte era del posto, altri abitavano in affitto con la moglie italiana, qualcunoanche con i figli.. In casa li aspettava la caldaia piena d’ acqua tiepida, per togliere tutta la polvere insinuatasi sotto la pelle e nei capelli folti e scuri, che sembravano incipriati.
In casa De Niro, la domenica, tutti si svegliavano alle sei del mattino, perche si potesse partecipare alla messa delle sette.
– Facciamo dormire ancora i figli, proponeva Aniute di tanto in tanto nel tentativo dic onvincere il coniuge.
– No. Andare a messa è un dovere. Che razza di persone affidabili diventerebbero se non fossero in grado di fare questo minimo sacrificio?
La dolce Aniute, nonostante la sua religiosità – era stata educata in convento – soffriva nel destare i bambini così presto di domenica, ma non osava trasgredire le regole fissate dal marito. Gli altri giorni svegliava i figli alle cinque, di modo che ripassassero i compiti scolastici. Mica si scherzava con gli ordini stabiliti dal vecchio.
I bambini brontolavano, ma si alzavano infreddoliti; subito dopo, però, cominciavano a giocherellare. In chiesa, dopo la messa, a ognuno spettava un tarallo caldo e salato, che li consolava del tutto.
Questa’ educazione rigorosa ebbe effetti differenti sui figli della famiglia, che assomigliavano ben poco tra loro. Taluni acquisirono un’ indole aspro, duro, altri diventarono deboli e sottomessi, qualcuno dei discendenti di Giovanni Primo, per spirito di fronda, divenne l’ opposto del padre, odiandolo e ammirandolo nello stesso tempo. Senza distinzione, però, furono tutti estremamente rispettosi con la mamma, come per ricompensarla del clima rude che regnava in casa per voleer del padrone. Fra tutti, Tancredi, bello e delicato, era il piu tenero,semigliava ad Aniute, confessava perfino le bazzecole, e cresceva nello stesso spirito religioso della madre.
In chiesa, il signor De Niro pregava con lo stesso impegno con cui faceva ogni cosa: aveva un concetto semplicistico sui rapporti con la Divinità, ma osservava con precisione le regole insegnatele sin dall’ infanzia. Vicino a lui, la mite Aniute pregava con profonda devozione. Sempre vestita in colori scuri, con capi di buona qualità, ma privi di eleganza, senza gioielli, pallida e magra, mormorava sommessamente le preghiere, avvertendo il senso di pace che s’ impadroniva di lei. Ogni tanto, il pensiero tornava agli anni della giovinezza, e si chiedeva, mentre l’ organo sprigionava suoni puri, che cosa mai sognava da quei tempi. Educata nel rispetto dei valori della famiglia, riteneva di aver compiuto bene il suo dovere e di essere stata ripagata. Aveva una bella famiglia numerosa, i figli erano sani, il marito serio e non bevitore, a differenza di certi Italiani che lavorarano ai cantieri; la gente la teneva in alta considerazione, oltre, erano diventati ricchi come nemmeno aveva ardivo sperare all’ inizio. Ma il suo sposo a che cosa stava pensando? La vedeva, o per lui era solamente un mobile che si muoveva per casa? Lui non la faceva partecipe ai nessuna delle sue preoccupazioni e, a dire la verità, nemmeno sapeva con esattezza quant’ erano ricchi. Ella era quasi sempre incinta o con un poppante in braccio, c’ erano le malattie infantili, poi le notti di veglia… non avevano neanche il tempo di parlare loro due, anche perche egli era così chiuso in sè, taciturno. Ricordava la casa dei genitori, in cui si viveva tanto diversamente, perfino lei era al corrente dei problemi della famiglia; veniva gente a trovarli, si discorreva, facevano buona musica. Qui tutto si limitava al giro ristretto e semplice della gente dei cantieri.
Era nuovamente in gravidanza e, nonostante la presenza degli altri figli, gioiva al pensiero della prossima partenza per l’ Italia per il parto, come aveva fatto con quasi tutti gli altri pargoli. Sua madre l’ avrebbe accolta volentieri e l’avrebbe coccolata. Sorrise lievemente e i tratti suoi si addolcirono.
„Ite, missa est!”
La voce del prete la distolse dal sogno ad occhi aperti.
– Ho chiamato tutti gli italiani per questo pomeriggio, l’ informò De Niro sul sagrato della chiesa.
– Farò i preparativi dovuti, sussurrò lei dimessamente.
*
Nel cortile di casa era convenuta una cinquantina di persone, per lo più maschi, solo qua e là balenava una veste vivacemente colorata di ragazza o giovane donna. Un buon odore aleggiava sulla comitiva; dal cielo pioveva una luce festosa.
Antonio, brioso, aitante e con lo sguardo lucente, stava in mezzo al cortile sotto la pergola di vite e suonava la fisarmonica.
Le fanciulle ballavano una furlana, cioè una sorta di polca, volteggiando velocemente guidate dai giovanotti; le sottane gli sollevavano ritmicamente e macchie di sudore ingiallivano i bustini ricamati. I corpi, ben lavati e poi strofinati con fiori di basilico emanavano un buon profumo. La polvere si alzava come una foschia trasparente e, tra i pampini, la luce filtrava calda e colorita, disegnando arabeschi dorati sui luoghi meno movimentati .
In un angolo piu appartato, alcuni giovani parlottavano.
– S’ avvicina l’ autunno, tra poco rientrerete, disse uno del posto.
– Sì, siamo come le gru, rise un Italiano alto e snello. Solo che noi andiamoverso nord-ovest, d’ autunno, non verso mezzogiorno.
L’ Italiano aveva gli occhi color delle more, brillanti, a mandorla, con le ciglia lunghe. Lo sguardo tradiva il desiderio alla vista del seno tenero delle ragazze che danzavano in mezzo al cortile. Bramava l’ abbraccio di una donna, ma non osava avvicinare nessuna delle giovinette, egli era sposato, mentre queste erano figlie o mogli dei compagni di lavoro e non stava bene intrecciare una relazione con qualcuna di esse. Bevve in un sorso un bicchiere di vino. I suoi occhi incrociarono uno sguardo che decifrò in un istante. Non sapeva chi fosse la giovane. Forse una vedova che ingannava la propria solitudine. Cominciò a ballare pure lui, pensando: „non posso mica attendere fino all’ inverno, comunque!”. La ragazza o la donna una carne bensoda e le forme avvenenti. Le sfiorò, come per caso, i seni, e percepì che si era infiammata. Rise. Rise anche lei, e saltellò più vivacemente. Un calore piacevole percorse tutta la persona di lui. La strinse per la vita e scese sull’ anca, dandole un leggero pizzicotto. Ella saltava alacremente al ritmo della musica come se non avesse recepito nulla e così l’ uomo le cinse le spalle attirandola a se, bisbigliando „vieni nella valle che ti faccio vedere qualcosa”. Il viso della donna era arrossato e lievemente perlato di sudore. Lo desiderava pure lei e tremava dal piacere che la elettrizzava. Lui insinuò una mano sotto l’ ascella e le cinse il seno tondo. Ella gemette piano. Lasciarono il gruppo di ballerini e si diressero verso il fiume che scorreva in fondo al giardino. Vecchi salici piangenti chinavano i rami flessuosi fino a toccare le onde scarse e pigre in quell’ inizio di autunno. La baciò con foga ed ella si avvinse a lui, sciolta nel desiderio. L’ appoggiò ad un tronco robusto, e continuo a palpeggiarla, impazzito del desiderio. Con un movimento frettoloso ella sbottonò la camicetta offrendo alla bocca di lui i seni bianchi e turgidi. La mors,e ed ella rise. Appena la toccò, lui esplose dal troppo desiderio.
– Vieni! disse lei, e si adagiò supina in una cavità della sponda che la nascondeva agli sguardi eventuali di un passante. Si amarono di nuovo, a lungo e con godimento. La donna sapeva ciò che voleva e come ottenere la soddisfazione agognata.
Stanco, ma contento, l’uomo si distese sull’ erba della riva.
– Chi sei? chiese.
– Lascia stare, tanto non importa, rise ella.
– Sei sposata?
– Non sono del posto, mi trovo presso parenti chiarì lei.
– Come ti chiami?
– Io ho nome di fiore, chi mi ama certo muore, scherzò la giovane. Dai, vattene, tra pocco arrivo anch’ io dopo.
L’Italiano tornò nel cortile dei De Niro e il suo sguardo suo incontrò il volto pallido e placido di Aniute. Senza volerlo, pensò: „a letto fredda dovrà esser, come mai ha fatto tanti figli?”
Aniute stava all’ ombra e sentiva le chiacchiere delle donne. La sua faccia era trasparente e intorno agli occhi le occhiaie blustre tessevano un’ ombra di mestizia. Aveva mal di schiena, era pervasa da una neghittosità inconsueta. Mirando i danzatori le venne il dubbio: „sono mai stata come loro?” Aveva l’ impressione di essere centenaria.
– Vado in camera a leggere, disse il marito, passandole vicino. Amava riempire così i momenti di quiete, i libri fortificavano il suo spirito. La stragrande maggioranza dei libri proveniva dal vescovado. Ultimamente aveva cominciato a comprarne e ne andava fiero. Come tanti autodidatti, era affezionato ai libri con vera devozione, perchè gli aprivano spazi che, prima, non aveva mai creduto di scoprire. Era molto cambiato negli ultimi anni. Il prolungato contatto col ceto ecclesiale alto aveva affinato i suoi modi, aveva modellato la sua maniera di ragionare con sottigliezza. Aveva imparato ad ascoltare pazientemente, senza interrompere l’ interlocutore, egli stesso parlava poco e saggiamente. I famigliari non conoscevano questo lato della sua indole e si sarebbero stupiti se qualcuno avresse detto di aver avuto una conversazione „colta” col signor De Niro. Per quanto fosse duro nei cantieri, riusciva abile nel combinare gli affari.
Con Aniute non discorreva per una questione di principio, le donne non avevano un ruolo importante nella sua vita. La moglie doveva essere una brava massaia, capace di allevare la nidiata fino al momento in cui i figli diventavano idonei al lavora.

fragment din romanul Clanul de Niro, ediție în limba italiană, Coleta de Sabata, Editura Excelsior Art, 2007

pentru varianta în limba română: http://www.excelsiorart.ro/carte/clanul-de-niro.html

PEDEAPSA VINE DE SUS

Vinovată dintotdeauna, administraţia românească a târât de câte ori a putut o ţară întreagă după ea, aducând cât mai mult prăpăd pentru populaţia nevinovată. România, conform gânditorului Petre Pandrea ar fi trebuit să se păstreze în neutralitate, chiar dacă ar fi rămas fără teritoriile care, de altfel, nu i-au aparţinut niciodată…
Şi presa românească a vremii, comentată cam general în acest volum, s-a ocupat de atacul din aer al anglo-americanilor asupra Germaniei, în cel de al doilea război mondial, şi a cotat drept teroristă „acţiunea”, căci ţara noastră avea şi ea să treacă prin această experienţă, în premieră. Cartea conţine o documentaţie destul de serioasă în acest domeniu; un comentator anonim ne spune că „…aviaţia rusă e neglijabilă; anglo-americanii şi-au luat tragica sarcină de a dezorganiza spatele frontului. Ruşii au fost foarte abili în ceea ce priveşte latura morală a chestiunii, când au consimţit să rezerve acest rol anglo-americanilor, poate mai costisitor decât milioanele de vieţi ostăşeşti care albesc câmpurile de bătălie din răsărit…”
Pamfil Şeicaru sintetizează: „Toate naţiunile europene resping ideea supremaţiei barbare a bolşevicilor. Poate că a fost o necesitate politică pentru anglo-americani să recurgă la alianţa asta cu URSS, care va fi judecată de istorie, dar conştiinţa noastră ne împiedică să credem că Anglia şi America voiesc să ajute scopurile exclusiv ruseşti. Civilizaţia de tip european nu are nimic cu Asia…”
Presa afirmă că şi bombardamentele asupra României au un caracter terorist, adică sunt îndreptate împotriva civililor. Nechifor Crainic comentează: „…o parte din pământul ţării e bântuit de barbarii Uralilor, văzduhul e năvălit de barbarii de peste Atlantic. Din memoria veacurilor viitoare nici o putere nu va mai putea să şteargă barbaria cu care anglo-americanii pustiesc acest continent, care e vatra culturii omeneşti.”
Comentarii nesemnate: „SUA se bucurau în România de o simpatie aproape generală şi nimeni nu s-ar fi gândit că avioanele americane ar fi putut să ne distrugă oraşele. Era peste puterea noastră de a pricepe că americanii ar fi fost capabili să ne lovească pe la spate.”
Gh. Brătianu laudă Bucureştii pentru atitudinea responsabilă din timpul bombardamentelor aliate. Mai puţin cunoscut este faptul că marele istoric i-a transmis o „scrisoare deschisă” istoricului american W.G. Leland. Cităm: „…la temeiul împrejurărilor de care suntem învinuiţi azi se află opţiunea senatorilor americani, care au răsturnat, în 1920, principiile lui Wilson, revenind în anii de după război la doctrina de izolare a lui Monroe şi au determinat astfel, lipsind pacea de garanţiile SUA, toată evoluţia politică europeană pe care o osândiţi acuma cu atâta asprime. România nu e o mare putere, nu putem răspunde cu aceleaşi arme, dar este deasupra noastră o judecată supremă etc.” Pamfil Şeicaru, care a publicat „scrisoarea” în ziarul „Curentul”, adăuga: „A păstra tăcerea în faţa urgiei ar fi un act de laşitate; actele de demenţă devastatoare, sportul vânătoarei de oameni trebuie denunţat judecăţii severe de mâine”… „Când peste aceste nevinovate victime se flutură idealurile umanităţii, trebuie să se ridice strigătul de protest al conştiinţei umane.”
Tot nesemnat şi fără a se indica publicaţia, în volum se mai subliniază: „Istoricii au să tălmăcească înţelesul făcliei pe care Libertatea o înalţă în pragul Noului Continent, nu spre răspândirea luminii, aşa cum socotise Wilson, ci ca o torţă de incendiere a civilizaţiei, imagine ce caracterizează bine războiul dus de americani”. C.Rădulescu-Motru încearcă o justificare: „Explicaţia terorismului american stă în faptul dublei personalităţi a americanilor. America are două suflete: cel vechi, altoit pe sălbăticia cu care a distrus popoarele autohtone, şi unul nou, în formare, de-abia ieşit din predica moralei creştine. Acel suflet nou consistă în cuvinte, în partea superficială a conştiinţei, pe când sufletul vechi constituie întreaga simţire şi impulsivitate americană, cu fapta acolo unde iese un câştig material.” Se mai adaugă amănunte oribile, precum bomboanele otrăvite, lansate din aer, jucării pentru copii explozive „şi alte invenţii ale civilizaţiei americane”. Este absolut remarcabil, din punct de vedere stilistic, demersul intelectualităţii vremii, frumuseţea frazării şi forţa verbală a celor ce, simpatizanţi ai Germaniei, uitau că America este o consecinţă a colonizării europenilor şi asiaticilor şi va fi aşa şi în continuare. „Terorismul” american a fost şi o indubitabilă răzbunare asupra vechiului şi decadentului continent european, care şi-a expulzat cetăţenii în forţă. Românii din cartea despre Gh.Brătianu vorbesc despre americani ca despre o naţie aparte, nu ca despre un conglomerat de europeni, care are destule amintiri neplăcute din Europa. Literaţii de frunte ai României au scris frumos, incitant, fără să ştie câţi americani chiar de sorginte română au bombardat cu sârguinţă şi plăcere meleagurile natale, administrate prost de trădători şi fascişti. Militarii americani nu au perceput amestecul în treburile europene ca pe un gest politic, ci ca pe un sprijin necesar întreruperii unui măcel care nu se mai termina, ca un răspuns la provocarea Germaniei, care a declanrat război SUA.

fragment din volumul Hotel California, Lucian Bureriu, 2010, Editura Excelsior Art

COVRIGII DIN COADĂ

Lasă, că nici în America nu umblă câinii cu covrigi în coadă! Este mai mult decât adevărat, dar nici câini cu coadă în formă de covrig n-am văzut. Cei ce scot câinii la plimbare nu dau drumul la toată sfoara cu care îi ţin, să se împiedice trecătorii de ea; îi ţin aproape de ei, din respect pentru ceilalţi, dacă la rândul lor vor să se bucure de respect. Ei, şi aşa am ajuns de la o expresie la figurat, într-o realitate la propriu. Aceea a convieţuirii atâtor rase şi neamuri, obiceiuri şi tabieturi. După o tragică experienţă, poate una din cele mai cumplite din istoria omenirii, factorul coercitiv, legislativ a impus necesarul bun simţ în relaţiile interumane. Aici, pe coasta Pacificului, unde a venit jumătate din Asia, n-am auzit nici cel mai mic comentariu rasist. În zona industrială din Silicon Valley, puţine sunt momentele în care poţi vedea multă lume laolaltă. Asta se întâmplă mai ales în pauza de masă. Pe la 12, coloane de angajaţi ai Lockheed Martin se îndreaptă spre Subway-ul din proximitate. Se formează rând, se ocupă mesele, se discută intens, feţele atestă trăsăturile celor mai diferite rase. Observ că angajaţii, între ei, dialoghează pe un ton calm, ponderat. Manifestări temperamentale, gălăgioase auzi doar când familii de sudamericani, chinezi sau indieni ies la picnic. Sunt impresii care nu se pot generaliza. Ştiu doar atât că în Europa, deci şi în ţara noastră circulă adesea nestingherită xenofobia. Un reporter de la San Francisco Chronicle scrisese un articol despre parlamentarii europeni, minunându-se că într-un asemenea forum s-au adunat membri ai unor partide extremiste naţionaliste din mai multe ţări, între care România dar şi UK. Probabil că în ţara lui a fost depăşit stadiul atacurilor la alte neamuri. E drept că autorităţile americane nu ar admite niciodată tot soiul de etichetări, care fac deliciul naţionalist, încă foarte la modă într-o Europă sancţionată în două războaie mondiale de intervenţia trupelor expediţionare americane. Apelativele bozgor, jidan, boanghină, neamţ cotofleanţ, cele privitoare la ţigani, valahi etc. ar fi amendate pe loc în SUA. Au şi ei uscăturile lor, care se manifestă mai subtil, în nici un caz mai urban. Te duci la o firmă, solicitat de serviciul de resurse umane care oferă un job. Şi iată că testarea cunoştinţelor nu se referă strict la domeniul tău de activitate, ci eşti întrebat alte chestii, parcă într-o încercare a nervilor. Examinatorul te întreabă, de pildă, unde ţi-ai absolvit facultatea. Păi, la Politehnica din… Timişoara. Unde e asta? A, în România, mda. Ei, uite că eu am absolvit Universitatea din Stanford. Şi nativul american, de fapt a doua generaţie de thailandezi, surâde subţire. Nu suporţi, te iei şi pleci, chiar dacă eşti un alb arătos, înalt şi blond, cu ochi albaştri, precum a fost şi englezul care, cu banii săi a ridicat edificiul din Stanford; iar şeful resurselor umane – un omuleţ de 1,50 m. Alte amănunte nici nu contează. Am întâlnit şi la noi în ţară foarte ades complexele de care am scris mai sus. Nu există conciliere între oamenii înalţi şi arătoşi şi ceilalţi, iar asta în afara oricărui rasism. Sigur, nici asta nu se poate generaliza. Totul de la caz la caz. De la caz la necaz. În fine, sunt două sporturi pe care nu le înţeleg, basse-ball-ul şi fotbalul american, apoi mâncatul cu mâna a produselor McDonalds sau cu beţele al mâncării chinezeşti. Aceste chestii însă oferă alternative, aşadar libertăţi. Este ciudat să vezi pe stradă trecători făcând mişcări de gimnastică asiată, dar n-am văzut pe nimeni holbându-se cu o curiozitate de ţaţă la aşa ceva. Nimic mai nefiresc decât să-l văd pe domnul acela, la ore fixe, mergând cu paşi mari şi cântând destul de tare o melodie foarte exotică. Sau pe cel ce, din mers, teleghida un mic avion. La noi am zice că ăstora le filează o lampă, acolo se spune că fiecare e liber să-şi aibă propriul hobby, dacă nu deranjează. Un oarecare spirit ludic au americanii, sunt mai destinşi, nestressaţi. În plin centru la San Francisco, sub o bancă dormea un homeless bărbos, cu bagajul pe bancă. Treceau poliţişti şi nu aveau nimic de spus. În staţiile BART-ului (metrou) cântau nişte folkişti o muzică veche, din perioada căutătorilor de aur. Prin oraş umblau indivizi cu măşti de carton, pictorii lucrau în scuaruri ca acasă. Ce dezordine! În rest, unde se stă la coadă se păstrează distanţa de confort de 1m (la bănci s-a introdus această măsură şi în ţara noastră!), nu se aruncă resturi pe jos, disciplina civică funcţionează bine. Chiar şi pe autostrăzi sunt mai puţine evenimente neplăcute decât în Europa. E drept că peste tot veghează camerele, maşinile Ford alb-negru ale poliţiei. Statul te vede peste tot, fără să-şi etaleze serviciile în mod deranjant. Iluzia libertăţii depline funcţionează. Care nu este nici măcar iluzie, ci necesitate, chiar şi în secolul XXI.

fragment din volumul Hotel California, Lucian Bureriu, 2010, Editura Excelsior Art