Inelul de fum / 9


frica8

(…)

Gara e un loc prin care trec împovărat de speranţe, mă întâmpină, mă petrece. Presimt, gara este, sau va deveni, un personaj important şi nu unul trecător în biografia mea, îmi ziceam. Trenurile, ca nişte reptile negre, întinse la soare, locomotivele, cu oamenii lor, bărbaţi aspri, cu feţe mohorâte de nesomn, cu pipa în colţul gurii, deşi pleacă şi vin din oricare parte, te duc cu gândul acasă. Ba chiar mai mult, gara este nostalgia propriei noastre vieţi. Fiecare tren înseamnă o posibilitate de a pleca oriunde, pe pământuri necunoscute – chiar dacă în realitate el are un cap de linie intr-o banală localitate pe care prea bine o cunoaştem. Trenurile au ceva de mister şi în această stare mă găsesc şi eu, abia coborât pe peron, în gara mică, necunoscută până acum.
Îmi dau seama de indiferenţa cu care oamenii forfotesc în jurul meu, fără să mă vadă. îmi duc singur bagajele, îndreptându-mă spre o trăsură.
Deşi nu este încă iarnă, vizitiul e bine îmbrăcat, intr-o şubă. Cu un gest elegant, lipsit de violenţă, îşi îndeamnă caii, care pornesc în trap mărunt. Le aud potcoavele noi. Din când în când, câte o potcoavă scapără, dându-mi iluzia că sosirea mea în oraş are o anume importanţă. Fruntea mi-e umedă de emoţie. După orele petrecute în tren, plimbarea cu trăsura e chiar ciudată, alt mod de a călători. Aşa sub cerul deschis mă simt mult mai liber, mai în largul meu.
Oraşul e împânzit cu firme, afişe, adevărată carte în aer liber, mereu deschisă, plină de viaţă.
După ce trăsura urcă drumul în pantă, mă lasă în faţa unei clădiri a cărei faţadă este înăbuşită de plante agăţătoare. Se spune că nu-i de bun augur să te instalezi după ce soarele apune. Intru. Proprietăreasa, o descendentă din Bălceşti, deja mă aştepta cu dulceaţă de nuci verzi şi paharul cu apă rece. Trăiască în veci ospitalitatea românească!
Pensiunea achitată pe un an, prin grija lui Yvonne, mă scuteşte de griji. O singură datorie: să mă organizez, să mă adun, adică, renunţând la aerul de visător, să mă mişc, să acţionez. De ştiut, ştiu bine ce voi face. Cred în necesitatea şi utilitatea individului în societate.
Aflu că în camerele alăturate celei pe care o ocup eu, sunt cazați doi studenţi mai vârstnici.
Încă înainte de a-mi desface bagajele, îmi notez aceste câteva gânduri:
„Fie ca în rândurile celor cu care pornesc să lupte să-şi facă loc doar lumina şi să scânteieze binele.”
„Fie ca mâine, ziua intrării mele în oştirea soldaţilor sănătăţii, soarta să-mi fie prielnică.”
„Fie ca mintea, sufletul şi mâinile să ocolească dibace cumplita pânză a trufiei, a mârşăviei.”
„Fie ca viitorii mei pacienţi să mă îndestuleze cu binefăcătoarea satisfacţie a reuşitei.”
„Fie ca zilele să se-ntreacă-n strălucire, fiind una mai plină ca alta.”
„Căci ziua de mâine e ziua dintâi, că înainte să se şteargă, voi şti de am a-i reproşa ceva.”
*
O zăpadă nestăvilită a înălbit în câteva ore oraşul. Mă plimb pe malul Dâmboviţei. După orele de curs, de laborator, din sălile întunecate, tabloul alb al iernii îmi face şi bine şi rău, ca o lumină binefăcătoare dar prea puternică. Mă întorc acasă, alungat de fulgii prefăcuţi între timp în fărâme de gheaţă, cu un fel de uşurare, chiar dacă ştiam că am de trudit încă. Ceea ce m-a făcut să întreţin oarecare conversaţie cu proprietăreasa. M-a invitat la ceai.
Revin la cărţile mele. Mă gândesc la oamenii venerabili şi renumiţi care sunt profesorii mei, nu după nume, după disciplina pe care o predau: Histologia, Medicina internă, Chirurgia, Psihiatria, Microbiologia, Patologia şi altele. Mă gândesc la un nou curs: Sănătatea deplină. Mă tem că medicina zilelor noastre este unilaterală: priveşte boala până în cele mai mici amănunte şi nu mai vede sănătatea – cercetare ştiinţifică medicală – incredibil de complexă şi grea, dar reconfortantă pentru că dezvăluie toate frumuseţile şi capriciile vieţii. Corpul omenesc poate fi înţeles numai dacă îl studiezi cu dragoste faţă de om. Adâncul vieţii se lasă pătruns de două instrumente, vechi de când lumea: ochiul şi mintea omului.
Mă gândesc la oraş şi aş vrea să ştiu câţi oameni a numărat ultimul recensământ, câte decrete s-au dat în folosul urbanizării sau privitoare la îmbunătăţirea socialului, câte şcoli funcţionează, câte scaune au teatrele.
*
Oraşul seamănă cu un şarpe. Din timp In timp îşi leapădă haina veche şi îmbracă alta nouă.
Pe strada mea au fost tăiaţi castanii pentru a fi instalate firele electrice. Pe aici o să treacă tramvaiul. Un copil se caţără pe trunchi şi încearcă să rupă firele care, zice el, au rănit faţa cerului. Şi, pentru că nu-l cred, priveşte orizontul, depărtându-l şi depărtându-se de mine. îl rog să nu se mai uite la cer. Sunt şi alte lucruri noi de văzut.
*
Un banchet. Am venit singur, ca de obicei. Până mai ieri avusesem în vedere o studentă de la Arte, dar ea, Divina, era „angajată” la clubul ofiţerilor. Se alinta, refuzându-mă: De ce aşa târziu, cheri? Pe faţa ei se întretăiau expresii confuze: regret, îndoială, fericire.
Eu văd, întotdeauna, în situaţiile în care sunt nevoit să mă declar învins, lucruri de care mă tem. Nu temeri de frică. Temeri din viaţa de zi cu zi, le-aş numi chiar sănătoase. Temeri de bărbat. Consider că sunt stăpânit de timiditate, neîncredere în puterea mea de educaţie. Fetele mă ocolesc sau eu nu le caut îndeajuns de insistent. Toate tentativele mele se terminaseră lamentabil – într-o solidă camaraderie. Sunt puţine la număr fetele-student la medicină, dar toate câte sunt au plâns pe umărul meu, împărtăşindu-mi succesele sau insuccesele amoroase. Mă tem (iar?) că dragostea este dezordine, că ea se desfăşoară violent…
Neînţelegându-mă, neînţelegându-i pe alţii, trec morocănos printre cei care ştiu să petreacă. Privirea mi se opreşte pe un grup în centrul căruia tronează Svetlana, una din frumuseţile star ale Bucureştiului. E studentă, bulgăroaică, în ultimul an la medicină. Frumuseţea echilibrată, fără variaţii (am văzut femei frumoase la orele serii şi mai puţin atrăgătoare în cele ale zilei), era acum stranie. Nu mai avea parcă nimic pământean; un fel de zeiţă. Am cercetat-o atent, detaliu cu detaliu. Era tot ea, frumoasa Svetlana, dar mai expresivă; ochii umbriţi de melancolie sub fruntea visătoare, un evident aer de suferinţă. Purta de altfel o rochie neagră, iar părul ei bogat îi era strâns într-o plasă din fire subţiri. Observ că şi celelalte fete sunt îmbrăcate în negru. Un prieten, după ce s-a mirat îndeajuns cum de nu aflasem?, mi-a spus că fetele s-au îmbrăcat toate în doliu, ca semn de solidaritate cu Svetlana, care urma să plece acasă, părăsea facultatea. (…)

*
Seara am sfârşit-o pe străzi, însoţind-o pe Svetlana la gară.
Gara, la ceas de noapte, e ca o femeie obosită. Stă într-o rână şi dormitează. Pe peron oamenii pot trăi, însă, momente nebuneşti, de extaz. Cineva face rost, numai el ştie cum, de câteva flori. Svetlana plânge, refuză florile şi urcă în tren. Eu iau florile şi alerg în faţă, la locomotivă. Mecanicul pândeşte acele ceasornicului. Geamul e deschis. Albul orbitor al cămăşii, întins pe spatele omului, împrăştie o undă de pace. Primeşte florile, ascunzându-şi uimirea. Lângă el, un tânăr vânjos, doar cu un şorţ peste pantalonii de salopetă, stă în picioare. Parcă asta ar fi meseria lui: să stea în picioare. Mecanicul mută florile în mâna stângă şi trage semnalul de plecare. Alte geamuri, alte imagini.
O boare aduce miros de fum. O vreau pe Svetlana de ieri, nu pe cea de azi. Trenul s-a pierdut în amestecul de noapte cu zori. Ochii ne sunt, acum, apăsaţi în orbite, ca la bolnavi.

fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu,1984, CD Destine în oglindă, 2012

Reclame