Inelul de fum / În așteptare

(…)

– Ştii, Andrei, orele de trudă, emoţiile intense pe care le-am trăit, în toţi aceşti ani, au fost mai mult decât o satisfacţie. Cu toate acestea, în faţa şevaletului, nu mă simţeam la locul meu… până şi cea mai neînsemnată trăsătură de penel pornea din mintea mea, nu din stropul de nebunie frenetică pe care se pare că nu-l am… Poate că am într-adevăr talent, dar nu sunt mulţumită, poate că ceea ce fac seamănă a trădare sau a moft… Să gândească fiecare ce vrea, ce-i convine… Eu ştiu ce am de făcut, ştiu exact de unde să încep… Până astăzi n-am făcut altceva decât să mint…
– Vrei să aduci puţină gheaţă? S-a încălzit băutura. Ai avut dreptate, nici unul dintre noi nu este un băutor, totuşi, plăcerile vieţii sunt multe şi avem datoria să le căutăm. „Să fii beat sau numai ameţit echivalează cu actul fizic al dragostei”, aşa spune tata şi dacă ţin cont de insuccesele lui amoroase, îl cred.
Andrei aduce gheaţa. Iulia ia un cub transparent şi , înainte de a-i da drumul în pahar, îl studiază atent. Tăcerea era un freamăt nedesluşit. Respiraţia i se desprinde de pe buze ca o succesiune de zâmbete interioare, ceea ce dădea întregii sale făpturi un aer de suveranitate. Liniştea absolută părea că se încărcase cu electricitate şi că explozia nu putea fi evitată. Se întoarce către Andrei.
– S-a făcut târziu. Noaptea are puteri de vrăjitoare, e gata să ne dezlege sufletele…
Andrei îi aruncă o privire alarmantă.
– Am spus, rosteşte Iulia fără să-l ia în seamă, o mulţime de inepţii, în timp ce întâmplări mari continuă să se producă, să aducă schimbări pe fiecare centimetru de pământ şi chiar în spaţiu şi lumea se leagănă încet, cuprinsă de îndoială, de teamă, de curiozitate. Să fie toate acestea necesare, să fie omeneşti?
Deşi glasul Iuliei era plin de aşteptare, Andrei preferă să rămână absent. Obiectele din salon păreau duplicitare în nemişcarea lor. Oglinda reflectă imaginea pianului şi Iulia se înspăimântă de parcă ar fi fost atinsă de sărutarea unui strigoi. I se pare, pentru o clipă, că silueta mamei sale, elegantă şi ireală, aşa cum o văzuse în urmă cu treisprezece ani, chiar în ziua accidentului, pluteşte prin încăpere. O cuprinde o slăbiciune. Aude, ca din depărtări, ţipătul sinistru al unei păsări. Făcu un efort să se desprindă, să se ferească de năvala imaginilor care ameninţau. Nu se poate stăpâni. Îl prinde pe Andrei de mână.
– Andrei, vreau să ştiu dacă bârfele de clan au vreun temei… Mama s-a sinucis? Vorbea cu o asprime care o făcea mai reală decât oricând.
Andrei păleşte. Ochii lor se cercetau. O umbră, ca un val lunecat şi scăpat de sub forţa psihică, îi despărţea.
Iuliei i se pare că timpul se mişcă încet, ca melcii. Îşi lasă capul pe spate ca şi cum ar fi vrut să grăbească rostogolirea clipelor. Simte cum inima şi-a intensificat ritmul, cum obrajii, palizi, se colorează. Ar fi dorit să existe cineva infinit mai înţelept şi să o întrebe: „ De ce astăzi şi nu ieri? De ce acum şi nu mâine?” iar ea să răspundă: „Ieri nu eram pregătită, de mâine intenţionez să trăiesc altfel”. Desigur, cuvintele nu se potrivesc întocmai cu ceea ce ea simte, dar ele ar fi alungat fiorul intens al unei senzaţii neplăcute.
Ochii i se închiseră pe jumătate. Era obosită, obosită psihic. Andrei continua să tacă. În această tăcere, ea poate să se desprindă, să evadeze. Cu un mic efort se poate închipui că participă la o întrecere de călărie, într-un spaţiu vast, pe o câmpie albastră, cu păduri la marginea orizontului. Îşi struneşte calul. Iată-l pe arbitru. E îmbrăcat în alb, în mâna dreaptă are un pistol de semnalizare, în stânga un cronometru. Clipele se scurg. Buzele arbitrului se mişcă abia vizibil, acum numără, numără şi iar numără. Ea nu înţelege nimic. Ştie că peste câteva clipe, după pocnetul pistolului, caii se vor avânta, vor zbura peste obstacole, lăsând în urmă tribune, şanţuri cu apă şi vor ajunge în pădurea albastră. Nişte mâini, mâini ale nimănui, vor face semn de bun venit şi frâele se vor preschimba în flori. Flori sau umbre? Umbre de oameni, oameni plecaţi în sănii violete, cu mâini frumoase, acoperite de petale. Şi caii aleargă. Călăreţii culeg floare după floare, garoafe albe, garoafe galbene, garoafe albastre, garoafe fără roşu în petale. Iată-le aşternute între goana cailor şi nerăbdarea călăreţilor. Petalele se scutură. Nu va fi sărbătorit învingătorul. Vântul scutură copacii şi ninge cu petale. O umbră viorie cade peste câmpia albastră. Arbitrul e prins de o petală. Se lasă dus într-o sanie, într-o petală. Şi ceilalţi se grupează în jurul unui foc ce arde într-o petală. Iulia rămâne să vegheze somnul râului condamnat la tortura tăcerii de către un tribunal al petalelor căzute. Când se va trezi, râul, îi va da rochia liliachie pe care o purta mama ei, atunci, la vânătoare, şi toate florile vor bea din pahare-petale pentru oameni.
Iulia deschide ochii. Fiorul senzaţiei neplăcute a dispărut, dar tăcerea e ca la început. „De când e lumea şi pământul s-au petrecut drame şi se vor mai petrece. Nu vreau să le ştiu pe toate, doar una singură.” (…)

Fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Editura Eminescu, București

ilustrația aparține pictorului Vasile Pintea

Publicitate

Încercare de Sine

De altfel, se şi simte străin în epoca noastră; adesea e fără chef şi nimic nu‑l poate înveseli, de parcă ar face parte din familia mea, dar totodată şi dintr‑o alta, care a dispărut pentru totdeauna

Kafka, Unsprezece feciori

August 5

URĂSC ORAŞUL ĂSTA! Urăsc mizeria şi poluarea din satul ăsta ce‑şi spune oraş! Are şi el o uliţă principală, şi deja îl şi numim oraş. Aici tot timpul am alergie. Stupid! Nu pot să dorm. Uite, e 1:37 şi eu stau şi scriu; iar nasul îmi curge îngrozitor – parcă aş fi izvor nesecat de muci. Urăsc tot ce e aici, tot amalgamul ăsta de praf, căldură şi nori roşii! Îmi suflu nasul în foile rupte dintr‑un caiet vechi de română şi el tot continuă să curgă. Mama ei de viaţă! Aproape mă urăsc pe mine pentru alergia asta – îmi vine să dau cu pumnii în pereţi; scrâşnesc din dinţi, aprind iar lumina, rup nervos o nouă foaie din caietul de română şi apoi suflu. Suflu cât pot de tare ca să iasă tot – tot de acolo, din creierii nasului, din creierul meu lichefiat. Stau puţin, apoi strănut! La naiba! La naiba cu toţi şi cu toate! Urăsc oraşul ăsta!

August 6

Mă mănâncă ochii. Nu mai suport! Nasul îmi curge parcă mai rău. Ţin geamul deschis şi totuşi, parcă mor sufocat. Mai îmi pun picături în nas. Nu mă pot gândi la nimic altceva. Aş vrea să continui să scriu, dar mintea mea alergică nu mă lasă. Poate mâine.

Octombrie 23

Prost, asta sunt! Îmi vine să‑mi dau pumni în cap când mă gândesc ce prost sunt! Mi‑am uitat sprey‑ul pentru astm acasă iar acum nu mai pot respira (mai bine zis respir greu). Sunt aici cu mine, auzindu‑mă cum respir din ce în ce mai sacadat. Parcă nu mai vreau să mai dau drumul la aer din plămâni; şi respir din ce în ce mai adânc. Aprind lumina. Nu pot să adorm la loc – prins inevitabil într‑un ciclu oboseală‑somn‑sufocare‑trezire‑conştienţă extremă. Când m‑am trezit parcă visam că mă înec, mă înec visceral în mine – printre lichidele mele interne şi organele moi ale corpului meu. Inevitabilitatea prelingerii în hăului căscat din carnea trupului omenesc. Pieptul îmi hârâie. Stau aşa, turceşte, noaptea la 3 şi nu ştiu ce să fac. Iar florile astea de tei parcă se‑ndeasă şi ele la mine pe nas. E ciudat când ai crize de astm: parcă‑ţi simţi fiecare celulă din creier mişcându‑se, fremătând; iar mintea lucrează cum niciodată nu va lucra conştient şi te ţine aşa, treaz, cu orice preţ. Oricât ai încerca să adormi, creierul nu te lasă. Îţi spune (şi tu ştii) că respiri greu, că ceva îţi strânge coşul pieptului, că florile de tei sunt lângă tine şi în nasul tău, că sângele curge mai repede. Îţi spui că poate te păcăleşti încercând să dormi într‑o parte: te‑nşeli! Pentru moment cotul de sub coastă parcă are efect şi‑ncerci să te gândeşti la ceva frumos. Dar coşmar: hârâitul revine parcă mai tare, florile de tei, sângele – totul! Şi din nou stau turceşte. Am la mine o carte Opere complete de Goethe. Sunt la Afinităţi elective, pagina 246. Mă întind şi iau cartea de pe masă şi mă apuc să citesc, poate aşa uit. După un timp mă uit pe geam şi îmi dau seama că întunericul s‑a mai diluat. Mă simt obosit şi mă ustură puternic pleoapele şi ochii. De atâta oboseală, parcă eşti anesteziat în tot corpul şi simţi furnicături pe pielea de pe creştetul capului. Şi hârâitul se simte, fără speranţă de îmbunătăţire, la fel. Începe să mă scutească de prezenţa lui spre dimineaţă. Sting lumina. Acum o să adorm sigur. Epuizarea aduce fericire.

Octombrie 24

Iar casa asta veche, iar florile de tei! De data asta e aproape 4 dimineaţa. Aceeaşi poveste: eu dorm, acarienii mă trezesc. Nu mai suport. Citesc un pic, apoi mă satur. Aşa, numai în cămaşă, ies afară. E răcoare. Mă pun pe cimentul treptelor de la casă şi mă uit aşa, în gol, apoi mă uit la cer. Respir adânc aerul ăsta cu verdeaţă şi stele. Parcă‑s nişte ace de gămălie (stelele). Simt cimentul rece cu tălpile şi parcă mă simt mai bine. Revenirea la luciditate aduce o ameliorare de simptom. La astm eşti ca un erou de basm înconjurat de suliţe puse cu ţepii în sus în jurul tău – cum adormi, cum te laşi pe un vârf de suliţă şi te trezeşti. Eşti lucid şi respiri liniştit; adormi de oboseala, dar te trezeşti că nu ai aer. După un timp, mă ridic şi mă duc spre gard unde comunic cu natura. Respir odată adânc şi urc din nou în casă. Sper să pot adormi. Sunt obosit. Exasperat. Singur.

Iulie 28

Nu am mai scris poezie demult. Parcă sunt sătul. Sătul de atâta viaţă. De trăit fără împlinire… Poate că aerul ăsta de vară mă oboseşte, mă seacă de orice vlagă spirituală. Dar totuşi, din când în când scriu. Am scris cred vreo cincisprezece pagini. Aş vrea să scriu mai mult, dar parcă totul mă copleşeşte. Alergia, cititul… Mă ustură un pic ochii. Cred că fac o pauză.

Iulie 30

Sunt extenuat. Mă doare un pic capul şi creierul mi se pare că mi se învârte în ţeastă. Îl simt cum loveşte surd (dar ritmic) în frunte. Poate trebuie să mai ies iar cu ele în oraş. Cu ea acolo. Nu ştiu când ne vom mai vedea. Ea vrea să ne vedem.

Decembrie 19

Vreau să pot iubi. O iubesc pe L. De când am văzut‑o acum două luni (sau trei). Aşa, plină de viaţă, aşa… Aşa ca mine. Senină. Mă trece un fior ciudat când mă gândesc la ea. Nu ştiu dacă putem fi împreună. Pe L. n‑am mai văzut‑o de patru săptămâni, şi mi‑e dor de ea. Da, cred că o iubesc (poate e un pic cam prematur, dar totuşi simt ceva)! Cred că mi‑aş da viaţa pentru ea. Dacă ar muri, cred că mă va durea pieptul cât voi trăi. Uneori, mă gândesc (sau visez) că suntem singuri, singuri într‑un lift (singurul rămas întreg pe Pământ) ce urmează a fi zdrobit de o bilă de foc sau de vreun meteorit (cam S.F.‑istic scenariu, într‑adevăr!) Şi în acele clipe sunt doar eu şi ea, şi ne regăsim, ne descoperim unul pe celălalt – aflăm că ne iubim. Şi facem dragoste… Cât mi‑aş dori să‑i sărut buzele!… Nu ne‑am sărutat decât pe obraz, dar eu vreau buzele ei. Aş vrea să mă iubească. Eu o iubesc. Ştii, am încercat să mă apropii şi de altcineva, să uit de A.,dar n‑am reuşit. N‑am reuşit! Cred că nu înţeleg femeile… Toate pe care le‑am cunoscut au o faţă ascunsă, aparte – a lor şi numai a lor –, un secret ce mocneşte undeva acolo, în străfundul lor misterios, şi apoi sare şi te arde. Eu m‑am ars. Nu ştiu dacă mai am încredere în ele. Doar în L. am. Orice s‑ar întâmpla, mi‑am promis că L. va fi mereu cu mine. Tânjesc după iubire, dar realitatea înrudirii noastre mă ţine departe de ea, mă lasă doar cu carne. Aş vrea o insulă. Eu şi L. etern iubiţi în nisipul umed şi înţepător de pe mal. Iar seara, îmbrăţişaţi, să visăm la răsăritul zilei de mâine. Să visăm… Sau, mai bine să nu visăm. Să fim doar fericiţi. E tot ce cer, tot ce vreau. Să fiu fericit lângă ea; să fim împreună. E noapte. Aş vrea să‑i scriu cât de mult o iubesc, cât de mult o doresc. E atât de superbă, cu ochi ca ai mei (dar nu aşa trişti). Superbă… Cred că are prieten, dar eu tot o iubesc. N‑o s‑o uit niciodată!… Cred că e destul pentru azi. Mă bucur că pot încheia gândindu‑mă la iubire, că pot iubi fără a fi condamnat pentru asta ca în 1984 – că pot căuta fericirea. Sper să o găsesc…

Decembrie 25

Sunt sec. N‑am mai scris o poezie de când am plecat din Lascari – parcă cancerul ăsta din sat mi‑ar fi îngheţat minţile. Am impresia că o să mă răcesc aici în satul ăsta de brute, de cai limitaţi (nu generalizez, dar băieţaşii ăştia mă exasperează, cu toate că îmi arată prostia omenească). Am fost pe la L. şi mi‑a spus că o să vină prietenul ei pe la ea. Sunt fericit totuşi pentru împlinirea ei, dar trist pentru mine. Aş dori s‑o fac confidenta mea, iar eu să fiu sfătuitorul ei de taină. Am încredere în ea şi simt că şi ea are în mine, dar nu ştiu cum să realizez apropierea asta. Aş avea nevoie să‑mi descarc sufletul – sunt prea multe închise în mine, prea multe lăsate afară şi neprimite înăuntru. Îi privesc ochii şi mă gândesc că nu‑i voi putea iubi decât în însingurarea minţii mele. Pe coperta unei cărţi scria că femeile sunt de pe Venus, iar bărbaţii de pe Marte. Cred că sunt cel mai singur marţian. Am fost cu ele, dar ele n‑au fost cu mine. Ce Crăciun rece… Ce mi‑ar plăcea ca ea să fie în braţele mele sub plapumă şi să privim conturul negru al bradului proiectat pe huma peretelui – contur lăsat de lumina gălbuie a becului de pe stâlpul de afară, să vorbim şoptit şi să adormim încet în toropeala fericită a trupurilor noastre! Ce mult îmi doresc!… Mi‑e dor de Lascari, mi‑e dor de cultură, de forfota lumii vii! Şi mi‑e dor de ea…

Ianuarie 7

Ieri m‑a vizitat L. Superbă. Superbă şi frumoasă ca‑ntotdeauna. Sunt obosit (mi se închid ochii de somn), dar totuşi amintirea ei proaspătă mă tine treaz. Vreau să vorbesc cu ea ca şi cu o soră, să mă deschid în faţa unui suflet pereche. Cum am spus – superbă! Şi ne‑nţelegem atât de bine, suntem atât de aproape unul de celălalt; e atâta căldură între noi doi. Cred că ea ştie, vede că eu o iubesc – o iubesc mult. Ştiu că nu e lângă mine, ştiu că iubirea noastră e imposibilă. Dar vreau să fie fericită. Mă bucur mult că m‑a vizitat. Simt că legătura dintre noi doi se strânge tot mai mult – o văd în ochii ei şi o simt în ai mei. O simt pe ea atât de frumoasă… O vreau fericită şi mi‑aş da şi viaţa pentru ea (acum nu mai cred, ci ştiu). Orice, orice aş face ca s‑o pot face fericită!… Mă ustură ochii de obosit ce sunt, dar mă gândesc la L. Sper s‑o visez în noaptea asta – măcar acolo, în vis, vom fi doar noi doi. Noapte bună, L., dulce surioară!

Aprilie 17

Ieri venit azi Corcheş înapoi cu caietele de poezii – i le dădusem de câteva zile în urmă să le arate unui cunoscut de‑al lui care ar putea să îmi spună dacă se pot publica. Dar îmi zice că nu s‑a mai întâlnit cu el şi poate mai încolo o sa vedem ce facem. Cred că nici nu s‑a văzut cu nimeni. Promisiuni doar de dragul promisiunilor. Spre seară, răsfoind caietele (aici în Lascari doar Andrei le citise cu voia mea, o verişoară de‑a lui Marius şi poate, pe ascuns, ceilalţi colegi de cameră; acasă, doar părinţii ştiau de ele şi profesoara de română din liceu – ea doar primul caiet) cu coperte plasticate, Andrei observă că lipseşte unul dintre caiete – cel de la mijloc. Bine însă că sunt meticulos şi îmi transcriu poeziile pe calculator de fiecare dată când merg acasă. Astăzi l‑a confruntat pe Corcheş de faţă cu Andrei despre caiet – s‑a dezvinovăţit că aşa cum le‑am dat aşa mi le‑a adus. Oricum, cel mai important (ca şi originalitate şi suflet) era ultimul caiet şi poeziile ce rămăseseră doar pe foi şi nu apucasem să le transcriu în caiet. N‑am însă ce să‑i fac. Mă linişteşte gândul că le am scrise acasă, în siguranţă. Însă sunt prea trist ca să mai îmi pese de a publica. Le îngrop toate iar, în mine şi în însingurarea mea. Îmi lipsesc doar ochii violeţi ai Ancăi…

Septembrie 16

Extraordinară! Superbă! Ştie ce face, iar eu am uitat de mine; ea m‑a făcut să uit de mine, de tot. Cred că tot ce‑mi voi aminti din noaptea aceea sunt ochii ei negri, frumoşi. Îmi plac fetele frumoase, iar ea a fost superbă. Ţigăncile sunt frumoase. Nici nu trebuie să spun mai mult. Trebuie doar să tac şi să‑mi aduc aminte de ea cuprinsă de mine. E frumos să nu ai gânduri, deşi pentru câteva clipe. Clipe de inconştienţă… Ce poţi cere mai mult şi mai împlinitor de la viaţă?

Septembrie 14

M‑a inşelat! Elena m‑a înşelat! Sunt cumva mut – mut poate de uimire dar nu, nu cred că de ură. Prima mea dragoste de adolescent. 17 ani. Elena… Pare atât de mult timp de‑atunci… Cât de pervese sunt femeile! Şi iarăşi, nu o zic cu ură, deşi poate că ar trebui;poate că ar fi mai sănătos. Ar trebui să nu mai folosesc poate. Micimea femeii după ce te înşală. Şi asta nu pentru că tu te‑ai urcat mai sus decât ea pe vreo scară, ci pentru că ea a căzut de pe piedestalul pe care se află – piedestalul strălucitor pe care ai suit‑o tu. Dezamăgitor! Ca într‑o scenă proastă cu un actor şi mii de măşti risipite pe scenă. Patetic, căci tu ştii că e doar un actor în spatele fiecărei măşti la care te uiţi. Liniştea caldă şi de vis a piesei dispare atunci când vezi culisele cu actorul mărunt şi ipocrit care crede cu tu ştii doar ce crede el că ştii. Durerea copilului când îşi da seama că de fapt ultimul Craciun adevărat a fost cel de anul trecut când nu văzuse încă costumaţia ascunsă a moşului. Nostalgia ireversibilului pierdut. Anul asta s‑a întâmplat să ne maturizam şi durerea şocului psihic a fost necesară pentru aceasta. Definiţie ştiinţifică şi lapidară. Inutilitatea caracterizării sentimentelor. Deziluzia iubirii în faţa unei măşti pudrate, complăcută în mârşăvia ei. Începi să înşeli – începi să mori. Repercursiunea deziluziei şi asupra deziluzionantului. Tragismul unei vieţi ratate înspre instinctualism, având ca şi cauză lipsa unui fond de valori. Iubeşte şi fă ce vrei! Da, dar nu să şi înşeli. Doar să iubeşti. Mai josnic şi mai imoral decât curvele sunt femeile întreţinute şi, cel mai de jos, femeile care înşală. Şi bărbaţii înşelători se încadrează aici – fără excepţie! 

din romanul Delirul 0ntic înainte de Apokatastasis, Alexandru-Ioan Cânda, Editura Excelsior Art, 2014 

Inelul de fum / 13 / Din nou, Yvonne

***

Yvonne, în dreptunghiul ferestrei deschise, îl asculta pe prinţul Mihai Ghermanov, ultima achiziţie de lux, poate cea mai râvnită „piesă” din toată galeria curiozităţilor care făceau faima saloanelor la modă în 1920.
„Andrei, mă cheamă Yvonne, văzându-mă, vino şi dă-mi o mână de ajutor. Prinţul refuză să ne însoţească mâine la «Mănăstirea dintr-un lemn». Am epuizat tot bagajul de argumente. Spune-i că în fiecare an, la 15 august, adică mâine, este praznicul mănăstirii şi bâlci, şi toată suflarea din ţinut se adună pe pajiştea ce înconjoară mănăstirea, e un peisaj de mare frumuseţe. Oamenii poartă în ei, în această zi, multă linişte şi seninătate.”
„Înflăcărată şi entuziastă, aşa sunteţi doamnă. Vreţi să mă convingeţi că ţăranul român este altfel decât cel rus, că aceşti ţărani nu vor face să ardă ţara ca o torţă, cum au făcut-o mujicul şi muncitorul rus în octombrie ‘17… doamnă…”
„Prinţe, Îţi înţeleg durerea. Mă acuzi însă de premeditare. Te-am invitat la o petrecere, nu la o confruntare.”
„Dacă aţi fi pierdut totul aşa cum am pierdut eu…”
„Cine ştie ce se va întâmpla şi cu capra vecinului?!”
Uimirea prinţului e autentică. Nu înţelesese sensul cuvintelor.
„E un proverb popular”, îl ajută Yvonne, care şi părăseşte salonul.
Prinţul, jenat, se refugiază într-o întrebare retorică.
„Cine-i femeia? Cine e ea ca s-o adorăm cu toţii? Ea este tot ce trebuie să adorăm şi, dacă nu e adorată, suntem nevoiţi să ne comportăm ca şi când am adora-o. O adorăm şi când o merită şi când nu merită… O adorăm şi când o cunoaştem, dar mai ales când nu o cunoaştem. O adorăm şi atunci când, aplecaţi să-i sărutăm mâna, ea o retrage. De ce nu plecăm, lăsând-o singură în universul ei de gheaţă?”
Este sigur îndrăgostit de Yvonne. Ea nu a iubit niciodată. Oare o poate împiedica ceva să iubească? Prinţul, se vede limpede, este nefericit. S-ar putea ca experienţa de până acum să-l fi convins că iubirea este ridicolă, dar necesară. Să nu ştie el, oare, că iubirea este cel mai real şi mai profund conţinut al vieţii? Mă grăbesc să-l întreb:
„Observaţiile pe care le-aţi făcut se referă la eternul feminin? sau privesc o femeie anume?”
„În ciuda aparenţelor, poate, sunt destul de îndrăgostit… Yvonne este nebunia şi desperarea mea.”
Femeile pisăloage şi bărbaţii îndrăgostiţi mă scot din sărite. Aşa că am să încerc să schimb subiectul.
„Vă sfătuiesc, prinţe, să acceptaţi invitaţia la bâlci. N-o să regretaţi. Oricât v-aş descrie eu pitorescul sărbătorii, ar rămâne doar o palidă imagine a realităţii. Merită.”
Prinţul mă privea cu un oarecare amuzament. Era prea copleşit de propria-i frământare.
„Nu le înţeleg pe femei în general şi pe Yvonne în special. într-o zi mă copleşeşte cu atenţii, în alta mă face să cred că totul este un gol imens… Cei din neamul meu au cules ce le-au poftit inima şi ochii. Pe mine m-a aruncat soarta în acest mizerabil veac în care dezmăţul, instinctele se dezvăluie în toată splendoarea lor, iar eu am ghinionul să mă îndrăgostesc de cea mai crudă femeie. Aş fi cel mai fericit om dacă aş vedea-o zburdând ca un mânz a cărui fericire e să necheze şi să bată din copite pe săturate. Să nu mă contrazici. In adâncul fiecăruia mocneşte pasiunea, totul e să apară şi prilejul şi locul potrivit. Oricât de severă ar fi educaţia, e suficientă o clipă pentru ca să te dezbari de orice raţiune. O iubesc pe Yvonne, cucerirea inimii ei este însă şi o problemă de orgoliu… Femeia nu ar mai fi femeie dacă n-ar ceda impulsurilor, şi asta pentru ea – şi pentru mine – înseamnă succes.”
Din cuvintele lui, din întreaga înfăţişare înţeleg că, în el, intelectul este simplificat până la confundarea cu instinctul.
Vreau să-i atrag atenţia.
„Yvonne, din nefericire pentru noi, converteşte impulsurile de care vorbeai în faptă, dar numai atunci când este în avantajul ei.”
„Numai atunci… mă îngână el. Toţi o apăraţi! De ce? Toţi o ajutaţi să rămână inaccesibilă ! De ce? Unde este geniul vostru? Al ei, în cele din urmă?vpoeme, Esdnin
„Prinţe, să fie geniul sinonim cu succesul?”
„Nu există geniu fără succes !”
„Şi, succesul ce este?”
„Să iei din viaţă atât cât îţi trebuie… Nu, nu este numai atât, ar însemna că el, succesul… sau geniul este relativ… o să mă gândesc.”
„Cum vă e voia. Părerile noastre diferă. Eu, bunăoară, nu cred că există succes fără libertate totală. Şi, ca să părăsim zona feminină, consider că succesul poporului rus este libertatea individuală…”
Prinţul mi-o retează scurt, cu glas ridicat.
„Pe ce am mai sfânt ! Toţi sunteţi contaminaţi de revoluţia rusă.”
„Nu vreau să adaug nimic la amărăciunea care vă încarcă sufletul. Nici unul dintre cei prezenţi aici nu fac cu adevărat politică. Se mai joacă, aşa, din când în când… Să ne întoarcem la succes: semnul cel mai sigur al succesului este fluenţa replicilor de spirit… E tocmai ceea ce se întâmplă în grupul de alături. Să ne apropiem şi noi…”
Chipul prinţului pare o mască a durerii.
„Unde se găsesc replici de spirit?” mă întreabă el serios.
„Nimeni nu ne poate îndruma. Le găsim singuri.”
Yvonne e din nou prezentă în salon şi ne vine în întâmpinare. Îl ia pe prinţ de braţ, şi uitându-i-se drept în ochi recită în ruseşte câteva versuri, pe care apoi le redă în traducere:
«Prins de zări se clăbuceşte fumul
Din pământul împânzit de ruşi
Oameni frânţi prin pulbere bat drumul
Oameni prinşi în lanţuri şi-n cătuşi.»
„Să fi anticipat Esenin evenimentul lui ‘17?”
Prinţul mâhnit îi ocolea privirea.
„Esenin! Nu-l cunosc !” izbucni el, la un moment dat.
Cuvintele lui sunt acoperite de scurte exclamaţii.
Afară se dezlănţuise furtuna. Vântul împinsese perdelele şi picături de ploaie cădeau pe podea. Cineva închide, una după alta, ferestrele.
„Auziţi cum sună stropii de ploaie pe geam? Parcă ar plesni toate florile de liliac din lume.”
Mă întorc să văd cine vorbise. Era tânăra şi fermecătoarea Lily. Nimeni nu ştia de unde vine, cine e, nimeni în afară de familia Neacşu.
Toţi tăceau. Doar pe chipul lui Dudu înflorise un zâmbet de mândrie.
Să fie adevărat că era amanta lui?
Furtuna trecu tot aşa de repede precum venise. Insă reuşise să întrerupă firul conversaţiilor. Femeile, obosite sau plictisite, se uitau pe furiş la acele pendulei. Spre uşurarea noastră, Yvonne însăşi ne sugeră să mergem la culcare.
Am dormit prost. Ploile de vară mă agită. Bietul meu echilibru făcut este puţin dat peste cap.
Ştiu că în acest anotimp răsăritul soarelui este magnific. Cobor încet pe verandă. Ploaia de astă-noapte spălase cerul, pământul. Culorile erau proaspete. Mă aşez în colţul care, pe vremuri, era numai al meu. Fotoliul din nuiele fusese înlocuit. Păcat! Din partea opusă sesizez o mişcare abia perceptibilă. Alt motiv de nemulţumire. Mă întorc. Era Yvonne.
„Tu? Iartă-mă…”
„Vino lângă mine !”
Vorbea şoptit. O emoţie puternică îmi aduce, de când mă ştiu, o amorţeală în mâini. Eram amorţit tot, până şi creierul.
„Andrei, priveşte cerul şi pământul, sub această grandoare şi frumuseţe noi toţi ne naştem şi murim…” şi mâinile ei descriau un gest larg în eter. în ochi mi s-a părut că-i luceşte o umbră de spaimă.
„S-a întâmplat ceva?” nu mă pot eu stăpâni.
„Nimic… sunt doar puţin neliniştită. Aşa mi se întâmplă, de regulă, în preajma zilei mele de naştere, stau de vorbă cu mine ca şi cum aş fi cu o altă persoană, un tel de confruntare.”
„E cu putinţă să nu ştiu totul despre mine?” părea să întrebe toată fiinţa ei.
„Neliniştea e nelinişte. îi ştim cauza dar nu-i putem îndepărta efectul…”
„Dacă ai şti ce puţin contează… Dar spune-mi, Andrei, cum îţi merg afacerile?”
Zâmbesc.
„Ai uitat că eu practic medicina?”
„Nu, n-am uitat… Mă gândeam la câştigul de suflet. Eşti mulţumit?”
„Da…”
„Suferinţa celor care vin să-i vindeci este altfel…”
„Este…”
„Iar oraşul nu-i cel mai bun loc pentru ei…”
„Să nu-mi ceri să-i alung din Bucureşti…”
„Nu ! Andrei, ţi-am pregătit o surpriză. Accepţi sau nu, cum vrei, cum crezi că e bine. La capătul parcului se întinde o pajişte. Bună pentru a construi o casă de odihnă-sanatoriu…”
Sunt uluit.
„Să înţeleg că Dudu…”
„Da. Dudu este de acord, a şi chemat un arhitect care urmează să sosească în cursul zilei de astăzi… Nu prea te entuziasmează ideea…”
„De ce o face Dudu? Are în vedere vreun profit?”
„Nu. Singura condiţie, pusă de mine, în cazul în care accepţi să conduci sanatoriul, este ca jumătate din numărul de paturi să fie pentru femeile lipsite de mijloace materiale şi, care, bineînţeles, au nevoie de îngrijire…”
„De ce o faci, tu?”
„Aşa, pentru că mă năpădeşte dulceaţa vieţii…u
„Yvonne, ţi-ai păstrat credinţa în existenţa fericirii?”
„M-am îndoit vreodată de existenţa ei?”
„Da. Ziceai că ai nevoie să vezi fericirea mea pentru ca să te încredinţezi…”
Îmi face semn să tac.
„Vai, ce prostie… Era probabil deznădejdea unei clipe sau a unei zile. De atunci m-am schimbat…”
„Anii nu ne modifică esenţa, dacă vom fi având vreuna.” îmi vin mie în minte cuvintele de demult.
„Mi-am schimbat doar părerea… fericirea nu se poate vedea, se trăieşte, şi nu-i obligatoriu să trecem prin viaţă fericiţi…”, îmi răspunde ea Ia gândul meu ascuns.
La micul dejun, masa fusese aşezată pe o terasă, toată lumea deborda de optimism. îl regăseam pe Dudu amabil, politicos, manifestându-şi într-un mod absolut personal regretul că era obligat să rămână la conac şi, culmea, era nevoit să împartă plictiseala cu Mihail Ghermanov. Simplul fapt că reuşea să pară sincer, demonstra, dincolo de orice îndoială, că juca teatru.
Între timp, în aşteptarea maşinilor care trebuiau să ne ducă la bâlci, îmi concentrez toată atenţiei asupra lui Yvonne. Era una din acele zile când Yvonne arăta atât de frumoasă încât ajunsesem la concluzia că frumuseţea îi era de ajuns, iar toate celelalte: graţia, agerimea, talentul de a-şi însuşi purtarea aleasă a femeii de lume sunt un surplus al naturii extraordinare.
Unul dintre şoferi claxonează prelung. E semnalul de plecare. Se produce o uşoară învălmăşeală, accentuată de fraze scurte: „Vai, mi-am uitat umbrela”, „Ce zici, dragă, e potrivită rochia?”, „O, pălăria! Să-mi aducă cineva pălăria. Soarele e puternic, mă tem de insolaţie.”
Agitaţia îmi dă sentimentul că mă aflu pe peronul unei gări şi am uitat dacă sunt acolo pentru a pleca sau abia am sosit. Derutei mele şi forfotei ameţitoare le pune capăt prinţul, care declară solemn că s-a hotărât să vină cu noi, dacă nu avem nimic împotrivă. Doamnele îl înconjoară şi-l urcă în prima maşină.
Observ că Lily nu se ridicase de la masă. Stătea cu mutrişoara încreţită, chinuindu-se să descifreze câteva rânduri scrise pe o hârtie.
Yvonne, care trecea în revistă pe toată lumea, îi strigă să se grăbească.
Lily se ridică şi vine spre noi, scuzându-se.
„Sunt cumplit de obosită… furtuna probabil, n-am închis un ochi, în schimb am compus câteva versuri. Să vi le citesc: «Din visul grâului – Doamne trimite ploaia / să ies trosnind din pământ / lasă-mă să cresc / trimite ploaia, [ trimite soarele ] şi veni ploaia / și veni soarele / şi oamenii trăiesc».”
Îmi scapă un fluierat admirativ pe care-l sugrum imediat. Cei din jurul meu păstrau o tăcere grea. Toate privirile se stingeau pe chipul lui Yvonne. Momente de încordare.
Cu graţia ei obişnuită, Yvonne hotărî:
„Bine faci. Odihneşte-te şi scrie versuri. (…)

fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu,1984, CD Destine în oglindă, 2012

Inelul de fum / 12

(…)

Uşa de la intrare este trântită cu putere.
„Acum o să intre mama.” spuse Iulia.
Uşa se deschide.
„Iulia !” exclamă Yvonne.
„Da, mămico… îi spuneam noapte bună lui Andrei… Ce bine că ai venit. Tata e iar îmbufnat, nu-mi place…”
Iulia trecu din braţele mele în braţele lui Yvonne. Se scurg câteva clipe de linişte. Yvonne părăseşte încăperea lăsând uşa deschisă.
„Asta e fiică-mea… o catastrofă !” decide Dudu, ridicând cu nervozitate mâna.
„E un copil minunat…”
„Nu şi pentru mine… nu mă iubeşte, e prost educată…”
„Eşti un tată gelos…” încerc eu să glumesc.
„Ştii că-mi placi? Sigur că sunt gelos. Gelozia este arma mea cea mai puternică… Nu mă laud, ai fi auzit şi tu, sunt un tip nestatornic şi dificil. Cu toate astea, femeile cad ca muştele în plasa mea. Succesul netrudit mă dezgustă şi mă întorc acasă… Md întreb dacă Yvonne, nefiindu-mi soţie, s-ar fi numărat şi ea printre cuceririle uşoare. Orgoliul îmi spune că da. Tu ce crezi?”
„Cred că eşti un imbecil norocos…”
„Norocos pentru că sunt întreprinzător. Intuiesc momentul favorabil şi atac. Un om ca mine nu pierde niciodată un tren al vieţii. Unii pun preţ pe cuvânt, eu plusez pe clipă. Clipa, Andrei, clipa ne aduce sau ne ia totul. De-aia beau. Beau pentru ca să nu mai aud căderea clipei. într-o clipă Yvonne m-ar putea ruina sau părăsi. Într-o clipă Iulia m-ar putea urî. într-o singură clipă eu, Dudu Neacşu, pot deveni o amintire.”
Fac o mişcare ca să-l fac atent să-mi toarne vin în pahar. Nu observă. Îmi torn singur. Aveam senzaţia că mă întorsesem dintr-o călătorie, că mai păstram în mine fragmente din balansul vaporului care tăia apa mării, dar şi ceva din avântul unui tren care şerpuieşte nehotărât dintr-o parte în alta. Toate acestea alunecă pe lângă mine, trec şi-mi simt nerăbdarea de a-mi fixa gândul nu pe peisaje văzute în trecut, ci pe amănuntele vieţii oamenilor, pe vieţile lor.
Un foşnet uşor de mătase îmi atrage atenţia că Yvonne se şi instalase în scaunul din dreapta mea. Oare, cât a auzit din discuţia noastră? Pe când căutam răspunsul, ea se întoarce către Dudu.
„Bine că le-am însoţit pe fete. Intendenta zăvorâse uşile. Am fost nevoită să-i strecor câteva bancnote… E îngrozitor acest flagel. Consider bacşişul cea mai ruşinoasă plagă socială. Obicei oriental care a prins şi a înflorit… Mă revolt în zadar. Deşi sunt împotrivă, împrejurările mă silesc să procedez aşa cum procedează toată lumea, să dau şi dau… Am dat pentru a le scuti pe fete de neplăceri… E greu, dacă aţi şti cât de greu o duc…”
„N-au decât să se întoarcă la mămica, să se mărite, să facă o duzină de copii. Te ocupi prea mult de ele şi nu vezi că fiică-ta creşte ca o sălbatică…” Tonul lui Dudu era agresiv. Yvonne îşi plimbă privirea calmă pe faţa lui.
„Ţi-am mai spus şi altădată, Iulia o să trăiască într-o altă lume, mai agitată, mai aspră. E de datoria mea să o pregătesc. Nu vreau să aibă nici un fel de complexe…”
„Aiureli! Singurul complex de care trebuie s-o fereşti este complexul sărăciei. Cine are bani nu are complexe !”
„Sunt de acord. Tu îngrijeşte-te de bani, de rest mă ocup eu…”
Yvonne zâmbeşte şi pune capăt conflictului.
„Andrei, mi se adresează ea, nu ne-ai văzut de multă vreme. Cum ne găseşti?”
„Al dracului de bine” mormăia Dudu şi îşi toarnă din nou în pahar.
De afară lumina albă a zăpezii arunca o strălucire stridentă asupra peretelui opus ferestrei şi aflat acum în penumbră. „Ei trăiesc aici, gesturile lor alcătuiesc o lume. Tăcerea mă face să mă simt prost…” O rog în gând pe Yvonne să vorbească, orice. Rugămintea mea mută, sau coincidenţă?
„Aţi bârfit puţin?” glasul ei exprima o uşoară tulburare.
Nu ne grăbim să răspundem. Nu ştiu exact de ce, dar ceva izvorând din teama că n-o mai pot înţelege sună în mine ca un clopoţel de alarmă. Vreau să vorbesc totuşi, Dudu, bănuind intenţia mea, intervine:
„Ne întinde capcană după capcană… acum o să ne întrebe…”
„Exact ! Dragul meu, cum de-mi ghiceşti gândurile? Andrei, ce crezi despre război?”
„Nu fac politică…” încerc să scap cumva. Yvonne tace, Dudu bea. Eu sunt stânjenit din cale-afară.
„Aşa zice şi tata. Părerea lui e că medicul, soldatul, artistul, omul de ştiinţă, educatorul nu au voie să facă politică. Exprimându-şi opinia asupra acestui lucru atât de important, cum este războiul, de care depinde soarta unui neam, în cazul de faţă, a mai multor neamuri, faci politică? Nu, îţi faci datoria…”
„O auzi? strigă către mine Dudu. Ea îşi face datoria ! A uitat că singura datorie a unei femei e să fie inimoasă, agreabilă, cinstită şi, dacă poate, să facă copii. Cum să-i vorbesc ca să mă înţeleagă? Yvonne, înţeleapta şi cruda mea, războaiele au fost dintotdeauna. Fără ele bărbaţii şi-ar fi pierdut vigoarea. Războiul formează caractere… iar acest război a venit la timp pentru a pune capăt crizei economice care, probabil că ştii, a aruncat aproape toată omenirea în mizerie…”
Yvonne zâmbeşte din nou. Mă întreb dacă ar putea trăi fără zâmbet.
„Ştiu. O suferinţă a fost înlocuită cu alta mai mare…”
„Da, o suferinţă care nu te atinge pe tine şi nici pe el (Dudu arată spre mine), pe nici unul dintre ai noştri…”
În aer plutea o ameninţare reală. Aşadar, ei erau perechea cea mai invidiată, oamenii socotiţi a fi cei mai fericiţi. în realitate ei se sfâşie. E drept, civilizat. Curios, în loc să fiu îngrijorat, sunt bucuros. Obrajii lui Dudu, congestionaţi, căzuseră. Îmi era milă de el.
„Vă admir. Alungaţi plictisul casnic prin aprige confruntări.”
„Crezi?” Yvonne nu mai zâmbea. Tonul era ironic.
„Uitaţi, continui eu, şi unul şi celălalt, că, cel puţin în clipa de faţă, războiul nu ne priveşte. Atâta timp cât reuşim să fim neutri…”
„Mă dezamăgeşti, Andrei. Dacă-l înţeleg pe Dudu, pe tine mi-e greu…”
„Yvonne, ce nu poţi înţelege?”
„Dudu şi nu numai el, moşierimea în general, profită de neutralitate, se aruncă şi „ciugulesc”, scuză-mi expresia, din ambele părţi… Lumea ta ar trebui să fie alta, eşti medic.”
„Şi eu condamn războiul…” mă justific eu.
„Nu e suficient. Oamenii simpli o fac intr-un ,mod convingător. Ai participat la vreo demonstraţie pentru pace? Nu. Ai stat în cabinet şi te-ai străduit să fii un medic pe plac, am zic pe plac, nu bun.”
Fusesem chemat să observ, să intervin. Mă trezesc în faţa unui aspru judecător. E prea de tot.
„Mărturisesc că n-am fost prezent la nici o demonstraţie pentru pace. Tu de la ce înălţime le-ai privit?”
„De pe trotuar…”
Replica, recunosc, mă pune iar în inferioritate. Aproape regret că am venit.
„Să n-o crezi. A făcut mult mai mult. A privit, a ascultat şi a venit la mine cu pretenţii…”
Intervenţia lui Dudu readuce tot hazul situaţiei. Yvonne, divina Yvonne, teroriza. În preajma ei conflictele pătimaşe se înmulţeau. îl obliga pe acest îmbogăţit, umflat, să-şi neglijeze afacerile.
„Nu mă crezi?” simţeam încordarea lui în care clocoteau tot felul de gânduri şi obsesii. Eram sigur de asta. Sigur de tot. Aşa că îi răspund nu fără îndoială.
„E greu.”
„Pentru ea nu e greu…” Dudu clătină din cap. Deşi acuzaţiile împotriva lui Yvonne erau bine orânduite in mintea lui, nu mai scoate un cuvânt.
Yvonne se mişcă în scaun şi un ciudat neastâmpăr, un freamăt semănând cu un zbor pripit al unui stol de porumbei, pune stăpânire pe noi. „lată-ne, gândii eu, cum mergem înainte, numai înainte.” Yvonne se instalează comod în scaun. Îi bănuiesc moliciunea.
„Pentru ea nu e greu…” zise Yvonne ca un ecou întârziat al cuvintelor lui Dudu. Rostise vorbele ca şi cum ele ar face parte dintr-o limbă străină şi nu le-ar pricepe rostul, sensul.
„Repet: pentru ea nu e greu…” de data asta cuvintele lui Dudu, accentul cu care le-a rostit, sunt îngrijorătoare.
Yvonne se ridică şi deschide capacul unei cutii de mahon. Scoate o ţigară pe care o frământă între degete. Dudu se apropie şi scapără un chibrit.
„Mulţumesc…” sunetele se pierd în inelele de fum albicios care se ridică până aproape de tavan.
„Pentru ea nu e greu, repetă Dudu, puţin cam prea patetic. Şi dacă n-ar vedea cât mă zbat, cât mă lupt cu tot felul de greutăţi. Greve, demonstraţii, greve. Cu asta mă răsplătesc cei cărora le dau pâine… Grevele se înmulţesc, demonstraţiile se ţin lanţ. Greviştii se amestecă în politică, îşi caută drepturile. Proprietarii înregistrează uriaşe pierderi. Se cer măsuri severe şi urgente. Guvernul ne vine în ajutor. Se fac arestări, concentrări şi chiar militarizarea unor întreprinderi. Ordinea trebuie menţinută cu orice preţ. Am luat şi măsuri. încă de la primele tulburări, am strecurat printre muncitori câţiva agenţi. In felul ăsta ştiu şi ce mănâncă seara, dar şi ce gândesc nepreţuiţii mei slujbaşi. Nici nu le fată bine mintea o acţiune de protest, că am şi trecut cu fierul încins, îi mut la dracu-n praznic. Pe cei care nu se astâmpără, care fac pe agitatorii, îi dau pe mâna poliţiei, să-i înveţe cum să se poarte: Concedieri am făcut doar în cazurile limită şi atunci când ne-a cerut guvernul; după o demonstraţie care a întrecut imaginabilul. Se strânseseră mii şi mii de muncitori, petrolişti, ceferişti, de la fabricile de postav, ţărani chiar… In treacăt fie spus, cea mai eficientă măsură este concedierea. Cu burta goală nu prea mai ai chef să lupţi pentru dreptate. Consider că tot ceea ce am făcut, am făcut bine şi pe tăcute. După o perioadă agitată se anunţa o meritată stare de acalmie. Când să respir şi eu uşurat, vine ea, Yvonne şi cere favoruri… Se amestecă în treburile mele. A reuşit să-i cumpere pe funcţionarii din posturile cheie şi ticăloşii m-au vândut. Tot ce întreprind eu, în vederea restabilirii ordinii, înlăturării pericolului, a stat în atenţia ei. A luat cazurile, le-a analizat cu mintea ei de femeie… nici nu cred că s-a gândit serios, s-a lăsat impresionată… şi vine la mine şi-mi pretinde să revin asupra unor decizii: toţi cei care participaseră la manifestaţia pentru pace şi fuseseră concediaţi să fie reprimiţi. Ajuns în acest punct al confesiunii, Dudu trage un sertar al biroului şi scoate o ţigară de foi. Muşcă unul din capete şi începe să fumeze cu voluptate. Fumul de la ţigară seamănă cu un norişor compact. Se pare că plăcerea ţigărilor de foi îl absoarbe total. Profit de „absenţa” lui şi-mi îndrept privirea către Yvonne. O simt detaşată, sau depărtată – o spectatoare amabilă –. „Ce faci aici?” îmi vine să o întreb. „Mă strecor prin junglă.” Citesc eu în ochii ei răspunsul.
Dudu tuşeşte. Poate un mic protest împotriva comunicării noastre de o clipă
***
În încăpere se aşternuse o linişte în care nu se auzeau nici respiraţiile. După un timp (dacă ceva e adevărat din viaţă, cât din acest adevăr există în tăcere?), Yvonne se. ridică din fotoliu.
„Eşti cu maşina, Andrei?
„Nu… ieşisem să mă plimb… ningea atât de frumos…”
„E târziu. Te duc acasă, dacă n-a îngheţat motorul…”
Am făcut un gest de refuz, dar ea trecuse pragul.
Afară se lăsase frigul. Roţile derapau. Yvonne stăpânea volanul într-un fel impunător şi graţios. Când lua câte o curbă, trupul ei se mlădia şi se rotunjea odată cu mişcarea. Ajuns pe Victoriei, automobilul încetini. Lasă să treacă un grup gălăgios. Femei şi bărbaţi, în ţinută de seară, ieşeau de la teatru. In faţa casei mele, Yvonne opreşte motorul. Era o noapte paşnică, oraşul senin semăna cu o zi fără trup, schimbându-şi dimensiunile după liniile luminoase ale farurilor ca, apoi, să se lase micşorat de cercul întunecat. Yvonne asculta zgomotele, căutându-le parcă vibraţia. Curând steluţe de gheaţă înfloriră pe parbriz. Fără să-mi dau seama de ceea ce fac, le şterg.
„Andrei, aş vrea să te văd fericit… ştii, eu n-am găsit fericirea, am nevoie de fericirea ta pentru a-mi păstra credinţa că aşa ceva există, că poate exista…” (…)

fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu,1984, CD Destine în oglindă, 2012

CD  

Inelul de fum / 10

(…)

Se făcuse târziu când a sunat telefonul. Am ridicat, fără chef, receptorul.
„Alo…”
„Uită-te pe fereastră… Ce vezi?”
„Strada pustie”
„Ţi-ai pierdut până şi ultima picătură de romantism.”
Vocea mi se părea cunoscută. Căutam in memorie cu febrilitate, încercând în acelaşi timp să văd ce este afară atât de deosebit încât merită luat în seamă. După o scurtă pauză, aceeaşi voce mă face atent.
„Ninge, ninge cu fulgi mari…”
Mai rămânea să spună şi pufoşi. Pe fir se auzea doar o respiraţie uşor modificată. Reiau dialogul.
„Ninge în fiecare an…”
„Bine că nu ninge cu foc…”
„Domnule…” nu reuşesc să rostesc până la capăt gândul.
„Aşa se întâmplă dacă nu te prea vezi cu verii! Ce faci în seara asta?”
„Credeam că o să citesc…”
„Şi nu mai crezi?”
„Din ce în ce mai puţin…”
„Ce zici de progres? Stai la geam, priveşti cum cerul îşi goleşte buzunarele şi trăncăneşti la telefon…”
„…încep să înţeleg… Nu prea ești dispus să socializezi.  Aşa-i?”
„Şi da, dar mai mult nu…”
Vocea era mică, rugătoare. De parcă s-ar fi temut să nu închid.
„Voiai să ieşim undeva?”
„Nu… îmi place la căldurică şi vinul bun… Atunci când am cu cine să-l beau…”
Tac intenţionat. Bănuiam că la celălalt capăt al fixului se află un coleg din provincie care a venit în Capitală pentru mai multe luni, la un fel de specializare.
„Andrei, mai eşti la aparat?”
Am tresărit. De data asta l-am recunoscut, era Dudu Neacşu.
„Mai sunt…”
„Scuză-mă…”
Cuvintele spuse în şoaptă mă intrigă. Pesemne intrase cineva în cameră, cineva căruia Dudu îi ascunde faptul că vorbeşte cu mine. Folosesc momentul pentru ca să meditez la cele ce se întâmplau. Dudu Neacşu nu mă căutase niciodată. Ne vedeam foarte rar. Şi atunci, cu totul şi cu totul, întâmplător. Nici pe Yvonne n-o mai întâlnisem din vară. Despre ei, despre viaţa lor, aflam câte ceva din rubricile gazetelor sau din mica bârfă a cucoanelor. Dudu, vorbeşte lumea, este pătimaş îndrăgostit de Yvonne, numai că nu are răbdarea de a lăsa dragostea să se transforme într-un cântec în doi. Nu se mulţumeşte multă vreme cu bucuriile senine ale unui trai liniştit. O vrea pe Yvonne prezentă în viaţa lui, zi de zi, ceas de ceas, dar nu oricum, ci chinuită. Să înţeleagă preţul iubirii lui şi să-l plătească. Tratează iubirea cu seriozitate, cu maximum de exigenţă, aşa cum încheie afacerile. Un fel de conflict căutat şi perpetuu a cărei necesitate este pusă mereu în discuţie. Certurile, împăcările, trădările sunt elementele care aduc noutatea, înlăturând monotonia. Când nu este prins în vreun amor, este gelos. Femeile spun despre el că fascinează pentru a dezamăgi şi pentru a înşela.
Despre Yvonne ştiam mai multe în anii noştri tineri. Cu toate elanurile, cu surâsul ei promiţător oferă şi acum imaginea tentaţiei, rămânând inaccesibilă. Dragostea ei pentru Dudu este mai mult decenţă şi datorie. A rămas aceeaşi apariţie strălucitoare. Prezenţa ei neliniştită acţionează ca un drog asupra celorlalţi, înşelându-i, oferindu-le altceva decât frivolitatea: promisiunea unei călătorii imaginare prin univers, mână în mână, complice, într-o libertate interioară deplină. Nimeni nu bănuieşte trainica ei vitalitate sub masca soţiei înţelepte, femeii de lume. Continuă să păstreze pe chip acel semn sărbătoresc care nu seamănă cu nimic şi, totuşi, tulburându-te, sporeşte speranţa că făgăduielile unei vieţi se pot împlini într-o vârstă sau într-o seară.
În receptor se fac simţite mai întâi câteva păcănituri,apoi aud zgomotul unei uşi care se închide.
„Andrei, fără să-mi pui întrebări, te rog treci pe la noi… Vino ca şi cum te-ai fi aflat pe aici, prin apropiere, nici o aluzie la telefon… înţelegi?”
„Încerc…”
„Bine! Neapărat astă-seară..”
O oră mai târziu mă aflam pe peronul casei de pe Florilor. Ningea. Fulgii acoperiseră caroseria maşinilor printre care am recunoscut şi maşina lui Yvonne. Ferestrele înalte, „cele mai înalte ferestre care au existat vreodată” ceruse Yvonne arhitectului, revărsau o lumină puternică. Am pândit o clipă. De după perdele nici o mişcare. Mă fulgeră gândul că lui Yvonne i s-ar fi putut întâmpla ceva şi mă grăbesc să sun.
Îngrijorarea durează până în clipa în care se deschide uşa. In prag stătea Yvonne îmbrăcată într-o rochie lungă, albă, care-i cădea de la umeri, drept, acoperind-o atât cât să aţâţe curiozitatea.
O fracţiune de secundă ochii îi rămaseră indiferenţi, apoi privirea-i luceşte a bucurie, aducându-i farmecul angelic al adolescenţei.
„Nu se poate…”
„Ba se poate !” rostesc eu şi însoţesc cuvintele cu un râs derutant, neştiind ce poziţie să adopt.
„Andrei, sunt fericită că te văd, dar mă pui într-o situaţie îngrozitoare… Nu ştiu ce să fac cu tine! In casa noastră serile de joia, azi e joi?, sunt plicticoase, urâcioase. Mă întâlnesc cu nişte prieteni. Oameni extraordinari, dar ucigător de ocupaţi cu ale lor… Nu cred să-ţi placă. Dudu este în birou. Alege între el şi noi…”
„Ardoarea cu care-ţi încondeiezi prietenii, oaspeţi în astă-seară, am înţeles bine? îmi ajunge. Sunt nerăbdător să-i cunosc pe aceşti tineri «ucigător de ocupaţi cu ale lor»… Să fie vorba despre vreun complot împotriva bunurilor moravuri? Am auzit şi eu câte ceva despre cei care scandalizează lumea prin purtări îndrăzneţe. Libertini şi periculoşi, aşa-i numea, nu fără admiraţie, o doamnă, amica unui personaj influent…”
„Excluzând părerea doamnei, ai dreptate. Vrem să facem o revoluţie.”
„Te cred. Cine nu s-ar lăsa purtat de valurile unei revoluţii când lumina ei este o femeie frumoasă?”
Yvonne surâde şi mă îndeamnă să intru în salon.
„Nu glumi, Andrei, şi ia-ne în serios…”
Se uita direct în ochii mei.
Nu se ruga, poruncea.
Îmi trecu prin minte că fiecare deţinem câte un gând ascuns.
Buzele ei întredeschise aveau o comică expresie solemnă. (…)

fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu,1984, CD Destine în oglindă, 2012

Inelul de fum / 9

(…)

Gara e un loc prin care trec împovărat de speranţe, mă întâmpină, mă petrece. Presimt, gara este, sau va deveni, un personaj important şi nu unul trecător în biografia mea, îmi ziceam. Trenurile, ca nişte reptile negre, întinse la soare, locomotivele, cu oamenii lor, bărbaţi aspri, cu feţe mohorâte de nesomn, cu pipa în colţul gurii, deşi pleacă şi vin din oricare parte, te duc cu gândul acasă. Ba chiar mai mult, gara este nostalgia propriei noastre vieţi. Fiecare tren înseamnă o posibilitate de a pleca oriunde, pe pământuri necunoscute – chiar dacă în realitate el are un cap de linie intr-o banală localitate pe care prea bine o cunoaştem. Trenurile au ceva de mister şi în această stare mă găsesc şi eu, abia coborât pe peron, în gara mică, necunoscută până acum.
Îmi dau seama de indiferenţa cu care oamenii forfotesc în jurul meu, fără să mă vadă. îmi duc singur bagajele, îndreptându-mă spre o trăsură.
Deşi nu este încă iarnă, vizitiul e bine îmbrăcat, intr-o şubă. Cu un gest elegant, lipsit de violenţă, îşi îndeamnă caii, care pornesc în trap mărunt. Le aud potcoavele noi. Din când în când, câte o potcoavă scapără, dându-mi iluzia că sosirea mea în oraş are o anume importanţă. Fruntea mi-e umedă de emoţie. După orele petrecute în tren, plimbarea cu trăsura e chiar ciudată, alt mod de a călători. Aşa sub cerul deschis mă simt mult mai liber, mai în largul meu.
Oraşul e împânzit cu firme, afişe, adevărată carte în aer liber, mereu deschisă, plină de viaţă.
După ce trăsura urcă drumul în pantă, mă lasă în faţa unei clădiri a cărei faţadă este înăbuşită de plante agăţătoare. Se spune că nu-i de bun augur să te instalezi după ce soarele apune. Intru. Proprietăreasa, o descendentă din Bălceşti, deja mă aştepta cu dulceaţă de nuci verzi şi paharul cu apă rece. Trăiască în veci ospitalitatea românească!
Pensiunea achitată pe un an, prin grija lui Yvonne, mă scuteşte de griji. O singură datorie: să mă organizez, să mă adun, adică, renunţând la aerul de visător, să mă mişc, să acţionez. De ştiut, ştiu bine ce voi face. Cred în necesitatea şi utilitatea individului în societate.
Aflu că în camerele alăturate celei pe care o ocup eu, sunt cazați doi studenţi mai vârstnici.
Încă înainte de a-mi desface bagajele, îmi notez aceste câteva gânduri:
„Fie ca în rândurile celor cu care pornesc să lupte să-şi facă loc doar lumina şi să scânteieze binele.”
„Fie ca mâine, ziua intrării mele în oştirea soldaţilor sănătăţii, soarta să-mi fie prielnică.”
„Fie ca mintea, sufletul şi mâinile să ocolească dibace cumplita pânză a trufiei, a mârşăviei.”
„Fie ca viitorii mei pacienţi să mă îndestuleze cu binefăcătoarea satisfacţie a reuşitei.”
„Fie ca zilele să se-ntreacă-n strălucire, fiind una mai plină ca alta.”
„Căci ziua de mâine e ziua dintâi, că înainte să se şteargă, voi şti de am a-i reproşa ceva.”
*
O zăpadă nestăvilită a înălbit în câteva ore oraşul. Mă plimb pe malul Dâmboviţei. După orele de curs, de laborator, din sălile întunecate, tabloul alb al iernii îmi face şi bine şi rău, ca o lumină binefăcătoare dar prea puternică. Mă întorc acasă, alungat de fulgii prefăcuţi între timp în fărâme de gheaţă, cu un fel de uşurare, chiar dacă ştiam că am de trudit încă. Ceea ce m-a făcut să întreţin oarecare conversaţie cu proprietăreasa. M-a invitat la ceai.
Revin la cărţile mele. Mă gândesc la oamenii venerabili şi renumiţi care sunt profesorii mei, nu după nume, după disciplina pe care o predau: Histologia, Medicina internă, Chirurgia, Psihiatria, Microbiologia, Patologia şi altele. Mă gândesc la un nou curs: Sănătatea deplină. Mă tem că medicina zilelor noastre este unilaterală: priveşte boala până în cele mai mici amănunte şi nu mai vede sănătatea – cercetare ştiinţifică medicală – incredibil de complexă şi grea, dar reconfortantă pentru că dezvăluie toate frumuseţile şi capriciile vieţii. Corpul omenesc poate fi înţeles numai dacă îl studiezi cu dragoste faţă de om. Adâncul vieţii se lasă pătruns de două instrumente, vechi de când lumea: ochiul şi mintea omului.
Mă gândesc la oraş şi aş vrea să ştiu câţi oameni a numărat ultimul recensământ, câte decrete s-au dat în folosul urbanizării sau privitoare la îmbunătăţirea socialului, câte şcoli funcţionează, câte scaune au teatrele.
*
Oraşul seamănă cu un şarpe. Din timp In timp îşi leapădă haina veche şi îmbracă alta nouă.
Pe strada mea au fost tăiaţi castanii pentru a fi instalate firele electrice. Pe aici o să treacă tramvaiul. Un copil se caţără pe trunchi şi încearcă să rupă firele care, zice el, au rănit faţa cerului. Şi, pentru că nu-l cred, priveşte orizontul, depărtându-l şi depărtându-se de mine. îl rog să nu se mai uite la cer. Sunt şi alte lucruri noi de văzut.
*
Un banchet. Am venit singur, ca de obicei. Până mai ieri avusesem în vedere o studentă de la Arte, dar ea, Divina, era „angajată” la clubul ofiţerilor. Se alinta, refuzându-mă: De ce aşa târziu, cheri? Pe faţa ei se întretăiau expresii confuze: regret, îndoială, fericire.
Eu văd, întotdeauna, în situaţiile în care sunt nevoit să mă declar învins, lucruri de care mă tem. Nu temeri de frică. Temeri din viaţa de zi cu zi, le-aş numi chiar sănătoase. Temeri de bărbat. Consider că sunt stăpânit de timiditate, neîncredere în puterea mea de educaţie. Fetele mă ocolesc sau eu nu le caut îndeajuns de insistent. Toate tentativele mele se terminaseră lamentabil – într-o solidă camaraderie. Sunt puţine la număr fetele-student la medicină, dar toate câte sunt au plâns pe umărul meu, împărtăşindu-mi succesele sau insuccesele amoroase. Mă tem (iar?) că dragostea este dezordine, că ea se desfăşoară violent…
Neînţelegându-mă, neînţelegându-i pe alţii, trec morocănos printre cei care ştiu să petreacă. Privirea mi se opreşte pe un grup în centrul căruia tronează Svetlana, una din frumuseţile star ale Bucureştiului. E studentă, bulgăroaică, în ultimul an la medicină. Frumuseţea echilibrată, fără variaţii (am văzut femei frumoase la orele serii şi mai puţin atrăgătoare în cele ale zilei), era acum stranie. Nu mai avea parcă nimic pământean; un fel de zeiţă. Am cercetat-o atent, detaliu cu detaliu. Era tot ea, frumoasa Svetlana, dar mai expresivă; ochii umbriţi de melancolie sub fruntea visătoare, un evident aer de suferinţă. Purta de altfel o rochie neagră, iar părul ei bogat îi era strâns într-o plasă din fire subţiri. Observ că şi celelalte fete sunt îmbrăcate în negru. Un prieten, după ce s-a mirat îndeajuns cum de nu aflasem?, mi-a spus că fetele s-au îmbrăcat toate în doliu, ca semn de solidaritate cu Svetlana, care urma să plece acasă, părăsea facultatea. (…)

*
Seara am sfârşit-o pe străzi, însoţind-o pe Svetlana la gară.
Gara, la ceas de noapte, e ca o femeie obosită. Stă într-o rână şi dormitează. Pe peron oamenii pot trăi, însă, momente nebuneşti, de extaz. Cineva face rost, numai el ştie cum, de câteva flori. Svetlana plânge, refuză florile şi urcă în tren. Eu iau florile şi alerg în faţă, la locomotivă. Mecanicul pândeşte acele ceasornicului. Geamul e deschis. Albul orbitor al cămăşii, întins pe spatele omului, împrăştie o undă de pace. Primeşte florile, ascunzându-şi uimirea. Lângă el, un tânăr vânjos, doar cu un şorţ peste pantalonii de salopetă, stă în picioare. Parcă asta ar fi meseria lui: să stea în picioare. Mecanicul mută florile în mâna stângă şi trage semnalul de plecare. Alte geamuri, alte imagini.
O boare aduce miros de fum. O vreau pe Svetlana de ieri, nu pe cea de azi. Trenul s-a pierdut în amestecul de noapte cu zori. Ochii ne sunt, acum, apăsaţi în orbite, ca la bolnavi.

fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu,1984, CD Destine în oglindă, 2012

Inelul de fum / 5

(…)

– Doctore, vorbeai despre o anume forţă care sălăşluieşte în mine, o forţă complicată. Îmi pare rău, nu cred în existenţa ei. Singura mea calitate, mai evidentă, este aceea de a mă împrieteni rar şi decisiv. Unii o socotesc drept slăbiciune. Ei spun că prietenia este o sursă bogată de deziluzii, că ura, bănuiala sunt în final satisfăcute, pe când prietenia te obligă să stai mereu la pândă, să confrunţi, să verifici…
Andrei o ştia pe Iulia suspendată într-o ambianţă în care nu se profila nimic cu precizie. După câteva momente de linişte, timp în care Iuliei i se pare că se scufundă fără efort în oceanul de tăcere al parcului, asemeni unui scafandru ce şi-a tocit simţul primejdiei, Andrei ridică ochii şi spune apăsat:
– Prietenia este o utopie, anacronică, suspectă, ineficientă pentru o anume categorie de indivizi…
– Cât de delicat eşti, doctore…
Au și ajuns în partea cealaltă a parcului, la vila Iuliei.
Iulia face un pas şi florile de leandru, aflate la vremea de maximă activitate, tremură. Aerul se îmbălsămează, obligând-o să respire adânc.
– Uimitor! Natura are darul de a ne atinge sufletul…
Surâsul lui Andrei era forţat şi excludea continuarea dialogului.
Se desprindea de umbra leandrului şi trecu iute pe terasă.
În casa mare şi pustie, paşii ei sunau neliniştiţi. Ecoul lor lovea auzul lui Andrei, care ajunsese până la gărduleţul vilei fără să-şi dea seama că mai ţine în mână fluierul. Îşi adânci privirea în liniştea infinită a parcului.
Tăcerea, un moment încremenită, aluneca în zgomotul iscat de fuga unui vietăţi, alungată cine ştie de cine sau de ce, din adăpostul tufelor de merişor.
Andrei era într-o stare extremă de încleştare.
„Să cuprinzi conştiinţa bucuriei şi viaţa lăuntrică! Aşa doar vei lumina viaţa spre viaţă!”
Modificase ideea de-a-gata însuşită din rubrica unei reviste care publica periodic, într-un colţ „Filosofia de buzunar” şi, acum, nu reuşea să-i găsească sensul. Prin ferestrele deschise se aude vocea Iuliei.
– De ce nu aprinzi lumina?
Andrei ajunge pe terasă, fără să atingă treptele, sărind peste gărduleţ.
– Comutatorul se află deasupra capului tău…
– Da… mă gândeam că o să năvălească ţânţarii. Se justifică el cufundat de acum în fotoliul larg şi comod.
Iulia se apropie cu paşi moi, atât de uşori încât Andrei îi sesiză prezenţa doar în clipa în care ea vorbi.
– Ia priveşte aici! Exclamă Iulia triumfătoare, în timp ce îi juca sub ochi o sticlă.
– Whisky! De unde l-ai procurat?
– Secret!
– Stai! Nici eu, nici tu nu suntem cu adevărat băutori. E păcat! Păstrează-l pentru vreo ocazie.
– Asta e ocazia!
În ciuda tonului voit degajat, Andrei sesizează încordarea psihică a Iuliei. Ia sticla şi toarnă în pahare. Iulia are o tresărire scurtă. Nemulţumirea îi fulgera privirea. Tăcerea apasă cu toată imensitatea nopţii. Iulia, cuprinsă de un tremur pornind de la nivelul coloanei cervicale şi coborând de-a lungul întregului corp, îşi concentrează atenţia asupra lichidului din pahar. Un moment pe care-l stăpâneşte cu artă şi care o ajută să-şi schimbe dispoziţia. Potenţialul afectiv mare, sensibilitatea pronunţată, accentuată de formaţia sa artistică, sunt supuse controlului riguros al educaţiei. Izbuti, în cele din urmă, să-şi desprindă privirea de pe sticla rece a paharului. Când vorbeşte, cuvintele au o afectuoasă gravitate:
– Mi-am tot propus să mă ocup de acest colţişor idilic…
Se răsuceşte brusc, închină cu paharul şi bea cu înghiţituri repezi, furişate.
Un fluture de noapte, orbit de lumina puternică, zburătăceşte în jurul becului, se loveşte, dar continuă să descrie cercuri imperfecte, lăţind umbrele pe terasă.
Desprinsă de gândurile chinuitoare, Iulia are senzaţia unei stări de pace. O ajută imobilitatea copacilor ale căror siluete se zăresc aproape, destinderea blândă a naturii şi un anume mod liniştit, anonim, de a strânge, întâmplare după întâmplare.
– Doctore, am douăzeci şi cinci de ani! Îngrozitor de mulţi, nu?
– Şi ce-i cu asta?
– Nimic! Constatarea mă obligă totuşi să mă gândesc că la vârsta asta, încă n-am reuşit să-mi însuşesc arta de a primeni fericirea…
Râde. Râsul ei binecunoscut. Numai că, altădată, prin acest râs dădea dovadă de discreţie, pe când acum părea pură cochetărie. Pe chipul ei se instalase o expresie de desperare. Andrei, urmărindu-i mimica, îşi spune că Iulia nu va avea niciodată puterea să se supună, aşa cum şi-ar dori, unei discipline şi nici să evadeze din propria-i carapace, n-a învăţat, aşa crede el, „arta uitării”.
Iulia se opreşte brusc din râs.
– Doctore, femeia, până la treizeci de ani, câştigă prin farmec, după această vârstă, arma ei este inteligenţa… Plec, doctore, mai am doar cinci ani…
Inima Iuliei pare o fântână de suave iluzii. Întreaga ei fiinţă denotă o viaţă interioară concentrată. Nu poate nimeni să o învinuiască pentru că vrea să strălucească.
–…ziceam că plec…
(…)
„Oamenii au inventat plecarea spre a nu fi prea înduioşaţi de propria lor soartă. Când şi-au dat seama că fiecare plecare echivalează cu a muri puţin, era deja prea târziu, nu mai puteau renunţa. Şi pentru ca efortul să nu rămână nerăsplătit, au născocit emoţia care să înfrumuseţeze călătoria şi să încununeze clipa întoarcerii…”
Peste acest gând, Iulia proiectează anii în perspectivă, ani fără Andrei, fără aceste locuri. Ochii i se umeziră. Îi sunt dragi oamenii, preocupările medicului, ale ei, îi va fi dor şi greu. Cu toate acestea va pleca. În Bucureşti va rămâne doar timpul strict necesar, atât cât va fi nevoie pentru rezolvarea formalităţilor. Altfel, s-ar putea răzgândi.
Îi aruncă lui Andrei un zâmbet. Acum arăta mai liniştită.
Lumina necruţătoare, revărsată din nenumăratele becuri ale candelabrului, este îndulcită ca o privire voalată de bucurie.
– Am primit, cu ultima poştă, câteva partituri noi. Schumann, Bach, Vivaldi şi… „Crai Nou”… Vrei să încercăm?
Fără să mai aştepte acordul lui, se aşeză la pian, Andrei, în spatele ei, urmăreşte fuga degetelor aproape tot atât de albe ca şi clapele pianului. Notele, răzleţe la început, se înlănţuie, au multă fluiditate. Influenţa folclorică apar brusc, colorează lucrarea. Cei doi se abandonează puterii muzicii. Glasul lui Andrei, un glas de tenor pătrunzător, cu un timbru mângâietor, cultivat, condus cu dibăcie, înduioşează. Finalul se stinge, alunecând discret.
Andrei continuă să fredoneze. Nici n-a observat că Iulia a închis capacul pianului şi, cu mâinile în poală îl priveşte insistent, vădit nemulţumită.
– Îmi pare rău, doctore. Un fiasco. Trebuia să-mi dau seama că nu ţi se potriveşte. Muzica asta a fost scrisă pentru un sentimental cu gust şi cere un mare efort vocal. Lipsa meditaţiei se cere înlocuită cu nuanţa îmblânzită a tandreţei…
Iulia tăcu. Ceea ce se spusese nu era adevărat. Cuvintele făceau parte mai degrabă dintr-un discurs pe care ar fi vrut să şi-l ţină sieşi. Faţa îi era frumoasă, dar crispată. (…)

fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu,1984, CD Destine în oglindă, 2012

http://www.excelsiorart.ro/carte/destine-in-oglind259.html