Roman


 

Inelul de fum / 5

trei5

(…)

– Doctore, vorbeai despre o anume forţă care sălăşluieşte în mine, o forţă complicată. Îmi pare rău, nu cred în existenţa ei. Singura mea calitate, mai evidentă, este aceea de a mă împrieteni rar şi decisiv. Unii o socotesc drept slăbiciune. Ei spun că prietenia este o sursă bogată de deziluzii, că ura, bănuiala sunt în final satisfăcute, pe când prietenia te obligă să stai mereu la pândă, să confrunţi, să verifici…
Andrei o ştia pe Iulia suspendată într-o ambianţă în care nu se profila nimic cu precizie. După câteva momente de linişte, timp în care Iuliei i se pare că se scufundă fără efort în oceanul de tăcere al parcului, asemeni unui scafandru ce şi-a tocit simţul primejdiei, Andrei ridică ochii şi spune apăsat:
– Prietenia este o utopie, anacronică, suspectă, ineficientă pentru o anume categorie de indivizi…
– Cât de delicat eşti, doctore…
Au și ajuns în partea cealaltă a parcului, la vila Iuliei.
Iulia face un pas şi florile de leandru, aflate la vremea de maximă activitate, tremură. Aerul se îmbălsămează, obligând-o să respire adânc.
– Uimitor! Natura are darul de a ne atinge sufletul…
Surâsul lui Andrei era forţat şi excludea continuarea dialogului.
Se desprindea de umbra leandrului şi trecu iute pe terasă.
În casa mare şi pustie, paşii ei sunau neliniştiţi. Ecoul lor lovea auzul lui Andrei, care ajunsese până la gărduleţul vilei fără să-şi dea seama că mai ţine în mână fluierul. Îşi adânci privirea în liniştea infinită a parcului.
Tăcerea, un moment încremenită, aluneca în zgomotul iscat de fuga unui vietăţi, alungată cine ştie de cine sau de ce, din adăpostul tufelor de merişor.
Andrei era într-o stare extremă de încleştare.
„Să cuprinzi conştiinţa bucuriei şi viaţa lăuntrică! Aşa doar vei lumina viaţa spre viaţă!”
Modificase ideea de-a-gata însuşită din rubrica unei reviste care publica periodic, într-un colţ „Filosofia de buzunar” şi, acum, nu reuşea să-i găsească sensul. Prin ferestrele deschise se aude vocea Iuliei.
– De ce nu aprinzi lumina?
Andrei ajunge pe terasă, fără să atingă treptele, sărind peste gărduleţ.
– Comutatorul se află deasupra capului tău…
– Da… mă gândeam că o să năvălească ţânţarii. Se justifică el cufundat de acum în fotoliul larg şi comod.
Iulia se apropie cu paşi moi, atât de uşori încât Andrei îi sesiză prezenţa doar în clipa în care ea vorbi.
– Ia priveşte aici! Exclamă Iulia triumfătoare, în timp ce îi juca sub ochi o sticlă.
– Whisky! De unde l-ai procurat?
– Secret!
– Stai! Nici eu, nici tu nu suntem cu adevărat băutori. E păcat! Păstrează-l pentru vreo ocazie.
– Asta e ocazia!
În ciuda tonului voit degajat, Andrei sesizează încordarea psihică a Iuliei. Ia sticla şi toarnă în pahare. Iulia are o tresărire scurtă. Nemulţumirea îi fulgera privirea. Tăcerea apasă cu toată imensitatea nopţii. Iulia, cuprinsă de un tremur pornind de la nivelul coloanei cervicale şi coborând de-a lungul întregului corp, îşi concentrează atenţia asupra lichidului din pahar. Un moment pe care-l stăpâneşte cu artă şi care o ajută să-şi schimbe dispoziţia. Potenţialul afectiv mare, sensibilitatea pronunţată, accentuată de formaţia sa artistică, sunt supuse controlului riguros al educaţiei. Izbuti, în cele din urmă, să-şi desprindă privirea de pe sticla rece a paharului. Când vorbeşte, cuvintele au o afectuoasă gravitate:
– Mi-am tot propus să mă ocup de acest colţişor idilic…
Se răsuceşte brusc, închină cu paharul şi bea cu înghiţituri repezi, furişate.
Un fluture de noapte, orbit de lumina puternică, zburătăceşte în jurul becului, se loveşte, dar continuă să descrie cercuri imperfecte, lăţind umbrele pe terasă.
Desprinsă de gândurile chinuitoare, Iulia are senzaţia unei stări de pace. O ajută imobilitatea copacilor ale căror siluete se zăresc aproape, destinderea blândă a naturii şi un anume mod liniştit, anonim, de a strânge, întâmplare după întâmplare.
– Doctore, am douăzeci şi cinci de ani! Îngrozitor de mulţi, nu?
– Şi ce-i cu asta?
– Nimic! Constatarea mă obligă totuşi să mă gândesc că la vârsta asta, încă n-am reuşit să-mi însuşesc arta de a primeni fericirea…
Râde. Râsul ei binecunoscut. Numai că, altădată, prin acest râs dădea dovadă de discreţie, pe când acum părea pură cochetărie. Pe chipul ei se instalase o expresie de desperare. Andrei, urmărindu-i mimica, îşi spune că Iulia nu va avea niciodată puterea să se supună, aşa cum şi-ar dori, unei discipline şi nici să evadeze din propria-i carapace, n-a învăţat, aşa crede el, „arta uitării”.
Iulia se opreşte brusc din râs.
– Doctore, femeia, până la treizeci de ani, câştigă prin farmec, după această vârstă, arma ei este inteligenţa… Plec, doctore, mai am doar cinci ani…
Inima Iuliei pare o fântână de suave iluzii. Întreaga ei fiinţă denotă o viaţă interioară concentrată. Nu poate nimeni să o învinuiască pentru că vrea să strălucească.
–…ziceam că plec…
(…)
„Oamenii au inventat plecarea spre a nu fi prea înduioşaţi de propria lor soartă. Când şi-au dat seama că fiecare plecare echivalează cu a muri puţin, era deja prea târziu, nu mai puteau renunţa. Şi pentru ca efortul să nu rămână nerăsplătit, au născocit emoţia care să înfrumuseţeze călătoria şi să încununeze clipa întoarcerii…”
Peste acest gând, Iulia proiectează anii în perspectivă, ani fără Andrei, fără aceste locuri. Ochii i se umeziră. Îi sunt dragi oamenii, preocupările medicului, ale ei, îi va fi dor şi greu. Cu toate acestea va pleca. În Bucureşti va rămâne doar timpul strict necesar, atât cât va fi nevoie pentru rezolvarea formalităţilor. Altfel, s-ar putea răzgândi.
Îi aruncă lui Andrei un zâmbet. Acum arăta mai liniştită.
Lumina necruţătoare, revărsată din nenumăratele becuri ale candelabrului, este îndulcită ca o privire voalată de bucurie.
– Am primit, cu ultima poştă, câteva partituri noi. Schumann, Bach, Vivaldi şi… „Crai Nou”… Vrei să încercăm?
Fără să mai aştepte acordul lui, se aşeză la pian, Andrei, în spatele ei, urmăreşte fuga degetelor aproape tot atât de albe ca şi clapele pianului. Notele, răzleţe la început, se înlănţuie, au multă fluiditate. Influenţa folclorică apar brusc, colorează lucrarea. Cei doi se abandonează puterii muzicii. Glasul lui Andrei, un glas de tenor pătrunzător, cu un timbru mângâietor, cultivat, condus cu dibăcie, înduioşează. Finalul se stinge, alunecând discret.
Andrei continuă să fredoneze. Nici n-a observat că Iulia a închis capacul pianului şi, cu mâinile în poală îl priveşte insistent, vădit nemulţumită.
– Îmi pare rău, doctore. Un fiasco. Trebuia să-mi dau seama că nu ţi se potriveşte. Muzica asta a fost scrisă pentru un sentimental cu gust şi cere un mare efort vocal. Lipsa meditaţiei se cere înlocuită cu nuanţa îmblânzită a tandreţei…
Iulia tăcu. Ceea ce se spusese nu era adevărat. Cuvintele făceau parte mai degrabă dintr-un discurs pe care ar fi vrut să şi-l ţină sieşi. Faţa îi era frumoasă, dar crispată. (…)

fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu,1984, CD Destine în oglindă, 2012

http://www.excelsiorart.ro/carte/destine-in-oglind259.html

Să nu câtăreşti lumina / 2

nostalgie emil 1

(…)

«Raniţa mi-e plină de critici, mai mult de jumătate sunt injuste, le iau asupra mea pentru a nu aduna stocuri supranormative. V-ar dezumaniza.»
N-am văzut, nici până atunci, nici după aceea vreun om mai îndurerat, ca el, când era nevoit să semneze pentru limitarea libertăţii cuiva.
«Sunteţi sigur că aşa e? N-aş vrea să aveţi coşmaruri…»
Numai după ce primea asigurările echipei, îşi depunea semnătura cu încetineală, de parcă ar fi vrut să îndepărteze clipa. Tot el a fost omul care a prelungit cariera mea cu câţiva ani.
Era pe vremea anonimelor. Nu se încheiase încă alfabetizarea iar scrisorile care începeau cu: «vă aduc la cunoştinţă…” deveniseră ameţitoare prin numărul lor. Era de ajuns ca motanul vecinului să miorlăie chemarea nupţială în săptămâna brânzii prea asiduu pe acoperişul vecin, cocoşul să sară gardul, că se găsea cineva să se întrebe: «Cum de e aşa gras motanul? Cocoşul nu are aripi prea puternice?” Formula de încheiere era mereu aceeaşi, «răspund pentru cele declarate aici». Da, răspundea, dar uita să-şi decline numele, ar fi trebuit să fie de ajuns pentru a fi aruncate la coş. Dar nu, vremurile erau tulburi. Cazul a început când mi s-a repartizat «spre rezolvare» o anonimă pornită dintr-un sat, din apropierea Gorjului, bine ticluită, bine întocmită, care făcea dintr-unul dintre săteni nici mai mult nici mai puţin decât un aprig duşman al poporului. Dintre învinuiri:
«…giurgiuvelele ferestrelor vopsite cu o culoare interzisă, gazdă de indivizi suspecţi. Umbre de om năpădesc oborul noaptea, se amestecă cu vitele şi se aud cum guiţă porcii, anume întărâtaţi ca să nu auzim noi, vecinii, ce pun la cale. E singurul cetăţean care, găsind prilej, de paşti a văruit gardul şi a acoperit semnul electoral. A tăiat un viţel şi a vândut vaca. El zice că a avut nevoie de bani pentru penicilină, că i-a fost nevasta bolnavă, dar nu e aşa, a dus-o la oraş ca să poată pleca din sat fără să dea socoteală autorităţilor. E un sabotor. A scos via de pe suprafaţă mare ca să nu fie trecut la chiaburi, unde îi e locul. Aşa a reuşit să-i păcălească pe cei de la şcoală unde a înscris-o pe fii-sa. Las’ că trimit eu şi acolo o scrisoare».
*
De fapt, pericolul care atârna deasupra copilului mă îndârjise. De la primele cercetări mi-am dat seama, că «nimic nu sta în picioare». Dar cel care aşternuse cu migală acuzaţiile, se ţinuse de cuvânt. Şcoala, un liceu, cu cadre bune şi foarte bune, care se temeau de ele însele, ar fi putut ajunge victimele unor denunţuri, voind să fie în siguranţă, ne ceruseră ajutorul. Până la lămurirea situaţiei, eleva, internă, la un control al profesoarei de serviciu, citea poezii ale unui poet declarat duşman, fusese exmatriculată pe zece zile. «Cineva mi-a pus volumul în pupitrul meu din sala de meditaţie. Recunosc că am citit. Erau poezii frumoase. Nu ştiam că săvârşesc o crimă», se justificase ea. Cine era autorul înscenării? Cine era autorul anonimelor? Erau întrebări prea puţin importante. Datoria mea era să salvez nişte oameni. S-a întâmplat ca «stingerea» dosarului să nu fie pe placul tuturora. La un «supracontrol» fusesem acuzat de superficialitate, de incompetenţă şi cum continuam să lupt, n-a lipsit mult să fiu declarat sabotor. Atunci a intervenit el, comandantul. A «întărit» piesele dosarului, i-a convins pe superiori. Săteanul a fost lăsat să-şi vadă de plugărit, fata s-a întors la şcoală, iar eu, după o lună de „odihnă impusă” m-am întors la lucru. Înainte de a închide coperta dosarului, comandantul mi-a zis: «Nu sunt sigur că dreptatea este de partea noastră. Pe viitor ai mai multă grijă. Feţele duşmanului sunt multe şi înşelătoare. Te-am ajutat nu pentru că m-ai convins, ci pentru că ştiu că ai făcut totul să descoperi adevărul. Îţi doresc să ai dreptate şi să învingi ori de câte ori vei fi îmboldit de dorinţa de a salva un om».
Mă temeam ca nu cumva practica anonimelor să devină normă a obişnuinţei, temere nejustificată şi, din fericire, infirmată de timp. Nu se putea înrădăcina un astfel de obicei, n-a putut deveni regulă socială, tocmai prin faptul că se producea în anumite împrejurări, nu putea să se repete aidoma, nu putea căpăta caracter generalizator, deoarece se lovea de robusteţea celor care trebuiau să o adopte sau nu. Comandamentele dreptăţii, ale echităţii funcţionau, ele erau graiul comun şi nu era cu putinţă să le fi învins.
«Se pot recunoaşte particularităţile unei etape şi prin greşelile sau indulgenţele, micile neadevăruri necesare…»
*
Lui Bogdan i se pare că înaintează pe un teren desfundat. De tălpile pantofilor se prinsese atâta lut încât abia îşi menţinea poziţia verticală. „Da, clar e lutul patriei mele” pare să-şi spună el în timp ce pradă gândurilor atât de apăsătoare, fata de lângă el aproape că se topise în tăcerea impusă. Şi totuşi lui îi vine greu să se desprindă de amintiri. Ele îl învăluie, îl ţin în plasa lor, ca o carapace.
Într-un serial ştiinţific, cineva căuta să convingă auditoriul că timpul nu poate exista în afara mişcării. Folosea în acest scop fotografia unei tinere care se deplasa când înainte când înapoi, când rămânând, fracţiuni de timp, pe loc. Acum încearcă şi el, în felul său, să condenseze timpul şi să dea acţiunii o valoare mai mare decât unităţii de timp.
Până acum trăise fără să se uite în urmă, fără să facă la tot pasul radiografii. Dacă s-a întâmplat ca astăzi să dea drumul gândurilor, o face pentru că bucuria de a-l şti pe Ionuţ aproape sănătos l-a redat sau i-a redat capacitatea de a se bucura de funcţiunile organismului, inclusiv tăria de a se lăsa privit de ochii reci, uimiţi şi inchizitorii ai fetei de lângă el, pe care o neglijează de parcă ar fi singur cu fantasmele lui…
Îşi imaginează că se află într-o imensă sală, unde nu a mai intrat picior de om, doar umbra faptelor, frumuseţea şi urâţenia sufletească a oamenilor. Pereţii sunt albi, netezi şi lunecoşi. Dincolo de pereţi se află alţi pereţi, tot albi, tot netezi, tot lunecoşi. Nici o cută, nici un viciu de construcţie, nici o tresărire. Totul e alb şi încremenit. Rămâne îndelung, robit de persistenţa albului. S-a liniştit. E departe de el, neutru. Numai că, înaintând prin albul fără pată, simte mijind în el, la început întrebări fugare, într-un amestec proporţional de nedumeriri, mai apoi străpungeri dureroase.
„Ce caut în acest imperiu neted şi alb? Cine sunt? Unde mă aflu?”
Pentru a-şi putea răspunde, Bogdan încearcă să populeze decorul şi aduce câteva scaune pe care le înşiră. „Unul pentru judecător, în mijloc, în colţurile opuse, altul pentru acuzator şi altul pentru apărător. Inculpatul să stea la bară, iar martorii n-au decât să se aşeze unde vor. E loc destul.”
Cuprinde cu privirea, încă o dată, pereţii înalţi, albi şi lunecoşi. Înţelege că dincolo de ei încremenirea albă e mai puţin tăcută, mai puţin primejdioasă. Dar pentru a evada din această încremenire, trebuie să treacă prin faţa scaunelor, prin faţa martorilor aşezaţi pe ele. E gata să ridice zăgazul convenţional care închisese în el atâtea strigăte, chemări. Un singur amănunt îl opreşte: cu ce să înceapă?
„Mare dezordine mai este în mine! Avea dreptate tata; omul creşte odată cu faptele lui, din ele învaţă, cu ele se hrăneşte şi tot ele îl omoară… Amintindu-mi întâmplările, faptele trăite, cum aş putea tălmăci atâtea lucruri nelămurite?…”
Repetând în neştire aceleaşi întrebări, Bogdan începe să umble prin sala închipuită, cu scaunele în care se leagănă doar timpul. Are presimţirea că poate retrăi momentele ce se zbat în pieptul avid de aer şi în colţişorul memoriei aproape uscate de seceta rememorărilor. Vrea să dibuie prin pânza neclară ceasul lui de taifas, ca, apoi, să-l ferece într-un seif cu închizători meşteşugite.
La capătul gândului simte neobişnuit de vie dorinţa de a revedea, o clipă, lucruri vechi şi cunoscute, acele fapte care-l modelaseră, care-i definiseră identitatea…
Fiinţa îi e străbătută de un fior prelung. Tâmplele îi zvâcnesc. „Pe care dintre scaune să mă aşez? Nici unul nu e confortabil.”
Un val de căldură îi invadează trupul, înviorând amintirile. Şi cum „ceasul de taifas” nu se poate întinde la nesfârşit, aruncă clişeele luminoase din adolescenţă şi chiar pe cele din prima tinereţe.

fargment din romanul Frica albă, Editura Eminescu, (1981) CD Destine în oglindă, Editura Excelsior Art (2012), Corina Victiroa Sein

 

Incertitudini / 2

incertitudini

(…) Aşa e mama!
Mereu dispusă să caute explicaţii acolo unde nu există, să acorde credit fără a pretinde vreo asigurare, să se dea la o parte din drum pentru a oferi celor grăbiţi, celor ce cred că li se cuvine totul, o şansă.
Oricât de mult aş dori să o înţeleg, nu pot.
De multe ori mi-am propus să o provoc, să o determin să uite pentru câteva clipe că este mama mea şi să-şi deschidă sufletul aşa cum ar face-o în faţa celei mai bune prietene; să facă o mărturisire nudă, fără a se cenzura, apelând la judecata ei, la simţul umorului, lăsând la o parte instinctul, după părerea mea exacerbat, de mamă pentru toţi năpăstuiţii pe care viaţa îi scoate, poate nu fără rost, în calea ei. Cu siguranţă, mama ar fi avut un cu totul alt drum în viaţă dacă s-ar fi dovedit mai puţin dispusă să se tot sacrifice pentru te miri ce şi pentru te miri cine şi ar fi adoptat un spirit pragmatic…
– Mama, pe cine crezi că păcăleşti? Pe mine în nici un caz! Vrei să vorbim despre ceea ce se întâmplă cu noi? Cu tine, mai ales?
Intervenţia mea brutală, neaşteptată, o face pe mama să se crispeze şi mai tare. Îşi întrerupe brusc discursul, se întoarce, ia de pe masă florile pe care tocmai le schimbase cu altele proaspete. Bănuiesc că vrea să părăsească încăperea. Intenţia ei îmi aduce o stare de panică între care sentimentul de vinovăţie este cel mai puternic.
– Uite unde am ajuns cu toţii! mă trezesc eu vorbind.
– Ce spui? Nu te recunosc. Uneori, eşti prea iertătoare, dar cel mai adesea eşti ca un zid. Intoleranţa ta poate să ucidă, metaforic gândind. Mă îngrijorezi. Cu felul tău de a fi nu vei avea prea dese ocazii de a fi mulţumită de tine, de ceea ce îţi vor oferi alţii. Mă tem că vinovată de modul în care reacţionezi în faţa încercărilor la care te supune viaţa sunt şi eu… Deea, ce aştepţi de la mine, de la tine, de la ceilalţi?
Cuvintele ei acţionează asupra mea ca o chemare de goarnă, dar nu au efectul clasic: nu mă mobilizează, ci mă derutează.
– Ce vreau? De unde să ştiu? Poate să-i adune pe cei din preajmă pentru a stabili împreună strategii capitale…
– Da! Lumea se deschide în faţa visurilor dacă… Ştii, Deea, nu trebuie să pari mereu responsabilă…
– Nici tu fără probleme! Mama, nu poţi nega ceea ce este evident: te-ai schimbat. Nimic neobişnuit, cu toţii ne schimbăm…
– Aşa este. Doar că viaţa mea pare o lungă aşteptare: bărbatul de care m-am îndrăgostit, desăvârşirea familiei, divorţul…
–Nu te cunoşti îndeajuns. Eşti destul de specială pentru a depăşi situaţia. Trebuie doar să vrei şi să răspunzi la întrebarea: ce ai de gând să faci cu restul vieţii tale?
Mama nu se grăbeşte să răspundă. Priveşte, peste capul meu, în oglinda ce acoperă peretele dinspre răsărit şi care ne reflectă chipurile. Ceea ce văd nu este în măsură să-mi creeze o stare de optimism. Dimpotrivă. Simt nevoia să caut urgent o cale de a schimba, ceva care să aducă, mai cu seamă pe chipul mamei, o umbră de optimism, de încredere, de bine. Uşor de propus, greu de realizat.
– Ce am de gând să fac cu restul vieţii mele? se întreabă sau mă întreabă mama.
În aceste clipe, pare dominată de scepticism, derutată şi gata să cedeze emoţional, acceptând să facă, mai mult de voie decât de nevoie, casă bună cu singurătatea, stare ce se strecoară hoţeşte în mai toate ungherele fiinţei şi de unde, mă gândesc eu, cu greu se mai lasă dusă. Rezultatul acestui sinistru mod de coabitare va induce personalităţii ei, în scurt timp, modificări şi mutaţii din cele mai nocive, mai nedorite, iar efectele vor fi pe măsură, adică distrugătoare.
Mă tem că foarte curând, mama se va înregimenta în turma celor „fără orizont”. Începutul a fost făcut. Ea a renunţat la o mulţime de proiecte, a cedat necondiţionat poziţii pe care le cucerise, ajungând la convingerea că singura cale de a supravieţui este aceea a împăcării cu soarta. Dar, ceea ce este cel mai grav, în opinia mea, este modul iresponsabil în care operează asupra valorilor umane, înlocuind comorile autentice cu surogate.
Exemple?
Destule!
–… o să învăţ că pot să fiu singură în viaţă!
Vreau să o contrazic. Să îi aduc aminte că ea nu este singură, nu va fi niciodată singură; existăm noi, fiicele ei, bunicii, tata, el îi păstrează, mai mult ca sigur, un loc special în inima lui, dar nu, mama nu-mi lasă timp să rostesc gândul. Pleacă aşa cum venise; cu paşi neauziţi. O urmăresc cum se depărtează. Mai mult ca sigur că îmi simte ochii în spate. Încearcă să pară stăpână pe ea, dar, cu siguranţă, ştie că este vulnerabilă. Oricum, trebuie să joace rolul cât poate mai bine. Rezist tentaţiei de a alerga după ea. Are nevoie de intimitate, iar eu am nevoie de un răgaz.

Închid uşa.
Sunt singură în camera mea. Inima îmi bate ca o tobă.
Mă apropii de raftul cu cărţi, îmi dau seama că nici nu se pune problema să mă aşez comod în fotoliu şi să citesc. Nu vreau să „fug” din mijlocul problemelor personale, să mă pierd în vraja unor vieţi închipuite, să pierd controlul. În schimb, aprind luminile. Vreau mai multă lumină şi nici o umbră. Becurile aprinse nu mă ajută cu nimic. Trebuie să găsesc altceva. Deschid computerul. Verific poşta electronică. Nici un mesaj nou. O să scriu eu câteva…

Nana, eu şi mama ne simţim abandonate…
Transmit mesajul fără să-l semnez. Ştiu că prietena mea îmi va răspunde în câteva minute. Pentru a face aşteptarea mai uşoară, îmi torn un pahar cu suc şi privesc intens jocul de lumini şi culori pe monitor. Dar nimic nu mă ajută să nu mă gândesc, să nu revăd în minte scenele cu plecarea tatei, apoi cu plecarea Annei. Ciudat. Ceea ce îmi amintesc despre ziua când tata ne-a părăsit nu este legat de mine, ci de durerea şi frustrarea ce păreau să ia minţile mamei care, de îndată ce am rămas singure, a spart o oglindă; un gest dramatic, fără sens.
De ce fără sens?
Care femeie se lasă dată la o parte, deposedată de peste două decenii din viaţa ei?
Care femeie nu este preocupată de viitor?
Care femeie intră de bună voie şi zâmbind pe tărâmul singurătăţii?
Nici una!
Aşadar, în acea clipă, pentru mama, abordarea unei stratageme era iminentă. Şi a ales violenţa pentru a se întări emoţional.
Sunt ispitită să cad din nou în capcana întinsă de dorinţa de a analiza întâmplări care, pe alocuri, depăşesc puterea mea de înţelegere. Ar fi primejdios să continui, aşa că mă retrag şi aştept să cresc…
Oricât aş încerca să mă despart, să mă desprind, de întrebări, de nedumeriri, nu scap de ele; vin rostogolite după mine.
Poate că ar trebui să depăşesc faza cu „îmi fac autocritica”, să refuz gustul prea accentuat pentru tablourile de efect făcute sau contrafăcute pe pânza nesigură a presupunerilor, impregnată cu izul primejdiei ipotetice, să-mi domolesc nevoia de a construi mereu şi mereu doar pe culmi adăposturi himerice, maiestuoase sau surprinzătoare şi să accept actul barbar, dar, se pare, vital, de a îneca realitatea într-o lumină difuză ce este continuu generată de cuvinte, gânduri, simţuri imprecise. O.K.?
Nicidecum!
Eu cred în briza ce vine să învioreze pustietatea.
Cred în cuvintele înlănţuite unele cu altele…
„Nu te încrede prea mult în vorbele tale!” ar spune mama.
Se pare că am o poftă nemăsurată pentru dezordinea inexprimabilă a imaginaţiei. Confuz şi neliniştitor. Aşa că: „mă retrag şi aştept să cresc”.
Mă simt ca şi când aş fi venit cu ultima ploaie.
Doamne, ziua e abia la jumătate!
Mi-e dor de tata.
Aş vrea să o ştiu pe Anna în camera ei.
Dorinţe irealizabile.
Copilul din mine ar plânge pentru a fi luat în braţe. (…)

fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005

Anna

annae3

(…)

– Anna! Deea! Grăbiţi-vă! ne cheamă din nou mama.
Auzind-o, sora mea tresare şi privirea i se întunecă, aruncând parcă fulgere.
– Anna, nu pleca, rămâi cu noi, aşa cum ai promis, mama are nevoie de tine, o rog eu pe sora mea.
– Nu promit, dar cheia spre inima mea este în mâna mamei…
Acum vocea Annei era limpezită. Ne îndreptăm spre sufragerie, privind amândouă în altă parte.
Micul dejun se prelungeşte mult, în comparaţie cu cele de până astăzi. Nici una dintre noi nu pare interesată de bucatele din farfurii. Mama învârte omleta cu furculiţa, Anna ţine o ceaşcă în căuşul palmelor, iar eu mă mulţumesc cu un pahar de suc de portocale.
Mă simt de parcă aş pleca într-o călătorie înspre un nicăieri dinspre un altundeva. Nu agreez călătoriile solitare şi nici pe cele al căror scop îmi scapă.
– Cum vi se pare acest ultim mic dejun plasat în spaţiul lui „înainte de plecarea fiicei risipitoare”? întreabă sora mea.
– Perfect! mă grăbesc eu să răspund, fără să fiu sigură că am înţeles sensul cuvintelor.
– Uite că am ajuns şi aici…
– Dreaptă şi corectă constatare!
Intervenţia Annei o derutează pe mama, a cărei privire se rostogoleşte precum ochii manechinelor: curajoasă şi timidă, deopotrivă luminoasă şi încărcată cu elemente ce pot genera furtuna.
– Anna, eşti sigură că faci ceea ce e mai bine pentru tine? Poate ai nevoie de ajutor?
– Cine nu are nevoie de ajutor? Sigur că am! Dar nu de ajutorul la care te gândeşti tu.
– Cere şi ţi se va da! intru şi eu în discuţie, aşa, de dragul dialogului.
– Stai la locul tău! mă pune Anna la punct.
– Dacă nu reuşiţi să vă suportaţi reciproc, ne avertizează mama cu fermitate, încercaţi măcar să nu vă răniţi una pe cealaltă. Aveţi grijă: neînţelegerea, amărăciunea, indiferenţa vor lua locul dragostei când nici nu vă aşteptaţi. Până acum am luat drept joacă lupta voastră, am pus-o pe seama rivalităţii constructive…
– Un demolator profesionist vorbeşte despre soliditatea unei relaţii?
Mama nu ia în seamă întrebarea Annei şi continuă:
– Vă cunosc bine şi ştiu că în adâncul inimii sunteţi unite, puternice, capabile să faceţi faţă oricărei încercări ce v-ar ameninţa, dacă respectaţi câteva condiţii: să controlaţi sever cuvintele pasionale, pline de veninul răzbunării, să detronaţi vanitatea, să aveţi încredere în voi, să vă…
– Mama, nu de sfaturi avem nevoie, ci de exemple, de modele. Oricât ţi s-ar părea de neverosimil, eu am încă nevoie de puncte de sprijin şi le caut, nu la fitecine, ci la cei din imediata apropiere… Ai idee cum se văd dinafară zbaterile care au loc în familia noastră? Sigur că nu ai! Îţi spun eu: hidoase, întrecând în urâţenie hidra, mai greu mirositoare decât balta de sub dealul din satul bunicilor, unde sătenii scufundă cânepa pentru a fi topită…
Aud cuvintele Annei, nu le judec. O văd pe mama. Îşi ţine coatele pe masă, palmele împreunate sub bărbie, şi mă gândesc că mâinile ei sunt în deplin acord cu faţa: oasele încheieturilor, deşi uşor proeminente, ca ale unei femei mature, au eleganţă, nobleţe şi mişcări precise.
Îmi este dor de mângâierile de altădată. Poate că sora mea are dreptate. Nu ar fi trebuit să acceptăm, fără a încerca o reconciliere, divorţul.
– Ascultaţi-mă, spune mama cu o voce care trăda nemulţumirea sa crescândă, m-am străduit de-a lungul anilor să nu fiu o mamă habotnică, am vegheat doar asupra devenirii voastre fără să încerc vreo clipă să vă schimb…
– Bine spus! Ai încercat! o întrerupe Anna clătinându-şi capul.
– Eşti prea supărată pentru a da verdicte. Cât priveşte strădania ta de a mă scoate pe mine vinovată de ceea ce s-a întâmplat în viaţa noastră, ar fi bine să te mai gândeşti. Ai la îndemână toate piesele…
– Aici greşeşti! Ce înseamnă „ai toate piesele le îndemână”? Ce să fac cu ele? Nu, mama. Nu de ele am nevoie. Am, în schimb, nevoie de tine, de tata. Am nevoie de familia mea. Nu numai pentru a-mi asigura un trai confortabil, ci şi pentru a putea răspunde la întrebarea: cine sunt, de unde vin? Să am sentimentul că aparţin cuiva, să nu fiu obligată să mă prefac la infinit că nu s-a întâmplat nimic, că nu mă afectează bârfele care fac, de aproape un an, deliciul târgului…
Încetă să mai vorbească, de parcă s-ar fi izbit brusc de un obstacol invizibil. Broboane de sudoare îi apar pe frunte, o picătură coborându-i cu încetineala unei lacrimi de-a lungul obrazului palid. O şterge în mod reflex cu dosul palmei şi nu-şi poate stăpâni o mică grimasă. Privirea întunecată a mamei, pătrunzătoare în ciuda vizibilei sale dureri, se cufundă în ochii Annei de un castaniu-auriu, în limpezimea lor austeră.
– Ascultaţi-mă, în special tu, Anna, ne îndeamnă mama cu o voce care trădează o durere crescândă. Încerc în această dimineaţă să fiu puternică, să accept că una dintre fiicele mele pleacă la casa ei, pleacă pentru că aşa trebuie să se întâmple. Dar tu, Anna, prin ceea ce ai spus mai înainte, mă acuzi că nu am făcut nimic pentru a salva căsnicia. Aşa este. Şi am făcut bine. Nu înţeleg de ce tu sau alţii vă pierdeţi timpul să demonstraţi că am greşit. Repet: dacă am putea da timpul înapoi cu o jumătate de an, nu aş schimba cu nimic derularea evenimentelor. Îmi pare rău dacă atitudinea mea îţi creează unele probleme de ordin social. Eu cred că prietenii ar trebui să te accepte pentru tine însăţi şi nu pentru ceea ce sunt cei din familia ta…
Anna se apleacă pe tăblia mesei, îşi mişcă buzele în tăcere, întinde braţul şi îşi pune palma peste mâna mamei. Tuşeşte uşor, pentru a imprima vocii sale mai multă căldură, şi rosteşte pe un ton nou, de supunere şi dragoste:
– Mama, vreau să ştiu doar ce ai de gând să faci cu restul vieţii tale?
Imprevizibilă cum o ştiu, sora mea reuşeşte şi de data asta să schimbe complet cursul discuţiei.
Simţindu-se năucită, de parcă ar fi fost lovită în plin, mama pare să găsească un singur cuvânt potrivit de răspuns: „Cum?”
– Răspunde-mi, mamă, te rog!
Mama îşi adună forţele şi răspunde:
– Viaţa pentru mine a fost şi este o lungă aşteptare: să cresc, să mă îndrăgostesc, să nasc copii, să-i văd înălţându-se…
Dintr-o dată tace, incapabilă să ne mai împărtăşească gândurile, cerând în mintea ei ajutor, pierdută în sufrageria imensă, ca un copil într-o pădure sălbatică şi fără sfârşit.
Tot Anna este cea care pune capăt scurtei rătăciri. Gravitatea competentă a expresiei sale, interesul disimulat al chipului serios, acea privire încărcată de o ardoare ascunsă sub lungile-i gene lăsate în jos, toate acestea sunt pentru mine greu de descifrat. Dar mai ştiu de asemenea că Anna, atunci când îşi propune, poate să păcălească prin amabilitate, prin simplitatea atitudinii, ca şi prin vocea ei caldă, uşor vibrantă, sau care lasă impresia că se stinge potolită de emoţie participativă.
– O lungă aşteptare, zici? Nu ştiu… Nu vreau să se înţeleagă că sunt gata să capitulez necondiţionat, dar parcă ai dreptate. Cu ce am putea înlocui aşteptarea? Cu acţiunea? Apropo, faptul că mă mut în casa mea te supără chiar atât de tare pe cât pretinde Deea?
– Nu mă supără, mă îngrijorează…
– Fă﷓mi o favoare: nu trebuie să pari mereu responsabilă pentru soarta altora.
Mama oftează, ca un om ajuns la capătul puterilor. Schimbarea ei nu trece neobservată de către Anna.
– Deea, fă o faptă bună pe ziua de astăzi, pune mâna pe geamantan şi du-l în maşină, îmi porunceşte sora mea.
– Cară-l singură! mă revolt eu şi prind cu putere marginea mesei, ca şi cum mă tem să nu fiu luată pe sus cu forţa.
– Terminaţi-vă micul dejun. Duc eu geamantanul.
Înainte de a mă împotrivi, mama iese din sufragerie. Câteva clipe mai târziu, se aude cum deschide uşa de la intrare.
Mă întorc furioasă spre Anna.
– Să nu îndrăzneşti să exploatezi sentimentele mamei, auzi?
– Da, parcă îl aud pe tata: „Să nu îndrăzneşti, să nu te mai aud, să nu mai văd…” Care-i problema ta?
– Tu eşti problema mea!
– Ia mai gândeşte-te!
– Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât creşte convingerea mea că ai nevoie de ajutor, de unul specializat…
– Îmi pare rău că te simţi datoare să mă ataci tot timpul.
– Nu te atac! Mă doare că nu ne iubeşti îndeajuns…
– Poate că nu ştiu, nu am avut de la cine învăţa.
Luând o înfăţişare gravă şi tristă, Anna se ridică. Vrea să scape de gura mea. Mă ridic şi eu şi îi tai calea cu puţin înainte de a trece pragul.
Anna ridică degetul ca un şcolar care cere să fie ascultat.
– Am multe de făcut şi nu pot să mai stau. Promit să te caut de îndată ce o să-mi permită timpul. Sunt, dacă nu ţi-ai dat seama, o persoană ocupată. Fii cuminte şi lasă-mă să trec.
Dar eu am curajul timidului, aşa că rămân nemişcată chiar şi în clipa în care sunt brutal împinsă. Anna, în cele din urmă, înţelege.
– Bine! Ai treizeci de secunde!
– Eşti generoasă! Promite-mi că o să fii alături de mine şi de mama la tribunal.
–Nu aş lipsi pentru nimic în lume. Sunt în plin proces creator, pregătesc o surpriză pentru tata…
– Ce puneţi la cale? vrea să ştie mama.
– Nimic rău! o asigură Anna. Este dispus cineva să mă ajute la cumpărături? Mâine seară dau o petrecere.
Întrebarea Annei cade ca o ploaie binefăcătoare asupra mamei. Chipul i se îmbujorează, ochii îi strălucesc. Simt că mi se face rău. Plec fără să-mi iau rămas bun.  (…)

fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005

 

Tot eu, Deea

 

deea,5

(…) Sunt la mine acasă, în dormitor, urmărind cum cad stropi mari de ploaie din cerul întunecat şi frământat printre crengile de brad şi mai întunecate, care ascunseseră, înainte de a începe furtuna, un răsărit de soare roşiatic cu marginile de un ocru şters.
Fotoliul adânc îmi susţinea spatele şi mă ferea de aerul rece care năvălea în rafale, din când în când, prin fereastra deschisă.
Telefonul sună cu un tril plăcut. Ridic receptorul, dar se întrerupse brusc. Observ că aveam un mesaj necitit pe robot. Apăs butonul şi banda îmi redă anunţul: Mă ţii minte? Sunt cel cu care de ani de zile alergi şi te întreci pe terenul de tenis. În viaţa mea e pe cale să se producă o schimbare şi, cum relaţia noastră a fost şi rămâne una specială, am hotărât să fii prima care afli. Bucură-te pentru mine, ai grijă să fie mare bucuria, pentru că eu nu sunt destul de conştient, nu pot evalua cum se cuvine ceea ce mi se întâmplă. Ştii de ce? Mi-e frică, dar mă însor. Cred că sunt nebun, dar asta-i. Gata, sunt pe cale să devin tătic, evenimentul a cântărit mult în balanţă, asta nu o spun pentru că aş căuta vreo scuză, Doamne fereşte… Mama copilului meu doreşte să-i fii domnişoară de onoare, vrei să ne faci plăcerea asta? Parcă văd că stai în cumpănă… Te rog, acceptă în numele prieteniei noastre. Acum să-ţi spun numele celei care m-a prins în capcană…
„– Nu e nevoie, sinucigaşule”, zic eu, cu voce tare, în timp ce opresc robotul.
Mă surprind căutând cu privirea cadranul ceasului cu cuarţ. Acesta indică ora zece şi cinci minute. Ora când, în mod obişnuit, dacă timpul era favorabil, sâmbăta, mă aflam pe terenul de tenis.
Cred că nu se cuvenea, nu meritam să-mi fie anunţată vestea în momentul rezervat, sâmbătă de sâmbătă, jocului, activitate ce avea menirea să mă ajute să evadez, să înlătur stresul şi oboseala acumulate în cursul săptămânii.
O mie şi una de întrebări mi se învârtesc prin minte. Câte întrebări tot atâtea imbolduri de a-mi lămuri mie însămi natura grijilor, pe care, fără voia mea, mi le făceam.
Ca niciodată, grijile se năpustesc spre mine precum năvala trupelor inamice asupra unui domeniu interzis şi aflat de multă vreme în stare de asediu. Aşa cum un regizor caută să-şi pună la adăpost opera în devenire, exploatând la maximum potenţialul creator al actorilor, încerc şi eu să lupt de una singură cu situaţia: trebuie să mă feresc, să păcălesc cu soluţii de moment, chiar dacă le consider utopice, armata de griji, oprindu-le invazia, dar asaltul continuă; cum să-ţi fereşti prietenii de loviturile pe care ei singuri şi le dau, cum să-i faci să înţeleagă comicul unei situaţii, cum să le redai încrederea în propria persoană, atunci când, dintr-un motiv sau altul, au pierdut-o, cum să le împărtăşeşti eşecurile tale fără a te mocirli în melodramă…
Iată cum am şi transformat grijile în dorinţe.
O să-mi domolesc dorinţele şi am să le fac abia simţite.
Acum îmi stă în faţă cea adevărată; nudă şi concretă, pe cale să se materializeze, ceva lipsit de romantism, dar în realitate plin de responsabilitate ca şi această zi de sfârşit de săptămână, când toţi cei care sperau să-şi încarce fiinţa cu noi resurse de optimism s-au trezit cu conştiinţa clară a inevitabilului: viaţa-ţi rezervă şi surprize pline de confuzie, neplăcute…
Încerc să scap de aceste bombardamente, poate chiar să mă întorc la starea plăcută trăită doar cu câteva minute mai devreme, înainte de a afla vestea.
Nu reuşesc.
Simt cum realitatea năvăleşte în mine ca într-un golf secătuit, ca valurile oceanului izbindu-se de maluri pentru a se sparge în cealaltă parte a lumii.
Afară ploaia continuă.
În faţa casei, pe trotuare, apa creştea într-o băltire nesigură, de un gri deschis.
Ajunge!
Contemplarea săvârşită în acest mod nu poate aduce nimic bun.
Cu ce să-mi ocup dimineaţa devenită atât de apăsătoare: să ies la cumpărături, să mă ascund într-o sală de cinematograf, să revăd observaţiile făcute de producător asupra scenariului acceptat în principiu.
Nici unul dintre proiecte nu mă atrage.
N-ar fi bine să-mi pun şorţul, mănuşile şi să atac rolul de gospodină? Îndeletnicirea îmi va ocupa pentru un timp mintea, mă va ajuta să-mi consum surplusul de energie, uşurând, fără să vreau, nesperat, munca menajerei.
Nici chiar aşa!
N-am reuşit vreodată, înrobindu-mă treburilor gospodăreşti, să-mi regăsesc echilibrul, dimpotrivă.
Şi totuşi, vreau nu vreau, o să rămân în regatul casnic. Pentru început o să beau o cafea, apoi o să fac ordine în bibliotecă. De mai multe săptămâni, cărţile noi aşteaptă să fie aşezate la locul lor.
Las gol fotoliul, nu fără părere de rău, dar mă consolez cu aducerea aminte a unui sfat dat de Ivona: Femeia, pentru a rămâne stăpână pe atributele sale, trebuie să trăiască în suficientă măsură cu întreaga ei fiinţă; atunci când nu o face, acea calitate, mă refer la feminitate, nu numai că nu o împlineşte, o sărăceşte din punct de vedere spiritual şi afectiv…E important să înveţi cum să rămâi zi şi noapte femeie.
Cafeaua era amară.
Întotdeauna o beau aşa.
Spăl ceaşca şi o pun în uscătorul de vase.
Mă întorc în camera de zi.
Fără prea mult chef.
Vântul s-a intensificat. Crengile bradului, animate ca într-un joc, lovesc ritmic geamul.
Mă aşez pe covor. )…)

fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005

 

 

 

După concert / Ştefan Duma

poveste

La aeroport – lume multă.

Ştefan Duma se retrage într-un colţ al barului de unde poate privi nestingherit. Lanurile de grâu sunt fără capăt şi pe lângă ele alunecă într-o linie frântă livezi de piersic cu fruct rotund. Privirea lui Ştefan Duma se împăienjeneşte. O ceată albicioasă între el şi restul. Pe retină, chiar dincolo, în spatele văzului, un alt ansamblu de peisaje: vatra unui sat de munte, un teren arabil sărac, aproape numai râpi. Iarna râpile sunt înfiorătoare şi sălbatice. În nopţile geroase vuietul vântului hohoteşte şi întregeşte urletul lupilor. Primăvara ele sunt îmblânzite de valuri de flori galbene, un galben roşcat, peste care trec plugurile. În brazdele lucioase şi negre de pământ întors, tărăncile, şi astăzi, pun boabe de porumb în cuiburi făcute cu călcâiul piciorului drept. Vara, râpile par nişte trupuri de femei tinere strânse în brâie verzi.
Vederea de ansamblu încremeneşte o clipă şi apoi fuge: nu apucase să rostească numele satului natal.
Mai bine aşa! cu un prea încărcat trecut, ziua adăugată îl speria.
Nu se teme de amintiri, ci de posibilitatea lor de a năvăli oricând.
Punctul de vedere al păsării care atacă puterea şi uită să cânte.
Ştefan Duma nu mai priveşte pe fereastră. Se gândeşte că ar fi fost mai bine dacă făcea acest drum de întoarcere la Bucureşti cu trenul. Ori de câte ori ajunge într-un aeroport, i se pare că lumea are sclipiri de perle false. Unul din drumurile lui a început tot într-o vară, tot într-un aeroport. O clipă alungă imaginea acelui drum concentrându-şi atenţia asupra celor din jur. Îl încearcă totuşi o senzaţie de rău, un sentiment de jenă pentru timpul irosit, pentru efort.
La bar cineva scapără o brichetă. În geamul vitrinei sunt reflectate imagini instantanee, imediat şterse de lumini şi mişcări. Păcat. Ştefan Duma încearcă să-şi aleagă propria-i imagine, să se familiarizeze cu ea.
Crede că are ocazia şi timpul necesar să se asculte pe sine povestind. E îndemnul de dinaintea îndemnului de a recunoaşte că straturile de gânduri se învolburaseră şi răsturnau totul în calea lor: iluzia de pace lăuntrică, sofismele eşecului. Se pune la încercare, angajându-se într-o conversaţie cu sine. E ca şi cum ar vrea să afle dacă mai valorează ceva.
Îşi caută pachetul cu ţigări. A uitat că nu mai fumează. Încă o renunţare. Întotdeauna a făcut totul după cum trebuie, dictat de o forţă anume. Acţiunile lui nu supravieţuiesc. Sunt trecute la alte îndeletniciri într-o viaţă. O rânduială, un aer sub o presiune insuportabilă. Felul lui de viaţă – amestec de ambiţii şi de repetiţii. Nişte întâmplări şi un timp în care el a cărat, mai cară, toate câte a construit: bune şi rele. Şi cum ar mai vrea să arunce măcar o parte din povară, nu orice: o parte din vină, dar:
„pentru vini există ispăşiri bine stabilite”…
*
Eşti nervos şi disperat. Într-un aeroport din occident, tu, Crina şi Alexandra. Te dai de ceasul morţii s-o convingi pe Crina să rămână cu tine, să începeţi o viaţă nouă pe pământ străin şi, ca argument suprem, îi strigi în faţă: „n-ai să faci nimic fără mine!” Crina nu mai insistă: „Rămâi. Noi plecăm acasă! Du-te învârtindu-te, Alexandra merge cu mine.” Ea parcă nu crede încă ce spui şi rău face. Stă mai departe liniştită, în rând, în zgomotul din preajma punctului de graniţă al aeroportului cu ochii ţintă dincolo. Calmul ei te înfurie. „Eşti o tâmpită. Te întorci? Ti-am spus că avem viitorul asigurat, Renato a şi scris unui partener al lui din Australia. Curând plecăm acolo. În lagăr stăm exact cât cere legea, perioada de carantină. Cu banii pe care-i avem, cu ce ne mai dă Renato, ne descurcăm.” „Ştefan, noi îţi urăm noroc. Ţi-am mai spus şi altădată, e dreptul tău să încerci, dar lasă-ne pe noi să trăim aşa cum credem că e bine.” „Dai cu piciorul norocului. Eşti făcută pentru un trai comun, cenuşiu, trăieşte-l. Pentru fiică-mea, în schimb, hotărăsc eu.”
Crina te urmărea fără prea mare îngrijorare. Zadarnic cauţi în ochii ei o urmă de şovăială, de panică. Descoperi doar compasiune. Nu te poţi stăpâni, începi să urli, o smulgi din rând şi o iei pe Alexandra în braţe. Acum femeia nu-şi mai poate păstra calmul. „Eşti nebun de-a binelea. Ce lege din lume mă poate despărţi de copilul meu? „Eu! voi declara autorităţilor că eşti dementă, că acasă te aşteaptă un amant, deci eşti şi imorală. În caz de forţă majoră, dacă mă sileşti, declar că de la primul nostru contract în străinătate, pe lângă atribuţiile de specialist ai mai fost însărcinată şi cu altele… mă înţelegi? N-ai cum să dovedeşti că nu e aşa…”
Abia atunci fulgeră prin mintea Crinei ca o bruscă spaimă fierbinte, însoţită de conştiinţa limpede a pierderii a neputinţei, adevărul. Erai un ticălos. Cu o impudică satisfacţie îi descifrai schimbările de mimică: groază, durere şi o disperare mută. În mai puţin de o clipă, împreunându-şi mâinile ca pentru rugăciune, te imploră: „Ştefan, nu-i distruge viaţa. E copilul pe care tu nici nu l-ai dorit. Nu din iubire mi-o iei, vrei să te răzbuni…” Gestul ei îţi măguleşte orgoliul. Cei din jurul vostru privesc scena cu dispreţ. Auzi o remarcă usturătoare vizând temperamentul şi cultura celor de o obârşie cu tine. Nu o iei în seamă. Bruma ta de sensibilitate se şi uscase ca o smochină.
Speranţa se aduna încet în tine. Crina, sub ploaia de injurii, sub teroarea ta, ar putea să fie învinsă. Te porţi grosolan şi cu funcţionarul de la vamă care, trecând peste obligaţiile lui, riscând, într-un fel, te sfătuieşte să nu te dai în spectacol, să o laşi pe soţia ta să decidă singură direcţia în care să-şi continue drumul. Te repezi la el: „Ce te amesteci? E femeia mea! îi ofer o şansă, dar ea e chioară. N-are stare pentru lucruri măreţe…” Străinul refuză să te înţeleagă: „Românii au un proverb înţelept: fiecare pasăre pe limba ei piere. Lasă-i copilul!” încheie apărătorul Crinei. Simţeai cum îţi fuge pământul de sub picioare şi strigi: „Poliţia! poliţia! poliţia!”

*
Exterioarele locuinţelor pentru emigranţi sunt mute, nu spun mai nimic. Viaţa din ele însă da.
Prima noapte petrecută într-o cameră situată la parter, ai înţeles că pentru tine se şi pusese în funcţiune un carusel grotesc. Nu-ţi mai rămânea mare lucru de făcut, doar să dai cu tifla realităţii care rânjea peste tine.
Şi tevatura a început.
Renato s-a ţinut de cuvânt. A venit şi te-a scos de la poliţie şi n-a pregetat să-şi arate dezamăgirea când a aflat că soţia ta s-a întors acasă. Te-a dus direct în lagărul de la Latina, promiţându-ţi că te va mat vizita.
Nu te-a vizitat. Singurii tăi oaspeţi au fost cei de la poliţie, care tot mai aveau formulare noi de completat. Şi asta în fiecare zi. Când politicoşi, amabili, când al dracului de duri, suspicioşi, te obligau să minţi şi iar să minţi. Nevoit să inventezi alte şi alte poveşti, te înstrăinai de tine. Ca să scapi de gândurile negre, de pericolul unei stări depresive; sau, şi mai rău, de singurătate, cauţi refugiu în compania celorlalţi emigranţi. Şi eşti nevoit să asculţi şi iar să asculţi. Niciodată nu întâlniseşi oameni cu o mai aprinsă dorinţă de a vorbi, de a-şi povesti viaţa. Pe nesimţite te încorporezi felului lor de a fi, le împrumuţi obiceiurile. Erai un om activ. Lipsa unei ocupaţii te înnebunea iar răspunsul la cererea ta de a ta stabili în Australia întârzia. Dintre emigranţi. unul s-a lipit de tine. Te admira pentru forţa care zăcea în tine. Ce fel de forţă nu ţi-a spus. Într-o seară, în toiul unei discuţii despre viitor ţi-a prins mâna şi, lăcrimând, se declară prietenul tău, îi aduceai aminte de un frate rămas departe.
„Ascultă-mă prietene, răspunsurile vin greu sau niciodată. O spun eu, am state vechi în lagăr şi experienţă, iar tu ai şansa să aştepţi mult şi bine. Eşti deştept, înţelege că pentru a emigra în Australia, sau aiurea, ai nevoie de un motiv beton. Tu cum ai motivat: cer şi doresc să mă stabilesc în Australia pentru că sunt reumatic, clima din Europa nu-mi este prielnică şi, în plus, vreau să mă îmbogăţesc? Eşti naiv, prietene. Vrei cu adevărat să te realizezi? O singură cale. Te duci la centru şi schimbi declaraţia. Ai vreun mort mai proaspăt în familie? tată, mamă, soră, frate, un coleg, în ultimă instanţă, e bun. Torni o istorie pe seama decesului. Ixulescu, să zicem, după o lungă perioadă de detenţie, moare din cauza regimului aplicat în închisoare. A fost torturat pentru că refuza să-şi schimbe convingerile politice, altele decât cele îngăduite. Fă aşa şi-n două luni ai acceptul de a emigra în oricare stat de peste ocean.”
Soluţia nu ţi se pare bună. „Riscul e prea mare. Se pot verifica spusele mele, şi apoi, eu am un prieten…” „Prieten îţi este doar acela care trăieşte în starea ta, poate nici ăla…” „Nu, nu… am să aştept. Câteva luni nu mai înseamnă nimic. Am o sumă bunicică…”
Dar n-ai mai avut-o. În mai puţin de două săptămâni, antrenat în jocurile de noroc, prietenul tău te-a jefuit pur şi simplu. Mai încearcă o dată să te lămurească să schimbi declaraţia. Te încăpăţânezi, o ţii pe-a ta, iar el dispare. Îl cauţi prin tot lagărul fără să-i dai de urmă. Tot cerând amănunte despre el, lumea a început să te privească chiorâş. „De ce ne întrebi pe noi? Doar aţi venit împreună şi eraţi prieteni?!”
Nu era timp pentru mirare.
Bani nu mai aveai. Sufereai cumplit că te-ai lăsat jefuit. Vrei să-ţi iei revanşa trişând cu cărţi măsluite şi cu alte metode pe care le perfecţionezi. Un exerciţiu pentru mintea deja amorţită. Intenţionai să te opreşti de îndată ce recuperai suma pierdută, dar partenerii tăi te-au dibuit şi ţi-au servit o lecţie de etică dură, ca-ntre trişori. Ai zăcut două zile, timp în care ai meditat pe îndelete la situaţia ta şi ai tras concluzia că eşti unul dintre oamenii care plăteşte prompt cu propria-i piele.
N-ai mai jucat. Ai căutat să te descurci altfel. Mulţi dintre cei din lagăr, legal, nelegal, se angajau cu ziua şi câştigau atât cât să mănânce. Norocul îţi surâde chiar din prima zi. Eşti ales, urcat într-o maşină şi dus la cules măsline. Prima muncă necalificată ai făcut-o cu sârg. Alergai de la un măslin la altul, întindeai fâşia din material plastic şi scuturai vârtos pomul şi mai trăgeai şi cu ochiul şi vezi cam cât strângeau ceilalţi. Voiai să fie patronul mulţumit, să te cheme şi a doua zi. Seara, târziu, cu şalele rupte de oboseală, stăteai la rând să-ţi primeşti plata. Ajungi în faţa casierului după ce-l plăteşte pe un italian. Vezi cu ochii tăi: şaizeci de mii de lire. „O sumă frumoasă”, îţi zici, şi aştepţi. Ţie îţi numără doar treizeci de mii. „Nu e greşeală?” „Ce vrea ăsta?” întreabă patronul. „Nu-i convine cu cât e plătit? Să se ducă de unde a venit!”
Au urmat zile şi mai rele. Deşi plecai printre primii din lagăr spre locurile fixe de unde amatorii de mână de lucru ieftină veneau să aleagă, nimeni nu-şi întindea arătătorul spre tine: „Tu, vino!”
Într-o zi, era trecut de ora prânzului, cineva se apropie de limba de asfalt pe care te aşezaseşi să te odihneşti. „Domnule, ştii să îngrijeşti o grădină?” Habar n-aveai, dar ai răspuns: „Da.” Abia după ce te-ai urcat în maşină, ai observat că persoana care te angajase era o tânără încântătoare. Soarele strălucea altfel, începeai parcă să te împaci cu lumea. (…)

fragment din romanul După concert, Corina Victoria Sein, 1986

După concert / Alexandra şi Mirela

mirela18

(…)

Alexandra ridică paharul dar gustul băuturii era acum altul. Nu-i place. Pune paharul pe masă şi privirea-i rămâne pe mâinile fetei de la bar, care, îmbrăcată în ţinută de oraş, aşteaptă răbdătoare, cu palmele sprijinite una de alta. Degetele perfect întinse sugerau nevoia, dar şi plăcerea de odihnă.
– Ai mâini frumoase! se trezeşte Alexandra vorbind.
Nici un muşchi nu tresare pe chipul fetei. Răspunde calm, sigur, alb:
– Aşa-i. Se spune că mâinile sunt cele care trădează, îţi demască vârsta. Am hotărât să le port o grijă deosebită. Nu pentru că m-aş teme de bătrâneţe. Poate vreau să demonstrez ceva, ce? încă nu ştiu… Bătrâneţea aduce inevitabil moartea şi eu vreau să mă joc un pic cu ea… Cum să moară cineva care are mâinile curate, cu pielea întinsă şi transparentă, fără şanţuri săpate de mizeria vieţii? Îmi închipui că moartea îşi începe opera prin oboseala coborâtă în mâini apoi spre creier şi spre inimă… Vorbesc prea mult despre viaţă, mă entuziasmez în faţa ei şi nici măcar nu observ ca m-a şi luat valul ei înainte…
Tânăra tace dintr-o odată. Nu vrea ca Alexandra să-i ia prea în serios cuvintele spuse în aceste clipe de melancolie. Tristeţea ei conţine însă un grăunte de speranţă. Nimic nu este mai frumos şi mai anevoios de împlinit, dintre toate simţămintele unei tinere, decât dorinţa de a fi ea însăşi, inconfundabilă. Să fie, printre nenumărate altele, de neînlocuit, fără să împrumute mai nimic din viaţa celorlalţi, câştigând prin aceasta dreptul de a se lua în serios.
În sfârşit, neliniştea fetei nu era legată de prezenţa Alexandrei. Nu-i plac pauzele lungi în conversaţie, de aceea, după ce aerul se umplu de un zgomot domol, o uşoară trepidaţie, de parcă însăşi atmosfera s-ar fi preschimbat în cercuri de zgomot, fata îşi ridică vocea:
– Ultima aterizare pe ziua de astăzi. Aştepţi pe cineva sau ai venit aşa, cum se duceau, pe vremea bunicii, fetele, în oraşele mici, în gară, la toate trenurile?
Alexandra face semn că da, ezitând să spună ceva sau poate să anuleze afirmaţia şi ridică din nou paharul. Bău până la ultima picătură.
– Dacă-mi amorţesc degetele, e vina ta…
– Nici o problemă. Ştiu că ai concert. În pahar am pus doar câteva picături de alcool, în rest, apă minerală şi sirop.
– A, deci aşa stau lucrurile. Bănuiesc că preţul…
– Fără preţ! Te-am servit după închiderea barului, eşti oaspetele meu.
O nouă ezitare.
– Mă cunoşti? întreabă Alexandra.
– Da. Şi tu mă ştii.
Alexandra se uită la ea cu atenţie.
– Iartă-mă, un cusur al meu, n-am memoria chipurilor… Ia stai… te numeşti Mirela, ai fost elevă la „Enescu”, coregrafie?
– Da!
– Ce s-a întâmplat?
Întrebarea Alexandrei o surprinde neplăcut pe Mirela.
– Chiar te interesează? Ce să se întâmple? Ce se întâmplă cu toate fetele de vârsta noastră: am crescut, m-am împlinit la trup, cu trei kilograme. Riscul meseriei. Fac mişcarea doar pe lungimea barului. Drept să-ţi spun, nici nu-mi pasă. Văd că fără efort, înfăţişarea-mi rămâne agreabilă, îmi ajunge! Doar mama suferă că mă neglijez şi, de câte ori are ocazia se plânge: „O vedeţi? Ce trup! ce picioare! ce ţinută! O minunăţie ce n-a văzut Parisul. Şi câte sacrificii până s-o văd balerină. Când să zic: doamne ajută, ea, domnişoara „face mofturi…”
Alexandra o întrerupe:
– Fapt este că părinţii de azi cer prea mult copiilor, iar ei drăguţeii, se cred mai deştepţi cu un ceas. Boală grea! Te întreb şi eu: îţi place atât de mult să vinzi cafea?
Mirela clatină din cap. Îi era foarte neplăcut să vorbească despre acest subiect; o obligă întotdeauna să fie nesinceră, apoi surâdea perfid, ori împrumuta un aer de victimă şi într-un caz şi în celălalt, minţea. Acum, însă, avea o ciudată senzaţie că se mişcă, înlăuntrul ei, o luminiţă purtând-o în armonie cu limpezimea cuvintelor rostite de Alexandra, aducându-i o adiere de pace şi dorinţa puternică de a-şi deschide sufletul.
– Se zice că nu există faptă fără răsplată, că fiecare om trăieşte cel puţin atâţia ani cât să trebuiască să plătească fiecare plăcere, fiecare vis. Preţul cel mai ridicat pe care n-ai cum să nu-l plăteşti constă chiar în împlinirea visului…
Alexandra rămâne mirată:
– Uite că m-ai dat gata! Te pomeneşti că te-ai făcut barmană ca să ai timp să filozofezi. Eu te întreb simplu, tu de ce faci mofturi?
– Mofturi! Ca şi când, trăind, ai vreme pentru mofturi… Eşti aspră! Îţi dă mâna. Nu-i vorba aici de nici un moft, ci de luciditate, de o probă de curaj. Eu sunt mulţumită de mine. Într-un cuvânt, deşi nu ştiu vreo lege care să mă oblige să-ţi răspund; „eşti un străin şi încă unul de a cărui întâlnire nu mă bucur” – n-am ce face, îmi place să condimentez un dialog cu citate –, se zice că omului îi face plăcere să-şi asculte propriile-i vorbe ca un străin, fără a se recunoaşte, şi astfel îşi rezervă surpriza de a afla mai târziu că a fost chiar el. Pe mine m-a înzestrat natura cu mai multă înţelepciune decât cu sensibilitate. Am o putere de discernământ mortală, sunt realistă, lucidă până la durere. Ce vrei, am şi eu cusururile mele. Aşa mi-am dat seama că în mine focul sacru al artei fusese aprins, dar, cine ştie din ce pricini, în loc să se înteţească, mocnea, adică murea. În condiţiile astea, ce aş fi devenit? Ţi-e frică de adevăr? Mie nu: o câtime dintr-un ansamblu! Hai, ce mai stai? dă-ţi drumul, aruncă-mi în faţă că sunt laşă! Ai avea dreptate… Aşa e, n-am avut puterea să fac corp ansamblu, aş fi murit… Du-te şi uită-mă! Iertare nu-ţi cer, toate suntem la fel…
Alexandra mai avea puţine minute la dispoziţie. Vrea, nu vrea, trebuie să plece. Îi plăcea să se lase prinsă în gestul de uşoară răzvrătire împotriva nimănui. Un gest minor, dar deliberat, prelungea jocul început de ea în momentul în care hotărâse să vină la aeroport; jocul de a te ascunde într-un colţ pentru a judeca lumea din afară, pentru a te rupe de cercul de oameni, dacă erai încercuit în vreun blocaj, acceptând, desigur, şi partea ta de vină. Se simţea apropiată de unele idei ale Mirelei. Violenţa ei reţinută i se păruse naivă, hazlie, dar nu-i putea anula justeţea unor observaţii. Puncte de vedere împărtăşite.
Mirela zâmbea. Un zâmbet timid. Ochii-i rămân reci, de o nuanţă albastru metalizat.
– Infern şi paradis! Circul vieţii universale. Te-ai declarat infernală şi, când colo, ai ajuns doar vulnerabilă. La intrare mă aşteaptă maşină. Vii cu noi?
Alexandra nu aşteaptă răspunsul. E sigură că Mirela chiar asta îşi dorea. (…)

fragment din romanul După Concert, Corina Victoria Sein,  1986

Şi dragostea ucide / Ivona şi Mona

ev
Ivona lovi din nou cu ciocanul în poarta mănăstirii.
De data asta i se deschise.
O maică tânără, cu un şir de mătănii trecute printre degetele mâinii stângi, o conduse de-a lungul unei alei lungi.
Ivona obişnuia să dea atenţie amănuntelor, să ia în calcul şi să facă presupuneri la întâmplările cotidiene. În acest fel îşi lega gândurile strâns de realitate.
Acum i se părea curios că în spaţiul dintre zidurile groase ale mănăstirii domnea un aer apăsător, o linişte atât de absolută, încât simţea nevoia să fugă. Era, îşi închipuia Ivona, ca şi cum moartea ar săruta-o pe frunte.
„Da, aveam nevoie să ştiu că există şi astfel de locuri de unde ţi se pare că viaţa a fost alungată, sau a fugit spre locuri şi oameni mai apţi să privească şi dea ceva din ei, să trăiască ziuă de azi… .”
Călugăriţa însoţitoare se oprise în faţa unei uşi şi-i zâmbea cu un aer nevinovat, absent, continuând mângâie cu degetele delicate mătăniile. Mişcarea ritmică şi cumplit de exactă, căderea bilelor de chihlimbar, una după alta, imposibilitatea ca vreuna dintre ele să ia altă direcţie, altă viteză de rostogolire, o exasperau pe Ivona. Simţea că în următoarele clipe o va urî pe acea femeie ce a renunţat la lume, la lupta pentru supravieţuire, retrăgându-se la adăpostul zidurilor şi al unei credinţe în care poate nici nu se regăsea.
– Aveţi grijă ce veşti îi daţi prietenei noastre. E suferindă. Nu fizic, sufleteşte, auzi Ivona vocea maicii şi, înainte de a se putea împotrivi, aceasta o binecuvânta şi-i vârî în faţă o cruce mare de argint, pe care o sărută.
După o clipă, Ivona rămase singură. I-ar fi plăcut să nu se afle aici.
Bătu totuşi în uşă.
– Intră, rosti un glas sonor, cu timbru plăcut.
La lumina filtrată printr-o perdea bogată, Ivona zări, reflectate în oglinda atârnată pe peretele opus uşii, faţa Monei, surprinsă, şi mişcarea instinctivă cu care ar fi vrut să evite întâlnirea…
– De ce ai venit? întrebă ea coborând vocea, vădit stânjenită.
– Te asigur că nu din proprie iniţiativă. Sunt aici pentru a îndeplini dorinţa lui Mihai…
Mona se întoarse iar spre oglindă. ridicându-şi mâna să prindă o buclă rebelă scăpată din coafura complicată. Ivona remarcă în atitudinea ei, pe lângă iritarea evidentă, o oarecare apatie, o lipsă de elasticitate şi se gândi că viaţa Monei nu era deloc de invidiat.
– Ah, spuse Mona, apoi după o clipă adăugă: credeam că numai morţilor suntem datori să le respectăm dorinţele…
– Viaţa monahală te-a schimbat şi n-aş garanta că spre binele aproapelui…
– În viaţă nu poţi fi iubit de toţi…
Ivona îşi amintea că dimineaţa, la plecare, Mihai o rugase să nu uite că a iubit-o, dar destinul e destin, ultimele lui cuvinte au fost: „Soarta! Singura explicaţie pe care o accept”.
Se simţea roasă de remuşcări şi totodată iritată. Ar fi trebuit, gândea ea, să-i spună că, din cele aproape douăsprezece luni de convieţuire, mai bine de jumătate le trăise într-o atmosferă de reală pasiune, în acele trei anotimpuri viaţa nu i-a interzis fericirea, fie şi numai pentru acele zile şi nopţi, ei doi ar fi trebuit să fie recunoscători vieţii de a le fi încrucişat drumurile.
Reproş inutil. Ivona n-ar fi rostit aceste gânduri nici dacă i s-ar fi oferit clar o şansă: fusese educată să-şi ascundă rănile imaginare sub o mască de răceală sau sub un surâs spartan.
Până în acel moment, spre uşurarea Ivonei. Mona părea ea însăşi rătăcită într-un hăţiş de gânduri.
– Tot n-am aflat cărui fapt datorez onoarea de a mă vizita, rosti Mona în clipa când simţi privirea autoritară aţintită asupra ei.
– Un mesaj din partea lui Mihai… înainte de miezul nopţii trebuie să ajungi la Târgovişte, unde te aşteaptă un avion. Dragoş va încerca să te ducă în Elveţia. Acolo doreşti să ajungi, nu?
Urmă o scurtă tăcere, în timpul căreia cele două femei se studiară reciproc, fiecare încercând să ghicească intenţia celeilalte.
Mona fu aceea care reluă:
– Glumeşti, sau Mihai şi-a pierdut capacitatea de analiză a situaţiei. Chiar a uitat că nu pot ieşi? Ei, bine, află că din clipa în care aş părăsi mănăstirea, minutele mi-ar fi numărate. Ai înţeles bine: am spus: minute, nu ore, nu zile, nu luni.
Ochii îi rămaseră pironiţi asupra propriului chip reflectat în oglindă. O roşeaţă i se întindea de pe gât pe obraz. Şedea dreaptă şi, întorcându-se brusc spre Ivona, o privi în faţă cu o demnitate rigidă.
– Presupun că mă urăşti…
– Îmi pare rău că te dezamăgesc: Nu! N-am timp. La poartă te aşteaptă o maşină.
– Cei cu tine? Nu înţelegi româneşte?
– Vreau să-i fac un serviciu lui Mihai. Puţin îmi pasă de tine… Ba-mi pasă: dacă ţi se întâmplă ceva, ar fi şi el un om mort. Dacă e nevoie, te duc pe sus.
– Îl iubeşti? întrebă cu disperare şi groază Mona.
– Nu ştiu. Ştiu doar că este disperat şi vrea să te ajut!
– Eşti nebună!
– Poate. Dar asta nu-i problema ta. Uite cum facem: ieşim pe poarta, ne urcăm în maşină în modul cel mai firesc cu putinţă.
– Îţi dai seama că este primejdios?
– Exagerezi…
– Ţi-a spus Mihai despre ce e vorba?
– Nu. Şi nici nu vreau să ştiu. Te sfătuiesc să te grăbeşti înainte de a mă răzgândi…
– Bine. Accept. Nu înainte de…
Ivona o opri:
– Nimeni nu spune totul cuiva!
– Eu trebuie să spun, nu mai suport oribilul secret… Ascultă, am noapte de noapte un coşmar: visez că cineva mă strigă pe nume, mă trezesc, văd un fel de tunel, văd o umbră, mă apropii de ea şi constat că sunt chiar eu… Premoniţie? Pedeapsă? Da, pedeapsă, am comis greşeală după greşeală.
Făcu câţiva paşi şi se sprijini de un colţ al sobei. Oglinda din spate îi reflecta profilul. Părea disperata şi brusc îmbătrânită.
– Dacă te consolează, rupse Ivona tăcerea, şi eu am strâns o mulţime de erori. Nu mă ajuta să colecţionez încă una. E timpul să plecăm.
O încercare forţată de zâmbet nu izbuteşte să destindă faţa chinuită a Monei.
– Nu înţeleg de ce mă ajuţi…
– Poate pentru că am priceput că înainte de beznă e întuneric.
Mona izbucni în râs, apoi, liniştindu-se. zise:
– … n-ar fi bine să uităm că trăim ziua de azi. Dragul de Mihai, a transferat o parte din frazele lui şablon asupra ta.
Ivona nu-i răspunse. Era istovită. Se întoarse cu spatele. I se părea că se luptase ore întregi ca să escaladeze un perete abrupt şi, după ce izbutise să ajungă sus, alunecase şi cădea în gol.
Dacă ar fi putut, i-ar fi interzis Monei să mai aducă în discuţie numele bărbatului, dar era conştientă că femeia din faţa ei avea în atitudine un fel ele imponderabilitate, dar nu şi detaşarea necesară pentru a-şi ţine la distanţă unele momente din viaţă, care o marcaseră profund şi definitiv.
– Ivona, rosti grav Mona, ai un talent nemaipomenit de a te afla exact acolo unde nu trebuie, unde nu eşti dorită.
– Consolează-te cu ideea că mie şi nu altcuiva îmi vei datora recunoştinţă… (…)

fragment din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

 Cercul de oglindă / Diana şi Sorina

ivona2

(…)

Sorina, care încerca să facă ordine, lăsă să-i scape un pantof din mână. Desigur, fata era geloasă şi până la un punct o înţelegea.
– Trebuie să-ţi mărturisesc, auzi ea vocea fetei, că nu-mi eşti deloc simpatică.
Pauză. apoi reluă:
– De ce-ţi pierzi timpul cu noi?
Pe chipul Sorinei se desluşea un uşor surâs, parcă o discretă duioşie.
– Închipuieşte-ţi că-l iubesc pe tatăl tău…
Vocea părea încărcată de un tremolo. Nu-l putuse înlătura. Se juca, de data asta, cu adevărul.
Diana, alertată, sări în mijlocul camerei. Pălise sub puterea unei mânii furioase, în ochi îi strălucea o lumină sardonică.
– … biata de tine, zise Diana, iubeşti fără să fii iubită, tata nu poate să te iubească. Nici pe mine nu mă iubeşte, în schimb, mă adoră şi vrea să realizeze prin mine ce n-a reuşit el să facă, asta e cu totul altceva, nu?… O să-ţi spun un secret, Tata nu iubeşte pe nimeni, doar pe sine… înţelegi ce vreau să-ţi spun? Cu mama a făcut o încercare dar n-a reuşit… Dacă ţi-ai pus în gând să te sacrifici, să trăieşti o viaţă cu un bărbat care, ca s-o spun pe-a dreaptă, urăşte femeile, treaba ta, poate ai vocaţie de martiră, da’ eu zic că nu merită… urâtă nu eşti, tânără aşa şi aşa, oricum mai puţin bătrână decât el…
Glasul îi deveni şi mai afectat.
– Tatăl meu e… Diana se ridică pe vârfuri şi şopti în urechea Sorinei, misogin! Pe cuvântul meu… Şi lăsă să i se aplece, într-o parte, capul. Semăna cu o mică sălbăticiune care nu suportă apropierea unui străin.
Sorina se hotărî să rămână în gardă, zâmbi şi zise:
– E o boală care se vindecă, mai ales dacă-l ajutăm noi…
Buzele fetei tremurară. Se aşeză pe marginea patului, gânditoare. Sorina observă pe faţa ei o contrarietate subită şi teribilă. Dar Diana îşi reveni repede.
– Ştii, am auzit pe mai multă lume vorbind că tata ar avea o mare doză de egoism care devine o amabilitate incredibilă atunci când vrea să-l folosească împotriva neplăcerilor vreunei prostii… ce propui tu seamănă o prostie şi eu mă tem de egoismul lui amabil… oricum, poţi conta pe mine, sfârşi ea cu îndrăzneala ei liniştită.
Veni în faţa Sorinei, atât de aproape încât parcă ar fi vrut să respire acelaşi aer, îi cercetă cu insistenţă fardul întins pe pomeţi, linia sprâncenelor, apoi zise aproape cu solemnitate:
– Ai ceva tehnică! Machiajul ascunde destul de bine imperfecţiunile feţei… Apropo, ştii că Dolina nu se machiază? Tatei îi plăcea grozav… E, da’ nu oricine-şi poate permite să apară în lume fără o oarecare dichiseală. Şi nu e rău, până şi noi tinerele… Mă înveţi şi pe mine cum să seduc bărbaţii? Bănuiesc că eşti foarte pricepută… Mă ierţi că apelez la tine, Dolinei nu îndrăznesc să-i vorbesc despre chestii de-astea, ea e o femeie serioasă, cu alte preocupări… Dolina, Dolina, Dolina! Curând o să am şi eu insomnii, coşmaruri, n-o să dorm nopţi şi o să-i rostesc încet numele, aşa cum face tata când crede că nu-l aude nimeni… Oare de insomnii şi de obiceiul de a vorbi în somn îl putem vindeca?… Ce film a fost aseară le televizor? Nici tu nu l-ai văzut? Nici eu, nici tata. Eu m-aş fi uitat, dar el era într-o stare nostalgică şi a ţinut să ne reamintim cât de minunate erau serile de sâmbătă când Dolina cânta la pian iar eu şi tata încercam să ghicim ce bucată muzicală cânta şi, pe bune, aproape că de fiecare dată ghiceam, atunci, tata zicea că nu datorită culturii noastre muzicale recunoşteam lucrarea interpretată, ci măiestriei desăvârşite a pianistei şi, atunci, ca recompensă, tata se apropia de ea, îi dezvelea un umăr şi o săruta… e, şi ne-am mai amintit şi alte lucruri pe care le făceam împreună, apoi, tata a rămas pe gânduri… Dolinei îi plăceau florile, muzica… Ea are drepturile ei cucerite şi tata are din când în când momentele lui de convorbiri cu el însuşi, îl cam înnebunesc amintirile… Da’ poate că nu e chiar aşa, o fi jucând şi el teatru, că puţin îi pasă de femei… sau, cum e practic din fire, s-o fi gândit, acum, mă refer la faptul că-ţi face ţie curte, că o să te înhami la căruţa noastră… i-o fi greu să-mi tot spele ciorapii, să-mi pregătească pacheţelul cu mâncare, să mă supravegheze… Şi uite aşa!
Sorina păstra pe chip acelaşi zâmbet deschis, observând că Diana avea picioarele goale, o dojeni:
– De ce umbli desculţă? Vrei să răceşti? N-ai un halat mai gros să ţi-l pui peste cămaşa de noapte?
– Nu te înfierbânta, că-mi sar capacele! strigă Diana şi dintr-o săritură ajunse în vârful patului, mai bine dă o fugă până la piaţă şi cumpără un sac de ceai de sunătoare, cu asta îl trata Dolina pe tata când se întorcea cu şalele înţepenite de umezeală şi cu draci că n-a prins mai nimic…
Căpşorul ridicat al Dianei, tonul, o arătau aspră, îndârjită.
Sorina o mai privi câteva clipe, apoi spuse:
– Când revii la sentimente mai bune faţă de mine, mă găseşti pe-aici, prin casă…
Diana rămase un timp încruntată şi tulburată fixând fotografia lipită de oglindă, îşi încreţi nasul, coborî din pat, deschise geamul şi se apucă să facă ordine. Curând termină. Privi din diferite unghiuri, să vadă dacă nu cumva îi scăpase ceva din vedere. Cutiile, borcănaşele le înşirase de-a lungul unui perete. I se păru că nu era locul cel mai potrivit. Le înghesui într-o pungă de plastic şi le aruncă sub pat. În clipa următoare ieşi val-vârtej şi se repezi în baie, de unde strigă:
– De acum încolo numără patruzeci de minute, cam atâta stau sub duş, dacă ai nevoie de budă foloseşte cabinetu’ lu’ tata! Dădu drumul la toate robinetele la maxim şi începu să cânte o arie improvizată pe loc: duminica, duminica, cum petreci duminica? Curând, pe sub uşă se strecurau aburi fierbinţi. Sorina, care tocmai terminase de aranjat încălţămintea într-un dulăpior, bătu în uşă. (…)

fragment din romanul Cercul de oglindă, Corina Victoria Sein, 1990

Cercul de oglindă / Diana şi Sorina

rasarit

Lucrurile aruncate la întâmplare, pantofi, sertare deschise, rochii, ciorapi, cărţi amestecate cu borcănaşe, cutii, rămase într-o veşnică dezordine, îl făcură pe Răzvan să se încrunte în clipa în care intră în camera Dianei.
Fata, deşi auzise zgomotul uşii, continua să lipească pe jumătatea de sus a oglinzii o fotografie mare din care zâmbea îndrăzneţ o tânără cu trăsături asiatice.
– Ai vreo apăsare? întrebă ea scurt, fără căldură.
– Ai idee de ce sunt chemat la şcoală!
Diana  zâmbi strâmb şi zise:
– Ba bine că nu! Ştiu! Profa de mate, vita aia bătrână, şi diriga, capra aia înfumurată, cred că o să aibă spor, dacă mă încondeiază în faţa ta…
Şi se aplecă şi din lucrurile învălmăşte, ia o cutie cu pudră, îşi muie un deget în gură, apoi în praful uşor colorat, se îndreptă, privi îndelung vârful degetului pătat, apoi spuse pe neaşteptate:
– Să dea secretara ta un telefon şi să le comunice că nu poţi… Eşti plecat!
Glasul îi era prefăcut, alintat.
Răzvan se uită la ea gânditor. Între ei doi exista un fel de comunicare directă, un soi de intimitate secretă. Acestea încurajate, credea Răzvan, erau îndeajuns să o scutească de oscilări sau încercări în faţa neprevăzutului. Faptul că fata spunea întotdeauna ce gândea, fără rezerve îl măgulea.
Crescând, Diana ajunsese o fată zveltă, o faţă îngustă cu nasul uşor în vânt, ochii migdalaţi peste care pleoapele cădeau cu o înclinare bizară. Deşi felul ei de a merge, de a se juca, era delicat, cu mişcări uşor lenevoase, de felină, în acţiune era ageră, promptă, vehementă. Atunci când voia să cucerească, să câştige, vocea ei semăna cu a lui şi exercita, asupra ascultătorului o atracţie ciudată. Răzvan, mândru, urmărea chipul straniu al fetei care luase o înfăţişare de adultă. Se gândea cu satisfacţie că datorită intervenţiei lui, nici una din slăbiciunile Dolinei nu trăiau în fiinţa fetei.
– Dacă ţi-e teamă de o confruntare directă cu baborniţele, las’ pe mine, mă descurc eu.
Răzvan ridică sever sprâncenele şi întrebă scurt:
– Ce s-a întâmplat, de fapt?
Fata tăcu câteva clipe. Ochii îi erau întunecaţi şi furioşi, obrajii palizi.
– … a început la teza de mate; profa nu ne-a dat voie să folosim minicalculatorul… zicea că, dar n-are valoare ce zicea ea. Eu, făcându-mă ecoul clasei, am încercat să-i explic că măsura ei e tâmpită. Cine în lume se mai omoară să înveţe operaţiunile elementare de aritmetică, acum când suntem gata să intrăm în ultimul deceniu al secolui XX?  Da’ parcă te poţi înţelege cu relicva aia preistorică? Nu ştiu cum s-au descurcat ăilalţi, eu am luat un cinci. Şi-a făcut ea chefu’, de ce să nu mi-l fac şi eu? Am pus, cu clasa, la cale o glumiţă. Alaltăieri, am aranjat cu elevul de serviciu să dea buzna la noi în clasă, aşa pe la mijlocul orei de mate şi să spună că profa era chemată la telefon: un caz de urgenţă în familie. S-o fi văzut-o pe gagică; un morman de cărnuri căzute… În sfârşit, ea a alergat la telefon, eu am fugit în sala de sport, acolo o ascunsesem pe Cleo, am adus-o frumuşel în clasă şi am ascuns-o în geanta mare cât o burtă de vacă jegoasă, a porfei, care atârna de spătarul scaunului, apoi am pus geanta pe de un colţ de catedră şi m-am întors cuminte la locul meu. Apare gâfâind şi profa. Foc şi pară. De furie, cele trei cute de grăsime de sub bărbie îi tremurau ca piftia. M-am ridicat şi am întrebat-o politicos dacă se întâmplase vreo nenorocire celor de acasă. S-a luminat la faţă, a zâmbit chiar, mi-a mulţumit pentru interesul uman de care dădusem dovadă şi ne-a asigurat că a fost o alarmă falsă. Să continuăm, a zis ea, dar a observat că toate privirile din clasă erau aţintite pe colţul catedrei. După o scurtă şovăială, ochii ei privesc în aceeaşi direcţie. Şi ce văzu? În pântecul genţii pulsa ceva, din ce în ce mai puternic, ca o inimă. A întins mâna tocmai în clipa în care Cleo începuse să scâncească, a vrut să spună ceva, dar n-a mai apucat, s-a rostogolit de pe scaun ca un sac cu cartofi. leşinase. Au scos-o din clasă pe braţe. Diriga, după ce tămbălăul s-a mai liniştit, ne-a întrebat: „N-aţi ştiut că e bolnavă de inimă? Cine a făcut-o? Al cui e câinele?” O coţofană m-a turnat… Asta-i povestea… şi ar mai fi ceva, se pare că la vreo două materii nu-mi iese media, da’ nu mă lasă ei, nu le convine să dea rebuturi, nu?
Răzvan aşteptă câteva clipe să vadă dacă fata mai avea ceva de adăugat, dar ea îl privea cu ochii dilataţi.
– Tata…
În atmosferă plutea ceva tulbure. În cele din urmă, Răzvan zise:
– Nu-mi place deloc glumiţa, lucrurile puteau să ia o întorsătură urâtă. Să nu se mai întâmple.
Diana bătu cu piciorul în parchet şi strigă:
– Ea a început, ea a început, ea a început! Şi nu mă aşteptam ca şi tu…
Se opri ca să respire, dar întâlni privirea lui şi i se păru pentru prima oară, că dezaproba purtarea ei. Îşi lungi gâtul şi fruntea ei atinse bărbia lui. Şovăi, apoi murmură:
– Îmi pare rău că te-am vârât în afacerea asta. o să mă ocup eu de dirigă, ea e înverşunată… Şi fanfaroană pe deasupra…
Glasul ei jos, intens, îl făcu să ridice capul, să se uite atent în ochii ei. O ştia inteligentă şi ambiţioasă. Atunci când vrea nu lasă pe nimeni să-i treacă în faţa. Totuşi, zise:
– Începând cu trimestrul următor o să iei meditaţii…
– Pentru ce, tata? N-am nevoie. Învăţ şi fără, la materiile care-mi plac, pentru restul nu merită…
Soneria ţârâi scurt. Răzvan păru uşor încurcat, nehotărât, zise privind pe fereastră:
– Trebuie să fie Sorina. Încearcă să fii amabilă!
Diana îşi încreţi nasul şi pufni mirată:
– Sorina? Tipa aia care vine cu noi peste tot? Nu-i ajunge că se ţine scai în timpul săptămânii? Nu ne lasă nici duminica?
– E prietena noastră… şi, apoi, cum eu mă duc la pescuit, m-am gândit că ar putea să-ţi dea o mână de ajutor, mâine e ziua ta şi sunt atâtea de făcut.
Soneria se auzi din nou mai puternic. Răzvan se grăbi să deschidă. Din urmă îl ajunse vocea Dianei.
– Tata, m-aş împăca mai uşor cu lumea dacă aş fi şi eu o zi singură… Nu poţi face nimic în sensul ăsta?
Întrebarea rămase fără răspuns. Fata se întinse pe covor cu mâinile sub cap. Răzvan o strigă. Ea rămase nemişcată. Abia când din camera alăturată, vocea deveni aspră, sări în picioare şi din prag, frecându-şi ochii, zise:
– Aţipi şi eu ca omu’… şi cască. Târându-şi picioarele goale ajunse la canapea şi se trânti pe o rână, cu bustul ridicat, sprijinită în cot, făcu câteva mişcări de rotaţie cu capul şi scoase un ţipăt scurt:
– Sorina!… tu nu leneveşti duminica?
– Diana…
– Dar, tata, măcar duminica să doarmă şi ea mai mult. Odihna, am citit eu într-un almanah, e cea mai bună cosmeticiană, să spună ea dacă nu am dreptate!
Sorina zâmbea deschis.
Cu picioarele strânse sub ea, într-o poziţie aproape imposibilă, Diana o privea ca şi cum ar fi fost atât de departe, atât de străină, încât orice comunicare între ele era de neconceput. Răzvan le observa calm. Diana, în prezenţa Sorinei, devenea rea, nervoasă, încordată, mereu la pândă, dar avea încredere în tactul şi înţelepciunea celeilalte. Zise:
– Eu plec!
Diana, dintr-o săritură ajunse lângă el, îşi încolăci braţele prinzându-şi proprii umeri, apoi se sprijini în călcâi imprimând corpului o uşoră mişcare pendulatorie.
– Du-te tăticuţule, să nu întârzii, să creadă prietenii tăi că sunt o scorpie teroristă şi te ţin lângă mine…
Mimă un sărut, îl împinse uşor spre uşă, aşteptă să se închidă uşa, apoi, gânditoare, întrebă:
– Ce-o fi în capul tatei de ne lasă singure? Greu e cu bărbaţii ăştia! Vino să-ţi arăt colecţiile mele!
O clipă mai târziu, în camera ei păru să fi uitat că nu era singură. urcă pe pervazul ferestrei. Părea cufundată în sine, gustând deliciile respirării aerului curat, cu genunchii îndoiţi la piept, cu palmele întoarse în sus. De fapt încerca să-şi înţeleagă simţămintele. Şi ceea ce simţea ea acum era ca o strângere lăuntrică, o senzaţie ciudată de vid şi de beznă, un spasm mintal, o dorinţă irezistibilă de a o împiedica pe Sorina să se apropie prea mult de ea. Simţind mişcare în jurul ei, strigă:
– Nu suport să se atingă cineva de lucrurile mele! Eşti o băgăcioasă… iar obiceiul de a te vârî cu de-a sila în viaţa cuiva e scârbos! (…)

fragment din romanul Cercul de oglindă, Corina Victoria Sein, 1990

Răzvan şi Dolina / 2/

ann7

(…)
– Rău faci că nu bei! Fii bună şi amână ce ai de spus pentru câteva minute…
Băutura îi încinsese obrajii. Dolina, cu o detaşare deplină, îi urmărea mişcările şi îl judeca. „N-a fost niciodată un om cumpătat. Îi place să bea, să mănânce bine. Dacă nu se abţine, se va îmbolnăvi…”
– Sunt gata! zise el scurt şi împinse farfuria goală.
Dolina îl privi câteva clipe, apoi se hotărî:
– Pentru că suntem, tu ai spus-o, într-o intimitate plăcută, te anunţ că sunt hotărâtă să fac publică relaţia ta cu…
Răzvan izbucni în hohote de râs. Râdea cu toată fiinţa. Râsul îl făcea urât.
– Prea târziu, mult prea târziu… A, nu ţi-am adus la cunoştinţă evenimentul de ultimă oră: de astăzi sunt un simplu inginer agronom, şef la un depozit de legume şi fructe… Te bucuri? suferi?
Neprimind nici un răspuns, ridică din umeri şi continuă:
– Vor fi unii care vor crede că brusca mea cădere ţi-o datorez ţie, dar, pentru că suntem într-o plăcută intimitate, o să-ţi spun adevărul, nu de alta, dar după mintea ta, poţi crede că ai câştigat…
Răzvan o privi gânditor, trăsăturile i se înăspriră pe neaşteptate, se împietriră, vocea nu mai avea nimic personal, devenise o voce oarecare.
– Războiul cu tine nu m-ar fi clintit din loc, am calculat bine fiecare mişcare… Am început să pierd teren în ziua în care am impus includerea unei tapiserii a Sorinei între lucrările alese să alcătuiască o expoziţie peste hotare. Am insistat pentru că lucrarea merita… Ştiai că şi Sorina e artistă? Este şi talentată. Şi tu erai talentată. Fiecare dintre voi, tu în muzică, ea în domeniul ei, sunteţi unice. Te eşti şi o fire slabă. Ai dat cu piciorul unei cariere pentru că un bărbat egoist ţi-a cerut să i te dediciţ. Vezi, nici măcar nu sunt măgulit… Sorina e făcută din alt aluat. Şi ei i-am spus că în artă ori eşti primul ori te lipseşti, dar şi-a văzut de drumul ei iar eu am fost bucuros, chiar fericit să o văd progresând… În ea există acel sâmbure de nebunie despre care ţi-am vorbit odată…
Tăcu. Îşi făcu de lucru cu suportul de argint pentru tacâmuri, îşi mai turnă un pahar cu vin şi continuă:
– Un vin excelent! Bea, Dolina, ştiu că-ţi plăcea un vin bun…
Dolina nu resimţea, în această clipă, decât indiferenţă şi instabilitate. Îi convenea starea de ciudată incertitudine.
Parcă o ajuta să prindă puteri, să se uite în ochii lui, să-i asculte vocea, fără să încerce vreo dorinţă.
– Ignat, îl ştii, grafician şi mai mare la artiştii plastici, gelos, o iubea pe Sorina, dar ea l-a trimis la plimbare, a aranjat cu juriul şi lucrarea ei a fost din nou exclusă. Nu mi-a plăcut şi am intervenit şi peste capul lor, lucrarea a plecat. Însă, la prima ei expoziţie personală, el şi alţii au asmuţit critica asupra ei. Ea nu se putea apăra, aşa că am intervenit. Am făcut aşa ca să li se taie nişte fonduri; o scrisorică mai sus şi gata, o primă cărămidă de la temelia carierei mele s-a mişcat…
Îşi aprinse pipa. Tutunul ars mirosea plăcut. Se lăsă absorbit de fumul albastru ce se înălţa spre tavan. Dolina deschise fereastra spre zgomotele oraşului şi spre umbrele parcului din apropiere.
– Răzvan, zise ea rămânând rezemată de pervazul ferestrei, sincer îmi pare rău, dar să revenim la ceea ce ne priveşte direct…
– De ce te grăbeşti? N-am terminat. Ne aflăm într-o intimitate plăcută, n-ar fi exclus să doresc să-ţi sărut aluniţa din scobitura claviculei, îţi plăcea foarte mult, nu?
Trăsăturile chipului aveau din nou expresia unei păsări de pradă. De data asta Dolina nu simţi decât dezgust.
– Nu te speria, am glumit, plăcerea mea, dacă ai uitat-o, e ca femeia să mi se ofere, să vină ea spre mine…
Îl văzu pe Răzvan fixând-o cu coada ochiului, întinzându-şi picioarelor, relaxându-se. Veni de la fereastră. Se îndreptă spre măsuţa pe care îşi lăsase poşeta. Scotoci după ruj, după pudrieră.
– Sunt îngrozitor de palidă, murmură ea trecând rujul peste conturul buzelor.
– Eşti încă frumoasă, gura e cum nu se poate mai senzuală, ochii puri. N-am mai văzut la nimeni acest contrast nemaipomenit, nimic nu e mai erotic decât îmbinarea purităţii cu senzualitatea…
– Ascultă, îl întrerupse Dolina cu o voce rece, lasă-mi-o pe Diana, nu o traumatiza purtând-o prin tribunal…
– Ea m-a implorat…
– Minţi! Tu ai obligat-o, ai momit-o cu tot felul de fleacuri. Nu te mai baza pe incapacitatea mea de a acţiona, de a hotărî. Uită-te la mine, o fată nu poate să fie încredinţată unui tată imoral! Voi demonstra…
El zâmbi îngăduitor.
– Rău, foarte rău. Nu vrei să înţelegi, nu vrei să înveţi nimic. Ce să demonstrezi? Că după doi ani de singurătate, soţul tău, care n-a încetat să te implore să te întorci la el, are o prietenă, o femeie onorabilă… Apropo, lumea vorbeşte că eşti amanta nepricopsitului ăla de avocat?…
– Calomnii!
– Sigur că e aşa! Şi puţin îmi pasă, în fond…
O fixă din nou cu ochii lui sălbatici.
– Nai să poţi convinge pe nimeni că e aşa, mai ales pe vigilenţii oameni ai legii. Crezi că între o mamă imorală, cu idei fanteziste şi un tată îndatoritor, se mai pune problema la care dintre ei minorul va avea un climat mai sănătos? Reflectează şi tu!
Vocea îi era insinuantă şi blândă, cu slabe rezonanţe metalice. Dolina se surprinse că îi dădea dreptate şi vina era numai a ei. Să mai existe oare vreo posibilitate? Greu de crezut. De prea multă oboseală, Dolinei i se făcu ameţeală. Rezistă şi zise:
– Atunci am o singură soluţie, să mă întorc la tine…
Chipul lui Răzvan deveni impenetrabil. Brusc, el începu să râdă.
– Cine-ţi cere să te întorci?
– Atunci de ce?…Vrei să te răzbuni?
– Nu! Pur şi simplu nu-mi place să pierd!
Răzvan se ridică, trase după el două fotolii mici, o apucă pe Dolina de umeri obligând﷓o să se aşeze, apoi luă şi el loc în cel de al doilea fotoliu.
– N-ai ştiut niciodată să te cruţi. Te simţi umilită? O meriţi! Eşti în mâna mea! Eu sunt cel care pune condiţii: Diana o să locuiască la mine, şi e dorinţa ei, tu poţi să o vezi oricând doreşti. Ei, în sfârşit, iată-te femeie liberă, aşa cum ai dorit. Sper să avem pronunţarea procesului de divorţ într-o lună, eu zic să cădem de acord şi să împărţim vina…
– Crezi că…
– N-ai ce face, altfel, Diana să afle că ai un amant…
Dolina se adunase în fotoliu, făcându-se mică. „Dacă vrei să învingi răul, taie-l de la rădăcini”, fu gândul ei. Apoi, buzele se mişcară greu, dar cuvintele rostite fură clare:
– Ce de întâmplări ne oferă viaţa, nu-i aşa? N-ai ştiut că unele dintre ele se înlănţuie într-un mod bizar? Este imprudent să rămâi în faţa unei guri de lift…
– Teatru absurd? o întrebă ironic Răzvan.
Privirea ei, înceţoşată până acum redeveni pură. Şi pentru că trăsăturile bărbatului de lângă ea îi apăreau aburite, de parcă le vedea prin oglinda din baie umezită de vapori de apă, întinse degetele să şteargă aburul. Degetele ei atinseră obrazul bărbatului, dar întâlniră câteva fire de barbă, aspre şi retrase degetele de parcă ar fi dat peste foc.
Scotoci iar în poşetă după batistă. Odată cu ea scoase şi biletul de tren. Îl privi o clipă, se ridică şi hotărî:
– Plec, să nu pierd trenul!
– Aşteaptă, te conduc la gară.
Dolina nu protestă.
Deschise uşa. Din prag se întoarse cu faţa spre apartament, puse palma pe pieptul lui Răzvan.
– Rămâi acasă!
Curând uşa de la intrare se închise cu zgomot acoperindu-i paşii.

fragment din romanul Cercul de oglindă, Corina Victoria Sein, 1990

Cercul de oglindă / Dolina şi Răzvan

intoarcere

Dolina intră în viaţa agitată a oraşului, dar neputând să intre şi în ritmul impus, se retrase pe cheiul apei urmărindu-i curgerea domoală. Cineva aruncă un pumn de pietre şi apa păru să fiarbă. Trecând pe celălalt mal, simţi miros de mâl, ca şi cum ar fi păşit într-un spaţiu mlăştinos. Traversă piaţa în care o statuie ciudată reprezentând o femeie aplecată peste o grămadă de trupuri o făcu să se gândească la cât de sigure, de bine sunt conturate unele lucruri. Se opri în faţa unei fântâni arteziene scoasă din funcţiune. La primă vedere, fântâna îi aduse un simţământ penibil de inutilitate, apoi imaginea aridă îi evocă ceva din ciudăţenia şi schimbarea oamenilor. Puţin mai departe, de parcă ar fi păstrat un aer nefiresc de rezervă, câţiva arbuşti cu crengile tunse şi ajustate. Printre ei crescuse un fir de trandafir, ca şi cum ar fi vrut să imprime pieţei o şi mai vie prezenţă.
O tânără blondă, foarte drăguţă, dar ai cărei obraji de o paloare sidefie ca şi cearcănele albăstrii din jurul pleoapelor, te fac să te gândeşti că o boală grea s-a cuibărit în trupul zvelt, că nu va trece mult timp şi nimic nu va mai fi armonios în el, o rugă pe Dolina să o fotografieze lângă statuie. Dolina îi îndeplini dorinţa. Fata îi mulţumi cu un zâmbet şi rămase cu faţa spre fântâna arteziană. Privea atent şi uşor înfricoşată, de parcă se temea să nu se lase prinsă în capcane lucrurilor statice.
Prezenţa ei trezea nelinişte şi Dolina nu mai putu rămâne în apropierea ei. Traversă din nou piaţa şi intră în holul poştei.
Găsi cu greu un telefon în stare de funcţionare liber. De data asta avu noroc, răspunse chiar el. Nu păru surprins. Regreta însă că nu o putea vedea imediat. Promise însă că va ajunge acasă înainte de ora cinci. Să-l aştepte. Nu. Ea nu vrea să-l întâlnească acasă. El râse uşor şi încheie scurt:
– Ne-am înţeles, vin cât pot de curând…
Dolina părăsi clădirea poştei un pic speriată. Voia să discute cu Răzvan, dar nu în prezenţa Dianei şi, apoi, mai erau atâtea ore până la cinci. Cum să petreacă ziua? Să colinde magazinele? Nu intra în obiceiul ei. Să meargă la cinematograf? Nu avea dispoziţia necesară. În cele din urmă hotărî să meargă le Agenţie şi să cumpere bilet de întoarce la Holzu.
O maşină stopă lângă trotuar, se deschise o portieră şi coborî Răzvan. Uşor adus de spate, cu muşchii feţei căzuţi, arăta îmbătrânit.
– Ce zici de inspiraţia mea de a trece pe aici?
Vocea îi era cea din totdeauna: vie, sigură.
– Urcă! Mergem acasă.
Dolina ştia că întreaga ei fiinţă era vulnerabilă, descoperită ca o rană peste care n-a avut când să pună un pansament. Singura ei grijă era să se ferească de orice atingere. Desigur, existau şi soluţii radicale, dintre care, poate, cea mai bună: să-şi ia inima în dinţi, să se recunoască depăşită, şi să accepte propunerea lui Răzvan, să analizeze suferinţa şi pierderile comune, să se scufunde împreună în adâncul trecutului şi tot împreună, cu Diana între ei, să iasă din nou la suprafaţă. Curios şi de necrezut, ei doi nu au trăit până acum niciodată o emoţie comună. Pentru iubirea, înstrăinarea, despărţirea lor, fiecare dintre ei suferise în felul său. Dar e oare cu putinţă să reîncepi o viaţă după ce s-a dus tinereţea?

Sufrageria era inundată de soare. În oglinda care dubla pereţii vitrinei scânteiau paharele de cristal şi câteva vase mici de argint. Dolina nu se putu reţine să nu privească fiecare lucru în parte. Pe un perete trona o tapiserie pe care nu o ştia. Scaunele erau altfel aranjate în jurul mesei, televizorul mutat sub fereastră, în locul lui un coş mare de nuiele împletite, băiţuite în mai mult nuanţe de bej, iar pe fundul lui o pernă şi peste pernă, încolăcit, dormea un şoricar.
– O cheamă Cleo. Fiică-ta îşi dorea de multă vreme un câine, acum îl are, spuse Răzvan peste umărul ei şi răsuflarea lui o arse.
– Unde e Diana?
Răzvan ridică mirat din sprâncene.
– Unde vrei să fie? În tabără!
Uluită, Dolina deschise ochii mari.
– Cum e în tabără? Mi-au dat telefon că a fugit… şi avocatul tău…
– În primul rând, fata n-a fugit, a plecat cu aprobarea directorului, vaca aia de profesoară n-a reţinut, sau a uitat, avocatul te-a anunţat pentru că eu l-am rugat, să nu intri în panică.

Răzvan, cu nepăsarea omului stăpân pe sine, o invită:
– Ia loc la masă. În câteva clipe pregătesc şi o gustare.
– Nu te deranja. Ţi-am spus că avem de vorbit.
Şi fără să ţină seama de împotrivirea ei, Răzvan aşternu la cele două capete ale mesei câte un dreptunghi din pânză de damasc, scoase din vitrină două pahare, două farfurii din porţelan fin, tacâmuri de argint.
– Văd că te-ai ajuns…
Răzvan, ocupat cu aranjatul mesei, păru să nu fi auzit cuvintele ei. După ce turnă vin în pahare, zise:
– Sper să-ţi fi păstrat gustul pentru băuturi fine. E un vin excelent…
– Nu beau!
– Cum vrei, păcat!
Fără să se grăbească, sorbi o înghiţitură, strânse buzele plimbă vinul dintr-o parte în alta, cu gura închisă, savură înghiţitura, puse paharul pe masă, ieşi, reveni cu un platou cu friptură rece, brânză şi şuncă.
– Mănâncă!
Dolina se supuse. Îl cunoştea prea bine pe Răzvan pentru a se amăgi că va accepta să discute înainte de a fi găsit el de cuviinţă că sosise momentul. Luă o bucăţică de brânză, dar nu se simţi în stare să înghită nici un dumicat.
Răzvan o observa. Privirea lui căpătase expresia unei păsări de pradă.
– Te-am rugat să te întorci acasă. Nu m-ai ascultat. Acum, că suntem într-o plăcută intimitate, îţi spun că o să ai ce regreta… Haide, mănâncă!
Păru surprins de reacţia Dolinei care îl privi câteva clipe înainte de a se apuca să taie, în bucăţi mici, friptura, fără să lase să i se ghicească tulburarea. Continuă să vorbească, întrerupându-se doar pentru a gusta din băutură.
– Şi pentru ca să înţelegi mai bine, o să-ţi amintesc, pe rând, greşelile: ai fugit de-acasă lăsându-mă singur, am suportat greu absenţa ta şi a Dianei… Ştii că ai comis o infracţiune?
– Ştiu, te-ai folosit de greşeala mea…
– Sigur că m-am folosit, dar n-am dat cu paru’, cum se zice… speram să-ţi vină mintea la cap…
– Uite că nu mi-a venit! În schimb, Dolina accentuă cuvintele, îţi cer să renunţi la întâlnirea de mâine de la tribunal!
– Aş face-o cu plăcere, dar vezi, nu pot!
Înghiţi ultimele picături de vin, răstimp în care arunca priviri batjocoritoare.
„Până la urmă şi-a dat arama pe faţă. Nu, el nu este omul pe care l-am iubit. De vreme ce a lăsat să-i scape masca, n-am de ce să-l mai cruţ…” (…)

fragment din romanul Cercul de oglindă, Corina Victoria Sein, 1990

Cercul de oglindă / Diana

vibratie3

(…)

Diana, posacă, trânti cu furie cărţile, caietele pe masa pe care zăceau învălmăşite o mulţime de obiecte.
– Tâmpită treabă! bombăni ea.
– Ai necazuri?
La întrebarea Dolinei, pufni înfundat şi înverşunat.
– Au adus la magazin biciclete. Eu nu-mi pot permite…
– De ce? Ţi-am refuzat vreodată ceva?
Diana se întoarse iritată.
– Nu! face parte din tactica ta, dar te-am văzut mereu numărând, împărţind banii… m-am săturat!
Izbi cu pumnul în masă şi se trânti pe un scaun.
– Ştii… într-o familie…
– Să nu-mi spui că noi două alcătuim o familie! Eram o familie când stăteam cu tata… Noi două suntem nişte biluţe amărâte într-un săculeţ… dacă din întâmplare cuiva îi trece prin cap să răstoarne săculeţul, eu, cel puţin, m-aş rostogoli cu totul în altă direcţie…
Îşi încleştă fălcile, gâtul i se înţepeni de parcă ar fi fost sudat de şira spinării.
– Măcar dacă ai avea curajul să recunoşti că te-ai cam fraierit lăsându-l pe tata…
Îşi azvârli capul pe spate. Cârlionţii negri, rebeli, săriră ca speriaţi lăsând liberă fruntea înaltă, boltită.
Rămase la pândă. Apoi, botoasă zise cu o voce schimbată:
– Am uitat că în casa asta nu ai voie să te descarci… dar nu m-am mai putut stăpâni, îmi sunt răscolite toate umorile!
– Trebuie să recunosc că e cam mult, fu de acord Dolina îngăduitoare, în ultima vreme am fost ocupată, n-am prea stat de vorbă…
– Atâta pagubă! Noi două nu suntem făcute să ne înţelegem, aşa zice şi tata… Mereu vrei să stai de vorbă, mereu ai de rezolvat sau de îndreptat câte ceva şi sfârşeşti prin a declara că ba unul, ba altul nu te lasă să fii tu însăţi, că mereu eşti obligată să faci altfel decât ţi-e firea…
– Eşti un copil…
– Vezi? faci greşeală după greşeală. Sau nu-ţi convine să accepţi că am crescut, că sunt precoce şi…
De data asta îşi feri privirea ascunzându-şi un zâmbet superior.
– Foarte interesant, fetiţa mea, mai ai multe gânduri din astea?
– Destule, tata m-a învăţat cum să înţeleg ce se întâmplă în viaţă, cum să mă folosesc de ea, mai zice că…
Se lăsă pe spate, adunându-şi picioarele sub scaun. După o clipă, lăsă picioarele să-i cadă şi se aplecă peste masa de scris.
– Pun pariu că te grăbeşti. Tu eşti mereu punctuală, parcă ai fi înghiţit o pendulă…
– Diana, cred că o să-ţi trag o bătaie!
Degetele Dianei se încleştară pe un creion. După o clipă tremurau vizibil. Chipul, deşi împietrit, înflorise într-o expresie de bucurie răutăcioasă.
– …Fiecare cu metodele lui!
Ochii îi sclipiră tainic a satisfacţie. Aruncă departe creionul şi răsturnă geanta cu cărţi pe masă. Dintre filele unei reviste căzu o hârtie împăturită. O luă, o desfăcu şi o întinse pe colţul mesei. Nu rosti nici un cuvânt, dar gura ei întredeschisă părea să exprime o invitaţie ce nu putea să treacă neobservată. Dolina vru să plece, dar văzu cum Diana ţintuise hârtia cu degetele arătătoare de lemnul mesei pentru a o face cât mai vizibilă. Se apropie. O coală de hârtie obişnuită. Într-un colţ numele: Stoian Diana. În mijlocul paginii un portret, portretul lui Răzvan. De undeva din spate, surâdea dintr-un medalion Diana. Pe restul paginii alte portrete. Toate îl înfăţişau pe Răzvan. Jos, ca o notă de subsol, atrăgeau atenţia câteva rânduri scrise cu litere mici: întrebare: Ce aţi dori să se schimbe în familie? răspuns: Mama să plece într-o lungă, lungă delegaţie. Să revină în viaţa mea şi a lui tata, când va fi învăţat să fie fericită.
Urmă un răgaz de tăcere. Braţul Dianei, cu mâna delicată, nervoasă, căzu peste foaia de hârtie. Dolina se făcu că nu observă gestul şi nici petele roşii care colorau obrajii fetei şi rosti:
– Da, original şi…
Diana ridică brusc mâna, pufnind în felul ei obişnuit:
– Ce mai reacţii ai… Alta în locul tău ar fi băgat un text să dărâme casa! Fă şi tu ceva: plesneşte-mă, ţipă, acuză-mă…
Dolina nu-şi mai putu stăpâni un tremur nervos. Nu-i chip să se elibereze de un gând: Diana este exact aşa cum a vrut să o formeze Răzvan; aşa cum este el, în toiul unei neînţelegeri, are un calm desăvârşit, darul replicii, plăcerea de a răni pe cel cu care se află în dispută, privirea ca de gheaţă. Auzi glasul fetei prin negura altor gânduri.
– … nu-mi place deloc felul în care trăim, mă plictisesc de moarte de când suntem independente…
Dolina simţi că furia stă gata să ţâşnească la suprafaţă. Se îndreptă spre uşă. Se strădui să calce cât mai uşor. Primul pas făcu să trosnească parchetul. Rămase să asculte. Diana îşi lăsase capul pe spate şi privea tavanul.
– Fă-ţi lecţiile!
– Dacă o să am chef, dacă o să am timp, dacă o să am ce n-am…
Suflarea cuvintelor era rece.

fragment din romanul Cercul de oglindă, Corina Victoria Sein, 1990

Cercul de oglindă / Răzvan şi Sorina

sorina1

(…)

Sorina surâse trist.
– Degeaba râzi, am dreptate! Povara, greul, ambiţiile, le-am dus eu, pentru că doar eu am înţeles că în viaţă e important să-i ajungi din urmă pe alţii, întotdeauna ai pe cineva în faţă, s-o iei înaintea tuturora cu trei zile, cum se zice, o a patra zi nu există… eu ştiu cât am tras, n-am avut nici sprijin şi nici nu m-am încrezut în nimeni, n-am iertat pe nimeni… asta vreau să înţeleagă Diana, că pentru a reuşi în viaţă ai nevoie de ambiţie, duritate şi nu de sensibilitate şi bunătate, modestie şi înţelegere… Şi totuşi, Dolina a avut puterea şi curajul să mă părăsească, să pornească procesul de divorţ… n-aş fi crezut niciodată aşa ceva… de iubit mă iubeşte, atunci de ce?
Sorina îl iscodea printre genele coborâte, îl văzu măsurând-o într-un anumit fel, parcă ar fi aşteptat ca ea să-i înlăture îndoiala. În oricare altă zi, ea ar fi găsit un cuvânt de îmbărbătare, un cuvânt cald, fiind întotdeauna în voia fascinaţiei ce-i stârnise de la bun început pasiunea. De data asta însă nu are destulă energie, mai puternică decât atracţia de până acum, părea să fie o pornire interioară ce o îndemna să-l lase să vorbească şi mai era şi un soi de curiozitate: suferea cu adevărat Răzvan pentru că Dolina îl părăsea? Şi dacă îl durea, înseamnă că el o mai iubeşte încă iar povestea cu: nu vreau să am probleme cu dosarul era un fel de stratagemă de proastă calitate, un mod urât prin care încerca să o păcălească.
Ochii lui, acum lipsiţi de strălucire, se adânciseră parcă mai adânc în orbite, dar pe faţă i se citea obişnuita siguranţă de sine. Vorbi brusc, ca şi cum ar fi răspuns unui gând al său nerostit:
– … ce s-a întâmplat astăzi, după proces, nu-mi place deloc…nici nu-mi vine să cred… s-a întâlnit cu un individ cu care a intrat într-un restaurant, apoi s-au plimbat prin ninsoare… Ştii că lucrul ăsta stupid m-a afectat?… La naiba! Mie nu trebuie să mi se întâmple ce li se poate întâmpla altor bărbaţi…
Ultimele cuvinte o făcură pe Sorina să zâmbească.
– Dolina este o femeie foarte atrăgătoare…
– Este, pentru că am avut eu grijă să fie…tâmpita, s-a săturat de bine… m-a înşelat cu aerul ei supus, m-a ademenit cu iubirea ei absolută… s-a dovedit crudă şi nerecunoscătoare, după tot ce am făcut pentru ea… am încercat s-o educ… de vină e numai natura ei, dintr-o mamă hipersensibilă şi un tată care parcă se născuse gata bătrân… a ieşit ea, o fiinţă ascunsă, care lasă impresia că nu vede şi n-o interesează ce este mai departe de nasul ei, dar care, în fond, este ca apele prea limpezi, fierb în adânc şi te înghit când nu te aştepţi…
Răzvan îşi îndreptă pentru o clipă privirea spre uşa închisă. „Gândul că Dolina m-ar putea înşela, e o prostie, medită el, e timpul să-mi revin, n-am voie să mă împrăştii în frământări neghioabe, remediul? O am pe Sorina. Lângă ea uit, mă regenerez…”
– Se vor găsi unii care să-i găsească scuze, în cazul în care gelozia ta ar avea vreun temei…
Răzvan îşi azvârli capul înainte. Muşchii feţei se zbăteau sub piele. Mâinile i se încleştară pe braţele fotoliului atât de puternic încât palmele deveniseră albe. Efortul cu care-şi descleştă maxilarele era vizibil, vocea de tunet.
– Ce dracu’ te-a apucat? Eşti cu mine sau cu ea?
Sorina strivi ţigara, arsă pe jumătate, în scrumieră. Tăcu o vreme, apoi răspunse calm:
– Nu sunt nici de partea ei, nici de partea ta. În universul ăsta nemărginit şi totuşi atât de neîncăpător, îmi caut şi eu un loc al meu…
Trăsăturile lui Răzvan se relaxară. Ochii-i aruncau fulgere de ironie.
– Şi l-ai găsit, cu destulă uşurinţă, în patul meu!
Sorina adună lucrurile răsturnate din poşetă. Le vârî la loc. Se simţi tentată să dea replică la grosolănia lui.
– Până una alta, n-am împărţit decât patul din casa mea şi din când în când, ca acum, paturile puse la dispoziţie de vreun hotel! Pune, dacă vrei un asterisc după substantivul hotel indicând la subsol, în ordine cronologică dacă eşti în stare, locurile prin care am trecut…
Zâmbi sec.
– Am făcut o mişcare greşită… când? unde? Nu, nu puteam să greşesc, n-am lăsat niciodată nimic la voia întâmplării, nu mi-am permis… poate doar pentru tine am o slăbiciune…
Sorina izbucni în râs:
– Tu n-ai slăbiciuni, n-ai avut nici în seara aceea, când s-a inaugurat staţiunea Ursa…
Se opri, apoi, lăsându-se pe un scaun, continuă cu o voce moale din care parcă cineva alungase toată muzicalitatea:
–… nici măcar nu pot să spun că tu ai avut iniţiativa, eu zic că am avut noroc…
Deşi privirea lui Răzvan rămăsese distantă, trăda un fel de nerăbdare stăpânită ca şi cum ar fi încercat să nege o dorinţă inexistentă. Intrigat de un zgomot de hârtie mototolită, se mişcă în fotoliu. Sorina tocmai punea pe masă ambalajul pachetului de ţigări din care scosese ultima ţigară. Viziunea fugară a degetelor care se deschid lăsând ghemul de hârtie să cadă, a chipului uşor împietrit, i se păru un instantaneu acoperit imediat de o masă pe care se odihneau mâinile împreunate ale Dolinei. Furios pe sine că nu-şi putea desprinde gândurile, nu reuşea să se simtă ca altă dată relaxat şi bine în prezenţa Sorinei, se ridică din fotoliu şi se apropie de ea. Vru s-o sărute. Femeia nu răspunse gestului.
Se întoarse la fereastră şi privirea lui căută să pătrundă prin perdelele înflorate, prin stratul subţire de gheaţă. Că nu era posibil să vadă ce se petrece afară, nu-i păsa. Dorea să scape de privirea Sorinei. Umerii îi căzuseră şi păreau scuturaţi de frig. Sorina înduioşată, se apropie cu pas uşor şi îşi lipi obrazul de pieptul lui. Un timp tăcură amândoi. Apoi, Sorina îşi frecă obrazul de stofa hainei ca şi cum ar fi vrut să se obişnuiască într-un culcuş aspru. Pe sub fereastră păru a se desluşi un zgomot de paşi sau poate era doar vântul care spulbera zăpada.
Brusc, Răzvan rupse mângâierea şi-i ridică bărbia cu un deget:
– Va să zică aşa! Unii îşi fac mii de reproşuri, se tem să nu fi greşit, îşi storc creierii cum să o scoată la capăt mai bine, iar altora puţin le pasă, le e gândul doar la plăceri şi la desfătări neruşinate… Mă iubeşti, zici tu, dar crezi că acest lucru îţi dă dreptul să mă expui clevetirilor, bârfelor?
Aşa cum stătea cu obrazul ridicat, susţinut de degetul lui, Sorina strălucea. Îndoiala, neliniştea, dacă le avusese, dispăruseră cu totul sub o lumină nouă. Lumina ce izvorăşte din fiinţa femeii care iubeşte, o depărtă puţin. Atât cât să aibă o oarecare libertate în mişcări. În cameră se făcuse deodată cald. Răzvan îşi scoase haina şi o aruncă în fotoliu în formă de scoică. O prinse de mână şi o trase după el.

Camera era inundată de lumina discret învăluitoare a unei veioze. Pe tavan vibrau ondulându-se numeroase linii aurii-violete. Răzvan stătea culcat, buimăcit din pricina celor câteva clipe furate somnului. Era sleit de puteri şi în gură îi persista un gust amar. O senzaţie bizară pe care, oricum, era obligat să o lămurească. Găsi repede o justificare. Ea, Sorina. Ea nu fusese cea de altădată. Tăcuse în timp ce el o dezbrăca, tăcuse mereu în timp ce el o mângâia frenetic. Nu reuşise să-i smulgă nici un suspin de recunoştinţă. Nici măcar acum, când, nu se poate să nu fi simţit că el are nevoie de un cuvânt, de un gest tandru. Tăcea. probabil cu spatele lipit de perete, aşa cum îi plăcea să rămână, uneori ceasuri întregi. N-avea decât să stea, dar lui i se făcuse foame şi nu avea nici un chef să se ridice şi să ceară la telefon cina în cameră. Era treaba ei. Doar ea a ţinut să se întâlnească în seara asta, aici. Să întindă braţul şi s-o cuprindă sau să-şi exprime, pur şi simplu, dorinţa? Şi într-un caz şi în celalalt se cerea un oarecare consum de energie. O femeie adevărată nu se poate să nu ghicească dorinţa lui. Aşteptă un timp. În liniştea perfectă ar fi trebuit să-i audă respiraţia. Poate că a adormit şi ea. Să fie atât de târziu? Intră în panică. Se ridică brusc. Locul unde ar fi trebuit să se afle Sorina era gol. Poate că profitase de faptul că el aţipise şi se strecurase în baie. Dar de ce nu se aud zgomotele apei? Se lăsă să alunece din pat. Semiobscuritatea din cameră, căldura excesiv de uscată îi înăbuşeau gândurile privitoare la ceva ireparabil, ceva despre supunerea femeii şi despre datoria bărbatului de a o domina pe plan fizic şi intelectual. Primul obiect pe care îi căzu privirea era rochia pe care chiar el o aruncase pe spătarul unui scaun. Fără trupul Sorinei, rochia avea în mod ciudat semnificaţia absenţei.
După ce se convinse că era singur în cameră, se îmbrăcă la repezeală. Lăsă uşa descuiată şi se opri în faţa uşii cu numărul 107. Să o cheme la masă sau să o pedepsească? În cele din urmă, bătu autoritar în lemnul alb. Nici un răspuns. Apăsă clanţa. Încuiată.
„Doamna şi-a găsit momentul cel mai potrivit pentru a face mofturi…”
Recepţionerul, cum îl văzu apărând, se ridică sprijinindu-se de ghişeu. Nu uitase felul brutal cu care Răzvan îi răsplătise amabilitatea. Poate că de aceea abordase un surâs ironic-dispreţuitor când fu întrebat:
– Tovarăşa Sorina e în bar sau în restaurant?
– Nu se mai află în hotel. A plecat cu schiurile… N-are rost să fiţi îngrijorat. Schiază adeseori noaptea…
Lui Răzvan i se păru că tânărul devenise nepermis de familiar.
– Nu mă priveşte programul tovarăşei… De unde până unde ideea că aş putea să fiu îngrijorat?…
„Ce zicea ăsta? Că a mai schiat şi altădată noaptea? Când? În nici un caz atunci când a fost cu mine… Te pomeneşti că…”
– Eşti sigur că tovarăşa cunoaşte bine pârtia? Că, în sfârşit, în mod obişnuit schiază noaptea?
– Nu în mod obişnuit. Numai atunci când vine să petreacă sfârşitul de săptămână la noi… singură…
Intră în restaurant. Şeful de sală îl întâmpină amabil, îi ură bun venit şi îl conduse la o masă de două persoane. Abia se aşezase pe scaun, că un ospătar îi şi servi cina, apoi luă cel de-al doilea tacâm şi dispăru discret. (…)

fragment din romanul Cercul de oglindă, Corina Victoria Sein, 1990

 Cercul de oglindă / Răzvan

razvan5

Cerul, acoperit de un strat alb, uniform, prin care lumina stelelor nu putea străbate, nu se mai vedea. Bezna se lăsase scurt, brutal. Pământul acoperit cu zăpadă era ca o palpitare neîntreruptă, o lume în aşteptare. printre zgomotele nopţii, lătratul câinilor, cântecul unui cocoş, ţipete ascuţite, tragice, neidentificate, natura părea ironică, trufaşă, neîndurătoare.
Obligat să urmărească numeroasele suişuri şi coborâşuri, atent la hârtoapele mai puţin vizibile sub stratul de zăpadă. Răzvan aproape că uitase cât de grea, încărcată fusese ziua abia încheiată; dimineaţa la tribunal, drumul lung până la Holzu, drăgălăşeniile Dianei, reproşurile mute ale Anei. Şi nu era încă sfârşitul. La mijlocul distanţei dintre Holzu şi casă, la hotelul Căprioara, îl aştepta Sorina. Amintindu-şi, se supără, înjură.
– Sunt un idiot! Cum de am acceptat? Îmbătrânesc? Iau mofturile unei femei drept dorinţă, drept lege…
Pe neaşteptate, din rigola adâncă dinspre pădure, nu mai departe de puterea de bătaie a farurilor, o umbră imensă, deformată, acoperi partea carosabilă. Calculă rapid distanţa. Da. Cu puţin noroc, ar putea evita ciocnirea. Reuşi să oprească maşina exact la marginea umbrei. Respiră uşurat. Îşi văzu mâinile nefiresc de albe încleştate pe volan. Nu-i plăceau stările de slăbiciune, de panică. Pentru oamenii cuprinşi de astfel de stări, avea un profund dispreţ. Deschise portiera hotărât să-l scuture zdravăn pe imprudentul care se aventurase să traverseze.
Aerul rece îl izbi în plin. Îşi strânse haina pe lângă trup şi înaintă. La numai câţiva metri, orbită de lumina crudă a farurilor, dezorientată o căprioară tremura pe picioarele-i suple. Spinarea arcuită, de un maroniu închis, împrumutase ceva din lucirea zăpezii. Gâtul lung de-o eleganţă nefirească susţinea capul delicat, iar ochii enormi, umezi se pierdeau în lumina artificială. Deşii păreau orbi, Răzvan avu impresia că el se oglindea în ei tot atât de clar cum, demult, în copilărie, îşi văzuse răsfrânt chipul în ochiul de apă al unei fântâni. Şi nu-i plăcu. Se întoarse în maşină. Îşi simţi trupul furnicat. Era ca o plăcere aşteptată. Toate simţurile lui erau treze. Se cereau domolite dacă nu mai puteau fi controlate. În gură i se insinuase un gust fin de sânge. „Încă o rostogolire a roţilor şi …”. Vru să închidă ochii. Dar, când să-şi unească genele, căprioara îşi îndoi picioarele din faţă lăsându-se într-o îngenunchere supusă. Răsuci periculos de mult volanul ducând maşina spre malul înalt al şanţului. Urmară o serie de mişcări scurte, precise. Curând maşina rula cuminte pe mijlocul drumului. Răzvan înăbuşi în coşul pieptului un hohot de râs.
După un sfert de oră, intră în aleea de acces spre peronul hotelului. Umbrele copacilor erau negre. Chiar lângă scara principală Răzvan observă maşina albă a Sorinei. Opri motorul. Rămase un timp nehotărât. Apoi întoarse cheia în contact şi coborî. Parcul ce împrejmuia hotelul părea încremenit într-o imobilitate de piatră. Clădirea însă era învăluită într-o lumină îmbietoare ce se revărsa prin ferestrele tăiate oval în zid, în cascade, în valuri de tăcere.
Ajunse la recepţie. Se sprijini de placa de marmoră neagră a ghişeului din spatele căruia un tânăr se ridică în picioare şi-i zâmbi profesional.
– Bine aţi venit! Ştiam eu că veţi ajunge înainte de miezul nopţii. I-am spus duduii So…
Răzvan se încruntă şi ceru scurt:
– 103!
Tânărul îngână o scuză. Fără să se întoarcă, luă cheia de pe panou şi, cum mâna îi tremura vizibil, o lasă să alunece uşor pe marmura rece a pupitrului.
Răzvan îl mai privi o clipă fix. Apoi, cu o mişcare leneşă, luă plăcuţa metalică şi plecă.
La etaj era cald. Mocheta groasă îi înăbuşea paşii. Înainte de a vârî cheia în broască, Răzvan se gândi să bată la uşa camerei cu numărul 107, să o anunţe pe Sorina că sosise, să o liniştească în cazul în care ea ar fi fost îngrijorată, aşa cum pretindea recepţionerul.
– Nu! să aştepte, să înveţe să-şi stăpânească emoţiile.
În holul îngust era întuneric. Conform obiceiului, intră mai întâi în baie. Încercă robinetele, cercetă prosoapele să se convingă că sunt destul de curate. Totul funcţiona perfect. Mulţumit, intră în cameră. Rămase în prag.
În faţa ferestrei mari, prin care pătrundea lumina albă a nopţii de iarnă, într-un fotoliu în formă de scoică, stătea Sorina. Deşi îl privea, părea să nu-i fi remarcat prezenţa. Faptul îl nemulţumi pe Răzvan şi deschise gura să-i arunce un reproş pe măsura indiferenţei cu care ea îl întâmpinase. Cuvintele îi rămaseră în gât. Se văzuse oglindit în privirea ei aşa cum se închipuise în ochii goi ai căprioarei. De data asta însă, parcă stătea aplecat nu peste ghizdurile unei fântâni, ci ghemuit pe marginea unei bălţi a cărei apă tremura şi era tulbure.
– Cum ai intrat?
Fata schiţă un surâs. Se ridică şi veni spre el. Nimic în atitudinea ei nu arăta vreo dorinţă şi totuşi, îşi ridică braţele subţiri ca nişte lujere şi le încolăci de gâtul bărbatului.
– Am cumpărat-o pe cameristă…
– N-ar fi trebuit să ne întâlnim. E riscant.
Sorina se apropie de masa pe care zăcea poşeta. O deschise. Scotoci un timp fără să găsească obiectul căutat. Răsturnă tot conţinutul pe masă. Din mulţimea lucrurilor, alese pachetul de ţigări şi bricheta. Scoase o ţigară şi începu să o frământe între degete, aşa cum fac fumătorii pasionaţi, pentru a muia tutunul. Degetele care executau o mişcare rotundă, păreau antrenate într-o mângâiere. Pe Răzvan, îl enerva acest ritual.
– Te-am sfătuit să cumperi ţigări de calitate…Termină odată cu obiceiul ăsta!
Nici un muşchi nu tresări pe chipul Sorinei. Aruncă ţigara în scrumieră şi vorbi:
– Toate sunt la fel de proaste… Tăcu. După un timp continuă: Nu e ciudat că întâlnirea asta de la care aşteptam atâtea, îmi umple sufletul doar cu un sentiment de deşertăciune?
Răzvan râse scurt. În lumina albă îi străluceau ochii, părul, dinţii. Străluceau cu o vizibilă ironie.
– Ce vrei să spui?
Întrebarea pusă, tonul tăios, o biciuiră pe Sorina.
Într-adevăr. Ce-a vrut să spună?
I se urcase un nod în gât. Îl înghiţi pe neobservate, apoi vorbi:
– Că am aşteptat o viaţă pentru ca Dolina să se plictisească şi să divorţeze… Ceea ce a fost astăzi e mai mult decât un început… Şi tot ceea ce începe se şi sfârşeşte, nu? Cu toate astea nu mai ştiu, nu mai pot să mă bucur…
Tăcu. O năpădise ciuda. Îi era necaz pe ea, pe el, pe toată lumea. Îşi simţi capul plin de idei, de întâmplări învălmăşite, cu neputinţă de ordonat. Făcu un efort şi reluă:
– O femeie mai puţin îndrăgostită şi un pic mai deşteaptă ar fi luat aceşti ani, căci au trecut nişte ani de când trăim împreună, termenul e vulgar? n-am altul! ca pe un simplu joc…
Răzvan se ridică din fotoliu, veni lângă ea, îi prinse umărul drept, apăsându-l cu putere până ce Sorina gemu uşor de durere.
– Viaţa în sine e un joc…
Pe chipul palid al Sorinei rătăci un zâmbet ciudat.
– …la urma urmei tu eşti cel care te plângeai că viaţa ta conjugală era un infern…
Palma cu care Răzvan îi apăsa umărul făcu să treacă prin stofa rochiei o căldură uşoară, plăcută, moleşitoare. Strânsoarea devenise un gest mângâietor. Bărbatul o sărută în treacăt şi zise:
– Iartă-mă, m-a apucat un fel de criză… ştii ce însemni pentru mine?…
– Ştiu! replică simplu Sorina în vreme ce colţul ochilor ucise un început de surâs. Îşi încolăci din nou braţele de gâtul lui.
Răzvan privi stânjenit într-o parte. În încăpere se înstăpânise o tăcere atât de deplină, încât prin geam se auzea cum trosneau straturile subţiri de gheaţă.
„În tăcerea asta trebuie să se întâmple ceva; într-o tăcere ca asta tot ce putem face este să ne pândim reciproc?”
De undeva de la parter, se auzea un firicel de melodie. Cântecul povestea ceva despre o tânără care se îndrăgostise, dar povestea ei nu era una oarecare, soarta îi adusese în cale omul nepotrivit şi astfel, ea cutreiera un paradis în care îi fu dat să cunoască doar nefericirea. Sorina lupta din răsputeri să nu se lase dusă de vraja cântecului.
O ajută Răzvan care, aducându-şi aminte că era nemulţumit, pricini avea destule, o chema aspru:
– Ascultă, Sorina… la dracu’, Încă odată îţi reproşez că ai venit până aici. Nu trebuia să ne întâlnim, nu acum, nu aici.
Sorina îşi desfăcu braţele de la gâtul bărbatului, lăsându-le să alunece încet, cu palmele deschise, de-a lungul pieptului puternic, de a cărui căldură copleşitoare se temea necontenit pentru că odată învăluită în ea, nu se mai putea împotrivi cu nimic. Se depărtă brusc şi se sprijini cu spatele de perete. Îşi controlă vocea şi reluă
– … da, nu mai e nimic de făcut. Suntem aici şi avem o masă rezervată, iar eu mor de foame…
– O contramandăm şi cer cina în cameră. Detest publicitatea!
Sorina privea în gol. Parcă obosise, parcă îmbătrânise. Ridică mâna stângă şi cu vârful degetelor îşi apăsă locul dintre sprâncene. Pentru Răzvan gestul era nesuferit de familiar. Aşa făcea Dolina ori de câte ori era nevoită să se concentreze sau să alunge vreo stare de nelinişte. Ura acest gest. Nu se mai putu stăpâni şi strigă:
– Nu înţeleg de ce voi, femeile, folosiţi, vă însuşiţi aceleaşi ticuri… de ce?
Sorina surprinsă, încremeni. Crezuse că îl cunoştea destul de bine pe Răzvan. Se obişnuise cu ideea că el nu putea să fie altfel decât un om imprevizibil, cu reacţii din cele mai neaşteptate. Învăţase să-i suporte multe capricii şi ciudăţenii, de data asta însă strigătul lui o izbise cu forţa unui fulger.
– Se prea poate să n-avem imaginaţie, învăţăm una de la alta…
Se desprinse de perete şi se duse la masă. Luă o ţigară pe care o aprinse. Cu un aer uşor preocupat, trase câteva fumuri în piept. Se aşeză pe braţul fotoliului. Răzvan îşi coborî pleoapele. Buzele îi tremurau vizibil. Sorina îl văzuse de zeci de sute de ori în situaţii asemănătoare. Atunci îşi amintea că e femeie, că iubeşte, că e de datoria ei să alunge gândurile negre, stările de tensiune ale iubitului ei. Acum însă simţea cum în străfundurile fiinţei sale se zvârcolea ceva, ca şi cum ar fi acoperit-o apele şi pentru a se apăra, o parte din ea, începu să clocotească. Zise:
– Eşti nemulţumit, furios şi nu te prea înţeleg… dacă Dolina ar fi încercat să te ţină lângă ea cu orice preţ, dacă…
– Asta mă înfurie; că ea nu vrea nimic, numai libertatea… dar ce să facă una ca ea cu libertatea? Doar să-şi plătească prin muncă exact pâinea! Cinstit vorbind, nu-mi pasă ce se va alege de ea, eu o vreau cu mine pentru că nu-mi convine să am probleme de dosar pentru Diana…
– Exagerezi şi-ţi place să-ţi creezi probleme…
– Ce ştii tu? … N-am nevoie de un scandal, dar mai ales vreau ca fiica mea să pornească în viaţă de-acolo de unde mă aflu eu, adică din vârf. Înţelegi? Să pornească, nu să rămână… pentru asta sunt nevoit să ţin cu dinţii de poziţia pe care o am… Ceea ce pare că e suficient pentru mine, nu mai este, nu vreau să fie, şi pentru fiică-mea… Ea va face studii serioase, o voi ajuta blindându-i, chiar împotriva tuturora, psihicul, am să-i cultiv ambiţia, o să aibă vigoare fizică, echilibru… le are, de fapt, am avut eu grijă… sunt dator să-i asigur o cale solidă de ascensiune… Dacă, în ceea ce mă priveşte, am întocmit planuri de viitor pe bucăţele, planul pentru ea este un întreg… (…)

fragment  din romanul Cercul de oglindă, Corina Victoria Sein, 199

Cercul de oglindă / Dolina / 2

wllpaper_iarna_1280x1024

(…) Dolina deschise ochii, Diana, abia ghicită sub halatul prea larg de baie, cu capul înfăşurat într-un prosop, ridică din umeri.
– Văd că nu am voie să fac nimic în casa asta… şi manevră butonul radioului lăsându-l să cânte în surdină.
– Diana! o chemă ea încet.
– A! făcu fata mirată, te-ai şi întors? Tonul era rece.
– Da, m-am întors…
– De ce n-ai venit cu tata, cu maşina? îţi place cu adevărat să te înghesui în trenul de seară?
Fotoliul în care tocmai se aşezase Ana scârţâi neliniştit.
– Diana, fă bine şi…
– Las-o să-şi facă numărul… e mai bine pentru toţi, interveni Dolina cu voce stinsă.
– Da, tata zice să nu vă las să-mi băgaţi pumnul în gură, am paiş’pe ani şi sunt fata lui…
Cuvintele se scufundau în întuneric, o beznă de nepătruns astupa ochii, urechile, gura Dolinei. Îşi simţi inima prinsă într-o încleştare, bătând gata să-i spargă pieptul.
– Noi am cinat. Tu vrei să mănânci ceva? întrebă Ana.
Dolina nu răspunse. Rămase privind în gol.
– Ah, mama! zău, ai un fel de a te întuneca de mă ia cu fiori…
Diana nu voia să accepte scufundarea în întuneric. Nu accepta nici tăcerea. Întoarse din nou butonul radioului. Se transmitea un concert. Schimbă postul, lungimea de undă până ce încăperea fu inundată de zgomote puternice şi ritmice. Ascultă atentă câteva clipe. Se plictisi repede.
– Nimic de ascultat la posturile astea…
– Eşti prea răsfăţată, de fapt, zise Ana, nu cred că ştii ce vrei, faci pe grozava…
– Iar n-ai loc de mine? Nu ţi-a spus tata să mă laşi să mă dezvolt natural? Să am opinii şi dorinţe?
Dolina întoarse capul.
De cealaltă parte a ferestrelor, afară, viscolea. Noaptea era albă.
– Mama, ştii că sâmbătă începe vacanţa?
– Ştiu…
– Da… pe tine greu te surprinde cineva. Tata ne-a propus o săptămână pe Semenic… o să schiem, o să…
– De unde schiuri?
– Închide ochii! îi strigă Diana.
Se supuse maşinal. La urma urmei, de ce e tot timpul gata indispusă? În fond ce s-a întâmplat? Nimic deosebit. Răzvan a venit s-o vadă pe fiică-sa. E dreptul lui, sau mai ales dorinţa lui de a o vedea ori de câte ori vrea şi ea nu s-a opus.
– Uite că au apărut schiurile… şi echipament pentru mine… e mişto, nu? şi aici, în sacoşa asta mare, ce-o mai fi? ahaa, încă un echipament, ăsta e pentru tine!
Diana, dibace, aruncă un pachet voluminos în poala mamei sale.
– Mama, o să-ţi placă, nişte lucruşoare a-ntâia, or fi costat o groază de bani, da’ tata nu e zgârcit… Ah, ce frumoasă e vacanţa, ce bine că am un tată ca tata şi o mamă încă tânără şi frumoasă… Hai zâmbeşte! Te rooog! Nu vrei sau nu poţi? Tata zice că nu vrei să poţi… Eu am hotărât ca, atunci când o să mă mărit, n-o să las să treacă nici măcar o clipă fără să râd… Aşa o să fie toată suflarea din jurul meu fericită. Tu ce crezi, acreala asta a ta o fi contagioasă? Eu zic că nu, că tata a rezistat atâţia ani lângă tine şi a rămas un om vesel. Nu desfaci pachetul?
– Lasă-mă, Diana, nu sunt în stare de nimic… şi nici n-o să merg cu voi…
– Aşa zicea şi tata! Dacă nu vrei, nu vrei…
– Ascultă, ţi-am vorbit pe larg despre situaţia…
– Ce-mi pasă mie de situaţia ta? ţipă Diana, sunt de acord şi cu tine şi cu tata. Nu vreau, de fapt nici nu-mi pasă, să ştiu care dintre voi e vinovat… Trăiţi-vă viaţa aşa cum doriţi…Vezi? mă obligi să nu-mi ţin cuvântul dat tatei… i-am promis că n-am să rostesc nicio vorbă… ei, bine, mamă, te-a urmărit după ce v-aţi despărţit în faţa tribunalului… Suferea, i-am spus şi lui: trăiţi-vă viaţa fiecare în felul vostru, aşa cum vă place…
Dolina simţi că se clătina cu scaun cu tot, ca şi cum cineva ar fi înclinat parchetul şi el se mişca într-o serie de bucle succesive. Nu, nu era asta. Tremura, pur şi simplu, ea tremura.
Diana după ce se învârti o vreme prin casă, veni şi se rezemă de umărul ei, încercând să se arate supusă şi dependentă. Dolina îi mângâie părul.
– Mama, ştii, eu sunt o fire veselă iar tu te laşi prea uşor cuprinsă de tristeţe… ca să nu mai vorbesc de tăcerile insuportabile… şi-apoi, eu sunt nefericită, bănuieşti tu cât sufăr că tata nu mai stă cu noi? Zilele, în care e cu mine, sunt aşa de scurte… mi se întâmplă să mă întreb: cine o să mă câştige? tata sau mama? care dintre ei e mai puternic? tata sau mama?…
Dolina îi căută privirea.
– Diana, trebuie să ştii că tatăl tău a avut mereu avantaj asupra mea. E foarte puternic şi mai are şi marele merit de a ieşi mereu învingător, precum şi iscusinţa să-şi lase adversarul la pământ… are mult sânge rece, nu se înduioşează, egoismul lui e parcă senin şi sănătos…îi place să spună că l-a copleşit viaţa cu tot ce şi-a dorit…
Fata zvâcni de lângă ea.
– El zice că n-a reuşit totul, aşa cum ar fi vrut, aşa cum ar fi normal, aşa cum ar merita, şi asta, din cauza ta, eşti prea zbuciumată, prea nervoasă, prea dificilă…
Dolina îşi masă locul dintre sprâncene cu un deget.
– Se poate… spuse lăsând mâna să-i cadă peste speteaza scaunului. Căsătoria, poţi înţelege şi tu, eşti destul de mare, este, ar trebui să fie, o mare prietenie. Eu şi tatăl tău n-am reuşit să fim prieteni, atâta tot… Nu e vina noastră, sau e vina amândurora.
– Ba există un singur vinovat, strigă fata cu vocea iritată, cu ochii brusc întunecaţi, tata zice că tu nu poţi decât să pluteşti prin lumea asta, nu eşti în stare să te cufunzi în viaţă din creştet până în picioare… El nu-ţi cere altceva decât să trăieşti… Fă cum vrei, dar nu mă împiedica să-l admir, să-l aprob, să vreau să învăţ de la el cum să mă descurc…
Dolina strânse pleoapele până simţi durere. Când vorbi, vocea ei era dură, hotărâtă:
– Adoră-l, aprobă-l, dar eu simt că nu ne iubeşte, dragostea lui nu e dragoste, e mai mult voinţă copleşitoare, ambiţia de a nu pierde nimic, niciodată!
Diana o fulgeră cu o privire tăioasă, crudă, fugi din cameră. Dolia făcu un gest, vrând să se ridice. Ana o opri.
– Las-o! Iar tu ia aminte la vorbele mele: o faptă rea o răscumperi cu o faptă bună, o vorbă rea nu poate fi răscumpărată cu nimic, un gând rău te scoate din rândul oamenilor de omenie… o femeie mândră, cinstită, luptă cu necazurile ei şi dacă este drept ceea ce face, iese curată… Nu se cade să-i murdăreşti nici măcar cu un gând urât pe cei care ţi-au fost dragi…
Cuvintele Anei erau încărcate cu o forţă tainică, o forţă parcă potrivnică Dolinei.
Diana apăru în prag şi de-acolo o ţintuia pe mamă-sa cu o privire piezişă.
– Am dreptul să aleg la care dintre voi să stau?
– Da, răspunse Dolina speriată, dar tu eşti a mea…
Diana stătea tot în prag, ţinând uşa deschisă cu piciorul. După un timp făcu un pas înainte şi uşa căzu cu zgomot.
– Eu nu sunt a cuiva… eu am să aleg între voi doi… încă nu ştiu pe care… tu eşti prea imposibil de acaparatoare, uşor de modă veche, niciodată originală, tata zice că…
Dolina se uita la buzele fetei şi i se păru că se mişcau fără control, parcă nu vorbeau, parcă striveau nuci.
Ana îi ceru fetei să tacă.
Diana îşi frământa mâinile. Dolina o privea. Târziu zise:
– Nu mă lua în seamă, sunt obosită… o să mă culc!
– E singurul lucru înţelept!…
Şi nu mai vorbiră altceva, dar ştiau, amândouă, că între ele se afla un tărâm de neînţelegeri şi nelinişte. (…)

fragment din romanul Cercul de oglindă, Corina Victoria Sein, 1990

 Cercul de oglinda / Dolina

Diana1

(…)

Dolina intră în casă, îşi scoase haina, o atârnă în cuier, aruncă o privire în jur. O dungă galbenă de lumină înviora parchetul, se strecura pe sub uşa de la baie, se auzea clipocitul apei. Diana se afla la ora ei de igienă, şi, în bucătărie, zăngănit de ceşti. Probabil că Ana pregătea ceaiul. Îşi descălţă cizmele, apoi cu vârful piciorului căută, pe pipăite, papucii de casă. Îi găsi la locul lor, îi încălţă. Îşi frecă mâinile îngheţate. Palmele îi erau moi şi pielea, încălzită prin frecare, ustura. „Am pe undeva o pereche de mănuşi îmblănite, să le caut. Zăbovi o clipă, ca şi cum cineva ar trebui să fie de acord cu intenţia sa. Abia când din camera de baie străbătu strigătul Dianei: „Ana, vin’ şi dă-mi prosopu’!”, aprinse lumina. Observă că propria-i umbră, proiectată pe perete, semăna cu un copac fără ramuri. Şi totuşi, aerul pe care-l respira era aerul de-acasă; dintr-o clipă în alta, Diana, învelită în halatul de baie, se putea repezi să i se atârne de gât şi, alintându-se, prefăcându-se îngrijorată, s-o ia la rost: de ce vii atât de târziu? eşti îngheţată tun, să nu răceşti, ce mi-ai adus?
Nu, în seara asta nu avea putere să o asculte şi să-i surâdă, aşa că se va retrage în camera ei. Un gest de rutină; ridică privirea spre oglinda prinsă pe perete. I se păru, şi de data asta, că ea, cea care stătea în faţa oglinzii, era mai puţin reală decât cea reflectată de apele argintii. Surâse dispreţuitor, fără să-şi dea seama că acest surâs o teroriza. În pragul dormitorului, avu senzaţia că a călcat pe un strat de cioburi de sticlă. Se răzgândi şi intră în sufragerie. Aici parcă era mai bine, deşi senzaţia de oboseală n-o părăsea. Era atât de obosită încât până şi părul îl simţea apăsând-o ca o povară. Pe masa de lucru a Dianei era deschis carnetul de note. Îl ridică, apoi îl închise. În uşă apăru Ana cu un prosop pe braţ.
– Te-ai întors? o întrebă şi fără să-şi ascundă curiozitatea, îi cercetă chipul.
– Diana şi-a făcut lecţiile? se interesă Dolina mai mult pentru a scăpa de privirea ei.
– Văd, după cum te porţi, că ai avut o zi grea… Eu zic să te îngrijeşti, du-te la doctor!
– Să-mi spună, ce? Că am ajuns într-o stare de excesivă extenuare? Asta o ştiu şi singură, ce ar putea descoperi mai mult?…
– Atunci învaţă să păstrezi ce ţi-a mai rămas…E timpul să te gândeşti şi la tine…
Dolina se lăsă pe un scaun fără să se instaleze comod, ca şi cum ar fi avut de gând să se ridice din nou, să iasă din casă sau să facă o mie şi una de lucruri.
– Au murit! zise ea văzând trandafirii ofiliţi în vază şi, cum sta, pe marginea scaunului, culese petalele căzute pe masă şi le strivi între degete. Ana întrebă din nou:
– Ai avut o zi grea?
– Suportabilă… răspunse Dolina după ce aruncă petalele strivite şi începu să-şi maseze gleznele. Ana, am întâlnit un avocat care şi-a băgat în cap că am nevoie de ajutorul lui… e din Mădăreni, poate îl cunoşti?
– Sigur! Cine nu-l cunoaşte! Dănuţ, băiat de treabă, orfan. Taică-su a murit prin ‘50 sau chiar înainte, nu mai ţin minte… făcuse omu’ războiu’ şi a venit să moară acasă, într-o încăierare…
Dolina se simţi de parcă ar fi făcut un mare efort să asculte voci care se depărtau. Încercă să se concentreze. Reuşi. Memoria îi aduse aproape o zi de august în care citise paginile scrise de Virgil Anton. Glasul Anei se pierdu; aşa cum se întâmplă când schimbi canalul unui post de radio. Se impunea o altă voce: vocea judecătorului Virgil Anton. Îi era mai bine aşa, cu gândurile împrăştiate. „Să fie el pruncul pe care ţăranca văduvă îl ţinea la piept în timpul procesului?”
Ana ieşi. Dolina îşi coborî pleoapele şi văzu, într-un fel de ceaţă albastră, sala tribunalului din Holzu, pe ţăranca tânără alăptându-şi copilul cu acea lipsă de pudoare încântătoare, specifică femeii-mamă, pironind cu privirea limpede, dar neîncrezătoare, completul de judecată şi poate abia stăpânindu-şi dorinţa de a se smulge din acel loc, să fugă. Şi în final, să nu-şi mai poată ascunde uimirea şi să întrebe: Da’ de ce a trebuit să moară omu’ meu? Nimeni nu s-a grăbit să-i dea o explicaţie, să o ajute… Poate oare cineva să ajute pe altcineva în momente de disperare? Se pare că tata a amânat pronunţarea tocmai pentru a încerca…Dolina îşi strânse tare pleoapele. Nu voia, nu avea putere de a suporta imaginea lui Virgil Anton.
De dincolo se auzea ciripitul Dianei. Alungă imaginile închipuite şi-şi spuse: „Toate câte mi s-au întâmplat rămân un fleac în comparaţie cu … cu ce?” În comparaţie cu ce? şi se grăbi să răspundă; se temea să nu ţâşnească de undeva un alt răspuns care să nu-i fie chiar pe plac. Ea avea răspunsul pregătit. Era mereu acelaşi: importantă, foarte importantă, este ea Diana.
Ana se întoarse. Mulţimea ridurilor ce-i brăzdau faţa păreau adunate în jurul gurii, schimbându-i expresia de blândeţe cu una de îngrijorare. Se opri lângă Dolina şi fruntea i se încreţi, trădându-i încurcătura. După o pauză zise:
– Vezi cum şi ce răspunzi Dianei… fu Stoian pe-aici şi o montă împotriva ta…
Dolina avu senzaţia că cineva dărâmase pereţii casei şi o izbea în plin rafala unui vânt pătrunzător.
– Şi-a făcut lecţiile? Era ca şi cum s-ar fi trezit din somn şi voia să-şi audă propriul glas.
– N-a avut vreme. Las’, nu se mută şcoala din loc, dacă merge cu lecţiile nefăcute…
Dolina se lăsă pe un scaun ca şi cum i s-ar fi muiat coloana vertebrală. Desluşi, dar nu cu ochii, cu ei nu părea să mai vadă, ci cu întreaga fiinţă, o dâră de lumină aspră ce se strecurase prin obloanele ferestrei. O grămadă de gânduri o apăsau. Şi ar fi continuat să o tortureze, dacă n-ar fi salvat-o oboseala. Aţipi, avu un vis. Poate că nici nu era vis, ci pur şi simplu, o viziune la hotarul dinaintea somnului după o zi agitată când încă mai simţi, mai auzi, dar nu ai puterea şi nici dorinţa să orânduieşti impresiile în spaţiul memoriei, sau să lămureşti pe loc ce semnificaţie pot avea. Nu era halucinaţie, dar nici vis nu putea fi, prea trăia cu intensitate fiecare amănunt, fiecare clipă. Îşi amintea până şi cum, ea şi Răzvan ieşiseră din sala de conciliere şi străbătuseră culoarul lung, care nu mai era înţesat cu oameni, ci părea un drum mărginit de o vegetaţie ciudată; plante uriaşe se acopereau unele pe altele sufocându-se reciproc, ea şi Răzvan înaintau greu. Drumul, în fapt coridorul lung al tribunalului, se îngusta, şerpuia şi părea să sfârşească într-un ghem de lumină mişcătoare. Plantele creşteau, erau negre în noapte. Pământul păru să se clatine aruncând-o când spre un copac monstruos, când într-o tufă de ierburi înalte, înspăimântător de dese, nu le putea străbate nici măcar cu gândul. Pe neaşteptate copacii deformaţi, feluritele plante cu frunze enorme şi de forme ciudate, se adunară la un loc, de parcă ar fi fost doar nişte marionete şi păpuşarul le strânsese; se sfârşise spectacolul. Dispăruse drumul, treceau pe o vale, în jurul lor înghesuite una în alta o mulţime de case mici împrejmuite cu garduri joase, negre, aproape lipite de temelie, astfel că nimeni din exterior n-ar fi putut pătrunde înăuntru. Plantele, copacii rămâneau în cercul în care se adunaseră, dar îşi întindeau ramurile peste tot. Ea şi Răzvan mergeau din nou pe un drum care rămânea în negură deşi de la fiecare căsuţă ţâşnea un firicel de lumină caldă. Şi parcă drumul se îngusta. Dolina nu mai putea să meargă alături de el; păşi lateral, abia sfârşi pasul şi totul începu să bubuie: păcănituri de radio, strigăte, mugete, zgomote greu de identificat, peste tot pluteau mirosuri amestecate şi curiozitatea celor ascunşi în casele mici, ale căror uşi şi ferestre în miniatură nu puteau fi deschise din afară, vorbe confuze, parcă rostite într-o limbă străină, Răzvan le respingea cu precizie, parcă ar fi trimis înapoi o minge de tenis, murmurând răspunsuri ce rămâneau neînţelese. Ghemul de lumină în care părea că se afunda din nou drumul pulsa făcând-o să simtă spasme dureroase în viscere. Se simţi lipsită de vlagă şi crezu că se va prăbuşi. Un bărbat ţâşni din ghemul de lumină, sau poate că venise de dincolo de el, nu-l vedea clar, îi desluşea doar fruntea incredibil de îngustă. Ghemul de lumină îl urma în salturi, parcă încercând să-l oprească, să-i lege picioarele, dar bărbatul continua să înainteze prin şi cu el odată. Dolina vru să alerge către el, dar nu-şi putu ridica talpa. Undeva, printre crengi se auzea vocea răstită a lui Răzvan, vorbea într-o limbă necunoscută, cuvintele erau răcnite şi o asurzeau. Încercă să-şi astupe urechile cu palmele, dar constată că nici o parte a trupului său nu o mai asculta. Doar ochii. Privi în jur; nu mai erau singuri; ea şi Răzvan, între ei, cu ei erau şi două femei, le cunoştea, judecătoarea şi grefiera care, îndată ce observară că ea rămăsese pe loc, se sprijiniră de gardul unei căsuţe, apoi dispărură. Între ea şi Răzvan se ridicau acum o mulţime de copaci, vru din nou să păşească, dar nu-şi putu desprinde tălpile de pământ, chiar la vârful picioarelor răsărise un gard viu din tufe de merişor şi pini pitici, simţea că obstacolul ascundea privirii ei pe bărbatul străin şi ghemul de lumină. Se ridică pe vârfuri şi, în spaţiul strâmt dintre temelia unei case şi gardul împrejmuitor, se afla o masă lungă, veche, şubredă, încărcată cu dosare peste care se agitau mai multe mâini. Şi din nou bubuituri, trosnete, vorbe peste care se suprapuneau crâmpeie de muzică, semnale sonore din cele mai felurite şi printre ele desluşi vocea caldă, dar autoritară a Anei:
– Diana, fă radioul mai încet!

fragment din romanul Cercul de oglindă, Corina Victoria Sein, 1990

Cercul de oglindă / Dan / 2

mama

(…)

Sala restaurantului zugrăvită în gri deschis, mocheta şi draperiile de culoare stacojie, scaunele confortabile, mesele mici, erau odihnitoare, aveau un aer intim, familiar.
Dolina alese o masă lângă fereastră.
Prin uşa turnată a localului, oamenii intră şi ies neîntrerupt. Râsete, frânturi de fraze, forfotă.
Dan vorbea încet, cu bucurie, atent la fiecare gest al Dolinei. Pe neaşteptate se ridică de pe scaun şi se uită, arătând în acelaşi timp cu măna, spre o masă în celălalt capăt al sălii.
– Acolo aveaţi masă rezervată, spuse repede şi se reaşeză.
– Cine?
– Dumneavoastră şi soţul dumneavoastră… în primul an de căsătorie… Eu eram student şi vă urmăream…
Dolina privi în jur. În toată mulţimea nici un cunoscut. Dan spuse:
– Da … îmi făcusem un obicei… veneam la orele care eraţi aici…
– Nu ştiu ce se cuvine să fac: să mă simt flatată sau să-mi amintesc că au trecut o groază de ani de atunci…
Dan îşi împreunase mâinile pe masă. Dolina se uită la fruntea lui mică, incredibil de îngustă. I se părea că ar fi de ajuns să întindă degetele şi ar cuprinde-o de la o tâmplă la cealaltă.
– E drept că au trecut ceva timp, dar el a operat în favoarea…
Ea nu auzi sfârşitul frazei. Cum este posibil să se afle aici, însoţită de un necunoscut? În clipa următoare îşi răspunse: El e Dan Opreanu, din Mădăreni, iar Mădărenii sunt peste deal de Holzu.
În timp ce Dan comanda meniul, se străduia să-şi imagineze cum arată această sală după ora închiderii: tristă, pustie; oamenii vin aici să se elibereze de bucurii sau tristeţe, apoi pleacă.
Dan spuse:
– Aţi avut multă răbdare.
– Cum aşa
– Da, aţi fi putut pretinde mai mult…
– Cum, pretinde mai mult?
– …aşa! de la viaţă…
De teamă să nu-l audă vorbind despre ceea ce a şi ratat, Dolina râse zgomotos, un râs fals cu care nu înşeală însă pe nimeni.
– Dan Opreanu, am reţinut că acum cincisprezece ani eraţi student şi că…
Nu o lăsă să continue, îşi coborâse privirea, dinadins. Ea ştia bine de ce.
– Şi vă iubeam… Dacă v-am abordat astăzi, am făcut-o după o lungă chibzuinţă. Sunteţi singură, descumpănită, neîncrezătoare… Aveţi nevoie de ajutor. Eu sunt şi autorizat şi dornic să vă ajut. Sunt… în sfârşit, sunt avocat.
Mărturisirea lui nu-i stârni vreo nemulţumire. Dimpotrivă. Şi totuşi, simţea o acută nevoie de singurătate. Spuse cu glas tare că nu acceptă nici un fel de ajutor.
– Da, o aprobă Dan.
Dolinei nu-i vine să creadă. Era de acord cu ea. Se aştepta ca el să protesteze. Îl sismte ca pe o stavilă în curgerea timpului. Işi pleacă rivirea. Observă că faţa de masă era murdară. Fără să se gândească prea mult, zise:
– Nu mi-e foame, iar faţa de masă e murdară! Împinse cu zgomot scaunul, se ridică şi se îndreptă spre ieşire. Dan o urmă.
Afară ningea. Sub suflarea viscolului, trosneau crengile unui salcâm subţiate de primele zvâcniri ale înserării ce anunţau o noapte geroasă.
Dan opri un taxi. Ea se opune, spunându-i că au timp să ajungă la gară mergând pe jos. Să fie simptomatic felul în care refuza tot ce-i propunea el? Ochii li se întâlniră, dar nu voiau să-şi vorbească. Şi totuşi, dinspre el părea să pornească spre ea o anume forţă vitală.
Undeva, în stânga lor, dincolo de parc şi de malul terasat al apei, se înălţa limpede şi plin de o greoaie măreţie turnul catedralei.
– Nu-mi place iarna, zise Dan pe neaşteptate
– Nici mie…
Dan râse în timp ce ochii lui îi întâlniră, strălucitori, pe ai ei, apoi el vorbi în continuare despre oraş, despre iarnă, despre evenimentele importante din viaţa oamenilor. Vorbea mult şi amestecat. Ea abia dacă-i auzea cuvintele, asculta doar vocea.
– Ce mult aş dori să pot veni şi eu acum la Holzu! Dolina fu gata să-l întrebe: ce te reţine?…
– Dolina Stoian, apelativul o făcu să tresară, să nu mă înţelegeţi greşit, întâmplările prin care aţi trecut cad de la sine în uitare…
Dolina încetini pasul. Întoarse capul conştientă că în privirea ei a apărut din nou expresia rigidă cu care observa lumea, îşi spuse: Oricum trag un cerc în jurul meu.
Un bărbat şi o femeie măsurau peronul din faţa gării luminat ca ziua, cu paşi mari. Dintr-o dată, femeia se aruncă de gâtul bărbatului. Rămase aşa preţ de câteva clipe, apoi se desprinse tot atât de brusc şi fugi.
Bărbatul făcu o jumătate de mişcare de rotaţie şi intră în sala mare, friguroasă. Intrară şi ei. În urma lor năvăliră câţiva tineri. Râdeau într-o intimitate gălăgioasă, veselă. Şi pentru a doua oară în această zi, se născu în ea invidia.
Ghişeele caselor de bilete erau luate cu asalt. Cărucioarele pentru bagaje circulau în toate direcţiile. Dan află că trenul Dolinei se şi formase la linia cinci. Ea voi să-şi ia rămas bun aici, dar el zise scurt că n-ar fi liniştit dacă nu o vede instalată în compartiment. Ocoliră pasajul subteran. Traversară liniile evitând macazurile. Şinele de cale ferată luceau stins. Ajunseră, în sfârşit, la vagonul 10; Dolina era copleşită de o senzaţie ciudată; senzaţia plecării, a iminentei plecări.
Nerăbdătoare, prinse bara metalică, lustruită şi urcă repede scara ca şi cum ar fi vrut să treacă o frontieră.
– La sfârşitul săptămânii, în drum spre Mădăreni, am să trec să vă văd… Ştiu unde vă găsesc. Promiteţi-mi că veţi fi acasă!
Nu zise nimic. Doar ochii ei grăiau: de ce nu mă laşi în pace? Un semnal sonor scurt, o mişcare bruscă şi vagoanele sunt parcă scuturate de o mână uriaşă. Dan coborî. Lângă el se îmbrăţişau grăbiţi un bărbat şi o femeie. Bărbatul se desprinse şi sări pe scara vagonului, trecu pe lângă Dolina şi se strecură în culoarul lung şi întunecat. Femeia rămasă pe peron continuă să ţină braţele deschise. Dolina, privind-o, avu o viziune: pe un alt peron, într-un alt anotimp, aştepta ea. Venea un tren, mulţimea cobora, se împrăştia, trecea pe lângă ea, se lovea de ea, îi atingea chiar şi gândurile, dar nimeni nu se oprea în faţa ei, deşi avea braţele deschise. Un gol nu poate fi îmbrăţişat.

fragment din romanul Cercul de oglindă, Corina Victoria Sein, 1990

Cercul de oglindă / Dan

frica

(…)

Ziua de iarnă era senină, uscată şi geroasă.
Dolina părăsi tribunalul. Îşi dădu seama în mod vag că trecea din nou de-a lungul coridoarelor întunecate. Răzvan mergea alături de ea. Vocile celor printre care ei îşi făceau drum erau joase, cu o anumită încărcătură de nelinişte, spaimă, speranţă. Ceea ce urmă, pentru Dolina, se pierdu în negura unei dureri care estompa până şi revolta ei împotriva lui Răzvan, nu mai avea putere să-i reproşeze modul în care înţelegea el să lupte. Interceptă o clipă chipul plăcut şi prefăcut al bărbatului şi fu conştientă că ochii lui o ţineau sub observaţie. Refuză să-l însoţească la restaurant, aşa cum refuză şi maşina pe care i-o puse la dispoziţie. La despărţire, după ce poarta grea căzu în urma lor, izolându-i într-un fel de lumea tribunalului, îi întinse mâna şi-i aruncă o privire indiferentă. În ea se cuibărise tristeţea.
Mai privi o dată clădirea veche a tribunalului care continua să-şi pândească, să-şi mistuie victimele.
Zăpada acoperise străzile şi scânteia sub roţile maşinilor. Bulgări mari, întăriţi zburau în toate părţile. Dolina mergea cu pas grăbit. Unde? Nici ea nu ştia. Nehotărâtă, privi ceasul. Soarele era împurpurat şi arunca pe întinderea zăpezii răsfrângeri violet-portocalii.
„Dacă aş putea să fac ce trebuie!… Cel mai important: să ajung acasă…”
Spre ea veneau câţiva tineri. Vorbeau, râdeau zgomotos. „Oare de ce or fi atât de mulţumiţi?” Ajungând în dreptul lor, unul dintre tineri îi aruncă o privire admirativă. Ea nu-şi plecă privirea, avu puterea să imagineze un scurt dialog cu necunoscutul. „Ai vrea să ştii de ce într-o zi frumoasă de iarnă, aşa cum este aceasta, nu-mi dau osteneala să ofer trecătorilor o faţă senină, plăcută, ar fi de datoria mea, nu? să fiu strălucitoare, vie… Sunt, te asigur, cât se poate de vie prin suferinţă… E uşor să critici la vârsta ta…”
Tinerii se îndepărtară.
Văzu firma unei farmacii şi îşi aminti că Ana o rugase să cumpere nişte medicamente. Intră. Înăuntru era curat, cald. Era bine. Întinse reţeta prin ochiul de geam tăiat în ghişeu. Când ridică privirea, se văzu reflectată în oglinda ce acoperea un perete. Căciula alunecase pe o parte. O îndreptă. Odată restabilită simetria, descheie haina. Eşarfa de un roşu portocaliu tremură uşor şi acoperi deschizătura înviorând culoarea închisă a rochiei. Cândva, Răzvan îi spusese că eşarfa era prea ţipătoare, nu era deloc pe gustul lui, iar ea alesese anume pentru această zi de conciliere tocmai această eşarfă. Poate ca o sfidare. Eşecul dacă nu-l poţi evita, cel puţin să pui umărul să-l desăvârşeşti
„Oare unde ai auzit aceste cuvinte? Renunţă. Nu are nici o importanţă unde şi când. Important este că astăzi te-ai descurcat prin labirintul tribunalului, că încerci să uiţi chipurile speriate ale zecilor de oameni pe care i-ai întâlnit, să-ţi spui că prima înfăţişare, da, într-adevăr a avut loc acolo, într-o sală oarecare, dar că, fără îndoială, te-au cam lăsat nervii şi mai confunzi încă o serie de lucruri, că ai rezistat în acea sală dorinţei de a fugi, sentimentului că te afli acolo pentru ca să răstorni ceremonialul lui da spus cu cincisprezece ani în urmă într-o altă sală, că ai rămas în acel spaţiu al lui da, nu unde erai expusă privirilor severe ale judecătoarei, că următoarea întâlnire e fixată peste şase luni, că ai observat pe stradă un grup de tineri, că ai încercat o scurtă şi necesară comunicare cu ei, că scotoceşti în portmoneu după câţiva bani pentru că ţi se cer, că te rezemi de ghişeu pentru ca să nu cazi de slăbiciune, că închizi ochii să revezi într-o clipă o anume zi, un cinematograf, un Răzvan anume, un Răzvan care a avut pentru tine, e drept de prea puţine ori, emoţii autentice, braţe, sărutări şi, în cele din urmă să-ţi spui o dată mai mult: Ceea ce a fost mai greu am şi înfăptuit, imposibilul a devenit posibil, într-un fel e bine, tu n-ai să te frângi în două, dimpotrivă, te îndrepţi, aranjezi eşarfa, îţi masezi uşor obrajii pământii, iei pachetul cu medicamente…”
Dolina mulţumi farmacistei cu un surâs politicos, vârî pachetul în geantă. O închise.
– Vă întoarceţi în seara asta la Holzu? o întrebă un bărbat.
Dolina se uită intrigată la bărbatul înalt, suplu cu un chip prelung, cu fruntea înaltă, cu ochi pătrunzători şi privirea limpede, îmbrăcat într-o scurtă îmblănită.
– Numele meu e Dan Opreanu şi suntem aproape consăteni. Sunt din Mădăreni… V-am zărit la tribunal şi m-am grăbit să vă ajung; din păcate, unul dintre clienţii mei, m-a reţinut şi v-am pierdut… Norocul meu să vă găsesc aici…
Dan Opreanu vorbea încet cu vocea plină de o bucurie abia ascunsă. Avea faţa smeadă şi frumoasă, cu buze pline şi ochii, acum, gravi păreau a privi înăuntru. Trecură câteva clipe. Dolina parcă preocupată doar de lumina care cădea în spatele bărbatului, tăcea.
Cineva deschise uşa. Aerul rece venea egal şi constant. Un geamăt de balamale şi de lemn ca de oase uscate de reumatism, o făcu pe Dolina să tresară. Bărbatul o prinse hotărât de braţ şi trecură pragul alunecos din pricina stratului subţire de gheaţă. Dolina avu senzaţia că totul se schimbase, totul luase altă formă. Aruncă o privire peste umăr. „Da, atunci când pleci, ceea ce laşi în urmă devine trecut…”
– E încă devreme, zise Dan, vă invit la un mic restaurant intim şi plăcut, un fel de pensiune…
În ciuda stânjenelii, ea nu putu să nu zâmbească la auzul frazei banale dar încărcată de nesiguranţă în aşteptarea unui răspuns. Din umbra zilelor ei neclare de temeri, invitaţia adusese un fin şi îndepărtat fior de înţelegere tandră.
Se uită la ceas. Avea timp. Hotărî să accepte invitaţia. Amândoi se simţeau stânjeniţi, parcă nu ştiau dacă era bine să meargă înainte, sau să rămână pe loc.
Ningea din nou. Fulgii de zăpadă vălureau şi alergau ca nişte stropi de lumină ţinând piept soarelui.
Dolinei i se păru că oamenii oraşului, maşinile, clădirile, erau împletite într-o ţesătură fragilă, că ea, laolaltă cu ceilalţi a fost încorporată în eterna scurgere lină şi zbuciumată a evenimentelor, ca o verigă a totalităţii care este însăşi existenţa. (…)

fragment din romanul Cercul de oglindă oglindă, Corina Victoria Sein, 1990

 Cercul de oglindă

 

dolinaazi3

(…)

O bănuială absurdă, o îngrijorare vagă şi iraţională o cuprinseră pe Dolina când deschizându-i uşa, Ana îi luă din mâini sacoşele pline. Nu era obişnuită cu astfel de atenţii.
– A venit Dan…
Se năpusti în cameră.
Dan răsfoia o carte. Părea trist, dar expresia de concentrare de pe chipul lui se destrămă în momentul în care o zări pe Dolina.
– Bună! Ai făcut cumpărături?
– Oarecum, răspunse ea cu voce obosită. O cută, ca o margine de lamă, îi străbătea fruntea de la o tâmplă la cealaltă.
Dan lăsă cartea pe masă, se apropie de ea, îi luă mâinile şi i le acoperi blând cu palmele.
– Eşti în trecere spre Mădăreni? întrebă ea retrăgându-şi mâinile. Un zâmbet ca o lumină îi modela delicat obrajii.
– Dolina… o chemă el încet.
Ea îşi ridică fruntea. El o învălui cu o privire supusă şi posesivă în acelaşi timp.
Dolina îl privi în faţă, fără să surâdă. Îl găsea puţin enervant cu felul lui de a o adora uitându-se la ea ca la o icoană.
„Suntem de aceeaşi vârstă şi totuşi pare cu douăzeci de ani mai tânăr, gândi ea, şi aerul lui de puşti dojenit… Aş zice că-l copleşesc, aşa cum mă coăleşea pe mine Răzvan…”
– Eşti în trecere spre Mădăreni? întrebă ea din nou.
– Nu, am venit…
– Ia din bar ce-ţi doreşte inima! îl îndemnă ea, eu mă duc să o ajut pe Ana. Rămâi la cină, nu-i aşa?
Era vară. În cameră nu intra nici o boare de aer. Dan se opri în pragul uşii de la balcon şi se lăsă asediat de miresme, de culorile grădinii, de zgomote amestecate, se apropia seara şi lumina ei violet-albăstruie aduna formele în taina ei semeaţă, punea cu blândeţe stăpânire peste ele ca şi cum ar vrea să le ofere răgaz să se împlinească. Îi plac aceste clipe în care după-amiezile grele de lumină cedează locul unor emoţii surde.
Căzu pe gânduri.
La masă, stătu vizavi de Ana care, aşezată incomod pe marginea scaunului, părea grăbită. Mânca repede, abia gustând şi din când în când se interesa pe un ton respectuos, cu frumoasa ei voce de soprană, despre cum e viaţa în oraşele mari. Dan fu surprins de siguranţa ce se degaja din toată fiinţa ei. Cu cine seamănă? Imediat îşi răspunse: cu toate femeile în vârstă din Mădăreni. Asemănarea, oricât de aproximativă ar fi fost, îl bucură. Era bine că Dolina avea lângă ea un astfel de om.
Sfârşiră masa în tăcere. Ana adună farfuriile, strânse faţa de masă, puse alta curată în loc, se scuză şi ieşi să se îngrijească de orătănii.
Dolina şi Dan ieşiră pe verandă.
Singuri în lumina amurgului, Dan îi intuia nerăbdarea Dolinei de a afla motivul vizitei. Se mulţumi să rămână în apropierea ei şi să aştepte.
Aplecându-şi capul, Dolina îl privi cu o prietenie tandră.
– Cum îţi merg treburile?
– Bine… sunt mereu solicitat, îmi pot permite să aleg. Cu toate astea mi-e un fel de lehamite… pentru mine lumea asta contează doar în măsura în care exişti tu… În afară de muncă, nu în afară, ci în primul rând te iubesc pe tine…
Dolina nu putu, nu avu curajul să zâmbească. Fixându-l cu privirea calmă şi senină a ochilor ei limpezi, spuse:
– O să treacă, o să fie bine…
Dincolo de tonul cald, Dan remarcă încrâncenarea cu care rostea cuvintele.
Stătea foarte aproape de ea, încât chiar cu pleoapele uşor coborâte, îi desluşea admirabilul contur al buzelor. O clipă dori să-i caute mâna. Îşi dădu seama că acest gest n-ar fi exprimat exact măsura sentimentului de care era cuprins. Mâna, buzele, trupul Dolinei îl atrăgeau, le râvnea. Simţea însă că emoţia lui avea ca sursă şi altceva, ceva mult mai îndepărtat.
Aşa cum stătea, mut, nemişcat, chipul îi semăna cu un portret bizar alungit de o oglindă deformată. Privindu-l Dolina nu-şi putu stăpâni o tresărire.
– Zici, că ai multe procese? Interesante?
Răspunse cu firescul, cu claritatea care-l caracterizau.
– Am destule. Unele foarte interesante… O sumedenie de întâmplări scăpate de sub control şi care se dezlănţuie într-o logică bizară…
Din casă ajunse până la ei zbârnâitul soneriei telefonului. Dolina ascultă sunetele stridente fără să se clintească. Se ridică doar după ce prin uşa deschisă se auzi vocea Anei.
– Dolino, sună telefonul…
– Să intrăm, zise ea, altfel riscăm să ne mănânce ţânţarii.
El o urmă supus, închise uşa şi rămase în picioare. Ea ridică receptorul. Un torent de cuvinte se revărsa în urechea ei. Asculta încordată. Ceva părea să-i fi tras trăsăturile în jos. Dan o privea cu teamă, ca de fiecare dată când apărea singură pe sălile tribunalului cu mersul ei uşor, dar şovăielnic.
Persoana de la celălalt capăt al firului, puse capăt convorbirii. Dolina depărtă receptorul, dar rămase cu receptorul în mână. Era palidă, buzele îi tremurau, ochii i se umeziseră. Dan îi luă receptorul din mână. Ea îşi împreună mâinile şi începu să şi le frângă.
– Diana a fugit din tabără… au vrut să ştie dacă a venit acasă…
Dan o prinse de umeri şi o obligă să se aşeze într-un fotoliu.
– Linişteşte-te, nu i s-a întâmplat nimic. Se află acasă la Răzvan Stoian… De asta am şi venit, să-ţi spun, acum îmi pare rău că nu te-am anunţat de cum ai sosit…
Dolina îşi scutură părul căzut în dezordine pe frunte.
– Bănuiesc că nu s-a putut adapta programului… Nu suportă nici un fel de constrângere… E un copil dificil şi ciudat. În ultimele săptămâni, venea de la şcoală, trecea prin casă fără să scoată un cuvânt şi se încuia în camera ei, seara, după ce eu şi Ana ne culcam, mânca, dar aproape niciodată din ce-i lăsam noi pregătit… Cum ai aflat?
De la avocatul lui Stoian… n-ai primit citaţia?
– Nu, care citaţie? Data procesului ne-a fost comunicată la ultima înfăţişare…
– E vorba de altceva…
– Ce vrei să spui?
– La dorinţa Dianei, Stoian cere încredinţarea minorei…

(…)

fragment din romanul Cerul de oglindă, Corina Victoria Sein, 1990

 

 

 

După concert / epilog

 

Liniştea suspină. Un suspin mic, de floare sterilă, plictisit, care se închide în tăcere, în noapte. Am senzaţia că mă aflu pe o porţiune de sol care a fost stropită din belşug cu o cocă lipicioasă de nimic. O calc în picioare cu zel reînnoit. Nu vreau să mă despart de Astăzi…
Sunt nedrept de tristă, e adevărat că această tristeţe se revarsă nu neapărat ca o apă răzvrătită, mai degrabă ca o coardă din mătase alunecoasă, sau alunecă doar gândul lin, surd, spre o mică, dar evidentă divergenţă de vederi între mine şi… tot eu. Nu mă cruţ, mă acuz de a fi rămas ca luna îndepărtată, pierdută în ecoul amplificat şi oprimat, cu bună şi rău înţeleasă ştiinţă, al celeilalte. Oare câtă putere am? Câtă şansă? Ce rol joacă întâmplarea?
Tot frământându-mă cu întrebările, mi s-a făcut somn. Se pare că instinctul de conservare funcţionează perfect. Nimeni nu poate fi lucid în somn, aşa cum treaz fiind nimeni nu poate să ignore

ate cele reale. Oare, între aceste două stări există un spaţiu neutru? Da, există. Un fel de insulă misterioasă unde lumina este întunecată atât cât să nu ai siguranţa că eşti treaz, dar nu destul de anonimă încât să nu rămâi conştient că o scânteie de viaţă mai pâlpâie. Cuvântul cel mai potrivit, pentru o astfel de stare, este vraja.
Zăbovesc anume lângă gândirea limpede, apoi întind privirea către somn şi realitatea mi se înfăţişează netedă, ca o divinitate întinerită, strângându-se în mine luminoasă. Astfel ordonată lumea, mă simt mai bine. Am senzaţia că sufletul şi gândul îmi sunt mai uşoare şi se scurg, ca un hohot de râs prudent, din coşul pieptului, din plasa elastică, dar matematic întocmită a mâinii, sub forma unui inel de fum gata să se ridice mai sus de treapta pe care am îngenuncheat, fără să reuşească. Probabil că n-am netezit toate colţurile realităţii. Inelul de turn nu suportă încă despărţirea de trupul meu. Şovăi. Cumpănesc măsura şi mă refugiez între umbra şi scânteia de viaţă bănuită că mai există. Odihnindu-mă între ele, rămân trează doar pe jumătate. urc şi cobor trepte şi caut. Caut prin toate colţurile. Ştiu ce caut, de ce am nevoie, ce anume îmi lipseşte: o punte. Asta caut. O punte care să-mi permită legătura cu o lume mai bună, mai frumoasă, sau, poate, caut doar ştiinţa de a descoperi acest toate acestea într-un zâmbet, într-un sărut, într-o îmbrăţişare, într-o despărţire, lumea în care exist eu şi ceilalţi. În felul acesta creez în jurul meu aşteptări uriaşe. Ele, dincolo de mişcările mele obişnuite, mă îmbracă, zi şi noapte, cu însuşiri de preţ, mă obligă să mă opresc în faţa mea şi mă văd ca şi cum m-aş privi-n oglindă. Tot ele, aşteptările, îmi îngăduie să mă apropii, ocrotită, de evidenţa dorinţei de a trăi. Or, asta înseamnă că accept viaţa, neglijându-mi întrebările. Sunt, de fapt, o trişoare, fără să încalc vreo lege. Trişez nu din vocaţie, nici pentru a-mi hrăni vreun viciu, ci pentru că apropierea de oglindă îmi arată adevărul care-mi asigură autonomia iluzorie, iar gândul meu se zbuciumă, nu vrea să fie doar un fol de bandă magnetică închisă în sine.
Logic ar fi să strig: trăieşte aceste clipe, înfrumuseţează-le, dă strălucire prezentului şi, apoi, treci mai departe!
La ce bun? Nu sunt destul de abilă pentru a descurca un labirint, mânuiesc cu dificultate prea multele moduri de conjugare iar verbele, sub puterea mea, devin indecent de nesigure.
„Luptă nedreaptă
în această lume supraîncărcată cu păcate, plină de plăceri şi de radioactivitate
lupta este posibilă
pretutindeni vibraţiile şuieră la fel, păstrând în ele ţinte în picioare precum şi săgeţi neajunse la ţel.
Sunete de scut! Vibraţii!
Gândul meu loveşte un timp revolut.”
O undă de bucurie sau de nelinişte mă apasă o clipă. Odată risipită, lasă în mine o urmă tulbure.
Am patruzeci şi cinci de ani! Ziua aniversară se apropie.
„Te-ai înălţat”, îmi spunea mama când eram copil.”
„Ai crescut!” îmi ziceau, până deunăzi prietenii.
Da. Am crescut. Au trecut anii şi m-au adus cu ei în acest punct care, cândva, mi se părea de neatins. Mă gândesc la acest lucru şi constat că o fac cu seninătate, cu uşurinţă chiar.
Constatarea dureroasă este cu totul altceva. Am trăit-o în ziua în care tatăl fiicei mele, Alexandra, a intrat în cabina mea, fără să lase timp secretarei să-l anunţe. Îl urma ea, Alexandra. Înaltă, suplă. Crescuse. Eu n-am văzut-o înălţându-se, m-a fulgerat un gând veninos, şi-mi era tot mai greu s-o privesc.
Când, în sfârşit, mă ridic de pe scaun, mă izbeşte prospeţimea ei ca un dar străin. Îi studiez îmbrăcămintea. Rochia, elegantă prin croiala simplă, pantofii, aproape fără tocuri, aşa se poartă, o poşetă aruncată neglijent pe umăr. Eu n-am reuşit niciodată să am o poşetă şic, îmi zic în sinea mea. O să-mi cumpăr şi eu una la fel. Griji mărunte, griji de femeie, binecuvântate griji mărunte veneau să-mi reducă încordarea. Ea mă privea şăgalnic, cu o oarecare severitate. Îmi scot ochelarii. Aproape imediat regret. Am surprins un surâs batjocoritor în ochii lui Ştefan. Mă simt obosită, agasată. Cu un gest reflex masez locul unde ştiu că ochelarii lasă o urmă adâncă. Timpul curge ameninţător. Un secundar nevăzut îmi lovea tâmplele. Reuşesc să îngân:
– Ei, bine…
– Ea e Alexandra,! rosteşte Ştefan, fără să-mi întindă mâna.
„Ca şi cum n-aş recunoaşte-o…” vine remarca mea amară şi mută.
– Alexandra… Cuvântul îmi scapă încet, parcă a întrebare. Apoi râd. Nu râd prea des, dar sunt conştientă că râsul mă avantajează, mă învăluie cu un aer adolescentin şi radios. Reiau, imediat cu hotărâre:
– Alexandra!
Secundarul înfipt în tâmple o ia razna. Ochii mi se strâng şi într-o străfulgerare, în silueta mlădioasă, dar mai ales în privirea strecurată printre gene, în zâmbet, o regăsesc pe fetiţa cu obrajii plini, cu o bogăţie de bucle blonde revărsate pe umeri. Respir adânc, cu voluptate, în aşteptarea, parfumului de verde crud, miros de neconfundat, emanat doar de trup de copil mereu în mişcare. Abia de-mi pot stăpâni degetele care cu febrilitate se apropie de grămada de file imateriale ale calendarului vârstei mele. O singură mişcare greşită, şi mă voi afla în faţa unui spectacol cunoscut şi mă vor încerca regretul şi spaima de-a nu fi hotărât din timp rolul cu care să mă identific: actor, regizor sau spectator?

Mirela /6

Mirela 6

(…) Un bărbat se îndreaptă cu paşi hotărâţi spre ea. Cineva deschise un geam şi aerul de afară transporta un vânt plăcut de iarnă. În răstimpuri, o aromă de cafea răzbătea peste mirosul cu iz acru de fum de ţigară. Bărbatul era înalt, zvelt şi se oprise în faţa ei. Statura, trăsăturile, privirea se cereau luate în seamă şi admirate.
– Aveţi nevoie de un bilet?
Îi văzu uniforma de aviator, zâmbetul îndatoritor, ochii imenşi care erau atât de luminaţi încât ea nu le defini culoarea. Se grăbi să răspundă:
– Mulţumesc! N-am unde să mă duc… am venit…”
Privirea i se oprise pe mâinile aviatorului. Erau delicate şi incredibil de albe.
– Ştiţi, de acolo de sus, bărbatul făcu semn cu capul spre balcon, îmi păreaţi neajutorată, încurcată. Mă gândeam că…
Mirela îi sfâşie obrazul cu o privire crâncen de întunecată:
– V-aţi înşelat. Eram doar meditativă şi mă străduiam să omor timpul!
Să ne unim forţele şi să-l atacăm împreună. M-am întors dintr-o cursă uşoară şi am o poftă nebună să petrec cu o fată frumoasă… Or eşti bună numai de decor?
Mândria-i şopteşte Mirelei să-l trimită la plimbare. Numai că alt simţ, ca un curent potrivnic, o înfruntă şi ea se poticneşte în încrucişarea lor, fiinţa ei rotindu-se într-un torent violent. Avu o bruscă previziune: ea încercând să înainteze, fără zgomot, de-a lungul peretelui, în casa Laurei. Făcu un pas către ieşire.
– Să mergem! dar nu era sigură pe hotărârea ei.
Timpul trecea cu o viteză uluitoare.
*
Mirela sta culcată pe spate într-un pat fără perne, un pat cu aşternut colorat. Lângă ea aviatorul dormea. În somn, trupul lui relaxat părea fragil. Sub fereastră, într-un vas mare, câţiva trandafiri albi răspândeau lumină, linişte şi farmec.
Mirela îşi pune palma fierbinte pe fruntea bărbatului adormit şi se miră cât e de rece. El, fără să-şi ridice pleoapele, îi ia mâna şi o roagă să-l mângâie. Degetele ei sunt neîndemânatice. Bărbatul se vede obligat să le dirijeze în lunecarea lor.
Dintr-un impuls subit, Mirela îşi trage mâna. Şovăie. Să se supere? De ce? Era un miracol să lenevească lângă un bărbat, era un miracol viaţa, tot ce se întâmplase era un miracol. Îşi programă să devină dibace, să se convertească la senzualitate. Temându-se că şi-a impus o dorinţă ce s-ar putea împlini, vru să sară din pat. Se răzgândi. Chiar dacă dorinţa ei era nesinceră, în orice caz era definită. Căutase această legătură omenească şi se cuvenea să observe, să reflecteze cu îndrăzneală la statutul ei de femeie fără experienţă, dar hotărâtă să reziste jocului.
– Va fi mai bine, îţi făgăduiesc…
Fetele de la teatru o considerau o întârziată şi râdeau de ea, dezorganizându-i spiritul de aventură cu lovituri rapide şi decisive, negându-le calităţile fizice şi atribuindu-i însuşiri inventate sub impulsul momentului. Ascultându-le, o cuprindea un soi de răceală şi i se părea că ea este o fiinţă mult mai complicată decât se înfăţişează lumii, că sub acea nepăsare, pretext al nedorinţei, ascundea o sete lacomă de a fi altfel decât celelalte, de putere prin autoncenzurare. În realitate, ea îşi dorea calităţile lumii frivole, cu judecăţi suspendate, şi aştepta să uite că venise acest superb exemplar, viguros, poate şi curajos, dovadă opţiunea lui pentru aviaţie şi total lipsit de calităţi sufleteşti, concluzionase Mirela, şi totuşi, îl prefera. Era ca şi cum ar fi recunoscut că el reprezenta pentru ea spiritul răului, al unui rău salvator. Ce le lipsea acestor clipe pentru a le putea numi clipe de neuitat? Nimic. Ba, dintr-un anumit punct de vedere, depăşiseră toate aşteptările. „E dureros să constaţi că un lucru pe care tot ai amânat să-l faci, îţi aduce atâta plăcere, încât te miri că nu te-ai risipit… în esenţă ce am adăugat existenţei mele? Dacă se numeşte dragoste, am fost o proastă: cine e de vină că frumuseţea ei mi se arată ursuză?”
Aceste gânduri veneau să îngrămădească o parte compactă a trecutului. Vârsta ei de până acum devenise simplă câmpie între vise, spaţiu între pereţii mişcători ai timpului, trecut despărţit de prezent.
Ştia foarte puţine lucruri despre psihologia femeii îndrăgostite, a bărbatului îndrăgostit. Viaţa nu-i oferise modele. Singurul cuplu, cel al părinţilor ei, se dovedise nesuferit de plicticos. Poate că de aici se trage chiar gustul ei pentru aventură. Literatura nu-i era de nici un folos, de altfel, în ultimul timp, se depărtase de obiceiul de a se cufunda în paginile unei cărţi. Poate că vina era a neştiinţei de a selecta ceea ce trebuia citit: romanul foileton făcuse obiectul preocupărilor sale, dar cu fiecare pagină citită i se părea că marchează un punct în favoarea nerealului şi renunţase. Grăbită şi nestatornică, se împotmolea ori de câte ori se voia eliberată de povara formelor impuse. Cu toate golurile în educaţia ei sentimentală, avea conştiinţa clară a izbânzii.
Primele ceasuri ale iubirii ei trecuseră. Încearcă să le adune, dar ele se dovedesc perfide şi se desprind într-o linie aproape rece ameninţând clocotul surd de căldură din înăuntrul ei. Un abia simţit sâmbure de îndoială se rotunjea sub povara unei greutăţi imprecise. După seara petrecută într-o cârciumă oarecare, fusese pregătită să accepte o chemare. În momentul în care el descuia uşa, ea se strecurase sub braţul lui şi-l sărutase apăsat pe gură: „Eu am vrut să vin, să nu-ţi faci mustrări de conştiinţă. Dacă nu mă aduceai tu, veneam singură. Mâine mă poţi alunga, dar noaptea asta… în sfârşit, e ca şi cum te-aş cunoaşte de când lumea şi mi-ar fi fost un dor cumplit de tine… ia-mă, acum, până nu te răzgândeşti”. În graba cu care se oferea, bărbatul sesizase o împletire periculoasă de dorinţă şi de repulsie dar, cum nu era în firea lui să analizeze subtilităţile de cele mai multe ori confecţionate în vorbele partenerelor, îşi descărcase emoţia într-un hohot de râs vulgar: „Fii cuminte! Eşti chiar aşa de nerăbdătoare? Uitându-mă la tine n-aş zice… De, vorba înţeleptului: femeia veşnic necunoscută, iar tu eşti o femeiuşcă pe cinste. Ha, ha, ha… cu mustrările de conştiinţă, las-o baltă, din povestea asta vrei poate să te alegi cu poezia, bănuiesc că de proză te-ai cam săturat…” Temătoare, Mirela era gata să-l întrebe: Bine, dar mă iubeşti? Vorbele i se opriseră în gât.
*
Dimineaţa se arăta aspră, săracă în lumină. Semnele ei treceau greu de perdelele bine trase. Mirelei îi e somn. Îşi zice, în sinea ei, cu un sentiment de uşurare: „Bun, până la urmă am făcut-o cu adevărat, asta zic şi eu realizare… Or fi îngrijoraţi ai mei? Să le dau un telefon? Nu, nu trebuie…”
Bărbatul fuma, păstrând şi el tăcerea, o tăcere bosumflată. În cele din urmă izbucni:
– Ştii că-mi placi? Numai mie mi se putea întâmpla aşa ceva, fiecare cu ghinionul lui… puteai să mă faci atent…
Mirela, cu capul îngropat sub braţ, tăcea. Nu avea de făcut nici un reproş. Se temea doar că, dintr-un minut în altul, va trebui să plece, îi părea rău că vocea bărbatului se oprise ca un ceasornic neîntors la vreme. Se ridică puţin şi întreabă surd, rugător:
„Care e numele tău mic?”
„Nelu.” (…)

fragment din romanul După concert, Corina Victoria Sein, 1986

 Mirela / 5

copac2

(…)

Avea amintiri. Avea un trecut.
„Ce a fost a fost, ai calea ta, mergi”. Cuvintele păreau şoptite de cineva la ureche, încurajând-o. Era un îndemn clar de a nu mai spiona amintirile de nesuportat. Era o încercare de a se furişa, fără să uzeze de vreun pretext, dintr-un adevăr sporit cu întâmplări. „Da, se pare că am umbra pe care o merit…”
Strada era ademenitoare. Trecătorii zgomotoşi, într-un du-te-vino fermecător şi agitat, păreau că nu au altceva de făcut decât să coloreze ziua, peisajul şi propria lor existentă cu un gest, o glumă, o istorioară, un zâmbet, o lacrimă, o bucurie, un geamăt de durere, o disperare reţinută, un gând bun sau unul rău, spus pe faţă ori cu dibăcie mascată, un pic de dragoste, un strop de ură şi încă o mulţime de sentimente înăbuşite – o veritabilă frescă balcanică menită să menţină în echilibru această existenţă. Ea aduce un farmec care dă nota de unicitate, făcând oraşul de necontrolat.
Mirela se simte bine printre aceşti oameni. Se încordă pe marginea bordurii lăsând să se scurgă un şir lung de maşini, apoi traversă.
În vârtejul traficului, în vânzoleala generală, era singură. Între ea şi ceilalţi, o permanentă tăcere, o neînţeleasă pauză, o încremenire. Desigur, vina poate fi împărţită. Privirea-i cade pe cadranul ceasului din turn. Acele ceasornicului sunt suprapuse pe cifra l2, Înainte de a începe dangătul clopotelor, o scurtă avertizare aproape muzicală, apoi douăsprezece bătăi viguroase, ora, ireversibilă.
Porni mai departe pe bulevard. Întreaga expresie a feţii i se schimbase. Ţine atât de mult la viaţă şi o îndrăgeşte aşa cum o crede, cum o percepe acum – vuiet şi zarvă.
Ajunse la poarta Cişmigiului. Zăbovi o clipă; nu se va duce la teatru, va da un telefon şi va anunţa că renunţă la slujbă. A găsit ceva mai bun.
Acum, pe loc, hotărâse şi aşa va face.
Nimeni din lume nu are dreptul să o judece. Ea nu mai are chef să irosească nişte ani făcând ceea ce nu-i aduce satisfacţii. Nu se crede abilă; acum că luase decizia de a încerca altceva, este doar sigură că, procedând aşa, poate mai are o şansă. De hotărât oricine hotărăşte, ce era al ei în aceste clipe era doar acest fantastic spectacol: oamenii, circulaţia intensă, aerul umed, cu mici puncte aurii, uşor cernute de cer. Ceea ce o interesa, în acest moment, era diferit de preocupările ei de până mai ieri, o preocupa, într-un mod bizar, chiar ce se întâmpla cu lumea în general. Lucru ce nu i se mai întâmplase.
Avea senzaţia extrem de bizară că o putere nouă o transformase, făcând-o de nerecunoscut, că acum nu mai conta nimic din ce a fost până aici. Important şi demn este doar această solemnă convingere că s-a schimbat.
„Asta-i tot!”, spuse în timp ce se aşeza pe o bancă de unde putea privi în voie copacul ei. Un copac superb. Cel mai bătrân copac din parc. Trunchiul, a cărui scoarţă era săpată în şanţuri adânci, pe care furnicile alergau bezmetice, vara, şi care acum semănau cu nişte tunele pustii, o fascina, aşa cum pe alţii îi fascinează liniştea grea a catedralei. Ceea ce simţea era un amestec de senzaţii care păreau în contradicţie şi care sfârşeau prin a se anula reciproc. Stătu aici mai bine de un ceas în gânduri şi contemplaţie.
Un nor acoperise soarele şi copacul părea acum monstruos, ameninţător. Deşi fascinaţia lui nu pierduse nimic din forţa-i misterioasă, dimpotrivă, câştigase, Mirela nu mai e dispusă să i se închine: „Prea puternic. Respiră din eternitate. Până şi felul în care înfruntă vântul, neîndoindu-şi crengile, ci dându-le elasticitate, libertatea şi responsabilitatea în autoapărare, mă inhibă; mă simt ca o biată gâză… Cred că nu am să mai vin să-l văd. Nu, nu pe el îl evit, ci ideea pe care o reprezintă. Strânge în el prea multe din ceea ce nu sunt eu, sau din ce nu am eu: rezistenţă în faţa timpului şi a încercărilor, o coloană vertebrală care să nu obosească şi să-mi ţină fruntea sus şi, cel mai important, cred eu, el are o rădăcină bine înfiptă în sol, de unde-şi trage seva şi pe care, la rândul lui, îl întăreşte, ferindu-l de surpări…”
Fără să fi avut intenţia, ea selectase, într-un text prescurtat, unul din procesele ei intime cu care lupta în ultimele luni, una din acele dureri care o sufoca şi îi sugea toată vlaga, dominatoare şi necruţătoare, convingerea că gândurile ei sunt un şir de confuzii. Dacă mai rămâne pradă confuziei, o face pentru că aruncase zarul şi, se pare, că albul era deasupra.
Un pui de vânt se joacă printre crengile copacului, ca o bătaie de aripă, şi Mirela înalţă privirea. De undeva apare o femeie în mersul căreia pare să o recunoască pe Laura. Se ridică de pe bancă şi pleacă hotărâtă în direcţia opusă din care venea femeia.
Iarna se întunecă devreme.
Mirela coboară pe bulevard. Trotuarele erau ticsite. Bărbaţii şi femeile ieşiţi la plimbare, în drum spre sălile de teatru sau în vizită, nu semănau deloc cu muncitorii, funcţionarii, elevii care la primele ore ale zilei se grăbiseră spre locurile lor de muncă sau la studiu. Alta le este privirea, altă lumină le umbreşte chipul. Şi au ceva comun: acea duioasă uitare a zilei petrecute în vreun bilanţ personal, lăsând teren deschis perspectivei de îmbogăţire a trăirilor intime. Mirela nu ştie care-i plac mai mult; oamenii preocupaţi şi încordaţi ai dimineţii sau aceşti fermecători divini, parcă nepământeni, pătrunzând ferm în apele festive ale serii? La drept vorbind, nu-i cunoaşte nici pe unii nici pe alţii.
Din curiozitate se lasă dusă cu un val de tineri obositor de veseli.
La un colţ de stradă, câteva fete ţin în braţe coşuri cu flori de toamnă târzie. Mirela se opreşte să cumpere o floare, bucuroasă că s-a ivit prilejul să se desprindă de grupul de tineri, care, în final, se dovedise neinteresant. Florăresele întind spre ea buchetele imense, punând-o în încurcătură. Îi e greu să se hotărască. Pleacă fără să ia vreun lujer în mână.
Mirela continuă să străbată oraşul mergând doar pe străzile centrale. Simţea, în gât, un nod de emoţie şi doar puţină tristeţe. Ajunse acasă şi-i găsi pe ai ei dormind. Era plină de o însufleţire ciudată şi ar fi vrut să le-o împărtăşească. Nu mai ştia ce să facă.
După o îndelungată chibzuinţă, tot învârtindu-se în pat, aprinde veioza de pe noptieră acoperind-o cu o foaie de ziar. Nu are de gând să citească, nici să noteze ceva. Vrea doar să analizeze lucrurile pe care le are de făcut, să stabilească ordinea priorităţilor. Primul lucru: să opteze pentru o meserie, apoi, poate cu aceasta ar trebui să înceapă, să-şi anunţe părinţii că a renunţat la teatru. Puşi în faţa faptului împlinit, nu vor avea încotro. A treia urgenţă era să-şi caute o locuinţă.
În ziua următoare foarte devreme, porneşte, fără o ţintă, să colinde oraşul. După câteva ore, în faţa unei ceşti cu cafea, la „Boema” citeşte cu interes rubrica „oferte de serviciu”. Anunţuri sunt multe, dar ca să alegi trebuie să cunoşti câte ceva despre o muncă sau alta. I-ar fi plăcut să fie educatoare, secretară, sau să lucreze într-un birou de informaţii. Cel mai mult însă, s-ar vrea angajată într-o activitate greu accesibilă femeii, marinar, explorator spre exemplu.
După o dimineaţă de frământări, adrese notate în agendă, numere de telefon, posturi vacante, simţea de-a binelea o anume slăbiciune. Obosise. Gândul i se întoarce către cei de acasă, care sigur o aşteaptă cu masa pusă. (…)

fragment din romanul După concert, Corina Victoria Sein, 1986

După concert / Mirela 4

Anisia5

(…)
Un sentiment extraordinar de uşurare o încearcă pe Mirela. Nu mai are nici un fel de curiozitate, nici o aşteptare.
În tăcerea aproape desăvârşită din jur se auzea numai vâjâitul intermitent al vântului.
Pe neaşteptate încep să cadă fulgi de zăpadă. Sunt mari, pufoşi, ireali şi înnebunitor de albi. Mirela se opreşte şi-şi înălţă faţa. Un nou anotimp al anului se lovea de ea, sau, invers, ea se lovea de noul anotimp.
Merge fără vreun gând. Merge de parcă ar fi o păpuşă mecanică, programată să ajungă undeva. Din spate, întunericul vine sfâşiat de o rază puternică. Se dă în lături. O maşină trece în viteză. După ce rulează câteva zeci de metri, stopează şi vine înapoi, cu spatele. Când ajunge în dreptul ei, se deschide portiera.
Mergi în oraş? întreabă bărbatul.
– Da! răspunde în disperare Mirela.
– Urcă!  Şi ea se urcă în grabă.
După un timp, bărbatul îşi împărtăşeşte gândul:
– A nins! Nu sunt superstiţios, dar am băgat de seamă că în anul în care primii fulgi de zăpadă mă prind pe drum, am noroc.
Micşorează viteza ca să admire fulgii mari de zăpadă, aducători de noroc. Zgomotul uniform al motorului îşi modifică ritmul. E mai desluşit. În maşină e cald, plăcut. Mirela priveşte drept înainte, prin parbriz. I se pare că a trecut o veşnicie de când se află în maşină. Ar vrea ca acest drum să fie fără sfârşit, sau aproape fără capăt, să se termine numai după ce ea ar fi dormit destul. Atunci va fi odihnită şi bătrână.
Drumul era ca o linie bine trasată. Gândul ei mergea când înainte, când înapoi. E nehotărâtă sau doar precaută? Nici una nici alta. Găseşte că un popas în vremea de acum o oră ar fi tot atât de neplăcut-primejdios ca şi unul în viitorul foarte apropiat. Caută un punct mobil şi o circumferinţă elastică.
Ochii ei mari şi ficşi în preaplinul lor de emoţii îşi aruncau raza departe, până ce simte că motorul maşinii s-a oprit.
– Crezi că te poţi duce în rochia asta acasă?
– …dacă aş găsi ceva să mă schimb…
– Să încercăm! Aici locuiesc eu. Vino!
De cum intrară în casă, Mirela se aşeză pe un scaun. Bărbatul deschise dulap după dulap şi-i aruncă în poală o pereche de pantaloni şi un pulover.
– Vezi dacă poţi face ceva cu ele… Bei un ceai?
Mirela se dezbracă şi se îmbracă încet, cu mişcări dezordonate. Când, în sfârşit, reuşeşte să găsească ceva potrivit, dezbracă rochia de dantelă albastră, o rulează sul, şi întrebă:
– Ai un coş pentru gunoi?…
Ceaiul răspândea o mireasmă dulce, prea dulce după gustul Mirelei. Deşi cana e goală şi ar mai bea, nu îndrăzneşte să mai ceară un strop de băutură caldă. Era târziu şi nu se îndura să plece. Îi place dezordinea şi tăcerea acestei case. Aerul de tihnă, de după miezul nopţii, îi face bine. Faptul că între ea şi tânărul de alături se aşternuse tăcerea i se pare firesc. Poate să gândească în voie. „Şi totuşi, tinereţea nu este o risipire sau o anticipare. Întotdeauna disponibil, omul aşteaptă impulsurile fericirii care pot veni pe neaşteptate sau nu…”
Starea Mirelei ţine de o anume necesitate. Are de făcut „curăţenie” în forul ei intim. Să încerce o altă plasare a trăirilor, să nege ceea ce nu se potriveşte cu personalitatea ei, să pună în valoare ceea ce a neglijat; e datoare să încerce o armonizare. Şi o va face. Se simte ciudat; de parcă ar fi fost victima unei crize de pierdere a identităţii. Ştie cine era cu o zi în urmă. Mai ştie că o bună parte din timp umblase pe un drum secund, iar acum, în casa asta, sta şi asculta noaptea ca o minciună. Rezistă calm, zicându-şi că întâmplările, ca şi lumea, departe de a fi infinite, se roiesc şi formează un cerc, purtând-o pe roata lor, dar ea trebuie să-şi găsească drumul chiar pe această roată. Asta ar însemna stabilirea armoniei, a echilibrului. Acum ea există doar în generalitate. Nimic nu s-a sfârşit, nimic n-a început, ceva continuase. Urmează să afle acel drum prin care să se definească, să devină o identitate. Încă nu ştie începutul acelui drum, iar părinţii ei n-au cum s-o ajute. Sunt convinşi că, dacă-i asigură o viaţă materială lipsită de griji, totul e în regulă.
Privirea Mirelei trecuse dincolo de pereţii casei hoinărind prin grădini de cenuşă peste care pulsează abia trecutele ore cu sfârşit neclar. N-a ieşit încă din stupoare. Ce se petrecuse în casa Laurei avea vreo legătură cu ea?
– Simţi nevoia să vorbeşti? să te destăinuieşti? auzi vocea bărbatului.
Mirela dă din cap:
– Nu!
– Bine. Te duc acasă.
Străzile sunt străbătute de maşini grăbite. Răsărise luna, dar lumina ei era cumva pătată. Un furt, un viol, o crimă chiar s-ar putea ascunde. Maşinile merg la pas, cu farurile stinse. Oraşul pare un arc cu săgeata în pântec.
Bărbatul conduce cu multă prudenţă.
Aproape de casa Mirelei o siluetă apare în lumina farurilor. O femeie merge de-a lungul străzii. Pare atât de concentrată şi de decisă să meargă drept înainte, încât, deşi avertizată sonor, nu părăseşte linia mediană a drumului. Mirelei i se pare că silueta este a Laurei. Tresare. Ce să caute Laura aici? Nu, nu se poate…
Maşina, după ce ocoleeşte silueta femeii, rulează lent pe asfalt, încât se aude, la un moment dat, clipocitul indiferent al Dâmboviţei.
Blândeţea bruscă a nopţii, umezeala asfaltului fac ceasul timpuriu al dimineţii să aibă consistenţa şi elasticitatea plastilinei, lăsând iluzia că oricine-l poate modela, fără să se lipească de degete.
În paturile lor, oamenii dorm.
Ajung în faţa blocului.Mirela cere tânărului să opresască maşina. Îi mulţumesşte scurt şi deschide singură portiera şi păşeşte în ţesătura slabă a nopţii. Întunericul e festiv, uşor argintat, dar şi trist, a ratat perfecţiunea şi se degradează văzând cu ochii.
Mirela a şi intrat în penumbra holului. Pe neaşteptate, încpu să râdă. Râsul ei străbate spaţiul ca un fluierat de pasăre.
Întrerupătorul automat nu funcţiona. Urcă treptele bâşbâind. Uşa nu era încuiată, de cum o împinse, se deschise larg. Din cameră se aude o voce răguşită:
– Tu eşti, Mirela?
– Da, mama. Eu sunt. Dormi… a nins…
Aceste cuvinte scurte îi erau necesare, într-un fel, ca o scurtă pauză într-o perioadă lungă de tensiune. De dincolo se aude iar vocea:
– Am cumpărat un demachiant, e-n baie…
– Bine, mama, pentru asta nu trebuia să mă aştepţi trează…
Mirela îşi muşcă buzele într-un joc nervos: „La ce bun că m-am întors acasă dacă tot becul ăsta chior se războieşte cu întunericul din juru-mi?”…
După un somn de zece ore, un somn istovitor, deschide fereastra. De afară năvăleşte un iz nostalgic de toamnă, dar şi un aer îngheţat de iarnă proaspăt şi tăios.
Se simţea minunat. Ca şi cum abia sfârşise o competiţie şi, dacă nu-şi poate permite să se laude cu vreun premiu, se mulţumeşte cu forma bună, câştig poate mai important.
Face un duş şi, din mers, ciuguleşte câte ceva din gustarea gata pregătită pe masă. Ar fi băut şi o cafea tare şi amară, dar îi este imposibil să găsească punga cu boabe cafenii, aşa ca renunţă şi pleacă.
Întâmplările zilei trecute lăsaseră totuşi urme vizibile pe obrazul ei. Era palidă, mâhnită.  (…)

fragment din romanul După concert, Corina Victoria Sein, 1986

 

 

 

După concert / Laura 2

ratacire2

(…)

M-am întors cu primul tren. Ştiam adresa iubitului meu. Îi fac o vizită. Era plecat în delegaţie, la Sălaj. Soţia lui m-a poftit în casă.
 – Sunteţi de la minister? Ar trebui să vă cunosc…
 – Nu, doamnă, nu sunt de la minister. Sunt amanta soţului dumitale de vreo cinci ani. L-am cunoscut la Arad, era în delegaţie… mi-a promis că se însoară cu mine…
– Cum să se însoare?» se întreabă ea, intrând în panică.
– Aşa cum se însoară bărbaţii.
– Bine, dar el e însurat, eu…
– Ei, dumneata, divorţezi Şi gata. Rămâi cu băiatul şi cu casa. Noi avem, mi-a lăsat un unchi o moştenire. – Nu mi-a spus nimic, nici n-am bănuit…
– Acum ştii.
A ieşit şi s-a întors cu o sticlă de vodcă.
– Bei?
– Bea!
Ea avea ambiţia să mă introducă în tainele metafizicii, lucra la nu ştiu ce studiu complicat. Ne-am certat pe chestia asta şi am plecat, împreună, să vedem un film. Am văzut Provocarea dragonului… Am văzut pe dracu’, n-am văzut nimic. Băutura mă muiase şi plângea inima în mine, dar nu puteam să-l iert pe măgarul care nu avusese curajul să-mi spună că e însurat. Dacă-mi mărturisea cinstit, aş fi rămas amanta lui o viaţă, pentru că-l iubeam… Când s-a aprins lumina în sală, am vrut să fug. Nu mai puteam de ruşine. Femeia înşelată mă prinde de mână.
– Să discutăm serios…
– Ce să discutăm?
– Cum ce? Situaţia noastră.
Deci, îmi recunoştea, într-un fel existenţa. Asta însemna foarte mult pentru sufletul meu. Eram gata, gata s-o sărut. Dar avea privirea tatei; oarbă şi dispreţuitoare. Şi am urât-o. N-aveam ce discuta.
– Lucrurile sunt clare, zice ea. Renunţă, ai un avantaj serios, tinereţea.
I-am întors spatele şi am ieşit singură din sală. În faţa cinematografului, ne-am reîntâlnit. Nu mai ştiu care dintre noi a aşteptat-o pe cealaltă, cred că ea… Pornim pe străzi, una lângă alta. La un moment dat, ea zice:
– Dacă el nu s-a gândit la urmări, tu ar trebui s-o faci, un bărbat, de pe poziţia lui, nu divorţează, nu se prea poate… nu-i este permis.
– Nu ne pasă, fac eu pe grozava, ne iubim şi atât contează.
În gând îi înjuram de toţi sfinţii. Mă cam obosise jocul şi mă pregăteam să-i spun adevărul curat: că eram amanta lui, dar el nu-mi făcuse nici un fel de promisiune, că din răzbunare venisem la ea. Numai că femeia nu mi-a dat timp, mi-o ia înainte şi continuă:
– Situaţia e ciudată. De câteva ore mi se pare că trăiesc un coşmar… suntem două femei şi iubim acelaşi bărbat, mă rog, fiecare în felul nostru. Eu, aşa cum mi-ai şi spus-o cu brutalitate şi cinism, nu mai sunt tânără… în sfârşit, dacă ai nevoie de bani, nu te jena… sunt dispusă să-mi plătesc liniştea….
În clipa aceea mi-am amintit de jurământul făcut în faţa porţii închise de tata. Dacă şi aşa trebuia să devin o ticăloasă, de ce să nu încep cu ea? Doamna mă mituia, era mai bună? – – Cât? o întreb scurt.
– Să zicem…
– Las’, oricum, eu stabilesc. O mie de lei pe lună atâta timp cât o să am chef. Şi, fii atentă, dacă mă înşeli, calc înţelegerea şi ţi-l suflu.
– N-am să-ţi fac greutăţi… Crezi că ai să-l convingi să renunţe la ideea divorţului?
Am râs. La despărţire a râs şi ea.
– Nu-i aşa că văzându-ne împreună nimeni n-ar crede că suntem rivale? Uneori viaţa întrece inimaginabilul… Mi-e imposibil să mă adun…
Şi, pentru ca să se adune, i-am dat numele şi adresa unde să-mi trimită lunar preţul liniştii casnice. Tâmpita, îşi plătea un bărbat care de multă vreme nu mai era al ei…

Laura, pare speriată. Tace. După o clipă de ezitare, porni spre uşă. Mirela o urmăreşte cu privirea. Brusc se mai aprinde o lumină, mai puternică.
„Stingeţi lumina!” se roagă Mirela.
Întuneric.

Mirela e obosită. În cele câteva ore de când părăsise teatrul trecuse prin multe. „Doamne, mi-e somn, teribil de somn…” Uşa se deschide şi se închide de mai multe ori. Mirela îşi întinde picioarele. „Acum, că am rămas singură, să dorm…” Dintre toate întâmplările zilei, serii mai ales, uneia nu-i prinsese sensul pe de-a-ntregul. Luptându-se cu somnul, încearcă să o lămurească.Se afla în camera de sus. Nici aici nu se întâmplă nimic?! Laura a râs, îndemnând-o să aibă răbdare, spre miezul nopţii se vor întâmpla destule. Din păcate atenţia ei era fragmentată şi nu-i îngăduise să observe nici tonul nici nuanţa expresiei. Ca o umbră palidă i se zbate în memorie un plan, conform căruia ea urma să-şi aleagă un bărbat. Fusese chiar întrebată: care-ţi place? Toţi, glumise, şi Laura o lăudase: „Eşti deşteaptă, toţi înseamnă nimeni”. Intrase în această seară, în acest joc al petrecerii cu inocenţă şi aştepta să se petreacă extraordinarul. Lângă Laura avea impresia că aria posibilului este nelimitată. Totuşi, şi aici, jocul era cumva făcut. Până şi faptul că rămăsese singură în cameră dovedea că sunt multe de ascuns.Curând Mirela este frământată de cu totul alte lucruri care-i alungă în parte somnul. „Portretul” ţăranului din povestea Laurei o fascina. Aproape că îşi dorea un astfel de tată. Pe Laura o consideră victima împrejurărilor, o revoltată a mediului în care trăia. Nefiind făcută pentru o viaţă plată şi neinteresantă, adăugase traiului elemente noi, pe gustul ei, şi se lansase în acest sport periculos agăţând de existenţa ei şi pe alţii. În concluzia pripită a Mirelei nu era numai tristeţea resimţită în faţa imaginii închipuite, paravan de după care ea încerca să-şi refacă puterile. Intuia căderea în vulgaritatea şi „strălucirea” lumii Laurei. În spatele acestor gânduri se aflau două Mirele: una foarte complicată, nu prin natura ei, ci obligată de împrejurări, care râvnea la modul de viaţă al Laurei şi o alta, simplă, care-şi făcea reproşuri pentru ideea de a se folosi de Laura ca de o trambulină spre un nou mod de viaţă, mai interesant, mai palpitant. Cele două îşi dispută puterea. Acum, învingătoare este fata simplă care nu are altă dorinţă decât să doarmă. Fără îndoială, când se va trezi, o să fugă departe de Laura, de casa asta, o să-şi iubească părinţii şi n-o să le mai reproşeze viaţa lor demodată. Era înţelept gândul ei, iar meditaţia de mai înainte îi aduce o oarecare pace. Era înţelept şi drept să spere, dar cei care o lăsaseră aici au procedat în aşa fel pentru ca lucrurile să iasă bine şi pentru ea? S-au gândit ei la asta?
***
Noaptea rece o învăluie aspru. Simte nevoia unui gest de tandreţe. Încearcă să uite, încearcă să ierte. În urechi îi stăruie un vuiet greu, ca o perdea de ceată. I se face frig. Abia acum îşi dă seama că mai poartă rochia Laurei din dantelă albastră. Vrea să se întoarcă în casă, la etaj, ştie unde-şi lăsase hainele. Vântul suflă ceva mai puternic. Valul de aer îi atinge fata. E ca o mângâiere. Nu-şi mai amintea de nici un fel de emoţii, ci pur şi simplu avea dorinţa precisă să ajungă acasă. (…)

fragment din romanul După Concert, Corina Victoria Sein, 1986

După concert / Mirela 3

ad8

(…)

– Aş zice că, văzându-mă, ţi s-au întors toate corăbiile scufundate, o ironizează Laura.
În sfârşit, ai venit!
De ce, în sfârşit? Iar reproş? Fii atentă, eu vin şi plec după bunul meu plac, niciodată pentru alţii, întotdeauna pentru mine. Ia notă, încă o regulă de viaţă impusă de mine prietenilor mei. Aşaz-o lângă cele enumerate în vară, dacă îţi mai aduci aminte. Vii cu noi? Am o casă lângă lac, acolo mergem!
Laura avea un caracter imposibil, dar ştia să domine, ştia ce vrea. Dorea să fie înconjurată de multă lume. Nu alegea. Prieteni, duşmani, profesori, ticăloşi, admiratori. Adunătura să fie cât mai numeroasă şi cât mai diferită. Era nepoata unui poet. Toată opera lui se află risipită prin reviste şi aşteaptă să apară acel critic-istoric literar dispus să adune versurile, să le comenteze, să le valorifice. Pentru acest vis al lui luptă din răsputeri nepoata, dar truda ei nu reuşise încă să-l scoată din anonimat. Poetul, în timpul vieţii, nu fusese chiar un nefericit. Soarta l-a răsplătit pe altă latură. Din banii lui şi din cei de la socri şi-a construit, lângă lac, o casă de vacanţă. O vilişoară cu două nivele, cu gard de peste doi metri, din piatră, cu ziduri durabile, cu uşi din stejar masiv, cu ferestrele mici, cât o palmă, zăbrelite. Încuietori chinezeşti; sisteme de alarmă şi alte dotări tehnice de ultimă modă vegheaseră melancolia creatorului, rămas la un moment dat singur. Pe Laura n-a iubit-o. Era doar mândru că-i seamănă. Frivolă şi nebună. Nebună şi risipitoare. A declarat-o moştenitoarea lui.

***
Cerul era tot mai închis.
Înghesuiţi în două taxiuri, după ce încărcaseră în portbagaj tot ce se putuse cumpăra, Laura şi prietenii ei se îndreptară spre casa de vacanţă. Lacului, acum toamna, îi lipsea acea măreţie liniştitoare şi, mai ales, lipseau ţipetele păsărilor de noapte. Casa: o construcţie ciudată, asimetrică, părea făcută din bucăţele. Mirela o asemui cu un element de decor de un gust îndoielnic. O alee scurtă pornea de la poartă şi se termina în treptele unui antreu care parodia un cerdac ale cărui coloane mari, albe, sugerau o înlănţuire de braţe în penumbra vineţie a nopţii.
Se auzeau zgomotele confuze ale apei, un clipocit prelungit, fragmentat de cântecul nu prea îndepărtat al unor trecători întârziaţi, totul risipindu-se în aer asemeni unei răsfrângeri alburii irizată de ceaţa umedă ce ascundea împrejurimile, ca o haină a anotimpului capricios.
Mirela privi mai atent în lumina becului pe care cineva îl aprinsese, fără să vadă ceva. În ochi simţi un fel de aglomerare de sclipiri argintii, o pânză ce cobora din înalt în văzul ei, dar dincolo de pânză, în spatele vederii ploua. Astfel răsfrângeau gândurile sale atmosfera şi misterul locului.
De ce venise aici? Cine erau ceilalţi?
Laura nu găsise de cuviinţă să facă prezentările. Se vorbea puţin. Nimeni nu se preocupa cu adevărat de cineva sau de ceva. Fiecare era interesat doar de sine. Toţi păreau că ştiu ce au de făcut. Mirela trecu peste încurcătura şi neplăcerea momentului, forţând integrarea în grup cu o simplitate perfect mimată. Renunţă să mai cerceteze interiorul nu se mai miră de tăcerea tovarăşilor ei.
La urma urmei doar o proastă ar lua nepăsarea lor drept ofensă. Acum o oră eram singură şi cea mai nefericită fiinţă. Incapabilă să rămân între oameni. Fugeam de ei şi îi uram… de ce?
Era strigătul inimii ei.
În toată, casa domnea o linişte deplină. Ce avea de făcut o tânără ca ea, într-o adunare care părea că evită orice comunicare? Până şi Laura o uitase. Să cugete? Să se amuze de una singură?
Abia acum observă că bărbaţii, răsturnaţi în fotolii, aveau câte un pahar plin în mână şi păreau mulţumiţi. Numai ea era dezorientă. O pierdută în spaţiu. Nu se simţea bine aici, dar nu voia să se întoarcă la ale ei. Ce o aştepta în locurile prin care trecuse până acum? Nimic. Cel mult conştiinţa că nu-şi găsise încă exact locul. Cu un efort minim, printre noile eu cunoştinţe, n-ar mai fi o exilată. Aventura, chiar ridicolă de-ar fi, acum o atrage. Pentru fiecare există un început.
Se uită roată prin camera-salon. Laura şi celelalte fete dispăruseră. Neliniştită, aproape furioasă, trecu din cameră în cameră, urcă la etaj şi deschise toate uşile… Încăperile erau goale. Prin colţuri sticle golite, triste, dezolante. O singură uşă rămăsese nedeschisă, la capătul culoarului. Apasă pe clanţă. Nu cedează. Împinge cu umărul. De partea cealaltă cineva o ajută şi uşa cedează, o lumină albastră o făcu să clipească, îi rănea ochii. Păşeşte peste prag complet indispusă, cu toate simţurile în stare de alarmă, de parcă venise acolo să oprească mersul destinului. O boare de aer nocturn trecu brusc, abia atingând-o.
Laura o întâmpină într-o năruire de mătăsuri obosite:
Vino să bei ceva!
Mirela îşi mişcă buzele, vrând să refuze.
Pentru ca să ne înţelegem, bea! Nu e frumos să tragi chiulul.
Nu te refuz… Mâna îi tremură când preia paharul. Bea încet, simţind cum se relaxează. Gata. Obosise.
Se aşază pe o pernă. În minte, ca o depănătoare, relua: nu te refuz. Cuvintele îşi pierduseră sensul, le repeta de parcă ar fi învăţat o limbă străină.
Camera era mare, cu tavanul înalt, văruit în alb-murdar. Nici un mobilier în afara unui paravan elegant din mătase purpurie şi a câtorva perne aruncate la întâmplare. Gândurile Mirelei se opresc brusc. În ultimele zece minute nu se întâmplase nimic. Nici un zgomot, în afara celui produs de băutura turnată chiar de ea, în pahar. Teama i se risipise, „Ce viaţă stupidă!” murmură ea, trecând la o altă sticlă. Buna ei dispoziţie creştea proporţional cu numărul paharelor golite. Obiectul analizei se schimbase, ducând-o la o scurtă răzvrătire.
Laura, mă auzi? Fiecare cu norocul lui. Eu am baftă, nu glumă, v-am întâlnit pe voi chiar în momentul în care eram pe punctul de a inaugura, în mine însămi, un mare pustiu, frate nedrept cu ordinea… iar, acum, observ că toată adunătura asta mă tratează ca pe o cretină… vă fac zob îngâmfarea şi experienţa… crai ai cinismului, nu aşteptaţi de la mine mai mult decât de la voi, vă arăt eu…
Tăcu brusc. Aşa cum şi începuse să vorbească.
Prin picul de luciditate neatinsă de alcool, conştiinţa răzvrătirii o duce la disperare. În ochi simte înţepături. Parcă cineva înfige în ei ace, ca într-o perniţă. O vagă dorinţă o încearcă. Ar vrea să asculte muzică sau să se plimbe pe un câmp verde, cu multe albine. Nu se simte prea bine. O caută pe Laura. Vrea să o roage să deschidă fereastra şi să-i dea un pahar cu apă. O descoperi mai repede şi mai aproape decât îşi închipuia, era lângă ea. Îi prinse încheietura mâinii şi o strânse. O strângere fără scăpare. Odată cu efortul pierdu aproape contactul cu realitatea. Gândul îi slăbise. Setea şi încordarea o torturau.
Trecea prin clipe dureroase. La tâmple sângele îi zvâcnea violent. În ochi parcă explodase soarele, mii de steluţe străluceau, un foc de artificii. Laura observă, o prinde şi o scutură cu furie.
Ce-i cu tine? Ai întrecut măsura?
Ca şi cum cineva i-ar fi turnat apă rece pe cap, Mirela se dezmeticeşte.
Nu te supăra, gata! Mi-a trecut. Sunt o proastă şi am darul de a strica orice petrecere. N-o să se mai întâmple, îţi promit.
Vorbea agitat. Ca şi cum s-ar fi temut de o eventuală pauză, reia:
La petrecerea asta nu se întâmplă chiar nimic? Ne îmbătăm în modul cel mai civilizat cu putinţă: femeile singure, bărbaţii aşijderea… Nu mai pot de curiozitate, vreau să văd ce este după paravan, se poate?
Laura o conduce până lângă paravan.
Îndată coborâm în salon şi ţinuta ta nu corespunde. Schimbă-te! Vezi doar că şi noi am făcut-o. Prietenii mei sunt oameni cu pretenţii, eticheta nu e un moft. Alege-ţi o rochie şi fă-te frumoasă.
Docilă, Mirela trecu după paravan. Pe un scaun, mai multe rochii, o trusă de machiaj, o oglindă sprijinită de perete. Alege o rochie din dantelă albastră. Îi venea bine. „Ca să vezi…” îşi zice, şi cu o mişcare bruscă făcu să cadă, cu zgomot, paravanul.
Şi acum? întreabă ea. Laura fredona un cântec.
Şi acum? repetă Mirela cu tonul ridicat, intrigată. Căpătase un curaj vecin cu disperarea.
Ce înseamnă asta? Ce înseamnă? Îţi baţi joc de mine?
De undeva, de la parter, se ridicau zgomote şi voci.
Şi acum? insistă cu încăpăţânare Mirela.
Laura o prinde de braţ.
Coborâm! Îţi place vreunul dintre băieţi?
E important?
Foarte…
De ce?
O condiţie principală a chefurilor mele: cel mai nou venit în casa mea are dreptul să-şi aleagă un partener.
Şi dacă el nu mă vrea?
Îl alung!
Pentru că nu se supune nebuniei noastre?!
Fetiţo, bea! Eşti riscant de trează şi ai o carenţă patologică de imaginaţie, ca să nu mai vorbesc de, umor… (…?

fragment din romanul , Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu, 1986

După Concert / Mirela 2

dupa concert

(…)

Mirela nu este o fată timidă. Nu-şi face probleme cum să se poarte, nu-şi alege expresiile, e aspră în judecată, nu stă pe gânduri atunci când i se cere, sau crede ea de cuviinţă să-şi spună părerea – o tânără cu opinie, o fire deschisă. Timpul în care pare altfel nu ţine de structura ei, este rezultatul unor stări sufleteşti în care intră de îndată ce păşeşte pragul casei. Stând aici; lângă părinţii ei, toată viata i se topeşte.
Treptat chipul i se schimbă. Fruntea îngândurată i se netezeşte. Deschide ochii. Privirea-i cade pe obiectele din preajmă: cărţi, reviste, bibelouri, haine aruncate la întâmplare, o masă de toaletă cu o grămadă de nimicuri de cosmetică scumpe şi inutile şi, în sfârşit, în spaţiul strâmt dintre mobile, masa la care mai învârteau cărţile de joc părinţii ei. Din când în când, se auzea câte o replică scurtă, istovită. Totul pare cuprins de o uşoară agitaţie, ca o prevestire a nopţii şi a odihnei neliniştite, angajând-o într-o scurtă analiză. Ia aminte la pereţii nezugrăviţi la mobila nu atât veche cât urâtă, la dezordinea din jur, la toate micile-mari lucruri care prin funcţionalitate şi prin întrebuinţarea lor zilnică, prin contactul permanent cu fiinţa ei, ajunseseră să facă parte din propria-i personalitate. Până astăzi nu luase seama la felul a cum trăia. Nici nu se întrebase dacă este o fată săracă sau nu. Era bine îmbrăcată, banii nu lipsiseră din casă, nu-i fusese refuzată vreo dorinţă. Doar faptul că trăiau înghesuiţi în această cameră o nemulţumea, o complexa. .
Mirela surâde neliniştit când vocea mamei, de o neutralitate triumfătoare, o îmbie:
– Trage scaunul lângă mine! Doreai să ştii dacă eu şi tata…
Tresări. Îşi compune o mască de mirare.
– Vai, mami?! A trecut un secol de când te-am întrebat. Nu mă mai interesează. Mama, ai împachetat? Biletele de tren sunt scoase? Vai, ce greşeală! Sper să nu se fi închis Agenţia. Repede, mama, mă duc să vând biletul meu. Nu mai merg cu voi…
– Nu se poate! Ţi-am promis două săptămâni la mare şi câteva zile la munte dacă intri la «Tănase» şi ai intrat. Nu se poate…”
„Ba se poate. Aveţi şi voi dreptul, după nouăsprezece ani, la un concediu în doi. Nu vă era dor de aşa ceva? Eu am planurile mele. Poate mă mărit…”
***
Aştepta să treacă vremea. Să vină ziua de joi, să meargă la „Ambasador”. Laura nu s-a prezentat la întâlnire. Absenţa ci i-a provocat o tristeţe care se accentua tot mai mult în singurătatea de acasă.
Într-o dimineaţă, o întâmplare hazlie a mai scos-o din „preocupările” ei în staţia lui l3l, un grup de copii făceau o gălăgie infernală. Ochii le sclipeau hoţeşte. Puneau ceva la cale. După o clipă, câteva glasuri, zglobii, cheamă: „Tovarăşa, pierd ghetele…” Educatoarele îşi părăsesc locurile de unde supravegheau coloana şi se apleacă spre picioarele scoase de-a binelea din pantofi. Nu-şi îndreptau bine spinările, că alte apeluri veneau grăbite. În următoarele minute nu mai pridideau cu legatul şireturilor. O fetiţă cu ochi de veveriţă îşi dezlega pentru a doua oară şireturile trăgând cu coada ochiului spre Mirela. După ce s-a asigurat că i-a atras atenţia, i-a şoptit: „Vezi că le păcălicim pe tovarăşele?” Mirela o încalţă şi o dojeneşte încet: „Reao, toţi sunteţi nişte răi, de ce nu vă cuminţiţi…” Soseşte autobuzul şi copiii iau cu asalt uşile. Un bătrân, încercând să coboare, le strigă jumătate supărat, jumătate drăgăstos: „Stai, mă, viitorul ţării, că nu dau turcii…”
După această întâmplare, brusc se gândi la serviciu. Mai erau atâtea săptămâni până la prima ei zi de lucru. Ansamblul de balet al teatrului „Tănase” luase vacanţă. Ea, cea mai proaspăt angajată în trupă, urma să se prezinte abia în toamnă. „De ce?” se întreabă şi, cum nu era târziu, iar grădina „Boema” se află la câţiva paşi, se întoarce din drum.
Regizorul, un ins slab, cu tenul pământiu, cu privirea galben-apoasă, o roagă să fie scurtă şi clară în explicaţii.
– Vreau să dansez.
– Domnişoară, toate vreţi să dansaţi. Ce vrei de la mine?
– Să mă distribuiţi în spectacol.
– Aşteaptă până pun ceva nou în scenă. Pentru estivalul ăsta am de ajuns şi nu-mi pot permite nici o modificare…
– De ce nu vreţi să mă ajutaţi? N-am ce face, n-am unde să mă duc, vreau să-mi umplu zilele cu ceva. Oricum, din toamnă sunt angajată, am reuşit la concurs. dansez, lunile astea, fără bani, vă rog…
– Bine.
Toamna a venit şi a găsit-o sătulă de dans, sătulă de intrigile din culise, scârbită şi obosită de serile de după spectacol, când, la ieşirea artiştilor, fetele cu picioare lungi erau aşteptate şi invitate la restaurant de către bărbaţi cu burta revărsată peste cureaua pantalonilor; cu feţele lucind de transpiraţie. Admiratorii; de fiecare dată erau alţii.
Zilele de toamnă deveniseră o veritabilă sursă de melancolie pentru Mirela. Îi era silă de vreme, de oameni, silă de ea însăşi, de noroiul împrăştiat de roata vieţii. În ultima vreme cunoscuse multă lume fără să trezească interesul cuiva. În ochii ei, nepăsarea celorlalţi trecea drept ruină spirituală. Şi, nu o dată, în sala cu oglinzi a teatrului privindu-se cu ochi critic, îşi reproşa: Mirelo, eşti o nulitate şi ai să pieri pentru că o să ţi se umfle sentimentul de milă faţă de propria-ţi persoană”.
Ieşind din culise în stradă, cu toată tristeţea, se trezeşte zâmbind la gândul că, până acum, nimeni nu o făcuse să simtă vreo afecţiune reală.
Pardesiul, deşi uşor; îi apăsa umerii. Senzaţia de inconfort o irită. Se simte ca şi cum cineva ar fi vârât-o cu de-a sila într-o haină nepotrivită. Trăsăturile chipului lui ei aveau ceva agresiv. Era pornită împotriva întregului univers. Vinovat de starea ei proastă putea să fie oricine începând de la vânzătorul de ziare la aviatorul care tocmai îşi semnala existenţa măturând indiferenţa orăşenilor ieşiţi la plimbarea de seară, cu trecerea lui pe deasupra capetelor lor.
Animaţia pe străzi se înteţi brusc. Mirela se uită cu atenţie la cerul de o culoare incertă, ca o apă în care au fost deversate gunoaiele lumii. Observă totuşi că avionul rămânea un punct argintiu şi, deşi se pierdea undeva, amintea de un anume ceva în filmele lui Fellini, mesaj poate fals, poate neînţeles. Ochii ei îşi pierduseră oboseala şi nepăsarea: Căutau punctul argintiu, acum dispărut cu o privire aproape curată, aproape senină. O fâşie de lumină pierdută, de dincolo de cerul plumburiu, încerca să spargă atmosfera nesuferită, melancolică, prielnică doar învinşilor. Timpul fugea bezmetic când înapoi, când înainte şi Mirela se închipuie prinsă într-o mişcare circulară. „Eu – scenă – spectatori – scenă – eu o singurătate perfectă.” Totul îi era străin şi potrivnic. Pe lângă ea treceau femei, bărbaţi. ÎI simţea ai serii, ai oraşului, fiecare părea să aibă un loc al său. Soseau în grupuri ca un convoi de sărbătoare. Doar ei nu-i era îngăduit să participe.
– …nu se poate! asta e chiar Mirela mea!
Exclamaţia, cu tonuri supărător de înalte, o izbeşte neplăcut, dar nu-şi arată nemulţumirea. Oricine ar fi, e mai mult decât nimeni. Se întoarce. Vocea venise din spate. Abordează un surâs uitat, adresat oricui şi nimănui. Dintr-un grup de tineri se desprinde o femeie. Abia o recunoaşte în ea pe Laura. Frumuseţea ei era la fel de provocatoare, dar părea devastată. Ceea ce simte acum Mirela este o îngrijorătoare stare de neînţelegere: „Ce se întâmplă cu mine, ce se întâmplă cu restul lumii?” se întreabă ea cu un fel de grabă solemnă. Un sentiment de primejdie o bântuia. (…)

fragment din romanul După concert, Corina Victoria Sein, Editura Eminescu, 1986

Frica Albă / 4

 

Această prezentare necesită JavaScript.

(…)

Anisia căuta să descopere pe chipul bărbatului înflăcărarea de atunci. Obrazul curat de adolescent încăpăţânat gata să declare că după trei zile şi trei nopţi de veghe, mai poate s-o ia de la capăt.
– Da, da. Îmi amintesc, vag… rosteşte ea, prefăcându-se că aproape uitase de tot, vrând poate, să aştearnă o distanţă între ei… Şi ce s-a mai întâmplat atunci?
– Dosarul a fost închis. N-am aflat ce s-a întâmplat cu fosta dumneavoastră asistentă. Presupun că a trecut graniţa. În rest, nimic sau aproape nimic… Din păcate, timpul v-a dat dreptate… nu mai lucrez în miliţie.
– Şi acum cu ce te ocupi?
– Sunt inginer constructor. Şantierul meu se află în Valea Albă.
– Întotdeauna am stat prost cu geografia. Cam pe unde se află această Vale Albă?
– Câţiva kilometri de la Drăgăşani, peste Olt.
– E o regiune frumoasă?
– Minunată.
– Eu am vrut, şi mai vreau, să uit seara aceea de la cabană… Mi-am propus acest lucru din clipa în care ai plecat alunecând pe schiuri… Da, mi se ştersese din minte…
– Atunci sunt de două ori vinovat: o dată pentru că v-am tulburat…
– Da, sunt tulburată. Şi o să fiu şi nemulţumită dacă nu mai găsim locuri la masă. Mergem?
Câţiva călători, îmbrăcaţi în haine uşoare de vară, îşi reazimă trupurile de barele metalice ale ferestrelor deschise. Alţii, rămaşi în compartimente, trândăvesc pe banchete, cu picioarele întinse, încercând să se răcorească cu ajutorul lichidului suspect al sticlelor de Pepsi-Cola. Ca să „omoare” timpul, urmăresc cu aer absent, cu feţele lipsite de expresie, pe cei care se încumetă să treacă din vagon în vagon. Privirile bărbaţilor, deşi apatice, zăbovesc pe silueta femeii, măsurând-o cu ochi de cunoscător. Intuind acest lucru, Anisia trece dreaptă, aproape rigidă. Un adolescent fluieră admirativ, făcând-o să roşească şi să grăbească pasul. In uşa vagonului restaurant, larg deschisă, tronează un scaun cu spatele întors, semn că nu mai sunt locuri. Dezamăgită, cere ajutor însoţitorului.
– Ce facem?
– Mâncăm în seria a doua. Până atunci, putem lua un aperitiv la bar.
– Sunt foarte obosită…
– Atunci ne întoarcem în compartiment.
Un ospătar îşi întinde braţul şi le face semn:
– Am două locuri…
Străduindu-se să nu clintească din loc scaunul, cei doi pătrund în salonul lung. Masa spre care-i conduce chelnerul se află într-un colţ. Nu e complet liberă, două locuri sunt ocupate de un ţăran care consuma cu o vădită şi afişată plăcere bere, în faţa lui stând o bătrânică blândă, cu chipul luminat de un zâmbet neasemuit.
Anisia percepe prin ţesătura rochiei vibraţia curentului ce năvăleşte generos pin geamul deschis. Momentul de uşoară stinghereală, timp în care cei patru s-au examinat reciproc şi rapid, se spulberă. Ţăranul se ridică în picioare, atât cât îi permite spaţiul îngust şi îi pofteşte pe noii veniţi:
– Poftiţi! Până vă serveşte ospătarul, vă cinstesc cu un pahar din băutura asta rea., alta mai bună n-am! Plecaţi în concediu?
Anisia nu aude întrebarea. Nu-şi aminteşte cu nici un chip numele bărbatului de lângă ea şi acum caută prin ungherele memoriei. Vag, foarte vag, neclar şi nesigur, se încâlcesc într-o tumultuoasă voce interioară: Vlad,’ Mircea, Ştefan, Bogdan. Da. Asta era! Bogdan. Uitând de prezenţa comesenilor, rosteşte cu încântare: „Bogdan…” Ţăranul, umplând paharele, ridică din umeri. Nu se simte jignit că întrebarea lui rămăsese fără răspuns. „Cine ştie, poate au şi ei necazurile lor”.
– Noroc şi să fiţi sănătoşi!
– La mulţi ani! răspunde Anisia şi ridică paharul. Pe neaşteptate, este scuturată de un hohot de râs, un râs în cascadă, năvalnic, ca revărsarea bucuriei a cărei forţă pare că dizlocă până şi aerul. Ceilalţi o privesc uimiţi.
– Iertaţi-mă. Sunt atâtea formule pentru a ura, celui cu care eşti la o masă, tot binele din lume şi, totuşi, eu n-am folosit, în viaţa mea, decât „la mulţi ani”… mi se pare că…
– Las’nepoată, e urarea noastră.
Bătrânica se uită cu atenţie la Bogdan şi la Anisia. Din totdeauna, şi-a făcut un joc din a analiza pe cei din jur şi din a purta discuţii tăcute.
„Prea uşor mă las prinsă, îşi spune Anisia. Sunt teribil de vulnerabilă. Ce dacă mă priveşte? Cu siguranţă că a cuprins-o năvala nostalgiilor… O interesează… numai că nu mă pot relaxa când cineva mă studiază… Da, tăcerea mă oboseşte. Când am să înţeleg că doi oameni puşi faţă în faţă se află într-o permanentă luptă, o veritabilă dispută? Veghea, pânda, la care mă obligă prezenţa ei, fac să fiu năpădită, precum viţa de vie năpădeşte aracii, de timiditate, de crispare, dar, mai ales, de un sentiment de vinovăţie. Stupid şi caraghios!”
Degetele i se mişcă mai rar peste pânza albă a feţei de masă. Rămâne cu privirea aţintită dincolo de silueta bătrânei şi, deodată, se întreabă ce-i atrage pe oameni pe culmile munţilor, căci doar pasiunea şi dragostea pentru urcuş şi aer tare par să nu fie deajuns.
Trenul continuă să alerge printre dealurile pârjolite de o vară prea fierbinte. E linişte. Se aude cum aerul pătrunde fâşâind prin geamul deschis. Această mişcate vie biciuie obrajii Anisiei în timp ce pe faţa bătrânei trece lin, ca o pânză de apă, leneşă. Linia ferată aleargă paralel cu şoseaua aglomerată. Numărul mare de maşini atrage atenţia şi preţ de câteva clipe toate privirile trec dincolo de spaţiul îngust al vagonului. Peste un timp, maşinile rămân undeva în afara peisajului. S-au aprins câteva beculeţe, semn că se apropie un tunel. Ţăranul umple din nou paharele cu bere şi închină, tăcut.
– Nu ştiu de ce nu-mi plac tunetele… murmură el.
Restul cuvintelor se pierde, ele rămân parcă suspendate şi, apoi, se lasă absorbite de curentul de aer. Cineva strigă:
– Închide domnu’ fereastra!
Bogdan se ridică în tăcere şi trage de mânerul lucios. Geamul pocneşte sec, în timp ce ţăranul continuă să vorbească. Graba cu care rosteşte cuvintele, înghiţindu-le pe jumătate, dovedeşte că nu a glumit, se teme cu adevărat de întuneric, chiar dacă acesta se lasă străpuns de micile pete albăstrui ce atârnă sub acoperişul aproape elegant al vagonului. Curând lumina calmă a zilei năvăleşte în valuri mari. Anisia închide, involuntar, ochii. Ţăranul din faţa ei continuă să vorbească şi, ea, furioasă că nu-l poate urmări, se întoarce spre bătrână. Aceasta îi zâmbeşte cu îngăduinţă şi i se adresează şoptind:
– Lasă-l să se descarce. Ce vrei, în sufletul lui bântuie furtuna. Nu-i aşa că ţi-ai zis că e bătrân? Aşa e, biologic da, dar sufletul lui a rămas tânăr, de o tinereţe ameţitoare. Se află omul la o răspântie, poate trăieşte cea mai importantă, cea mai grea clipă… Eşti nedumerită, nemulţumită? Te oboseşte destăinuirea lui, nu-i vezi rostul… O face pentru că mai crede în puterea schimbului de păreri, a sfatului de la om la om. A trăit destul pentru a cunoaşte şi binele şi răul. A văzut cum, una câte una, casele din satul lui au rămas pustii. Simte şi el nevoia de întoarce în trecut, pentru că, acolo, au rămas amintirile, iar în călătoriile spre viitor, îşi plasează visul. Dacă atunci când se uită în urmă o face în grabă, plecările către mâine sunt pregătite cu minuţiozitate. Cu înţelepciunea unei vieţi, presimte soarta satului în care, probabil, au rămas doar câteva zeci de familii… Ai să vezi, în timp ce-ţi vei mânca omleta, o să ne povestească toată drama lui…
Anisia, sprijinindu-şi mâinile de masă, are privirea clară care nu lasă să se bănuiască clocotitorul amestec de senzaţii. (…)

fragment din romanul Frica Albă, Corina Victoria Sein, 1982

Frica Albă / 2

(…)

co3

Ajunsă la gară, Anisia se aşază pe o bancă. Peronul e pustiu, „de parcă s-ar fi sfârşit în oameni dorinţa de a călători”. Aruncându-şi ochii pe ceasul vechi, vechi de când lumea, se gândeşte că, în mai puţin de zece ore, se va afla în camera de la etajul cinci şi, fără îndoială, îi va fi un dor cumplit de aceste locuri.
Când trenul opreşte în staţie, ea merge încet de-a lungul vagoanelor. Locuri sunt, dar ea caută ceva. Nu ştie cu precizie ce. Cercetează chipurile călătorilor cu atenţie. Urcă în ultimul vagon. Aici o întâmpină voioşia gălăgioasă a unor tineri. După ţinuta vestimentară, dar, mai ales, după robusteţea şi aerul lor de sănătate îşi dă seama că a nimerit în mijlocul unui lot de sportivi. Impresia predominantă care pune stăpânire pe întreaga ei fiinţă e aceea a unui vizitator aflat pentru prima dată într-un mare muzeu şi care nu-şi poate stăpâni unda de regret, conştient fiind că i s-a oferit o şansă unică, nerepetabilă; nici timpul şi nici întâmplarea nu-l vor mai aduce vreodată aici. Aşa cum privirea concentrată asupra unui obiect de artă ne răpeşte, uneori, bucuria de a ne identifica într-o părticică din infinit, în taina universului, fiind răsplătiţi de îndată că faptul în sine smulge vălul opac dintre noi şi armonie, aici, în acest moment, Anisia simte cum se îmbină în ea pofta de zburdălnicie, de încălcare a convenţiei, cu tandreţea, bine flancată de dorinţa de a trăi cu simplitate, despăgubindu-şi anii de până acum.
Întâmplările din ultimele zile i-au ascuţit şi mai mult sensibilitatea, ca şi cum cineva ar fi amestecat, în modul cel mai empiric, într-o grădină, florile cu dezordinea ramurilor de mărăcini, făcând posibilă irumperea sălbatică a frumuseţii, excluzând capacitatea de ordonare. E adevărat, în fiinţa ei, de când se ştie, s-au luptat două puteri; dorinţa de a crea atât pentru ea cât şi pentru cei din jur, o ambianţă calmă, fără a ţine cont de realitate, în care totul să fie bine şi confortabil iar, pe de altă parte, un fel de timidă revoltă îndreptată asupra neputinţei de a păstra în ea doar acele lucruri, fapte sau gânduri, care să facă lăuntricul să domine exteriorul, într-un cuvânt, să descătuşeze eul.
Nu ştie de când stă în uşa vagonului. Vacarmul s-a stins şi geamantanul atârnă greu. Simte cum degetele încleştate pe mâner sunt gata să se desprindă. Un compartiment deschis îi oferă ospitalitatea. Vrea să intre, când, ajung la ea câteva frânturi de frază: „…mii de fulgere, e chiar ea, fata din filmul «Adolescenta». Cuvintele sunt receptate cu exactitate de seismograf şi, fără să mai simtă oboseala, Anisia se întoarce şi o ia la goană. I se pare că tinerii vin în urma ei. Cu nici un chip nu trebuie să fie ajunsă. Un compartiment cu perdelele trase făgăduieşte linişte şi siguranţă. „Numai de n-ar fi închis”. Nu, uşa alunecă uşor, lăsând-o să intre. Un bărbat, aflat pe locul de lângă geam, se ridică în picioare. Nu-l vede sau nu vrea să-l vadă. Îşi abandonează geamantanul în mijlocul compartimentului şi se trânteşte pe banchetă, închizând ochii.
– Îmi daţi voie, să pun bagajul sus?
Anisia încuviinţează fără să deschidă ochii. Se relaxează. Cu un zâmbet răutăcios îşi zice: „Ce prostie! Să fug de nişte copii… oare mi-a fost frică de ei?” Nu, nu de ei se temuse, dar ar fi fost peste puterile ei să stea în faţa lor, să le zâmbească, să le creeze oglinda vie a eroinei din filmul amintit. Ce ştiu ei, spectatorii, adoratorii şi cruzii admiratori, despre munca şi viaţa unei actriţe?
Ea le deprinsese preferinţele de-a lungul anilor, iar ei îi vorbiseră, în felul lor, deschis despre flacăra de care erau însufleţiţi. Ea le înlesnise defilarea prin galeria unor vii şi pline de înţeles tablouri, fericirea, mizeria, viciul, nebunia, virtutea, trădarea, înţelepciunea, cu ajutorul cuvântului le declanşase emoţii, dar şi tortura îndoielii, a pasiunii. Mândria firească o îndeamnă să afle justa apreciere a valorii. Niciodată teama nu i-a legat voinţa şi nici umbra neputinţei n-a îndemnat-o să se privească în oglinzi scobite. Curajul ei creşte proporţional cu încrederea, independent de părerea celorlalţi. A tălmăcit imboldul lăuntric şi a ieşit din temniţa unui confort de împrumut, ştie, cu adevărat, ce este. Şi-a luat obiceiul să-i observe pe oameni, să le cântărească orgoliul şi pretenţiile. Dar ei, oamenii, ştiu, oare, ce se întâmplă cu ea după ce lasă să-i cadă masca şi fardul dispare? Cred ei că o pot obliga să zâmbească şi atunci când inima n-o îndeamnă? Sfera de influenţă a scenei o poartă, uneori, şi dincolo de labirintul textului. „Text şi subtext!” Din nou zâmbetul trist chinuie faţa palidă. Textul e aşa de uşor de violat încât, dacă un autor şi-ar putea stăpâni curiozitatea şi ar veni să-şi vadă opera doar în spectacolul de premieră, ar jura că el n-a scris niciodată piesa respectivă. Aşa păţiseră realizatorii spectacolului „Casa cu ferestre deschise spre nori”. Dramaturgul, tânăr, nerăbdător, la prima lui piesă, venise cu textul direct la teatru. „Bombă”, susura secretara literară, „Dăm lovitura, e tare!” rostea regizorul. Actorii fuseseră scutiţi de intervenţiile, prea multe în cazul unor autori locali, care participau la repetiţii zi de zi. „Am încredere în voi. Eu nu mă pricep la munca voastră, eu stau bine numai într-un scaun aşezat în faţa unui birou, ce să fac într-un fotoliu de regizor?”. Aşa decurseseră lucrurile până la vizionare, când, câteva fotolii din sală fuseseră despovărate de huse şi deveniseră „locuri” şi încă ce locuri? Regizorul, emoţionat, se învârtea prin culise, prin scenă. Anisia îl urmărea şi dorea din toată inima să-i transmită ceva din calmul ei. „Lasă, maestre, ai încredere în noi, a avut şi autorul şi ştii bine că e «ok». Cineva întârzia. Trecuseră aproape două ore. Cortina continua să stea nemişcată. Timpul tindea să devină „moară de măcinat nervii” cum numesc actorii aceste momente de aşteptare. În sfârşit, sosise şi factorul cultural cel mai important. Actorii, încălziţi la flacăra numai de ei văzută, intraseră în roluri, uşor, iertaseră chiar şi orele de aşteptare. Pauza dintre acte fusese scurtată, importantul personaj, din sală, era aşteptat la o şedinţă. Abia începuse partea a doua a piesei, când se auzise o voce de tunet: „Opriţi!” Nu era nici în firea lui, nici în firea lucrurilor o astfel de intervenţie, aşa că actorii împietriseră. Din fotoliul care gemea sub greutatea ocupantului, cuvintele îşi începuseră călătoria în zig-zag, ca pe o tablă de şah: „Prieteni, aveţi toată stima mea pentru efortul dumneavoastră dar, încotro bateţi? Ce vrea piesa asta? Unde aţi văzut, în realitate, o fetişcană şi nu una oarecare, ci fiica unui foarte important concetăţean, să aibă o astfel de comportare? Auzi! Să-l judece ea pe tatăl ei, omul care a clădit un oraş, omul din generaţia de sacrificiu, care n-a avut timp de disco şi nici de călătorii imaginare sub razele lunii sau sub nori… Dar şi el, adică personajul, e rău construit, unde s-a mai văzut un om ca el, după ce ni se dezvăluie ca un bun inginer, cu un spirit mai presus de micile noastre slăbiciuni, adică un adevărat luptător, să se prostească, aşa, fără nici un fel de elemente ajutătoare care să-l scoată basma curată, într-un romantic desuet, sensibil la frumuseţea unei oarecare, să-şi părăsească un cămin pentru că soţia lui îi invadase casa cu fel de fel de lucruri inutile… Vedeţi, el nu accepta nici mobila veche, recondiţionată. Nu, nu e corect, nu e moral. Era sau nu era stăpân în casa lui? De ce şi-a lăsat nevasta să-şi facă de cap? Sper că îmi daţi dreptate şi concluzia nu poate fi decât una — singură şi de netăgăduit: nu există în societatea noastră un astfel de exemplar… Sunt de acord să aibă omul, creatorul, libertatea de a scrie, dar mai suntem datori să şi veghem, să nu-l lăsăm să greşească… să n-o luăm mecanic…”. După discuţii, propuneri şi alte idei novatoare, de aveai impresia că toată lumea poate şi se pricepe să scrie, numai săracul autor nu, s-a „sugerat” ca eroina să nu mai fie fiica unui director, ci fata unui ospătar, sau de ce să nu-i fie tată un fost fotbalist care a ajuns portar la o uzină? Până dimineaţa s-a muncit pe „brânci”. „Trebuie să ieşim la rampă”, striga directorul administrativ, „nu mai contează cum, cu ce… altfel s-au dus gratificaţiile”. La ultima repetiţie a asistat şi un reprezentant al Centrului de coordonare artistică – amatori, care, nici una nici două, decretase: „Imposibil, tovarăşi… adjuncta noastră e fiica unui fost campion, nu se poate, e foarte sensibilă, aveţi grijă…”. Şi n-a fost ultima intervenţie. În timpul spectacolului, se prezentase în culise directorul teatrului,  după terminarea primei părţi a strâns toată suflarea într-o şedinţă fulger. „Fraţilor, vă tăiaţi creanga de sub picioare, aţi uitat că tovarăşul… urmase şoptirea unui nume, are o foarte fină putere de pătrundere în sub-text? Interpretează fiecare frază, mai ales când e vorba de morală, de modă, de căpătuială… Părerea mea e că aţi cam exagerat cu candelabrele procurate prin Consignaţie, cu miile de lei date pe câini de rasă şi cu altele”. Şi, cu sufletul la gură, actori, regizor, scenograf şi alţi binevoitori aflaţi întâmplător acolo, încropiseră un alt final, dând o întorsătură neaşteptată a lucrurilor, dar pe placul vajnicilor apărători ai bunelor moravuri. Ea, Anisia, interpreta principal intrase în scenă fără să ştie ce are de făcut: „improvizaţi” a fost ultima rugăminte a regizorului şi au improvizat. După spectacol, autorul piesei, care se afla în sală, oferise un coş cu flori scenografei. Regizorul, actorii nu se simţeau în largul lor, nu-l puteau privi în ochi, nici el nu găsea măcar un cuvânt de spus. Cum tăcerea se prelungea, ameninţând, dramaturgul, cu vocea evident marcată de nemulţumire, rostise: „…o să mă ruşinez să încasez drepturile de autor… cu cine să le împart?

fragment roman Frica albă, Corina Victoria Sein, Editura Eminescu, 1982

Frica Albă / 1

 

Frica Albă / Prolog

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Anisia Dinu atinge cu buze reci, marginea paharului. Şampania i se pare acră. Mai poartă încă hainele şi povara femeii al cărei destin o adusese în faţa spectatorilor, pe scenă. Se simte stingherită. Un coleg mai tânăr o urmăreşte cu priviri admirative. Mica agapă, intrată în obiceiul teatrului, i se pare o corvoadă de nesuportat. Lasă cupa pe masă şi se strecoară afară.
Trece, ca o pată de lumină, pe străzile oraşului. Noaptea seamănă cu un ghem de lână. O dor picioarele şi se gândeşte că pământul s-a mai rotit o dată şi viaţa ei a rămas aceeaşi; nici măcar ora la care deschide poarta n-a fost împinsă mai spre dimineaţă. În lift îşi scoate pantofii. Intră în casă desculţă. Tălpile înfierbântate se afundă în mocheta moale ca într-un covor de iarbă şi o cuprinde o stare nedefinită, între beatitudine şi depresie. În baie robinetele sunt seci. Aşa sunt în fiece seară, când după ziua de trudă ea se întoarce acasă mirosind a fard, a praf şi a transpiraţie. Lasă robinetele deschise şi se trânteşte pe patul nedesfăcut. „O să mă spăl în zori, când se spală şi florile…”. Zgomotele de afară au încetat cu totul. Pe neaşteptate sună telefonul. Buimacă, i se pare că aude soneria din culise care o cheamă insistent în scenă. Se ridică din pat şi oglinda, agăţată pe peretele opus, îi arată chipul devastat de oboseală. Confuzia durează până ce recunoaşte interiorul camerei. Vocea de la telefon repetă întruna: „Sunteţi tovarăşa Dinu? Da? Dacă sunteţi chiar dumneavoastră, veniţi jos, sunt cu maşina”. Şi uite că noaptea, care părea că se va termina ca multe altele, începe să se dilate, să ia proporţii, să prindă cheag şi o nouă imagine.
Anisia urcă în maşina al cărei motor mergea în plin şi tulbura într-un mod plăcut bezna. Şoferul apasă pe pedală şi aerul umed pare că geme.
– De ce nu v-aţi luat o haină mai groasă? Acolo, în munţi, e frig.
Anisia vrea să răspundă, dar are senzaţia că gura îi e plină cu nisip.
– Nu vă mai aduceţi aminte de mine? Ei, nu-i nimic… anii trec. Mă cheamă Gheorghe, am fost pe şantierul din Valea Albă…
– Da. Aşa e. Cum a putut să-l uite? îi priveşte ceafa încordată şi se cutremură de groază. Bărbatul de la volan e cu câţiva ani mai tânăr ca ea şi pare trecut în cea de a doua jumătate a vieţii. „Şi eu oi fi îmbătrânit în halul ăsta? Prostii! Cine poate să stabilească graniţele unei vârste? Nu, nu am de ce să mă tem. Mă privesc doar zilnic în oglindă, cu atenţie, cu obiectivitate. Să zicem că, fiind prea obişnuită cu chipul meu, n-am observat înăsprirea trăsăturilor, dar privirile invidioase ale colegelor nu mă pot înşela. Acestea acţionează asupra mea ca un tonic, mă revitalizează…”
Maşina alunecă pe şoseaua care seamănă cu un tobogan. Din când în când, câte o piatră prinsă sub pneuri zboară o fracţiune de secundă, ca apoi să cadă cu vaiet uşor pe asfalt. Întunericul e din ce în ce mai subţire. De după un deal se ridică ceaţa. Dimineaţa pare un pachet de dinamită. Discul roşu al soarelui pare că strânge în marginile sale uriaşa forţă a explozibilului astral.
Anisia urcase în maşină fără să mai întrebe nimic. De ce ar fi făcut-o? Fusese chemată şi asta însemna că, acolo, sus, este nevoie de ea. Doamne, de când aşteaptă această clipă… Dar dacă i s-a întâmplat vreo nenorocire? Nu, nu se poate, Gheorghe i-ar fi spus. Ghicindu-i frământarea, şoferul se întoarce spre ea.
– Am şi făcut jumătate din drum.
Respiră uşurată. Ce dacă a trimis după ea noaptea? Unde scrie că spaţiul nopţii trebuie să fie mereu acelaşi? Plin de temeri şi de neprevăzut? Acum hotărâse el că a sosit sorocul. Acum are nevoie de ea. Categoric, nu mai vrea să ceară explicaţii.
„Oare nu am fost, nu sunt prea îngăduitoare? Numai eu am datoria de a-mi justifica faptele, pornirile?” Anisia îşi pune prea des această întrebare şi niciodată nu are puterea să găsească şi răspunsul. Oboseala şi, poate, un fel de frică, o opresc să cerceteze amănunţit situaţia. Nu se pricepe să descifreze geografia lucrurilor, are tendinţa să simplifice acţiunea până la rădăcina primară. Cu toate acestea, sesizează cu o acuitate, aproape dureroasă, cele dintâi semne ale destrămării ei lăuntrice.
Zgomotul monoton al motorului, tăcerea sfioasă a lui Gheorghe, ca aerul nemişcat al unei biserici, o împing să observe liniştea lungă şi adâncă a dimineţii. Ar vrea să coboare din maşină. Ar vrea să se elibereze de nişte gânduri care o chinuiesc. Ar vrea să lase povara unor ani, aici, în acest loc în care munţii coboară până la ferestrele caselor şi dau o măreţie şi o siguranţă nebănuite omului. Dintr-o casă iese o femeie. Are chipul rotund şi liniştit. Se opreşte în pridvor şi-şi înalţă fruntea. „Parcă ar saluta soarele” îşi zice Anisia, în timp ce o cuprinde un val de căldură, plăcut dar neliniştitor. „Oare, ea, această femeie a locului, n-a fost niciodată ademenită de chemarea depărtărilor?”

***
Primele raze de soare cad peste coroanele copacilor înalţi şi fac să sclipească picăturile de rouă atârnate pe iarba crescută sălbatic de-o parte şi de alta a şoselei. „Lumea e frumoasă. Frumoasă chiar şi în clipele de deznădejde”.
Anisia coboară geamul maşinii şi vântul îi răvăşeşte pletele, răcorindu-i tâmplele. „Ce ar fi dacă această călătorie ar dura cât o viaţă?”. E bine să rămâi, din când în când, singur, chiar dacă în jurul tău mişună mii şi mii de vieţi. Închizi ochii şi te bucuri pentru că există în lume drumuri care leagă şi îndulcesc depărtarea, că la capătul unui astfel de drum te poţi aşeza pe un scaun, la o masă, trăind clipe de triumf. Această credinţă, rămasă neatinsă în adâncul sufletului, creează, pentru fiecare, „fantastice şi mari poeme, pentru că viaţa în sine este un nesfârşit şir de preludii”. Anisia cugeta asupra aglomerărilor de întâmplări prin care trecuse de-a lungul anilor. Desigur, avusese parte şi de clipe de neasemuită frumuseţe dar trăise şi dureri atroce. Ca printr-un caleidoscop fermecat, acestea i se derulează în minte. Dacă cuiva îi va trece prin cap s-o pună să aleagă? Să se oprească numai la bucurii? Nu. E legată, printr-o pânză nevăzută, atât de bucurii cât şi de necazuri. Pentru nimic în lume nu ar renunţa la vreo clipă trăită până acum. Bucuria, durerea aprind în aceeaşi măsură, în ea, dorinţa de a se lăsa mistuită, ca, apoi, să renască în ea puterea de a răzbate, de a merge mai departe. „Am să reuşesc şi am să fiu mult mai puternică după întoarcerea în mine”. De fiecare dată, se simţea sleită de puteri, dar cu întreaga fiinţă mai liniştită, de parcă ar fi eliminat otrava dintr-un corp amorţit. Dorinţele ei se mişcă într-un mod ciudat. Uneori lent, de parcă întregul univers ar fi coordonat şi nimic nu s-ar mai putea întâmpla în afara unui anumit program. Alteori, dorinţele se agită ca un pumn de seminţe într-un strat germinativ, bine pregătit şi, atunci, culege, ca rod, întinderi mari de tristeţe. Poate de aceea s-a hotărât să ocolească dorinţa pătimaşă. Nu pentru că ar fi ajuns la o oarecare înţelepciune, mai degrabă din instinct. Un fel de cămaşă de apărare împotriva radiaţiilor umane. Gândurile zăbovesc îndelung în mintea ei. Unul dintre ele o roade neîncetat, sistematic şi necruţător, ca un vierme flămând, umblă prin toate ungherele, secătuind-o. În faţa lui rămâne neputincioasă. Se simte ca o albie de râu a cărui capricioasă curgere îi macină când un mal, când altul, încet, dar sigur.
O frână, pusă brusc, o aduce cu fruntea de parbrizul rece. Tresare. Îşi scutură umerii ca după o muncă istovitoare. Gheorghe, concentrat asupra drumului format din zeci de serpentine, şopteşte:
– Iertaţi-mă…
Da. Lângă ea, acest om, cu gândurile şi cu grijile lui. „Oare şi el e ros de temeri neînţelese? Ce-ar fi să-l întreb? Nu. O să creadă că-mi bat joc de el…”
– Vreţi să mă întrebaţi ceva? Vocea şoferului răsare limpede. Anisia, derutată, intră în panică.
– Da… nu, adică… nu ştiu…
– E bine să ştii, întotdeauna, ce vrei. Altfel viaţa te poartă doar pe la periferie…
– Ai dreptate. Vezi, e atât de minunată această dimineaţă, încât, paradoxal, dar adevărat, mă simt inutilă. Şi, fără mine, fără trecerea mea pe-aici, locul ar fi la fel de sălbatic de frumos, aerul ar fi la fel de înmiresmat, iar dumneata, ei bine, dumneata ai fi la fel de puternic…
Drumul curge monoton. Aşa cum râurile de munte se despletesc întrerupând forme de relief. Curgerea alunecă peste piepturi de dealuri, strângând, ca un ochi de fântână, imagini de o clipă. Semnalele sonore lansate de către automobiliştii răsfiraţi pe toată întinderea pădurii Cotoşman anunţă, parcă ieşit dintr-un lăcaş de umbre, un uriaş fluviu al fiinţelor. Deplasarea lor, o frescă în mişcare, exprimă nevoia de-a intra într-un anumit ritm, dorinţa de a-şi păstra individualitatea. „Da, îngână Anisia, trebuie să fie adevărată credinţa că fiecare om îşi are corespondentul într-o stea, un fel de geamăn a cărui datorie este să împodobească bolta cerească, în timp ce menirea omului este să înflorească pe pământ”. Simte, din ce în ce mai ascuţit, nevoia de a se elibera din carapacea unui trecut care se prelungeşte nefiresc în prezent, de a-şi lăsa cugetul să se purifice de elementele prea filtrate de convenţie, de legile scrise şi nescrise, să arunce balastul, dând astfel, posibilitatea propriei sale nacele să plutească, fără oprelişti.
Din desişul de nepătruns al pădurii se aude un pocnet sec. Ochii Anisiei se subţiază ca o lamă de apă verzuie pe pereţii străvezii ai unui balon de sticlă şi pătrund, cu puterea unui obiectiv miraculos, dincolo de perdeaua de frunze, dincolo de anticamera dimineţii. Zgomotul nu o speriase. Venise ca o chemare şi ea se lăsa condusă fără împotrivire. Ca într-un ritual, în tăcerea uimită, nestăvilită de nici un fel de zid, aluneca în mişcări elegante. Îşi duse mâna la frunte de parcă şi-ar fi căutat echilibrul. Gestul ei se sincronizase cu deschiderea de corolă a unui ghem de pene gri-spălăcit, într-o mişcare nedecisă. Fracţiuni de secundă, strania formă pare atrasă de o forţă invizibilă, în jos, dar cu un spasm, rănind aerul, se întinde ca un arc şi cu ţipete ascuţite se împlântă în zare. „Ce pasăre ciudată…”
Anisia stă rezemată de bancheta tare a maşinii. Ochii vii, inteligenţi şi nespus de calzi, buzele întredeschise, ireal de proaspete, par să nu recunoască zbuciumul care o inundă. Bogdan o chemase. Avea, aşadar, nevoie de ea… Lumina blândă o învăluie şi iat-o nespus de tânără. Licăriri scurte alternează obligând-o să alerge odată cu fragmentele, neorânduite, din viaţa ei, ca şi cum ar fi învinsă de pasul ce derulează un montaj de film, a cărui singură menire e să cureţe rugina depusă de peliculă. (…)

fragment din romanul Frica Albă, Corina Victoria Sein, Editura Eminescu, 1982

Adolescenţă suspendată / final /

Această prezentare necesită JavaScript.

Prietenii Annei, cei cu care ea se întrecea în infernalele curse de viteză, întreceri ilegale, dar acceptate tacit de către toată lumea, se retrag, după ce, fiecare, lasă să cadă pe capacul sicriului, câte o floare: frezii, trandafiri, orhidee, crizanteme, nici o garoafă – Annei nu-i plăceau garoafele – şi pleacă în grup, umăr la umăr, ca nişte camarazi de arme. Imediat, din stradă, se aud sirene.
Nu, nu erau sirene, erau sunetele slobozite de zeci de claxoane apăsate la maxim şi adunate într-un uriaş bucium, apoi eliberate raţional, eficient, convertite într-o suită de sunete muzicale line, uşoare, pentru a marca evenimentul, clipa, dar şi invitaţie la meditaţie asupra inevitabilului. Nimic nu era agresiv în acea rostogolire de vibraţii.
Aşa hotărâseră ei, prietenii Annei, să-i aduc un ultim omagiu.
Pentru o clipă, ceremonia se opreşte.
Prin minte, fulgerător, îmi trece un gând: Anna nu mai este, ea a trăit atât cât i-a fost dat şi a trăit nu după dogme, a intrat în fiecare zi a vieţii ei pe uşa din faţă, lăsând trecutul în urmă, mişcându-se prin prezent către viitor cu lejeritatea inconştienţei, păstrând reuşitele şi ignorând eşecurile sau transformându-le în „bănuţi de schimb”, un paşaport pentru grădina mare a erorilor umane, unde, credea ea, putea oricând să scotocească pentru a-şi linişti conştiinţa cu: se întâmplă şi la case mai mari.

Peste sunetele venite din afară, se suprapune clinchetul uşor, blând, parcă împăciuitor, al cădelniţei pe care unul dintre preoţi o plimba într-o mişcare de du-te-vino amăgitor, liniştitor.

Cineva îmi atinge uşor umărul:
– E timpul.
Simt braţul străin ca pe o greutate imensă, însă nu mă opun.

Până atunci, ridic, cât pot de mult, pleoapele şi-mi pironesc privirea pe cerul de un albastru peticit cu nori.
E absurd!
Anna, poate nici tata, nu se vor mai bucura niciodată de această măreţie.

Cobor privirea şi o întorc spre locul de unde, acum cîteva clipe, cineva a ţinut să mă îndepărteze.
Nu mai există acel hău în care a fost coborâtă sora mea. Terenul redevenise neted.
Cineva înşuruba ultimul pilon în placa de ciment, iar altcineva arunca coroanele de flori pe mormântul Annei, de-acum singura fereastră prin care, poate, ea va mai arunca vreun crâmpei de privire spre noi.

Mă simt ciudat.
Cineva, ceva, cu o putere supranaturală, aş zice, mă proiectează într-un al spaţiu, într-un alt timp.
Cimitirul dispare.
Îi ia locul o stradă largă, parcă fără de sfârşit. În mijlocul străzii, un taur ucis.

Ridic privirea uşor, cu intenţia de a o desprinde de tabloul sângeros oferit de trupul taurului ucis spre punctul de unde începea strada.
În acest fel reuşesc să estompez imaginea, lăsându-mi libertatea de a mări aria de vizualizat şi, ce văd?
Pe lângă corpul inert al animalului, de-a lungul spinării, pe partea stângă, faţă de locul în care mă aflu, înaintează, ca o umbră, făcând corp comun cu strada, un păun de o formă neconvenţională, plată, fără un contur definit, cu o coadă imensă, de o frumuseţe greu de descris, greu de închipuit, greu de acceptat, desfăcută în evantai, se deplasa cu mişcări lente, studiate, ca într-o o secvenţă de balet în care balerinii ating perfecţiunea.
Suport greu emoţiile trăite, iar, pe măsură ce acest element adăugat decorului prinde din ce în ce mai mult spaţiu, petele de culoare ce împodobeau acel evantai  mă fascinează, mă atrag ca un magnet.

Vreau ca privirea mea să zăbovească îndelung asupra acestei vedenii, vedenie care continuă să se insinueze, să devină şi mai fascinantă.
Mă tem că acea umbră năucitoare, fără seamăn, o să se tot întindă până mă va prinde ca într-o plasă şi o să mă ia cu ea.
Temerea fără temei.
Cu cât înaintează păunul, cu atât coada răsfirată capătă tot mai multe desene dumnezeiesc de frumoase şi în deplasarea ei acoperă trupul taurului, ascunzându-l, protejându-l.
Nu mai văd nimic în afară de evantaiul imens construit din cele mai colorate şi mai desăvârşite pene de păun.
Caut cu privirea locul unde ar trebui să fie capul păunului.
Îl descopăr chiar acolo unde se adunau penele şi se micşorau desenele şi se estompau culorile, cel mai minuscul cap, ca un pumn de copil; fără ochi, fără acea creastă pe care orice păun o poartă cu semeţie.
Poate că mă înşel, ceea ce văd nu este capul, ci un fragment de gât.
Pasărea fusese, în acest caz, decapitată?
Concentrarea la care mă obligă aceste imagini mă epuizează, dar nu atât de mult, încât să nu mai fiu în stare să percep o altă viziune, o altă scenă.

O văd pe Anna, şi ea lipsită parcă de cea de-a treia dimensiune, călcând pe coada păunului, uşor, săltat, de parcă ar juca şotron.
Petele de culoare, acum mai evidente, mai tari, mai agresive, fixate pe penele păunului, se agită şi se încolăcesc, urcă, aşa cum urcă iedera pe trunchiul unui copac, pe liniile ce ar trebui să fie picioarele Annei.
Chipul Annei, frumos, încărcat de o tristeţe delicată, dar şi de un zâmbet misterios pare să-mi spună: eu m-am născut să încalc regulile. Uită-mă!
Ţin încă sub observaţie locul care, pentru câteva secunde, doar pentru mine, devenise scena de desfăşurare a unei frânturi de viaţă închipuite.
Încă mai văd trupul taurului, coada păunului, umbra Annei cum se pierd încet în liniştea prefăcută, aici întipărită, pare-se, de nevoia mea acerbă de a aduce argumente solide în faţa propriei mele conştiinţe; cu mai puţin de două zile înainte de a accident, m-am purtat îngrozitor cu sora mea. Am judecat felul ei de a fi, modul cum îşi organiza viaţa, am fost geloasă, am acuzat-o şi am fugit de acasă…
A pleca înseamnă a trăda?
A pleca înseamnă slăbiciune?
Oare, acea forţă negativă ce m-a împins spre o purtare atât de reprobabilă, de ticăloasă, nu a atras răul?
Dacă aş fi rămas cu mama, cu Anna, ziua ar fi sfârşit la fel de tragic?
N-am să ştiu niciodată, dar ştiu că nu va exista clipă în care să nu-mi pun această întrebare.
Întrebările, ca şi vocea remuşcării, se întorc încet, mă ţin prinsă ca lanţul pasărea.
Din mine izvorăşte disperarea sălbatică, amărăciunea care se vaită, tristeţea mută. Voi cunoaşte toate feţele posibile ale suferinţei.

De n-ar avea suferinţa esenţa infinitului…

– Deea, vreau acasă…
Semnalul pentru a mă întoarce printre ai mei.
Răzvan se agăţase de jacheta mea şi mă scutura zdravăn.
Sunt tentată să-l bruschez.
Ridic mâna.
Nu pentru a lovi, ci pentru a-mi acoperi ochii, sperând că sub pleoape o să mai găsesc imaginile cu Anna, cu păunul. Îmi văd însă doar propriile mâini.
Resemnată, dar uşurată, mă aplec şi-l iau în braţe pe Răzvan. El îşi încolăceşte braţele firave în jurul gâtului meu şi îşi îngroapă faţa în păru-mi.
Mă simt copleşită de o povară pe care ştiu că am obligaţia de a o purta o vreme, şi o voi purta cu responsabilitate, cu dăruire, atât cât va fi nevoie.

La poarta cimitirului, cu portiera maşinii deschisă, ne aştepta Matei.
Uitasem de el.
O să-i cer scuze.
Când să urc în maşină, Matei vrea să mi-l ia din braţe pe Răzvan. Refuz ajutorul şi mă refugiez pe bancheta din spate. Copilul mai ţinea capul pe umărul meu şi eu nu îndrăznesc să pun capăt îmbrăţişării.
El, frăţiorul meu,
Mama,
Mioara,
Ei sunt responsabilitatea mea!

Şi nu am încă optsprezece ani…

fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005

Adolescenţă suspendată / 10 /

anna1

(…)

Ies pe coridor. Rezemat de tocul uşii, mă aşteaptă Ştefan. Ţine sub braţ manuscrisul Annei. Mi se pare straniu să aibă asupra lui un bun al Annei. Fără să vreau, cu o mişcare abia perceptibilă, întind mâna într-un gest imperativ de cerere. Undeva, foarte aproape, simt o prezenţă stranie. Senzaţia îmi este şi nu-mi este străină. E ca şi atunci când, copii fiind, Anna se furişa în vreun colţ, de unde mă urmărea cu priviri iscoditoare, priviri care scoteau la suprafaţă tot ce era mai rău din caracterul meu. Totul se termina atunci cu o ceartă, cu multe reproşuri. Deşi retrăiesc acele sentimente cu o teribilă acuitate, mă desprind cu uşurinţă din plasa lor, lăsându-mă în voia unor emoţii teribile. Ca şi atunci, demult, mă simt urmărită de privirea iscoditoare a surorii mele, numai că, de această dată, efectul asupra mea este altul: o simt foarte aproape de mine, o simt ocrotitoare. Îi simt respiraţia, căldura şi privirea. Aproape că-mi aud numele rostit de ea, cu dragoste, cu împăcată scuză şi mă trezesc prinsă într-o mare de bunătate, într-un mod de viaţă pe care l-am tot visat şi pe care, iată, acum îl pot defini.
Simt că mă scufund într-un lac cu unde ademenitoare. Nu vreau să mă pierd în noianul de închipuiri, dar vreau să rămân aproape de Anna. Şi cum aş putea să o fac mai bine, decât încercând să vorbesc despre ea cu un prieten al ei? Aşa că spun:
– A adormit…
– E foarte bine! Curând o vor duce din nou în sala de operaţii.
– Înseamnă că…
Nu am curajul să materializez prin cuvinte presimţirea sumbră, ce mi se imprimă, ca un fier roşu, în gând.
– O va opera un neurochirurg renumit. A fost chemat de la Cluj, mă informează Ştefan.
– Mama o fi ştiind?
– Chiar acum se află în cabinetul profesorului.

Un semnal sonor, un bec atârnat deasupra uşii de la intrarea în rezerva din care abia ieşisem, clipeşte des, cu intermitenţă: se aprinde, se stinge, iar se aprinde.
Studiez culoarul lung, alb, cu ferestre mari ca nişte vitralii părăsite, văduvite de elementele monumentale, chipurile de sfinţii albi, siluete de oameni simpli sau de eroi angajaţi în luptă cu vreun animal fabulos. Totul pare să împietrească. Siluetele ce umpleau spaţiul dintre mine şi vitralii rămân imobile, în cele mai ciudate poziţii: paşi pe jumătate făcuţi, rostiri retezate.
Un zgomot înfundat mă obligă să-mi duc palma în dreptul plexului.
Peste toate acestea, venea plutind, spre mine fără să lase impresia că mă vede, Anna. Are mâna dreaptă întinsă, într-un gest ca al lui Moise, arătând undeva, peste capul meu, peste Ştefan. În urma ei, siluetele împietrite preţ de câteva clipe, îşi revin, se mişcă rapid, ştergând linia pe care o trasa braţul întins al Annei. Sora mea trece pe lângă mine fără să mă vadă. Curând dispare.
Aerul ce bântuie pe culoarul supraîncălzit pare tremurător. Am impresia că oamenii se ridică drept, ameninţând să spulbere vitraliile şi să se ridice spre cerul azuriu.
Doamne, sunt atât de speriată!

Mă întorc lângă Anna.
Zace cu ochii închişi, albă, inertă. Intru în panică. Prind şnurul la capătul căruia se află un buton de sonerie şi apăs cu disperare. Înainte de a mă lăsa ridicată pe sus de o asistentă, văd pe monitorul aparatului, care supraveghea funcţiile vitale ale Annei, cum scade amploarea liniilor luminoase.
– De ce? De ce acum?
Ştefan mă ia în braţe, obligându-mă să mă retrag.
În jur, agitaţie. Se intră, se iese, iar se intră pe uşa prin care eu fusese scoasă cu forţa.
Aud cum cineva aleargă pe culoar. Paşii mi se par cunoscuţi. Mă desprind din braţele lui Ştefan. O văd venind, ca o furtună, pe mama. Trece pe lângă mine fără să mă vadă.
Ştefan cheamă o asistentă şi o roagă să mă conducă până la rezerva unde tata, la rândul lui, se lupta pentru viaţă.
– O să fie bine! mă asigură el.
Eu ştiu că nu va fi aşa.

Când afli că cineva drag moare, parcă se opreşte timpul, apoi ceasul bate tic-tacul şi o iei de la început.

fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein,

Adolescenţă suspendată / 9 /

ann9

(…)

Anna dă semne de oboseală. În ochii mari, invadaţi de o ceaţă transparentă, pâlpâie o lumină tragică, aşa, ca un strigăt de ajutor, ca un geamăt de spaimă. Nu trebuie să o las pradă nălucilor care cu siguranţă se zbenguie, se grăbesc, să o ia în puterea lor.
În salon intră un medic. Ne salută cu o uşoară înclinare a capului, apoi ia fişa medicală a Annei şi notează valorile indicate de aparatele la care ea este conectată. Se apropie de pat, şi întreabă:
– Cum se simte pacienta mea favorită?
– Frumoasă, răsfăţată şi pregătită să se dea din nou pe mâna voastră. Grăbiţi-vă, nu sunt în fiecare clipă vitează! Doctore, o cunoşti pe Deea? Sigur că nu. Ea este o fiinţă foarte solitară: deşi vede, se vede, cu multă lume, este o singuratică şi îi place acest lucru. Înţelegi? Eu nu! Aşa că, te rog, vreau să rămân două, trei minute cu sora mea.
Sunt derutată. Şi cer, din priviri, ajutorul lui Ştefan. El se preface că nu pricepe şi iese împreună cu medicul.
Anna îmi face semn să mă apropii.
– Am o presimţire: îţi place Ştefan. Şi mie. A stat aici, cu mama, toată noaptea. I-ai văzut unul lângă celălalt? O pereche perfectă. Să ai grijă să se întâmple, bine?
– Ce să se întâmple?
– Ia gândeş-te! Mama e singură, el, cu toate că i s-a dus vestea de mare cuceritor, nu are pe nimeni, în adevăratul sens al cuvântului…
– Nu-mi vine să cred! În timp ce eu eram disperată, cumplit de înspăimântată, îngrijorată, tu îţi descopereai şi exersai calităţile de peţitoare?
– Da! Şi?
Zâmbesc. Şi uit să mai fiu îngrijorată. Îmi permit chiar să şi glumesc:
– Credeam că numai eu îmi pun o grămadă de întrebări: bine ai venit în clubul nedumeritelor!
– Nu conta pe ajutorul meu. Întrebările tale, întotdeauna, sau aproape, sunt retorice, sau, în cel mai fericit caz, îţi sunt adresate… În fiecare seară, stând în pat, presupun, ele ţin loc de rugăciune: aşa că nu eşti stimulată să te rogi… Mă întreb: ce fel de întrebări îţi tot pui?
– Nu cred că mi le pot aminti pe toate. Parcă voiam să aflu dacă există un muzeu al suzetelor ce au aparţinut marilor personalităţi şi, dacă da, unde anume? De ce caprele negre nu coboară de pe stânci pentru a-l ajuta pe Moş Crăciun să care sacul cu daruri? De ce ciobanii nu practică jocul de golf? Şi de unde ştie un nou-născut să ţipe? Şi dacă raiul este plasat pe un horn dărăpănat? De ce leoaica îşi apără puii cu îndârjire şi ferocitate?…
– Nu te întreb dacă ai primit vreun răspuns…
– Mulţumesc! Dar tu o să-mi răspunzi la cel puţin o întrebare: de ce trebuie să te opereze din nou?
Anna tace. E dreptul ei şi nu insist.

Am sentimentul neliniştitor că, într-un fel sau altul, noi, surorile, formăm nucleul unui tablou idilic, spânzurat la întâmplare pe un perete şubred. Atât de şubred încât devine periculos. La simpla schimbare a poziţiei uneia dintre noi se va surpa, iar resturile mă vor izola, îndepărtându-mă pentru totdeauna de Anna.
Mă simt ca şi când, din nu ştiu ce raţiuni, am pornit într-o călătorie singuratică, epuizantă. Mă tem că nu am să fiu în stare să ajung la capătul drumului, aşa că îmi umplu gândurile cu Anna.
De ce? Pentru că îmi doresc să o am alături, să o ajut să treacă peste ce i s-a întâmplat, să-mi amintesc, în fiecare clipă, faptul că ea înseamnă foarte mult, chiar totul, pentru mine.
Are Anna nevoie de protecţie? Cu siguranţă
Imaginea ei, aşa cum o văd în acest moment, este încurajatoare: liniştită, împăcată şi parcă mai blândă decât am văzut-o vreodată.
Cu toate acestea, trebuie să fac un efort pentru a uita sau, mai bine zis, pentru a justifica modul în care Anna a tot încercat, în ultimii ani, să mă ţină departe de viaţa ei. Nu spun că a şi reuşit. Dimpotrivă. Tenace, dar mai ales dintr-o imensă şi poate exagerată dragoste, m-am tot strecurat în vârful picioarelor, numai pentru a-i fi în preajmă, lăsându-mă, adesea, aruncată dintr-o parte în alta, ignorând sau refuzând să iau act de dispreţul cu care mă trata…
Dar dacă dispreţul ei nu era dispreţ?
Dacă încerca, în felul ei, să mă protejeze?
Niciodată!
Anna aparţine celor născuţi pentru a se remarca, pentru a nu se supune regulilor, pentru excepţii, nu pentru a coborî în zona în care supravieţuirea presupune să lupţi atât pentru tine, cât şi pentru alţii, altfel rişti să nu ai cu cine să împarţi bucuria victoriei. Ea are acel ceva special în firea ei, ferit de vederi iscoditoare, ascuns ca o comoară în plin deşert, în vreme ce eu sunt cuprinsă de disperare şi teamă, numai că, de cele mai multe ori, acestea nu au nici un temei, sunt un fel de „hrană” pentru imaginaţie. O fi bine? O fi rău?

Mă simt privită.
Brusc îmi amintesc unde mă aflu.
Anna respira greu, dar se străduia să zâmbească.
Zâmbesc şi eu.
– Deea, arăţi de parcă ţi-ai pierdut jucăria preferată. E chiar atât de rău? Sau poate nu-ţi vine să crezi că eu, Anna cea egoistă, cea rea, cea bolnavă de invidie, de gelozie, sunt dispusă să arunc, fără nici un scop ascuns, spre tine o punte a concilierii?
– Să nu crezi că o să scapi aşa uşor!
Anna nu pare să fi auzit cuvintele mele. Continuă:
– Noi, până acum, nu am format o echipă fericită pentru că am fost despărţite, de timpuriu, de circumstanţe…
– Anna, crede-mă, niciodată nu-i prea târziu…
– Dimpotrivă, niciodată nu e prea devreme pentru regrete. Uite, eu regret că nu am fost mai multă vreme cu tine…
Zâmbeşte timid. Privirea-i obosită zăboveşte asupra mea câteva clipe, pare să se piardă în mulţimea de umbre roşii-gălbui, ce se formează neîntrerupt, ca într-un joc perpetuu, dinspre beculeţele aprinse deasupra patului în care Anna pare să fi adormit.
Mă ridic încet, temându-mă să nu o trezesc. Îmi netezesc părul cu gesturi absente, apoi arunc o ultimă privire în jur. O cameră impersonală, o mulţime de aparate; un ambient nu prea prietenos. Nu vreau ca Anna, în momentul în care se va trezi, să fie singură. Am să revin aici de îndată ce o să mă asigur că tata este în siguranţă.

(…)

fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005

 

Adolescenţă suspendată / 7 /

Această prezentare necesită JavaScript.

Îmi simt degetele amorţite ca şi cum într-un efort disperat am prins cu ele un capăt de frânghie care mă ţine suspendată peste o gură de fântână.
Aş spune că durerea, în acest caz, este salvatoare.

Nu mai sunt singură în bar.
Femei şi bărbaţi aşteaptă răbdători să le vină rândul pentru a trece prin faţa bufetului, alegându-şi cu grijă, după un anume tipic, felurile de mâncare, apoi, cu tăvile încărcate se risipesc la mesele primitoare. Uitându-mă la ei – nu am mâncat aproape nimic de ieri de la prânz – mă copleşeşte foamea şi, cum ştiu că voi petrece un timp în spital, îmi propun să iau măcar un sandviş cu şuncă şi un pahar cu suc şi, din nou, aşa cum se întâmplă întotdeauna când tragedia unor evenimente personale schimbă schema emoţională a lucrurilor, văd oamenii cu alţi ochi; le cercetez înfăţişarea cu interesul unui cercetător care abia a descoperit că pe masa lui de studiu tocmai au năvălit o serie de personaje de care nu ştie mai nimic.
Iată, la doi paşi de masa mea se află o mulţime de oameni, formând împreună o colectivitate, fiecare membru al ei este cufundat în rezolvarea unor probleme profesionale, îndoieli sau certitudini care, părerea mea, nu sunt individuale. O tânără, după ce pune tava pe masă, uită de ea şi se afundă în lectura unei reviste. La o altă masă, doi bărbaţi discută aprins despre nu ştiu ce tehnică medicală de ultimă generaţie, o femeie soarbe din cafea cu ochii pe ceas. Cu toţii au un aer de nobleţe. Banalul bufet, prin prezenţa lor, devine un spaţiu sofisticat, cu accente aristocratice; o lume care mă atrage… Ştiu de ce. În mâinile lor, în priceperea lor, stau vieţile alor mei. Continui să simt tresăriri de spaimă, de panică la gândul că tata, Anna mai sunt încă în pericol de moarte. Întorc acest gând în minte, în toate felurile, în toate direcţiile, ca un prizonier care cu ultimele puteri dărâmă uşile ce-l împiedică să evadeze, încercând să pună capăt situaţii care s-ar putea să se sfârşească rău.

– Eşti încă aici?
Recunosc vocea: e a lui Ştefan.
– Cât e ora?
– E trecut de zece…
Lumea se clatină. Acesta este sentimentul ce mă încearcă.
Mă simt ca un ecran opac. Cuvintele nu-mi sar în ajutor, nici măcar cele banale şi lipsite de sens. Fac un efort şi îngân:
– Nu prea mă simt în largul meu…
– Ai suficiente motive. Uite, ce-ţi propun: Matei te duce acasă, te odihneşti câteva ore şi apoi revii, da? Eu rămân lângă Anna, iar mama ta o să stea cu tatăl tău. E bine?
– Nu! Mama e vulnerabilă, nu poate face faţă situaţiei…
– Atunci nu te las să pleci până nu mănânci ceva. Nu admit vreun refuz.
Înainte de a găsi energia necesară să mă opun, mă trezesc împinsă uşor în scaunul din care abia mă ridicasem.
În sinea mea mă revolt. Cineva, un necunoscut, la urma urmei, vrea să instituie un anume control asupra vieţii mele.
– Ştiu ce gândeşti. Vrei să mă trimiţi la plimbare.
Mă surprinde şi-mi câştigă pe loc simpatia.
– Nu aşa de direct, dar recunosc; nu-mi plac deloc persoanele „băgăcioase”, chiar dacă o fac cu bune intenţii…
– Ai nevoie de ajutor, nu doar de intenţii bune! Ai încredere în mine şi lasă-mă să te ajut.
– De ce aş face-o?
– Din cel puţin două motive: eşti o fată inteligentă şi pentru că eşti sora Annei.
Anna!
Întind mâna şi trag lângă mine filele de roman citite, cu gândul să le păstrez. Am oare dreptul? Simt o ameţeală bruscă, apoi o stare de greaţă.
– S-a întâmplat ceva?
– Nu… Ba da. Mă simt vinovată că am citit câteva pagini din romanul Annei fără să am permisiunea ei…
– Nu fi copilă! Te asigur că primul exemplar, primul ei autograf ar fi plecat spre tine. Sora ta te iubeşte, te preţuieşte… Ea spune că nu cunoaşte altă persoană cu care ar fi vrut să discute, să imagineze acest roman în afară de tine.
– Vrei să te cred? Ea nu iubeşte pe nimeni, nu are nevoie de nimeni. Se consideră cea mai frumoasă, cea mai deşteaptă, cea căreia i se cuvine totul fără să dea nimic… De preţuit, ce să mai vorbim, în viziunea ei sunt o adolescentă cu ifose de om matur care ar trebui trimisă la reeducare… Eu cred că mă urăşte şi tare aş vrea să ştiu de ce…
– Aşa crezi tu? Anna te urăşte? O judeci greşit…
– Iartă-mă, crezi cu adevărat că a simţit nevoia, în timp ce elabora romanul, să mă consulte? Stai, o iau razna, presupun că munca în laboratorul de creaţie al unui scriitor nu este loc pentru doi. Sau mă înşel?
– Da! Te înşeli, într-o privinţă; un scriitor, în anumite perioade, are acea chemare misterioasă specifică pustnicilor, dar se deosebeşte foarte mult de ceea ce se cheamă a fi un singuratic.
– Sunt de acord! Anna nu are vocaţie pentru o viaţă retrasă, dimpotrivă, adoră să fie înconjurată de lume, cu cât mai numeroasă, cu cât mai ipocrită, mai ciudată, cu cât mai iresponsabilă, cu atât mai bine… Scuză-mă, eşti printre cei care alcătuiesc lumea ei, nu vreau să…
– Anna este o fată care detestă să se culce la ora zece, să se ridice din pat la ora x, să intre în ritmul impus de o anumită turmă; ea vrea să salute răsăritul, să însoţească soarele până în asfinţit, să se întoarcă printre ai ei la braţ cu luna, să strige, să facă salturi periculoase, să iubească, să fie iubită şi adorată, să trăiască intens… Într-o zi o să discutăm despre relaţia mea cu Anna, despre relaţia Annei cu lumea.
– Se pare că o cunoşti bine, poate mai bine decât mine. Sunt un pic geloasă. Păcătuiesc?
– Gelozia nu e cel mai malefic sentiment uman, el poate fi chiar constructiv. Unii dintre noi avem nevoie să ni se servească câte o mică porţie de gelozie, aşa, pentru a fi stimulaţi. Un om gelos peste o anumită limită este un om extrem de nefericit, de nesigur pe propriile lui sentimente, calităţi…

Cu toate că mi-a trecut oboseala, starea mea este încă una de inconfort. Mă tem că nu am capacitatea de a recepta aşa cum se cuvine discursul lui Ştefan. Nu vreau să fiu nepoliticoasă, nu ştiu cum să schimb discuţia spre un teren mai accesibil mie. Primesc ajutor din partea chelnăriţei care pune pe masă, în faţa mea, o farfurie din care se ridicau aburi:
– Hrăneşte-te! Plăteşti dublu dacă mă obligi să arunc friptura asta, aşa cum am făcut cu omleta pregătită de mânuţele mele. O.K.?
– N-am făcut eu comanda…
– Corect! Eu ştiu cum e să-ţi fie foame şi tu chiar ai o figură de fată hămesită.
– Hei, cine te crezi? Mama?
– Nu! Am însă nevoie de un salariu şi nu-l pot câştiga dacă în bufetul acesta poposesc lingavi ca tine. O.K.? Domnul serveşte ceva?
– Da, răspunde Ştefan repede, parcă intimidat de felul de a fi al ospătăriţei, o cafea.
– Energică fată! remarcă Ştefan.
Mănânc fără poftă.
Ştefan soarbe cafeaua într-un fel în care mă irită: cu o imensă plăcere.
– Cum e cafeaua?
– Acceptabilă! Uite-le pe Matei. Ai noutăţi?
Tânărul face un mic semn: da! Trece pe la bar şi revine cu o sticlă de suc. Îl privesc. Nu pun vreo întrebare. Mă tem de răspunsul pe care l-aş putea primi.
– Tatăl tău, teoretic a ieşit din comă, doctorul e optimist…
– Anna?
Matei nu răspunde. Nu insist, dar intru în panică.
– Nepoate, Deea a stat de veghe toată noaptea. O duci acasă…
– Mulţumesc, rămân! răspund eu ritos.
– Trebuie! Bunica ta va sosi peste câteva ore şi cineva trebuie să-i deschidă uşa.
– O să mă duc la gară.
– Nu! O aştepţi acasă.
– Cine a anunţat-o?
– Eu, la dorinţa mamei tale.
Un gând, ca un fulger cu efect devastator, îmi străbate mintea: cei doi bărbaţi, nişte străini, ne ajută, fac ceea ce eu nu sunt în stare: iau decizii. E ciudat. Unde sunt prietenii noştri? Care prieteni? De multă vreme familia mea nu mai are ceea ce se cheamă viaţă socială şi, din câte ştiu, o prietenie necultivată moare. Doamne, e cumplit…
– Deea, mă asculţi?
Matei îşi pusese palma lui mare peste mâna mea.

(…)

fragment din romanul Adolescenţă susprendată, Corina Victoria Sein, 2005

Adolescenţă suspendată / 6 /

frezii5

(…)

Sunt singură, din nou singură la o masă, sub o fereastră de unde pot vedea o părticică din oraşul meu.
Sunt cu adevărat singură.
Nici ţipenie de om în jur. Până şi ospătăriţele s-au retras undeva, acolo unde se simt, probabil, la adăpost.
Anna, sora mea, prin scrierea unei cărţi, încearcă oare să se înţeleagă pe sine, să-şi legitimeze într-un fel existenţa?
Mă uit cu respect, cu teamă la teancul de file de hârtie acoperite cu semne ce mi se par a fi păsări gata să-şi ia zborul.
Degetele-mi febrile, tremurânde, deschid coperta. Undeva, în partea de sus a primei pagini, citesc:
„Sunt una dintre voi. Nu uitaţi…”
Întorc pagina: un nume – Casandra Cerna – Casandra e prenumele bunicii, iar Cerna este satul în care s-a născut mama… De ce a ales să scrie sub adăpostul unui pseudonim? Îşi caută identitatea? Posibil. Iar eu nu o cunosc deloc.
Închid repede şi cu violenţă copertele dosarului şi mă întreb: Am oare dreptul de a viola intimitatea gândurilor surorii mele, ţinând cont că ea a ţinut secretă scrierea acestui roman?
Se pare că am tot dreptul din lume şi am să profit de acesta.
Ţin câteva clipe dosarul între palmele mele, apoi las să se deschidă la întâmplare. E târziu. Amân lectura.

Prin fereastra deschisă se năpusteşte o boare de aer rece, aducându-mi o stare de inconfort fizic.
Mă simt ca şi cum m-aş afla pe un pinten de munte, unde stăpân este vântul. Instinctiv, îmi adun umerii în faţă şi-i prind cu palmele. Prin acest gest, cred eu, mă apăr de agresiune…
Agresiune? Sau, pur şi simplu, mă agăţ de un banal pui de vânt pentru a pune capăt lecturii romanului – după spusele lui Ştefan – scris de Anna?
Nu sunt sigură.
Tot ce simt acum este o nevoie teribilă de reculegere.
Îmi este frică să nu mă podidească plânsul.
Lacrimile-mi împăienjenesc privirea în timp ce o apăsare teribilă se aşază temeinic de-a lungul spinării, împovorându-mă cu teribila povară a violatorului de secrete.
Dacă Anna a fi dorit ca noi, familia, să fim puşi la curent cu preocuparea ei, ar fi găsit un moment prielnic, ar fi găsit forţa necesară s-o facă, dar nu a făcut-o.
Aşa a hotărât ea; să nu vorbească.
Aşa stau lucrurile şi ele nu pot fi altfel orânduite.
În stilul ei inconfundabil, şi-a luat în serios un rol; acela ce cumulează mai multe funcţii, printre care pe cea de victimă, pe cea de justiţiar, dar şi pe cea de protector, le-a plasat undeva la îndemână de unde, până în acest moment, le-a mânuit iscusit. Rămâne de văzut dacă şi în folosul cuiva, în speţă al ei…
Nu pot să nu mă întreb: ce se întâmplă cu noi, ce se întâmplă cu lumea, dar mai ales ce se întâmplă cu Anna?
Întrebări pot pune la infinit.
Problema rămâne!
Îmi propune, de îndată ce ne vom întoarce acasă, să fac ceea ce nu am făcut până astăzi: să accept, să provoc dacă e cazul, acel gen de comunicare benefic pentru toată lumea…
… „toată lumea, benefic…”
Cine mă cred?
Rămâne de văzut dacă, răspunsul aflat va egala cândva, clipele de nesiguranţă, de luptă cu mine însămi sau îmi va înlesni cufundarea în vreun alt noian de interogaţii, eterne, partenere ce nu cunosc, aşa cum nici eu nu cunosc, repausul.
Mă simt antrenată într-o cursă – ar putea să fie şi ea eternă – de-a curmezişul rânduielilor, făcând eforturi să mă conving că perpetua alergare valorează cel puţin cât nişte ochi recunoscători, sau câteva gesturi protectoare…
Da!
Rămâne de văzut…
Până atunci viabilă este doar certitudinea că de aproape o zi şi o noapte am fost proiectată într-un alt fel de lume: a suferinţei.
Un loc de unde în orice clipă se pot amplifica până la dramatic situaţii, se pot produce miracole şi toate acestea în vreme ce afară, doar la câţiva metri, apa într-o fântână arteziană susură sub imperiul nu ştiu cărei legi fizice, sfidează imensitatea şi desenează arabescuri fără să-i pese că imaterialele contururi dispar înainte de a se fi definit cu adevărat. În imediata apropiere a acestei risipe de inconştientă activitate diurnă, o tufă de trandafiri expulzează prisosul de parfum ce însoţeşte susurul fântânii. Uniunea lor atrage ca un magnet trecătorii care, seduşi, se poziţionează cât mai aproape de sursă, aşezându-se pe marginea de piatră a fântânii şi, după câteva clipe de admiraţie sau de derută, deşi nu se cunosc între ei, încep să sporovăiască.
Sunt tentată să le tulbur plăcerea, strigându-le: ei bine, oameni buni, ce se întâmplă?
N-am s-o fac.
Sunt sigură că intervenţia mea nu ar opri sub nici un motiv cheful de comunicare al personajelor adunate de întâmplare în acelaşi loc, iar şuvoiul de apă al fântânii arteziene va continua să vorbească şi trandafirii să-şi reverse parfumul… Dar, mai presus de toate, respect intimitatea şi dispreţuiesc actul de intimidare, chiar şi atunci când el este practicat cu blândeţe sau invocându-se buna intenţie.
Conversaţia mea purtată cu mine însămi, pare să fie desprinsă dintr-un manual de comunicare nepractic pentru uzul adolescenţilor cu oareşicare probleme de adaptare socială.
Cine mă cred?
Cine sunt!
Răspunsu-mi are toate elementele pentru a fi încadrat în categoria deciziilor şi nu e corect.
Rămân mai departe pe scaunul incomod, la masa de sub fereastră, cu mâinile aşezate, ca un scut, peste paginile necitite încă şi vor mai rămâne aşa o vreme, pentru că sunt derutată, sunt obosită şi nu am sub control toate firele teribilei întâmplări. (…)

fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein,  2005

 Adolescenţă suspendată / 5 /

 adolescenta suspendata

(…)

Simpla prezenţă a acestui domn schimbă ordinea pieselor ce stau la temelia edificiului construit după propriile mele proiecte în care încerc să-mi aflu locul şi datoria.
Pe parcursul ultimilor cinci ani, destinul a şubrezit serios rădăcinile familiei mele, iar eu m-am străduit să evit întâlnirea cu el la marginea cercului, preferând să o escamotez prin explorarea şi folosirea altor spaţii, mai accesibile, ce-mi asigurau un oarecare confort, rezervându-mi locul de onoare în amintirea ce o am despre aceşti ani. Vântul schimbărilor a bătut şi spre mine, dându-mi puterea să accept episod după episod, adică tot ce a însemnat acea perioadă în viaţa mea, a noastră.
Faptul că eu, scormonitoare la graniţa vieţii, în lumea în care se pare că pasiunile se împletesc, se unesc, înainte de a pătrunde înlăuntrul fiinţei umane, într-un mod egoist, cu o traiectorie tensionată, urmez propriul meu drum, denunţându-i simpla funcţie fizică, acceptându-i multele alei nedefrişate încă, înseamnă că eu aş putea schimba câte ceva într-un destul de straniu destin?
Aşa cred, aşa vreau să cred. Credinţa e tot ce-mi rămâne, acum, din eruperea destinului, din orbirea sa.
Mă simt ca o făcătoare de legende al cărui beneficiar unic sunt eu. Detest acest lucru.
Pornesc o cruciadă împotriva mea însămi?
Mă văd constrânsă să mă pun sub inculpare de abuz asupra propriilor sentimente. E momentul să plasez monologul asupra prea lucidei autoanalize într-un loc de unde să-l preiau atunci când voi emigra din starea de agitaţie.
Îmi amintesc brusc unde mă aflu: la o masă impersonală, lângă un bărbat aproape străin, unde domneşte tăcerea. Stânjeneala dintre noi este atât de mare, încât am convingerea că nici cuvântul nu poate să cuprindă o astfel de atmosferă. Eu sunt îngrijorată pentru viaţa Annei, a tatei. El pare trist. Îndrăznesc, asumându-mi riscul de a fi pusă la locul meu într-un mod brutal, şi rup tăcerea:

– Cine eşti, ce rol, ce loc ai în viaţa Annei?
– Sunt un om norocos, prietenul Annei, distribuit într-un rol mai puţin important decât rolul tău şi plasat în primul rând de scaune din faţa lojei în care vă aflaţi voi…

Palid, înfrigurat şi aproape dărâmat. Aşa îl văd după ce sfârşeşte de rostit fraza scurtă, incompletă şi nelămuritoare; indescifrabil ca şi romanele lui pe care Anna mi le recomandase să le citesc.
„E un tip extraordinar!” tot spune Anna de câţiva ani.
Aşa o fi. Ea îl cunoaşte, ea este admiratoarea lui. Eu continui să mă întreb: cine este, pentru Anna, acest bărbat?
Un iubit secret? Un cinic? Un bărbat care, de îndată ce a conştientizat că a trecut într-o etapă superioară a ciclului biologic, este atras de fete tinere şi foarte tinere? Sau poate altcineva; un om singur aflat într-o poziţie socială onorabilă; un mentor, un formator de opinii, de modele… Cine este el?
Este posibil, mă surprind eu gata să-mi ofer un răspuns, să fie bărbatul din viaţa secretă a multor femei, printre care sora mea să aibă o poziţie privilegiată.
Logica mea de adolescentă, oboseala, îngrijorarea mă fac să pierd controlul propriilor emoţii. Sună aiurea, dar asta nu înseamnă că este mai puţin adevărat. Am senzaţia că mintea mea tocmai a intrat într-o fază inactivă. Ştiu ce va urma: nesiguranţă, frică modelate în dorinţa de a mă retrage din faţa unei situaţii pe care nu voi mai fi în stare să o stăpânesc – postură în care oricum mă aflu şi din care, într-un mod, aş spune laş, încerc să-mi încropesc un precar echilibru lăuntric. E ca şi cum, pentru a mă apăra, recurg la mijloace la care în mod normal nu aş apela, dimpotrivă; le-aş condamna…
În cel mai intim for al fiinţei mele se face din nou auzită vocea Annei, aşa cum a sunat ea în puţinele cazuri când m-a considerat „demnă” de a mă numi partenerul ei de dialog:
„E păgubos să crezi despre alţii că sunt mai grozavi decât ai putea să fii, să devii tu, dar e de o mie de ori mai cumplit să nu legitimezi sentimentele pe care o persoană sau alta ţi le trezeşte, ţi le cultivă, ţi le dăruieşte. O să fii fericită, dacă o să ai senzaţia că lumea şi-a întors privirea spre tine, aşternându-ţi la picioare ceea ce are mai bun, dacă ai să recunoşti: admir, plac, mă simt atrasă de… nici nu contează de cine; important este să nu te întorci, prin acţiuni negândite, împotriva a ceea ce simţi. Dacă există temeri nu face din ele monedă de schimb, încearcă să le transformi, să anulezi efectul negativ şi mergi înainte…”
În clipa asta mă simt nedemnă de a fi sora ei.
Cum aş putea altfel să explic logica mea ciudată prin care o văd, o judec în tot atâtea moduri câte ore are ziua şi noaptea; când cu răceală, când cu înţelegere, când cu încrâncenare? Poate că accidentul stupid, nefericit, care m-a adus aici, o să ne apropie mai mult. În ceea ce mă priveşte, jur că aşa o să fie…
Mă întorc lângă Ştefan, prietenul Annei.
Poate dacă va lăsa deschisă uşa sufletului, îl voi descoperi aşa cum a încercat Anna să-l prezinte, să-l impună în galeria persoanelor din viaţa noastră. Cu siguranţă mă voi simţi mai bine.

– În ce termeni să gândesc relaţia voastră de prietenie?
– În termenii cei mai limpezi, cei mai speciali: ai unei prietenii literare de care şi eu şi Anna avem nevoie pentru a merge mai departe. O să înţelegi cu timpul…
Era atâta tristeţe în vocea lui încât mă simt vinovată.
Cuvântul „vinovăţie” îşi crapă coaja; îşi revarsă asupra mea toată tensiunea prinsă în sunete şi pe buzele mele se îngrămădesc, pentru a se desprinde imediat, fără voia mea, ca nişte cochilii, ca nişte aşchii abia ieşite de sub rindea, cuvinte albe, dure, acuzatoare, care se răspândesc în jurul meu, pentru ca să se întoarcă spre mine, dându-mi târcoale, construind cercuri perfecte, sau poate căutând un loc şubred prin care să intre şi să mă înveşmânteze cu cămaşa rece, neconfortabilă, otrăvitoare a clpei.
Nu-mi rămâne decât o cale: să aflu ceea ce nu ştiu. Nu am timp pentru dibuieli, o s-o fac fără şovăieli.
Renunţ să-mi mai privesc degetele şi ridic curajoasă privirea.
Exact în această clipă Ştefan îşi aprinde o ţigară de foi. Fumul, bogat, mângâietor, îi coboară în piept; îl suflă în rotocoale ce, o clipă, par să fie respinse de aerul liniştit şi pur din încăpere; albastre, circulare, însă, curând, începură să şerpuiască haotic, dar lenos, luând în final forme răsucite, scâlciate, hidoase. Semn rău? Hotărăsc să acţionez imediat şi întreb:
– Am o mulţime de nedumeriri şi…
– Regret! În cinci minute trebuie să ajung la Secţia de Poliţie. Un prieten mi-a promis că îmi va face rost de o copie după procesul verbal întocmit la locul accidentului… Mă aştepţi?
– Desigur. Îţi sunt recunoscătoare…
– Lasă asta!
Înainte de a se ridica de pe scaun, Ştefan îşi trece palma peste dosarul aflat pe masă. Pare în cumpănă: să-l lase sau să-l ia cu el? În cele din urmă, îl împinge spre mine:
– E şpaltul romanului scris de sora ta… Poţi să-l răsfoieşti…
– Nu ştiu ce înseamnă un „şpalt”… sora mea a scris un roman?
– Convinge-te!

(…)

fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein,  2005

duminica

Întovărăşit de amintirea acelei nopţi, Dragoş puse piciorul pe pragul pavilionului. Înainte de a apăsa pe clanţă, se întrebă dacă n-ar fi mai bine să se întoarcă în casă. Decise însă că avea nevoie să arunce o privire peste lucrurile care aparţinuseră Marinei. Intră. Pavilionul era o încăpere lungă, bogată în accesorii al căror stil amintea de casele de la munte. Decoraţii în lemn înfrumuseţau o cornişă din care se înălţa tavanul ondulat, acoperit cu grinzi având formele răsucite şi rotunde ale mestecenilor tineri. Pardoseala, un mozaic verzui, era umedă şi friguroasă. Aşa a vrut Marina. Obiectele se distingeau greu. Văzu pe peretele dinspre apus fereastra aproape rotundă, ţesută într-o încrengătură densă ca nuielele de alun prin care năvălea nestingherită bezna nopţii.
Răsuci întrerupătorul. O dâră gălbuie părea să adâncească întunericul, apoi lumina inundă totul, intensă, aproape agresivă. O dată risipite umbrele misterioase, obiectele din jur se ofereau privirii în realitatea lor dură. Perdeaua acoperea numai pe jumătate fereastra şi era veche,  carpeta din plus roşu închis, cu ciucuri mari, răsuciţi din mătase azurie, aruncată peste canapeaua îngustă, era lipsită de strălucire. Pe masă zăceau în dezordine albume, reviste, cărţi, calendare vechi, o ceaşcă, un ibric, o cutie metalică, o spirtieră, o oglindă de mână. Puţin mai la dreapta, chiar pe colţ, trona un tablou înfăţişându-l pe Cristos. Un Cristos în mărime naturală; dar în mod ciudat, acest Crist nu avea privirea blândă, îngăduitoare cu care oamenii erau, sunt obişnuiţi, ci o privire plină de mânie ce te înfiora. Dragoş întoarse tabloul cu faţa la perete şi mai trecu o dată cu ochii peste obiecte. Privirea îi zăbovi mai mult pe căminul zidit din cărămida arsă şi se întreba care era rolul lui într-un pavilion de vară. Aşa a vrut Marina!
Reveni lângă vatră, încercă să aprindă un chibrit. Se stinse. Încercă încă o dată. Reuşi, îl duse încet-încet spre grămăjoara de lemne. La lumina flăcării, observa că îi tremura mâna. Se concentra. În sfârşit, focul începu să se înalţe. La început firav, apoi din ce în ce mai lacom, flăcările mistuiau lemnele.
Cu coatele sprijinite pe genunchi, cu privirea fixată în spaţiul mic al vetrei urmărea fascinat cum din jar ţâşneau mii de cerculeţe albe şi violacee: o imagine, redusă ca dimensiune, a ondulaţiilor şi mişcărilor atunci când se produc erupţii în soare. „Poţi admira un astfel de spectacol?” o întrebase cândva pe Marina. Ea îi răspunse citând-o pe George Sand: „De ce nu avem ochii furnicii pentru a admira acest buştean aprins? Cu ce emoţii de oarbă bucurie şi cu ce frenezie de iubit, roiuri mici şi alburii de fluturi vin să se arunce peste flăcări? Lumina şi căldura focului mă ameţesc, mă exaltă… S-ar zice că în mine zace un incendiator… de la foc învăţ lecţia de eternitate…”
Din grămăjoara de lemne nu mai rămăsese nimic. Jarul era acoperit de cenuşă albastră şi roşiatică. Deasupra vetrei, se rotea, ca un fulg, o rămăşiţă de scânteie aprinsă. Dragoş o privea atent. Acea aglomerare de nimic, în fapt, îi aducea în auz un foşnet de mătase şi în faţa ochilor o imagine: părul roşcat şi lung, mirosind a flori de câmp, al Marinei, unduind peste cenuşă fără să o spulbere.
Cărbunii prind a străluci straniu. Îşi simţi trupul cuprins de fierbinţeală. Din mormanul de cenuşă, părea că se ridică şi vine spre el Marina îmbrăcată într-o mantie de flăcări. Vrând să închidă plăsmuirea în adâncul memoriei, coborî pleoapele. Imaginea dispăru. „Să reaprind focul. Marina se întoarce curând …” Strânse în vatră tot ce putea aduna: cărţi, reviste, calendare, tabloul lui Isus, trase canapeaua şi o împinse până sub horn. Smulse perdeaua şi o aruncă peste celelalte lucruri. Scapără un chibrit şi, după ce se uită la el cum se aprinde, îl vârî sub acele obiecte. Scânteile nu întârziară să sară vesele în toate părţile. Le privi o vreme, mirându-se că focul nu arde calm, ordonat, că scoate fum şi împrăştie funingine.
Peste pocniturile seci şi scurte ale focului, auzi un zumzet întretăiat. Era zgomotul unui avion.
În încăpere era o căldură nesănătoasă, aerul cald era nemişcat şi greoi; irespirabil. Din memoria lui ies la suprafaţă alte imagini… era în misiune

duminica5

Locatorul de descoperire a ţintei îşi făcuse datoria. Pe ecran apăruse un punct luminos. Dragoş trecu o privire rapidă peste aparatura de bord, în cască se aud răspicat comenzile:
– Cuplează!…
– Cuplat locatorul de zbor!
Din exterior, fâşii de nori izbeau geamul armat al cabinei, dispărând apoi imediat.
Botul avionului strălucea rece.
Jos, la mii de metri, ningea.
Aeroportul părea învăluit într-un abur alb dens.
Huruind, avionul străbătu ultimii kilometri.
Norocul era de partea lui.
Cerul, acoperit până acum, se însenină. Neînsufleţite, drept în faţa lui pe malul fluviului, se aflau ţintele vizate: o unitate de blindate şi un uriaş rezervor de combustibil. Comandantul escadrilei transmise ordinul său: „Pajura. Pajura, încărcaţi!” Aparatele de zbor coborâseră mult. Zburau razant cu spinarea unui şir de dealuri, neluând în seamă tirul concentrat al artileriei antiaeriene.
Escadrila trecu în zboruri succesive peste ţinte, atacând şi virând, pentru a se întoarce iarăşi şi iarăşi. O bombă căzu eficient şi incendie un rezervor de benzină. Se aprind în lanţ şi alte depozite. Locul devine un rug aprins.
Dragoş se ţinea deoparte. Nu era antrenat în acţiune. Aştepta comanda. Ea veni: „Pajura 5, Pajura 5, e rândul tău. Virează stânga. Foc de distrugere.”
Dragoş ţinea mâna dreaptă pe manşă. Jos se vedea ţinta: o navă. Trase încet manşa. Simţi cum dispozitivul de lansare preluase bomba. Semnalizatoarele clipeau. O emoţie ciudată, inexplicabilă, puse stăpânire pe el. Avionul vibra, scuturat din încheieturi. Îndreptă cu un gest sigur aparatul de zbor spre dreapta. Flacăra, fumul rămaseră mult în stânga, în urma lui. La intervale neregulate, antiaeriana trăgea. Într-un colţ al cerului se ivise conturul nebulos al lunii, o lună parcă şi ea sfârtecată de bombe, iar din partea opusă încercă să-şi facă loc prin negură un vârtej de ninsoare. „Se pare că, în ceasurile grele, şi natura şuieră alături de noi…” Dragoş nu apucă să-şi ducă mai departe gândul. De la sol, porni spre cer o încărcătură de foc care atinse coada avionului. „Trebuie să ajung dincolo, la liniile noastre…”
Avionul luă înălţime. Sub el o lume încremenită de îngheţ, încorsetată de un nesfârşit fuior de nori.
În receptorul, se aud tot mai îngrijorate apelurile comandantului de escadrilă:
„Pajura-5, părăseşte culoarul şi caută un loc de aterizare! Pajura-5, mă auzi? Nu uita că fetele de la Batalionul sanitar organizează un banchet în cinstea noastră. Nu admit nici o absenţă!”
„Fii liniştit, zise Dragoş în sinea lui, …am de gând să mai dorm multe nopţi în patul meu”.
Aparatele de bord funcţionau. Ştia că, în urma lui, cerul e brăzdat de o limbă de foc. În faţă se întindea o pajişte. Împinse încet manşa înainte, mări viteza, avionul se înşuruba în albul cenuşiu al plafonului de nori. Câteva secunde mai târziu se înstăpâni bezna.

sambata1

Dragoş se întoarse greu din incursiunea în trecut. O făcu mai ales sub presiunea unui zgomot exterior. Constată că pe cer treceau avioane. Motoarele lor băteau puternic, ca nişte inimi de cai în efortul de a învinge un urcuş. „Cărăm, cărăm”, păreau să spună ele prin huruitul continuu şi sinistru. Avioanele brăzdau cerul în formaţie de trei, disciplinat şi uluitor de precis. Dacă nu s-ar fi auzit antiaeriana, ai fi zis că treceau peste oraş într-un zbor demonstrativ.
În pavilion, focul se întinsese mult în afara vetrei. Dogoarea lui moale, calmă, era ademenitoare. Se făcuse linişte. Ba nu! Undeva, sus, pe cer, motorul unui avion răpăia într-un fel neliniştitor. Ieşi în parc. Undeva, nu prea departe, pe bolta acum senină, un punct luminos în mişcare. Unul dintre avioane, desprins din formaţie, cobora vertiginos. Un acoperiş se prăbuşi şi noaptea înflori într-o neaşteptată lumină albă.
Dragoş aştepta să audă zgomotul infernal al exploziei, dar ea nu se produse. În schimb auzi sirena lugubră a maşinii pompierilor.
Prins între un trecut pulverizat şi un viitor imprevizibil, el nici nu bănuia, probabil, când vuietul avioanelor reîncepu, că acesta era sfârşitul.

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

 

Şi dragostea ucide / 29 /

 

Această prezentare necesită JavaScript.

(…)

Dragoş aduna filele şi le vârî în plic. Strânse tare pleoapele obligându-şi memoria să-i aducă imaginea Marinei, îi apăru într-o elegantă şi simplă rochie, o toaleta de după amiaza, cu bogăţia de bucle roşcate curgându-i în voie pe umeri. O expresie de dragoste duioasă îi stăruie pe chip. Nimic din înfăţişarea ei nu trăda lupta pe care tocmai o purta cu ea însăşi. Imaginea dispăru. Îi urmă alta: Marina înveşmântată într-o rochie din mătase albă, cu garnitură de panglici albastre, desfăcută în faţă ca o vestă purtată fără bluză, culoarea rece a rochiei creând un admirabil contrast cu tenul măsliniu al gâtului şi al obrajilor. Era imaginea ce făcuse o impresie trainică asupra lui şi el ştie că toată viaţa aşa o va închipui.
Se ridică şi traversă încăperea cu gândul să închidă fereastra. Privirea îi căzu pe aleea pietruită care ducea la chioşcul din grădina unde Marina amenajase un plăcut loc de odihnă şi inima i se strânse. Se întoarse şi începu să măsoare camera cu paşi obosiţi. Târziu, se opri în faţa căminului.
O fâşie îngustă din lumina asfinţitului se strecurase în odaie şi părea să fie absorbită de un acvariu paralelipipedic, al cărui unic rost era să ofere un mediu optim unor peştişori exotici; dar, în această seară, pentru câteva clipe, o rază blândă şi rătăcitoare lumina şi învăluia în strălucirea ei lumea acelor fiinţe. Peştişorii îşi deschideau parcă mai mult branhiile, îşi întindeau până la refuz înotătoarele, iar ierburile şi pietricelele de pe fundul acvariului căpătaseră o transparenţă somptuoasă. Sfioasa colonie îşi exercita voioşia.
Era greu de suportat o scenă atât de plină de viaţa. Dragoş îşi scoase halatul de casă, îmbrăcă o haină uşoară şi ieşi.
Dinspre gradină se stârnise un vânticel cald ce pătrundea printre meandrele aleilor cu trandafiri, ajungând până la stratul cu viorele; zefirul încerca să anime arbuştii de leandru şi se întorcea în grabă şuierând uşor şi pierzându-se deasupra oglinzii bazinului de înot. Dragoş traversa peronul larg din faţa casei şi se îndreptă spre pavilionul din mijlocul grădinii.
După furtuna apărută pe neaşteptate şi tot atât de neaşteptat sfârşită, cerul se înseninase prevestind o noapte de o claritate palidă.
Îşi aminti că Marina, în astfel de nopţi, nu dormea niciodată. Se strecura de sub aşternut cu grijă, să nu-l trezească, şi, în cămaşa de noapte, cu picioarele goale, alerga până la bazin, unde, uneori, rămânea cu mâinile adunate pe umeri şi cu privirea pierdută. Alteori îşi scotea din mers cămaşa şi se arunca în apă, înotând până la epuizare, apoi se retrăgea în pavilion, mistuită de propria-i plăcere şi asculta muzică. Fără să se facă simţit, Dragoş o urma de fiecare dată. Nu-i plăcea să o ştie singură, noaptea, în grădină, unde putea pătrunde cu uşurinţă, oricând, un răufăcător. Oare când se furişase ultima oară, pe urmele Marinei?
Poate că noaptea aceea nu fusese atât de calmă, lumina ei rămânând ascunsă în beznă, dar parcă tocmai neclaritatea îi dădea un anume farmec.

*
Marina se vârâse în pat la ora obişnuită şi se adunase în felul ei copilăresc şi caraghios în mijlocul patului, adunându-şi genunchii până la bărbie şi pumnii sub tâmpla dreaptă.
Dragoş ţinea ochii închişi respirând adânc şi regulat.
După o vreme, Marina, sprijinindu-se într-un cot, îl privi atent, asigurându-se că doarme, apoi, cu un gest uşor, ridică o şuviţă de păr căzută pe frunte şi alunecă peste marginile patului. Dragoş auzi deschizându-se uşa de la intrare. După câteva clipe ieşi şi el.
În pavilion ardeau toate becurile, bazinul fiind astfel inundat de lumină. Ascuns după trunchiul unui tei, Dragoş văzu cum Marina, ca într-un ritual, executa mişcări lente, aproape obosite, scoţându-şi cămaşa peste cap, aruncând-o pe un stativ din nuiele împletite. Coborî treptele bazinului înaintând cu oarecare teamă. În clipa în care apa îi ajunse la umeri, se lăsă să cadă. Înotă un timp fără prea mare elan. Curând răsări luna. Atunci se întoarse pe spate şi rămase aşa, aproape nemişcată. Tăcerea fu întreruptă de zgomotul unor paşi cadenţaţi. Trecea o patrulă de noapte. Ca şi cum acel mic zgomot al nopţii i-ar fi luat toată plăcerea, se răsuci şi agăţându-se de marginea bazinului, sări afară. În jurul trupului său înfiorat de plăcerea contactului cu apa, braţele i se închiseră lent, înfăşurându-l ca într-o mantie. Era luminată dintr-o parte de becurile aprinse iar de cealaltă parte de strălucirea lunii. Avea înfăţişare ciudată, ca şi cum ar fi venit dintr-o lungă peregrinare sau s-ar fi aflat într-o aşteptare încordată.
Pe neaşteptate începu să bată un vânticel rece. Marina intră în pavilion.
Dragoş, mânat de o stranie nelinişte, alergă după ea. În semiîntunericul din jur, ardea doar lampa de veghe. O văzu ghemuită în colţul canapelei.
– Marina, o strigă Dragoş.
– Da, murmură ea într-o şoapta speriata.
– Mă tem că ai să răceşti…
Cuprinsă toată de un frison pe care nu şi-l putea stăpâni, se înveli într-un prosop de baie.
– Mă urmăreşti şi nu-mi place!
Deşi reproşul părea să fie sever, în glasul ei nu răzbătea nici dojană, nici supărare.
Părea că o gingăşie ascunsă cu multă iscusinţă în adâncul sufletului ei se trezea şi se făcea desluşită în glasul pe care şi l-ar fi dorit, probabil, aspru.
Veni lângă ea şi o luă în braţe, căutându-i privirea, dar ea întoarse capul.
„Ce să însemne oare?„ se întrebă Dragoş, căutând iarăşi să o aducă mai aproape de el. Marina încercă să se desprindă, apoi îşi vârî mâinile sub prosopul de baie, ca într-un tufiş în care încerca să se ascundă, hotărâtă să stea cât mai departe.
– Doamne, cât eşti de… Marina nu auzi „cum era”, Dragoş se aplecase spre ea. Sânii îi erau striviţi de pieptul lui, gura ei era pe de-a întregul nouă şi caldă. Era a amândurora deopotrivă. Şi unul şi celălalt se căutau cu un fel de uşurare aproape dureroasă: amândoi pătrunseseră în lumea cenuşie şi blândă a unei beţii molatice de oboseală, în care nervii se destindeau grupaţi, asemenea corzilor de pian şi săreau dintr-o dată aşa cum sar seminţele într-un capsulă matură. Nişte trăiri nervoase atât de vulnerabile şi fragile unite cu altele asemănătoare, fără îndoială că, în mod normal, ar trebui să se împletească, să dureze prin ele însele, caz în care ei ar fi putut să se regăsească în faza fericită a iubirii, plini de iluzii frumoase, iluzii cutremurătoare, într-o comuniune a sinelui cu sine, într-o întâlnire în care dincolo de ea nici o alta nu mai avea vreo importanţă.
Pentru Marina drumul era întortocheat şi chiar primejdios: aşa i se părea ei.
– Nu e nimic de făcut, spuse cu o senzaţie de panică, rupând brusc sărutul.
– Marina, ajută-mă să te înţeleg… Afară, deasupra pavilionului se auzi uruitul unui avion, o pată mică de lumină verzuie se întinse pe geam. Avionul zbura jos, foarte jos.
Ochii Marinei erau mari şi străluceau de spaimă.
– Draga mea, nu există nici cel mai mic pericol…
– A, da, uitasem; n-am voie să mă tem, nimic nu mi se poate întâmpla când sunt cu tine, aşa-i? se opri ea speriată de propria-i voce.
– Marina, te implor, spune-mi ce-i cu tine?
– Niciodată să nu trezeşti bezna în zori… recită în şoaptă Marina şi rămase nemişcată, privind fix la ochiul de geam peste care tocmai cobora tremurând o rază albăstruie, difuză, conturându-se într-un desen: un copac cu ramuri strâmbe. Imaginea păru să o impresioneze mult.
– Niciodată să nu trezeşti… Tăcu din nou. Cuvintele i se păreau acum ridicole, deşi o frântură din conştiinţa ei îi spunea că versul era grav, plin de înţelesuri, cald şi duios.
Se strânse la pieptul lui Dragoş.
– Iubito…
Rostise cuvântul cu un fel de rugăminte; simţi însă că acest cuvânt lovise ca un fior trupul Marinei, întrebă:
– Ce-i cu tine? Ajută-mă să înţeleg.
– O, dragul meu, dar tu înţelegi prea bine, exclamă Marina desfăcându-se din braţele lui, am obligaţia de a-i scuti pe alţii de suferinţă. Ştiu ce însemni tu pentru prieteni, pentru familia ta, pentru toţi cei care depind de tine… Şi eu depind de tine, cumplit, teribil şi încântător, nu? Mai ţii minte ce m-ai învăţat? „Dacă ai renunţat la libertate, eşti obligat să evadezi, chiar să tragi chiulul pentru a supravieţui…”
– Marina, eşti obosită sau…
O depărta puţin şi îi ridică bărbia, ea îl privi ţintă cu ochii miraţi.
– Sau te temi să trăieşti?
Marina îşi lipi din nou obrazul de pieptul lui.
– Nu vrei să vorbim?
Ea se desprinse de el şi râse. Un râs straniu. Fugi.

fragment din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Şi dragostea ucide / 28 /

amaraciune1

Dragoş hotărî să nu deschidă nici astăzi vreuna din scrisorile sosite cu ultima poştă, aşa că trase sertarul biroului cu intenţia de a le arunca peste cele primite în cursul săptămânii. Erau multe. La început îl uimise numărul mare de cunoscuţi ce ţinuseră să îi aducă aminte că în durerea lui nu era singur. Însă, în mod ciudat, acest gen de solidaritate îi sporea suferinţa. Îi era greu să-şi imagineze că cineva ar fi putut să fie cu adevărat pătruns de ce i se întâmplase lui. Bănuia că cei care se grăbiseră să-i trimită condoleanţe nu erau în stare să deosebească drama petrecută de un spectacol cotidian oarecare, fapta de interpretate şi interpretarea de frazele şablon. Ce ştiau ei despre Marina şi despre el? Nimic. Sau aproape nimic. Atunci de ce, sau poate tocmai de aceea, îl torturau cu vorbele lor înşirate la repezeală pe un petic de hârtie? Se temeau cumva că mintea şi sufletul lui ar fi rămas o clipă goale? Fără imaginea ei?
Să fie lăsat în pace!
El şi umbra Marinei, el şi povara sfântă a durerii.
La capătul acestor gânduri, Dragoş aşeză scrisorile, una câte una, peste maldărul mai vechi. Ultimul plic părea să fie mai greu decât celelalte. Îl reţinu şi aruncă o privire distrată asupra lui. Expeditorul nu-şi trecuse numele la locul cuvenit. Îl întoarse, era destinat Marinei şi, în paranteză, sub numele şi prenumele ei, stătea scris cu litere mari: PETRU DRAGOŞ. Inima îi bătea tare, gata să sară din piept.
Tâmplele îi zvâcneau. O teamă nedefinită, aproape ca o prevestire, puse stăpânire pe el. Se lăsă într-un balansoar. Puse scrisoarea pe genunchi şi, cu vârful degetelor, îşi apăsă pleoapele. Când putu să vadă din nou, privirea îi căzu pe o eşarfă de mătase galbenă înnodată pe unul din braţele balansoarului; eşarfa cu care Marina, atunci când se odihnea, admirând jocul flăcărilor, îşi strângea părul.
Tulburat atinse eşarfa. Spera să regăsească un strop din căldura femeii care o purtase. Simţi doar moliciunea mătăsii.
Cu mână nesigură, deschise plicul. Apucă colţul scrisorii şi citi: „Dragule…” Repetă cuvântul cu voce păstoasă şi zăbavnică şi, o vreme, rămase ca împietrit. Făcu un efort şi reluă lectura.

„Dragule,
Îţi scriu. Aproape că mă tem. Mă tem că nu o să reuşesc să mă exprim aşa cum simt, şi uite că amân. Ascult muzică… Da. Muzica îşi face, ca întotdeauna, datoria. Neliniştea care mă stăpânea, chiar dacă nu s-a topit, acum o pot controla.
Am aprins focul. Nu e stupid? În mijlocul lui iulie! Cred că ţi-am mai spus, dar nu sunt deloc sigură, îmi place focul. Nu pentru căldura sau pentru lumina lui… dar pentru ce atunci? Poate pentru că focul pare să fie cu totul altceva decât viaţa. Viaţa se schimbă lent, iar focul se trece atât de rapid: acum atrage, acum ameninţă cu distrugerea, acum se domoleşte, mocneşte, dispare…
Îmi place focul aprins cu lemne în vatră. Mai ales cel de acum; e calm; stăpânit, normal… Ştii, stă în puterea mea să-l însufleţesc, să-l aţâţ până să ajungă sălbatic. Ar fi de ajuns să vâr vătraiul sub buşteni, să desfund grătarul şi gata: ar deveni tunet, cântec, sabie ucigătoare…
E primejdios să înfrunţi focul.
Scriu, scriu, scriu! Scriu că altfel nu se poate. Atracţia ca un sorb exercitată de această îndeletnicire e tot mai puternică. Doamne, cât de încâlcite îmi sunt gândurile! Dintre toate aceste gânduri, vreau să ţi le împărtăşesc pe cele grave: cele despre război. Războiul e război! De aproape doi ani ele zile totul ţine de acest subiect. Înţelegi, dragule, până unde am ajuns?
Nu ştiu de ce-ţi scriu toate astea… Şi totuşi trebuie! E război! Deşi nu noi l-am inventat, ne aparţine tuturor şi îl ducem cu toţii.
Îţi mai aduci aminte cum era înainte de război? Eu da; cerul deschis, viaţa atrăgătoare, fericirea aproape. Hoinăream, făceam vizite, visam la valurile mării, la partide de tenis, la petreceri de vară… şi, peste noapte, între viaţa noastră şi soare s-a statornicit un nor ca un veşmânt de gheaţă. Lucrurile şi chiar dorinţele noastre şi-au schimbat aspectul, valoarea… Viitorul s-a înceţoşat şi s-a decretat domnia morţii violente. De ce-ţi vorbesc despre lucruri triste?
Pentru că, acum un an eram în gară. Împărţeam ziare şi cărţi poştale într-un tren plin stup cu ostaşi. S-a apropiat de mine un tânăr sublocotenent şi m-a întrebat câţi ani am. I-am spus. „Şi cum e la douăzeci şi cinci de ani?” a vrut el să ştie. „Nemaipomenit!” i-am răspuns. .,Dacă-i aşa, dă-mi adresa. Când o să împlinesc şi eu douăzeci şi cinci de ani o să-ţi scriu dacă şi pentru mine această vârstă va fi nemaipomenită…” După trei luni, am primit o scrisoare de la un camarad al lui: „Locotenentul Stere regretă, nu va şti niciodată cum e viaţa la douăzeci şi cinci de ani.” Înţelegi, dragule?

(…)

Trăiesc o zi de frică? Nu mi se pare mult în raport cu grozăviile ce s-au abătut asupra omenirii … Dacă am lua, cine să ne oprească, toată frica din viaţa noastră, pe cea prezentă, pe cea trecută şi am strânge-o în pumn, sfărâmând-o între degete? Dar n-o facem pentru că sperăm să rămânem printre supravieţuitori… O ştii pe Liza? Tânăra aceea căreia i-am găsit de lucru cu ajutorul Ivonei. Zilele trecute am întâlnit-o pe stradă. Era slabă, abătută… S-a spânzurat ieri. Cumplit, nu-i aşa? Eu cred că de când a început războiul ceea ce se întâmplă grav şi ciudat este oprirea timpului interior. Evenimentele se prăbuşesc în noi ca păsările moarte… Dacă n-ar fi aşa poate ar fi înţeles disperarea Lizei. Trăiesc un sentiment acut de vinovăţie. De ce, îmi reproşez eu, nu m-am oprit să-i vorbesc, să încerc să o încurajez? Era atât de tristă, poate singură, poate… Şi-a pus capăt zilelor pentru că poştaşul care i-a bătut la uşă, în locul cărţii poştale pe care o aştepta de la soţul ei, i-a întins o înştiinţare… Era însărcinată. O condamn pentru gestul ei de laşitate… poate că o şi înţeleg puţin; îşi pierduse interesul faţă de propria-i persoană, legătura cu sine însăşi s-a întrerupt şi s-a trezit sub răceala înfricoşătoare: drama tuturor şi a acestor ani…

(…)

Vai, singurul sentiment puternic ce mă încearcă este un soi de milă; mi-e milă de Liza, de tânărul Stere, de mine… Înclinaţie cronică spre milă? Am citit undeva că ceea ce durează mult capătă dreptul de a se numi cronic; surmenaj cronic, durere cronică… Mila, cred eu, nu poate deveni cronică. Ea poate că nici nu există. Am inventat-o eu pentru a mă pune la adăpost; eu şi conştiinţa mea, sau, mai exact; eu şi neputinţa mea. Uită ultimele rânduri. Uită-le!

(…)

M-am întins la vorbă. Iartă-mă! Pendula a bătut ora cinci. La ora şase ies din tură. Până atunci trebuie să termin scrisoarea. Aşadar…
În fiecare zi îţi scriu o epistolă, dar nu o expediez. Nu vreau să fii îngrijorat din cauza mea, a stărilor mele proaste. Cândva, o să citim toate aceste pagini împreună. Atunci o să fim bătrâni şi infinit mai fericiţi…
Era să uit: ieri a trecut pe la Spital Ivona, a venit să mă vadă. Am vorbit mult cu ea despre tine. Amândouă te iubim.
(…)

Vai, aproape că nu mai am hârtie de scris. Focul s-a stins. Ce ciudat. Focul din vatră pare să moară aşa cum mor oamenii…
O să încerc să-l anim, am nevoie de spectacolul arderii lui…
Sunt atât de ostenită. Oare ce am vrut să-ţi mai scriu? A, da… dar se stinge focul

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1999

Şi dragostea ucide / 27 /

smb

(…)

Era trecut de miezul nopţii când Ivona sună la uşa casei soţului ei. În vreme ce aştepta să i se deschidă, încerca sa ghicească motivul pentru care Mihai o chemase cu atâta insistenţă.
Întunericul nopţii, liniştea aproape de nesuportat îi aduseră în minte o frază citită cândva: „Toate femeile fericite se aseamănă între ele. Fiecare femeie nefericită, însă, este nefericită în felul ei.”
– Stupid! concluziona ea.
Mai apăsă o dată butonul soneriei. Desluşind, în spatele uşii închise încă, paşi grei, apăsaţi, ridică sprâncenele a mirare, iar când se află faţă în faţă cu Mihai, întrebă ironic:
– Dorul şi dragostea te-au ţinut treaz?
Mihai, cel veşnic inspirat în replică şi spontan o privea grav. Gravitatea îi dădea un aer indecis, de bărbat aflat într-o încurcătură din care era conştient că nu va ieşi prin forţe proprii şi nici prea curând. Crezând că întrebarea ei îi provocase o atare suferinţă, Ivona se grăbi să-l liniştească:
– Nu mă lua în seamă! Dar realmente sunt surprinsă: eşti acasă, mă aştepţi…
Mihai îi luă mâna şi o strânse între palmele lui.
– Eşti nedreaptă… Vru să mai spună ceva, dar sfârşi prin a lăsa mâna Ivonei. „Da, e copleşit şi preocupat de ceva, de cu totul alte probleme decât cele obişnuite…”, se gândi Ivona.
Şi nu se înşela.
– Eşti bine? întrebă ea după ce aruncă geanta pe o măsuţă.
– Da, spuse Mihai, dacă reinventez lumea după tiparele nebuniei…
Din ce în ce mai surprinsă, Ivona încearcă să-l susţină:
– Şi tu şi eu ştim că lumea acestor ani conţine gemenele nebuniei, dar acest amănunt nu este în măsură să ne schimbe în vreun fel.
Un surâs duios îi lumina faţa. Părea liniştită, stăpână pe ea.
Mihai avea pe faţă o expresie nouă, ciudată. Privea ţintă, cu nerăbdare şi totodată cu sfială.
Ivona se aşeză într-un fotoliu, îşi ridică privirea.
Bărbatul îşi freca fruntea înaltă, îşi scutura capul, încercând parcă să alunge un gând supărător.
O arzătoare simpatie punse stăpânire pe Ivona.
La urma urmei, era datoare să-l asculte, să-l ajute dacă încurcătura în care, pesemne, intrase, nu contravenea principiilor ei morale.
– Ivona, rupse el tăcerea, am nevoie de multa înţelegere, dar, înainte de toate, trebuie să-mi ierţi tot răul pe care ţi l-am făcut, pentru ca eu să mi-l pot ierta mie însumi…
Ivona învăţase să-l accepte ca pe un bărbat flegmatic, îl urmărea ca pe un copil răsfăţat, însărcinat să-i aducă aminte că viaţa abundă în neprevăzut.
– De acord! răspunse ea. Sunt bucuroasă că pot ierta fără sforţare. Anii nu mi-au umplut inima nici cu ură, nici cu duşmănie. Abia dacă, în clipa de faţă, îmi amintesc de ingratitudinea cu care m-ai tratat… Rămâne să ştiu ce ar trebui să iert…
– Dumnezeu mie martor că n-am vrut să suferi, te-am iubit în felul meu, ţin la tine şi, dacă soarta nu ne-ar fi mereu potrivnică, aş propune să o luăm de la capăt. Nenorocirea e că, în viaţa conjugală, intenţiile bune vin aproape întotdeauna după întâmplări care …
Ivona era obosită. Aşa că spuse cu glas scăzut:
– Mihai, ţie îţi stă bine zburdând între emoţia egoistă şi suferinţa voluptoasă. Ai, cred că am mai spus, o plăcere perversă de a mă obliga să particip la deliciile luptei secrete pe care o porţi cu tine însuţi…
Tăcu. Avea sentimentul că vorbele ei nu ajungeau la urechile lui, sau, dacă le auzea, nu le putea înţelege. Îl privi cu mai multă atenţie. Părea absent. Figura lui încadrată de un colan de barbă rămăsese destul de frumoasă, deşi îmbătrânită înainte de vreme. „Poate că încearcă să smulgă vieţii un rest de tinereţe ofilită.”
– Cu toţii avem necazuri. Nu crezi că dramatizezi?
Întrebarea ei rămase fără răspuns.
Mihai părea cuprins de o stare de toropeală. Stătea posomorât.
Era mai mult decât putea să îndure Ivona.
Se ridică şi hotărâtă spuse:
– M-ai chemat. Am venit. Ce văd însă nu-mi place…
– Rămâi! porunci bărbatul.
Surprinsă de tonul poruncitor îl ascultă.
– Mâine s-ar putea să fie prea târziu… Sunt tulburat, nu ştiu de unde să încep… Nu vreau să fiu penibil…
– Nu ţi se potriveşte rolul…
– Rolul? Bine zici… Suntem, oare, blestemaţi să interpretăm o sumedenie de roluri?
– De ce blestemaţi? Cum crezi că ar arăta viaţa dacă am fi distribuiţi într-o singură piesă şi am rămâne găzduiţi în pielea aceluiaşi personaj? Ei bine. nu trebuie să-mi răspunzi. Consideră întrebarea ca fiind retorică, nu de alta, dar eu nu vreau să-mi confirmi afirmaţia, a nu ştiu cărui gânditor: omul este o ruină demnă de diavol.
Mihai o privea, îşi spunea că e frumoasă, se mira că uitase acest adevăr şi i se părea cumplit s-o lase să-l părăsească din nou. Dar viaţa de dincolo de această încăpere, acolo unde trăia Mona, era şi mai tentantă.
– Eşti frumoasă, îi zise, te-am trădat şi am neobrăzarea să-ţi cer un serviciu…
După ce rosti aceste cuvinte, îşi prinse tâmplele între palme.
Ivona se retrase în sine. Avea nevoie de o analiză sumară a propriilor sentimente.
Până acum, toată energia ei vitală fusese plasată undeva în exterior: în problemele de administrare a fabricii, în situaţia grea a refugiaţilor pe care îi luă sub oblăduirea sa, în grija aproape maternă faţa de Marina, în spaima că lui Dragoş i s-ar putea întâmpla ceva.
Şi, dintr-o dată, Mihai, cu puterea egoismului, cinismului, părea hotărât să-i tulbure din nou vaţa. Manevra lui i se părea nechibzuită. Nemaifiind însă îndrăgostită, privea cu obiectivitate şi detaşare întâmplările, deloc de invidiat, ce-l făceau pe Mihai să se simtă ca un înotător sigur pe sine, dar care, abia după ce se arunca în apă, îşi amintea că nu mai are braţe. Şi totuşi, îi va acorda atenţia şi sprijinul de care avea nevoie, însă, tot în aceste clipe, creştea în ea şi împotrivirea. Ochii ei trădau pe lângă o matură chibzuinţă şi apariţia unor sentimente mai puţin conciliante, dar mai severe decât iertarea sau uitarea. Cu toate acestea, era vulnerabilă: i se putea cere orice.
– Eşti cu adevărat frumoasă…
Ivona îi ridică bărbia cu un deget şi-l rugă zâmbind:
– Să nu fii sentimental sau să te crezi irezistibil…
– Bine.
Ivona deschise fereastra şi privi cerul.
Luna stătea albă deasupra casei. Aerul era rece.
I se făcu frig. (…)

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1999

Evadare spre nicăieri

evadare

M-am trezit la aceeaşi oră nesuferită, haină, aproape meschină, când noaptea se sfârşeşte iar ziua n-a reuşit încă să înceapă. De la fereastra dormitorului, tot ce pot vedea este un petic îndepărtat de cenuşiu. Soarele nu se ridicase încă. Valea Cernei era învăluită într-un abur de ceaţă. Dealurile înalte, acoperite cu o sumedenie de tufe de mur, zmeur, măceş păreau topite în zare. Cu greu ar putea cineva preciza unde se sfârşeau culmile măgurii şi unde începea piciorul muntelui.
Desenată de lumina dimineţii ce se impunea încet dar sigur pe cerul frământat de toanele unei toamne precoce, umedă şi rece, turla bisericii aruncă o umbră pe geamul ferestrei şi dispare îndată. Scurta apariţie îmi readuse prezentul cu toată încărcătura lui dramatică, dar şi cu nestăvilita-i poftă de mişcare, de implicare în lungul, nesigurul, puternicul, fragilul lanţ al vieţii.
Ceaţa urca din valea ce pare nemărginită, asemeni cerului de deasupra. În această ceaţă trecătorii se mişcau ca nişte umbre strânse în chingi mai mult sau mai puţin elastice, iar feţele lor păreau nişte discuri de o strălucire mată: prea vii pentru a se lăsa încorporate în masa de ceaţă, dar şi suficient de apatice pentru a încerca o desprindere, o evadare.
Locuitorii oraşului de pe malul drept al Cernei, taciturni din fire, devin mai mohorâţi, mai interiorizaţi, aproape indiferenţi la ce se întâmplă atunci când peste casele lor se abate negura grea, neliniştitoare ce vine de cele mai multe ori o dată cu toamna. Negura persistă zile întregi, pentru ca apoi să dispară, lăsând în locul ei un peisaj nou, mereu altul, plin de culoare şi zbatere: copii zbenguindu-se pe malul râului, perechi plimbându-se pe aleile parcului, gospodine luând cu asalt piaţa în aer liber; distingi cu uşurinţă zidurile de un maroniu-stacojiu ale vechiului şi straniului nostru conac Narcisa, petele de alb pe crestele muntelui, iar pe panta dinspre sud a dealului pâlcuri de meri şi nuci ale căror fructe lucesc sub puterea unei semnificaţii emblematice. Aici pământul îşi dăruieşte roadele, dar oamenii locului le culeg cu prudenţă, lăsând din loc în loc, spre vârful pomului, câte ceva din rod. Gestul lor semnifică mai cu seamă prudenţă. Ei nu vor pământul secătuit. Sunt conştienţi că natura nu se lasă subjugată de puterea omului, ea poate fi, uneori, rănită doar de propriile-i forţe nestăpânite.
Rămân în picioare, în faţa ferestrei, ca şi cum revărsarea imaginilor anterioare ar putea să acţioneze aidoma unui terapeut, curăţindu-mi gândurile de o anumită otravă ce îmi învenina de-o vreme starea de spirit şi nu numai, acţiune care mi-ar putea reda capacitatea şi dorinţa de a analiza cu obiectivitate, cu detaşare, întâmplările ce mă aduseseră în situaţia limită, când singura alternativă a fost alegerea acestei scurte evadări, în acest loc, unde, de cel puţin trei generaţii, partea feminină a stăpânilor conacului Narcisa, loc bântuit de duhuri rele în nopţile cu lună plină, dacă e să dăm crezare poveştii care circulă în rândul localnicilor, vine aici pentru a beneficia de un climat tonic, generator de iluzii, dar şi de o seamă de condiţii de confort special, precum: camere mari, cu un sporit grad de intimitate, un mod de pregătire a bucatelor excelent, posibilitatea unor plimbări lungi cu efect benefic şi imediat. Aşadar, acest spaţiu este perfect. Aici sper să regăsesc luciditatea şi puterea de a trece peste obstacolele care, la un moment dat, s-au oprit din rostogolirea lor perpetuă chiar la picioarele mele, făcându-mă să mă simt pe marginea prăpastiei; un sentiment incitant, o forţă ciudată, un fel de amestec de trăiri pozitive şi negative, greu de controlat, imposibil de ales. Iată-mă, aşadar, aici, în acest anotimp crepuscular, când n-ar fi trebuit să plec de-acasă, numai că acea casă nu-mi mai oferea liniştea, iar sentimentul de cămin devenise brusc incomod, potrivnic. (…)

fragment din romanul Evadare spre nicăieri, Corina Victoria Sein, 1999

Şi dragostea ucide / 26 /

PESTERA 2

(…)

Era obişnuit cu modul de a face dragoste al Monei; blând şi duios, dar acum, în loc de acesta se trezi pradă unei agresiuni erotice care pentru o clipă îi făcu să încremenească de uimire, pentru ca imediat să-i aprindă dorinţele sfârşind într-un clocot de pasiune. Delirul în care se prăvăliră dură destul pentru ca zorii să-i găsească afundaţi într-un dulce şi meritat somn.
– Regele-mi dă voie să mă ocup de oaspeţi? îl întrebă după ce se trezi, cu un aer maliţios, Mona.
– Dacă îmi juri că o vei face în cu totul alt mod decât te-ai ocupat de mine, îşi răspunse Mihai cu deplină sinceritate.
– Fii sigur că nu mă repet niciodată, răspunse ea zâmbind.
Ca şi în alte ocazii, Mihai aprinse două ţigări, din care îi dădu una. Gestul făcea parte din tabietul înscris perfect în întâlnirile lor. După câteva fumuri, o auzi vorbind iar:
– Poate n-ar fi trebuit să ne lăsam duşi de patimă, suntem adulţi. Însă nu-i mai puţin adevărat că a fost frumos, poate prea frumos.
– O spui de parcă ai hotărât să fi fost pentru ultima dată.
– Ai ghicit.
– Cum vrei, cum doreşti, se resemna Mihai, asta o ştim deopotrivă. Până acum nu ne-am minţit, ar fi păcat s-o facem.
În sinea lui era mulţumit. Aventura, reluată cu vreo două luni în urmă, se cerea sever controlată, sau chiar încheiată. Şi asta pentru că afişarea legăturii extraconjugale i-ar fi fost nefavorabilă. Bucureştiul, în aceşti primi ani ai deceniului patru, ca structură morală şi socială, se degradase, devenind tributar prejudecăţilor, semănând, din acest punct de vedere, cu oricare alt târg de provincie. Şi mai era ceva în plus. Era îndrăgostit de Ivona, o iubea, desigur, altfel decât o iubea pe Mona. N-ar vrea cu nici un chip să o piardă, cu toate că, dacă ar fi să ţină seama de un anume gând, Ivona luase cu siguranţă o decizie, iar el nu va putea să intervină pentru a schimba cursul evenimentelor.
Acest gând îi umplu de o tristeţe şi o amărăciune de care nu se putu scutura nici o clipă cât mai rămase oaspetele Monei, el devenind şi mai chinuitor în drumul către casă, la care pornise a doua zi, spre seară, singur.
De îndată ce casa, Mona, locul, oaspeţii rămaseră în urmă. Mihai exclamă:
– Dumnezeule mare, fă aşa încât s-o găsesc acasă, chiar furioasă. O să-i cer iertare, o să ştiu cum să îndulcesc starea de spirit şi, cu puţin noroc, amândoi o să uităm cearta avută la despărţire.
Se opri la primul oficiu poştal şi ceru oficiantei să-i facă legătura cu Bucureştiul. Ghinion. Linia era deranjată. Se aşeză la volan şi plecă hotărât să ajungă cât mai curând posibil.
Umbrele înserării, tot mai întunecate şi dese, erau spintecate de farurile automobilelor ce se întorceau, ca şi el, după un sfârşit de săptămână petrecut la ţară, spre capitală.
Nu-i plăcea să conducă pe drumuri aglomerate, de mai multe ori fu tentat să oprească şi să aştepte câteva ore, timp în care spera să se rărească numărul companionilor de călătorie. Dar, după ce rumegă bine ideea, îşi spuse că ar fi o pierdere de vreme inutilă. Nu-i rămase decât să apese pedala şi să evadeze din şirul de automobile în care fusese prins. Ceea ce şi făcu.
Gândul că ar putea ajunge prea târziu îi sădea tot mai mult nelinişte în suflet: un fel de neastâmpăr care sporea pe măsură ce se apropia de casă.
Cam pe la ora zece noaptea trecu de Băneasa, apoi părăsi şoseaua naţională, apucând-o pe un drum mai scurt, către Piaţa Aviatorilor.
Când maşina intră pe aleea ce ducea spre garaj, făcând să scrâşnească stratul de pietriş mărunt, peronul din faţă scăpără de lumină, iar pe verandă stătea Ivona.
– Ştiam că nu-ţi place sa conduci noaptea. Ţi-ai schimbat obiceiurile?
Mihai răspunse prompt şi cu un ton care se dorea degajat.
– Bun găsit, iubito! Ţi-am simţit lipsa şi, cum n-am mai putut îndura dorul, am riscat.
Se apropie de ea cu pas hotărât şi, fără a-i lăsa timp să se sustragă, o îmbrăţişă şi o sărută radios, vrând, prin gesturile sale, să-i arate că ciondăneala era de domeniul trecutului şi dată uitării.
Ivona primi efuziunea lui în linişte. Lipsa ei de entuziasm pică neaşteptat de bine: Mihai putea să-şi justifice în faţa propriei conştiinţe escapada şi să arunce toată vina asupra ei.
– Nu prea mă ajuţi să simt că am ajuns acasă, o certă el pe un ton blând, supus.
– E vina mea, recunosc, nu pot să te supun unor scrutări şi iscodiri. Îţi ofer şansa să te aduni, să te separi din tulburarea prin care ai trecut în ultimele patruzeci şi opt de ore.
– Eşti generoasă, dar grija ta e exagerată. Sunt măgulit că mă aşteptai.
– N-am avut alternativă. Mâine dimineaţa, la ora cinci, plec la Cerna. Am vrut să ştii.
Înainte ca el să se manifeste în vreun fel. Ivona intră în casa. Mihai nu se grăbi s-o urmeze. Era din nou cuprins de acel sentiment că a pierdut ceva esenţial.
Când se hotărî să intre, o găsi pe Ivona în mijlocul salonului: părea preocupată doar de a trece în revistă mulţimea geamantanelor închise şi rânduite de a lungul peretelui.
– Daruri? întrebă el mai mult pentru a-şi ascunde neliniştea.
Ivona nu răspunse. Se duse la bar şi-şi turnă un pahar de limonadă.
– Nu. Plec. Credeam că ai înţeles.
– Sigur că am înţeles, ce nu înţeleg sunt bagajele … Ai mai plecat şi altă dată, dar n-ai dus toata casa cu tine…
– Pentru că, de data asta nu plec în vizită, mă întorc acasă, pe termen lung…
– Întotdeauna am spus că opoziţia e stimulatoare. De data asta te rog să fii rezonabilă. Îmi cer iertare, dacă rugămintea mea te face să te răzgandeşti. Ivona tăcea. Era prezentă, dar, ciudat, părea ascunsă de voaluri grele, în clipa următoare sentimentul pierderii iminente era mai acut. Îi simţea durerea: o durere greu, aproape imposibil de îndurat. I se părea mai atrăgătoare, mai femeie, fără să fie lascivă, era senzuală, aşa cum celelalte femei au diverse defecte, de pildă sunt mereu disperate ori speriate. Întruchipa imaginea unei vieţi ideale, într-un mediu ce-l depăşeşti pe cel casnic.

Şi dragostea ucide, roman, Corina Victoria Sein, 1995

Şi dragostea ucide / 25 /

mai20

(…)

– Am obosit, strigă el pe deasupra apei spre Mona.
O frântură de clipă îi zări trupul alb şi zvelt, spintecând oglinda lacului, precum o săgeată înscrisă într-o traiectorie dreaptă. Şovăielnic, o urmă.
Pe la mijlocul lacului, apa era rece. Mihai înainta din ce în ce mai greu; cu răsuflarea tăiată şi tremurând, îşi roti ochii în căutarea Moliei.
– Leneşule! Vino! îi strigă ea, hohotind încet, după care se scufundă, ca la puţine secunde să reapară, cu apa curgându-i şiroaie pe păr şi pe faţă. E minunat, nu? întrebă ea încântată.
– O să-ţi răspund după ce-mi recapăt suflul, dacă nu mă transform într-o bucată de gheaţă.
– Recunoaşte că ţi-ai antrenamentul. Din câte îmi amintesc, apa rece te stimula. Îţi înfierbânta sângele… Eu zic să ne întoarcem. De acord?
– Cum de nu, cu bucurie şi recunoştinţă.
– Păstrează-ţi recunoştinţa. Iau doar bucuria.
Iar în timp ce înota într-un ritm şi mai infernal către mal, îi mai strigă:
– Crezi în poveştile cu zâne? Nici eu! Iată un motiv să nu te laşi ademenit.
Odată ajuns la mal, se întinse lângă ea. Ultimele raze binefăcătoare ale soarelui îl înviorară. Mona avea mâinile încrucişate sub cap şi stătea nemişcată.
Mihai se trezi regretând că nu era pictor.
– Acum pot să răspund la provocarea cu zânele. Te asigur însă că dintre toate fiinţele reale şi mitice doar spre tine mă împinge ispita.
Se simţea relaxat, de parcă baia îi luase toate grijile şi chiar câţiva ani.
– Ai putea să-mi spui de ce m-ai alege?
– Simplu! Ai trezit în unele sentimente printre care şi o mare curiozitate.
Îi vorbea sprijinit într-un cot şi privindu-i făptura nespus de atrăgătoare.
– Sunt un animal demn de studiu? Te interesez cu adevărat?
– Nu.
– Te cred, rosti ea alăturând cuvintelor un nou hohot; un râs dulce şi stăpânit, cu care cucerea în totdeauna. Deosebirea dintre tine şi restul bărbaţilor constă în aceea că mai şi crezi, din când în când, în ce spui.
– Tu în ce crezi?
– În nimic! Uită răspunsul şi iartă-mă. Nu voiam să afli.
– Ca să nu-ţi mai fie necaz de adevărul scăpat împotriva voinţei, am să spun şi eu unul. Pentru prima oară în viaţa mea regret că te-am pierdut, îi zise cu glas scăzut Mihai.
Tăcerea care urmă îl făcu să se întrebe dacă nu cumva o jignise. De pretutindeni se auzea doar blânda clipoceală a lacului şi, la intervale egale, chemarea unei păsări ascunse într-un tufiş. Mona nu scotea nici un cuvânt. După un timp, cu totul pe neaşteptate, se ridică din iarbă, îşi luă rochia şi plecă.
*
Soarele îşi închisese de mult geana peste asfinţit, dar, cu cât se scurgeau orele, petrecerea serii se însufleţea. Spre surprinderea lui Mihai, Mona invitase oameni pe care el nu-i cunoştea. Se aflau cu toţii pe verandă, de unde, argintată de primele pâlpâiri ale lunii ce se ridica de după un pâlc de arţari drepţi şi semeţi ca nişte paznici credincioşi, se vedea lacul ce scânteia ca argintul viu. Un vânticel blând. ce-i încreţea uşor suprafaţa mirifică, împrospăta aerul, parfumându-l cu miros de brad. Învins de amurg, peisajul dispăruse pe nesimţite sub draperia compactă a nopţii, iar o dată cu ivirea primelor stele pe cer se instalase răcoarea. Oaspeţii sunt invitaţi în sufragerie, unde, ca în fiecare odaie de altfel, un şemineu înfundat cu buşteni şi crengi uscate de copaci îi întâmpină cu flăcări şerpuitoare.
Mona, gazdă amabilă, atentă, dar nu omniprezentă, fapt care dădea fiecărui oaspete în parte sentimentul de libertate, de lejeritate şi senzaţia că se afla la el acasă, veghea asupra tuturor.
Dintre toţi, Mihai părea să fie cel mai stingher. Cunoştea doar doi dintre prietenii Monei, iar ea părea să fi uitat de prezenţa lui. Discuta, de când intraseră în casă, animat, cu doi străini, nemţi.
Curând însă, în jurul lui se strânseră o seamă de curioşi şi-l bombardau cu întrebări legate de ancheta privată pe care o desfăşura în vederea incriminării gazetarului indiscret, incomod şi a eventualilor complici în şantajul îndreptat împotriva Monei.
– E adevărat că „afacerea” are un substrat politic?
Prudent, Mihai răspunse:
– Când este implicată o femeie frumoasă, orice este posibil.
– O, Doamne, se alintă o tânără, ce laşi sunt bărbaţii! Atunci când nu au argumente, când devin conştienţi că au de făcut faţă unei catastrofe, declară scurt: războaiele sunt declanşate şi cucerite de femei…
– Nu văd legătura, dragă, o contrazise cineva.
– Asta-i problema matale.
– Dacă trebuie să salvăm cu toţii băţul aruncat în apă de un spirit rău, atunci responsabilitatea este colectivă, replică aceeaşi voce.
– Vai, am evadat de-acasă pentru a scăpa de discursuri politice, academice şi, în opinia mea, sterile, încercă o punere la punct şi revenirea la o conversaţie uşoară fata care declanşase virulentul dialog. Incidentul îi dădu ocazia lui Mihai să propună o temă mai potrivită.
– Domnilor, cine poate să-mi explice succesul noului spectacol de la „Boema”?
Printre cei prezenţi se afla şi capul de afiş al spectacolului pomenit: un tânăr zvelt, frumos, cu o privire directă şi verzuie, tipul perfect al amantului la modă. Până acum, retras lângă şemineu, studiase cu atenţie partea feminină a grupului, pregătindu-şi, poate, atacul.
Întrebarea lui Mihai păru să-l smulgă din aparenta inerţie şi să-l angajeze în discuţie:
– Suntem o trupă de aur, ca să nu mai amintesc superbele picioare ale balerinelor…
– Asta-i drept, oftă un bărbat între două vârste, am şi ameninţat-o pe nevastă-mea cu un posibil popas al subsemnatului în braţele unei dansatoare, în cazul în care m-ar mai chinui cu mustrări închipuite…
– Mon aimé, consoarta ta ar merita un premiu pentru rezistenţă. Cine alta ar fi rămas pe redută, apărând-o cu atâta ferocitate? Mustrările venite dinspre ea sunt doar adiere şi şoaptă, având în vedere, se înţelege, reputaţia de care, în ghilimele, te bucuri. Cine nu ştie că ai păpat nu doar moştenirea boierului Fănache, ci şi zestrea consoartei?
Bărbatul incriminat şi omagiat în acelaşi timp tuşi de trei ori, apoi spuse:
– Oare averea nu e făcută pentru a fi păpată, cum zici, cu dulci fetiţe?
Printre ascultători, femeile abordară o mină bosumflată, cu buzele senzuale, parcă gata să se lase sărutate, pe când bărbaţii se rupeau de râs.
Spre miezul nopţii oaspeţii încep să se retragă, mascând un căscat cu dosul palmei şi întinzându-şi braţele, în semn de oboseală.
Mona dispăruse împreună cu nemţii ei. Lângă Şemineul din sufragerii” rămăsese doar Mihai. Focul se stinsese cu încetul, se preschimbase în tăciuni.
Nepotrivit şi neaşteptat, lui Mihai i se făcu dor de Ivona, de liniştea casei din strada Principesei. Se întrista la gândul că nu-i putea da un telefon, să-şi ceară iertare.
Amintindu-şi cum Ivona, se trezi înduioşat. Caută un motiv pentru a lasă baltă escapada şi de a se întoarce acasă, lângă Ivona..
– Mai vrei un pahar înainte de a merge la culcare? îi întreba Mona, dar el scutura cu împotrivire din cap.
De altfel, toată seara sorbise dintr-un pahar cu whisky, generos diluat cu apă.
– Nu vrei să facem o plimbare? îi sugera Mona.
– De ce nu? acceptă el.
Şi ieşiră pe verandă.
Pe cer se înălţase luna, lăsându-şi razele palide să curgă peste tot. Era o noapte senină, dar răcoroasă. Mona tresări înfiorată de frig, iar el îi cuprinse umerii.
– Ceva îmi spune că eşti nemulţumit…
Mihai o răsuci brusc şi o privi în ochi.
– N-aş spune, sunt doar contrariat; suntem cam trei pe un spaţiu vital. Nu pentru aşa ceva m-ai invitat. Sau mă înşel?
– În fond, de ce ai venit?
Mihai se depărtă câţiva paşi.
– Să mă ia dracu’ dacă ştiu…
– Ba ştii, îl întrerupse Mona, cauţi cu orice preţ aventura. Eu nu ţi-o interzic după cum nici nu ţi-o înlesnesc. Cât priveşte îmbulzeala, îmi cer scuze, n-aş vrea o dată cu capul să mă judeci greşit.
În acest moment luna trecea pe deasupra capetelor lor, proiectând umbre şi licăriri de culoarea mierii peste tot.
Peste puţin timp, intrară în camera lui Mihai. Era cald. Cineva se îngrijise să nu se stingă focul, şi patul era aranjat: cearşafurile de mătase bine întinse, iar la capătul liber al patului, un pled îndoit la jumătate. Se îmbrăţişară în tăcere, apoi în faţa şemineului se dezbrăcară şi, aproape imediat, Mihai o duse pe braţe în pat.

Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Şi dragostea ucide / 24 /

mona3

(…)

– Poate mă lămureşti şi pe mine ce înseamnă petrecere între bărbaţi? Sunt excluse doar soţiile?
– Eşti geloasă? Nu ţi se potriveşte, nu-ţi stă bine şi, crede-mă, ce detest mai mult la o femeie este gelozia…
– Nu divaga! Răspunde-mi direct!
– Ei, bine. prietenul meu nu invită niciodată femei, răspunse repede încercând să fie şi convingător.
– O fi ceva adevărat, zise Ivona puţin zeflemitoare, luând nervoasă o carte în mână. Aşadar, o petrecere între sfinţi…
– … între sfinţi sau în iad, tot va fi mai plăcut ca aici.
– Încearcă să fii mai clar. Atmosfera de acasă a devenit dintr-o dată apăsătoare? Cine o întunecă? Cine o face irespirabilă?
– S-ar putea să nu-ţi placă răspunsul, izbucnise ieşit din răbdări. Nu mă acuza însă pe mine. Eram, până să apari tu în viaţa mea, un companion agreabil, după cum o spun amicii mei…
– Perfect! Te las cu cei înrobiţi de farmecul tău!
Reacţia Ivonei îi uşurase mult sarcina, îi fusese destul de greu să ia o hotărâre. Aşa că, amuzat de izbânda nesperată, începu să râdă cu poftă, fapt ce o determină pe Ivona să iasă pe uşă.
Mihai, furios de-a binelea, luă valiza şi porni la drum clocotind, însă nu pentru multă vreme; la vreo jumătate de oră distanţa, disputa i se păru caraghioasă, dar în acelaşi timp umilitoare: lui nu i se potriveau ciondănelile conjugale. Pentru a pune capăt stării de iritare, îşi promite să facă ordine în viaţa lui familială cât mai curând posibil.
Înviorat de perspectiva petrecerii câtorva zile având-o lângă el pe Mona, dar şi de peisajul desfătător ce-l traversau, în apropierea castelului Bran, Mihai propuse un popas. Mona refuză. Evident. Dorea să ajungă înainte de cină la casa de vacanţă.
Mihai nu înţelege refuzul ei, dar nu comenta aproape niciodată deciziile Monei. Era ciudat cum punea ea stăpânire, de îndată ce erau împreună, pe toate simţurile lui. Emoţiile care-l stăpâneau erau puternice, îl devorau, dar îi fusese întotdeauna greu să şi le explice: erau un amestec ciudat de plăceri, fiindu-i satisfăcute cele mai intime şi ascunse dorinţe: ştia să fie o prietenă perfectă, o amantă pasională, dar şi o femeie ocrotitoare, cu un dezvoltat simţ matern. Lângă ea se simţea bărbat şi copil răsfăţat în acelaşi timp.
Dar toate aceste sentimente existau, le trăia numai atunci când erau împreună. În clipa în care ea înceta să mai fie o prezenţă, uneori era suficient să se afle în altă încăpere, el se şi simţea un bărbat liber. Cândva, într-un moment de sinceritate, chinuit de sentimentul vinovăţiei, i se mărturisise. Ea a repliat scurt: „Aşa trebuie să fie!”
Dat fiind acest mod original de înţelegere, nici unul dintre ei nu se simţea vreodată constrâns, obligat. Tacit şi singular, fiecare dintre ei se considera liber; legătura lor putea să dureze o viaţă, sau să i se pună capăt în orice clipă.
Când Mona s-a căsătorit, Mihai a primit vestea în cea mai desăvârşită linişte. I se părea normal, de vreme ce el nu se gândise şi nici nu simţise nevoia s-o ceară în căsătorie, aşa cum normală i se păruse şi reluarea relaţiei din clipa în care Mona dorise acest lucru. „Da. îşi spuse Mihai. Mona este unică: stârneşte patima doar în bărbatul ales de ea şi la momentul dorit de ea.”
Au ajuns la destinaţie la timp pentru a prinde un apus de soare splendid.
Mona l-a condus pe o verandă acoperită, pornind chiar din capătul aleii şi înconjurând toată căsuţa, întregind un stil şi aspectul montan, sugerat şi impus prin zidurile exterioare, pe jumătate din bârne, şi de streaşina în formă triunghiulară susţinută de coloane de lemn cioplit. Nu departe se vedeau muntele şi un lac peste care era aruncat un podeţ suspendat, făcând astfel posibilă trecerea către un şir de căsuţe care alcătuiau satul.
– Este foarte plăcut aici. zise Mihai fermecat de tot ce vedea.
– Nu-i rău. Deşi eu n-am nici un merit. Sau eşti de altă părere?
Mihai tăcu. Mona se schimbase. Cum? Nu ştia precis; dar a provoca în scopul de a smulge un compliment nu era genul ei. Se trezi întrebând-o brutal:
– M-ai adus aici pentru a ne aminti de trecut sau pentru a-l convinge pe avocat că eşti o victimă?
– Eşti stupid şi prost! Ai merita să te trimit urgent lângă nevastă-ta. Apropo, e adevărat că aţi trăit ceea ce se numeşte dragoste la prima vedere?
Era clar: Mona nu mai era Mona. Mona cea adevărată, cea pe care o cunoştea el, n-ar fi întrebat niciodată aşa ceva.
Mona deschise una din uşile înşirate în jurul verandei, intrând, şi invitându-l s-o urmeze, direct, într-o cameră de dormit. Mobilierul din stejar strălucea în pâlpâirea flăcărilor din şemineul aprins.
– Vezi, n-am uitat că-ţi place să faci amor în lumina flăcărilor ce mistuie buştenii? Apoi, îndreptându-se către un geam, continuă într-un stil lapidar: de aici ai ce vedea. E singura cameră cu vedere panoramică. De aceea ţi-am şi ales-o.
Aşa era, se vedea apa limpede a lacului, de un albastru fermecător, doar către malul săpat în munte înverzindu-se în preajma calcarului maroniu stropit cu mici pete aurii. Micul sat se cuibărea la poala muntelui, iar o porţiune a drumului urca pieptiş. Peisajul era ca de vis, iar odaia era fără doar şi poate cea mai bună. Furat de peisaj, uşor obosit, Mihai nici nu luase seama la anunţul Monei: „ţi-am ales-o”. „Oare mai sunt şi alţi prieteni aici?” se întrebă ros de curiozitate.
– Până mâine dimineaţă suntem singuri, îl anunţă Mona, surprinzându-l cu intuiţia ei. Când doreşti să serveşti ceva, ştii unde-i sufrageria. După obiceiul casei, aici nu se „pune” masa. Se bea şi se ciuguleşte după pofta fiecăruia. Cu un surâs poznaş, se întoarse şi ieşi din cameră.
Îndată ce rămase singur, Mihai îşi despachetă puţinele lucruri. Urmând exemplul Monei, părăsi odaia şi reveni pe verandă, unde spera s-o găsească. Aici, nu era nimeni, aşa încât o porni spre lac. Înainte de a pune piciorul pe podeţ, aruncă o privire spre căsuţele modeste, dar pitoreşti de pe celălalt mal al lacului.
Varietatea vegetaţiei, apa, liniştea îi aminteau de Cerna şi de Ivona.
Îi părea rău că nu încercase să o împace înainte de a pleca.
– N-ai vrea să înotăm? auzi el vocea Monei. Înainte de a-i răspunde, ea îi aruncă un costum de baie.
Fără să-şi vorbească, amândoi se dezbrăcară şi plonjară în apă. Soarele scânteia de pe linia orizontului, iar aerul cald şi dezmierdător părea să descătuşeze energii. Apa era caldă şi curată. Mona înota în felul ei ştiut: viguros şi elegant. Mihai bătea apa voiniceşte, folosind braţele într-o mişcare continuă, consumându-şi rapid toată energia. (…)

Şi dragostea ucide, roman, Corina Victoria Seim 1995

Şi dragostea ucide / 23 /

dr16

(…)

O jumătate de oră mai târziu, Cerna se pregătea să se despartă de orele fierbinţi ale după amiezii. Atotputernic şi blând, soarele domnea maiestuos peste străzile oraşului. Ici şi acolo, grupuri de copii păreau să înfrunte cu dispreţ absolut arşiţa, alergându-se unul pe celălalt. Spre orele serii, în curţile răcoroase, îngrijite, răsunau râsetele nelipsite şi antrenate în aprinse discuţii legate de evenimentele zilei. Din restaurante, prin câte o fereastră lăsată strategic deschisă, se revărsau în stradă acordurile melodioase ale vreunui vals sau tango. De la un grup la altul, se redacta cronica nescrisă a zilei:
Ţărăniştii pierduseră câteva portofolii în favoarea liberalilor, democraţii se băteau cu pumnul în piept şi învinuiau Guvernul de oportunism, nu se ştia care ţară îşi rechemase ambasadorul, prin cabinetele ministeriale mirosea a trădare, familia regală nu s-a hotărât încă unde-şi va petrece vara, într-o biserică, icoana Fecioarei Măriei asuda, iar picăturile erau de sânge…
Această veritabilă cronică vorbită nu zdruncina viaţa urbei, nu stârnea mai multă agitaţie şi vâlvă decât trecerea unei birje goale. În zilele plăcut călduroase, cum erau întotdeauna, aici, la Cerna, la sfârşitul primăverii, oraşul era interesat de tot ce se întâmplă, doar ca pură informaţie, fără să fie în vreun fel afectată acea agitaţie regeneratoare, specifică anotimpului. Conştient sau nu, aproape toată lumea ignora evenimentele politice, deşi le comenta. Bancurile, proaste sau nu, poveştile de dragoste, mai cu seamă cele care se terminau cu vreun scandal de proporţii, discuţiile despre fotbal, ecourile asasinării vreunei personalităţi ocupau toate spiritele. Dacă se întâmpla ca în discuţii să se comenteze iniţiativa sau activitatea vreunui deputat, cernăuţenii căscau, manifestându-şi în acest mod paşnic dezacordul, dar şi lehamitea: întotdeauna se găsea cineva să declare ritos: „nişte hoţi!”
Cam acestea erau preocupările majore, în derulare, în timp ce Helena, însoţită de Dragoş, îşi schimbă brusc intenţia de a merge la Cazino, aducându-şi aminte că avea o mulţime de obligaţii pe care le tot amâna. Iar această după-amiază părea să fie propice unor astfel de activităţi presante, plăcute. Într-un fel, având în vedere că magazinele oraşului rivalizau, cu sorţi de izbândă, cu marile magazine ale capitalei.
Se înţelege că Dragoş nu putea să refuze rugămintea Helenei. Cu atât mai mult cu cât întotdeauna însoţise femeile la cumpărături cu mare plăcere, niciodată nu considerase acest gen de activitatea ca pe o corvoadă.
Mai trebuie spus că proprietarii magazinelor, în acest sezon, bătuseră toate recordurile anterioare în materie ele aprovizionare. Aşa se face că rafturile gemeau sub povara mărfurilor, iar vânzătorii se dovedeau mai mult decât amabili. Aceasta era părerea lui Dragoş. Helena însă, într-o dispoziţie de zile mari, dovedea apetit pentru critică: nimic nu era bun, de calitate, la un preţ acceptabil. Susţinea că negustorii se vorbiseră între ei şi jefuiau pe oricine le intra în magazin.
Cu toate că se arăta profund nemulţumită, Helena făcuse, continua să o facă, o mulţime de cumpărături.
După ce ieşiră din magazinul „Adela”, cu braţele încărcate de cutii pe care le puseră în maşină, pe canapeaua din spate, portbagajul fiind deja plin. Helena îşi exprimă dorinţa de a intra şi la bijuteria „Hermea”.
Nu aveau decât să traverseze strada.
Înainte de a se angaja în traversare, Helena îşi privi ceasul brăţară. Era aproape ora închiderii, aşa că, precipitată, îl trase pe Dragoş după ea.
– E târziu, trebuie să ajung şi la spital, să văd un prieten.
În magazin, o mulţime de vitrine-seif dispuse concentric. În sala de vânzare se mai aflau doi tineri, după toate aparenţele un cuplu.
Helena se uită în fugă şi absentă prin geamul gros al vitrinelor la obiectele expuse. Un observator întâmplător ar fi putut să tragă concluzia, văzând-o cum mergea, că intrase aici numai pentru a pierde timpul, pentru a depăşi o stare evident depresivă, supărătoare. Părea dezolată şi neliniştită. În faţa vitrinei din mijloc, unde străluceau podoabe din cele mai rafinate, avea aceeaşi privire golită de interes şi atracţie.
Dragoş, la câţiva paşi în urma ei, era aproape convins că vor ieşi de-aici fără să cumpere ceva.
Vizita Helenei nu trecu neobservată de către patronul magazinului: un armean de vârstă mijlocie, bogat şi mare artist în meseria lui. El părăsi cămăruţa din spatele sălii de vânzare şi veni să se ocupe personal de servirea clientei.
Helena şi Dragoş sunt conduşi într-un colţ amenajat pentru oaspeţii de vază: trei fotolii adânci, comode, îmbrăcate în catifea bordo, o măsuţă superbă, executată, toată, în cristal, câteva plante exotice. Aici aduse bijutierul piesele lui de valoare: brăţări şi coliere din platină, inele lucrate în aur alb. Era de invidiat plăcerea cu care Helena lua aceste adevărate opere de artă în mână şi le cerceta, lăsând să se vadă cât de adânc o impresiona atingerea lor.
Bijutierul, la rândul lui, era emoţionat, depăşindu-şi condiţia de negustor şi intrând perfect în pielea unui artist rare trăia emoţiile vernisării lucrărilor expuse.
În cele din urmă, Helena se opri asupra unei garnituri complete din platină, a cărei valoare, când fu anunţată în cel mai simplu mod, îi produse lui Dragoş un fior. Helena ceru să i se aşeze bijuteriile într-o superbă casetă din aur masiv, în care erau încrustata pietre preţioase şi care beneficia de un sistem de închidere sofisticat. Ochii Helenei descoperiseră într-o vitrină o pereche de cercei cu două diamante ca două lacrimi; îi cumpăra şi pe aceia.
În sfârşit, urmaţi din aproape de armeanul îndatoritor şi numai zâmbet, ieşiră din magazin. (…)

Şi dragostea ucide, roman, Corina Victoria Sein 1995

Şi dragostea ucide / 22 /

mai6

(…)

Brusc, salonul fu inundat de lumina puternică a becurilor înfipte în braţul candelabrului. Dragoş şi Marina întoarseră capul. Spre ei venea, jovială, Helena.
– Domnule Stanciu, o ţigancă mi-a prezis, acum câteva ceasuri, că astrul care guvernează în zodia mea casa prieteniei se confundă cu cel al dragostei. Şi uite că divinul mi te-a adus în casă!
Helena nu rostea niciodată fraze lungi. În discursul ei făcea pauze calculate, provocându-şi interlocutorul.
Timpul începuse să se scurgă pentru Dragoş cu o viteză năucitoare, făcându-l neîndemânatic, ele parcă ar fi alergat pe o pistă alături de atleţi prea rapizi pentru el. Propriul ritm trecea în obiectele ce-l înconjurau, aşa încât ceaşca de cafea părea că nu se va mai goli niciodată şi Marina se îndepărta înot spre colţul unde pianul, redus la dimensiunile unui pian jucărie, avea un fel de strălucire stinsă.
Îşi dădu seama că aceste serii de mici deformări ale realului îl împiedicau să fie politicos cu Helena.
„Ca-ntr-un coşmar…” fu primul lui gând coerent, „o să trec drept un prost dacă nu reuşesc să articulez ceva… Helena nu trebuie să-şi dea seama că prezenţa ei este inoportună.
– Seducător, zise Helena, făcându-l pe Dragoş să se simtă şi mai stingherit. Şi cum nu-i plăcea să fie pus în situaţii incomode, vorbi, cu un zâmbet firesc, de parcă ar fi aşteptat, pentru a fi fericit, doar ocazia de a o vedea:
– Începusem să cred că am greşit cu ceva, nu mi-aş fi iertat-o…
Helena îl întrerupse:
– Vai, te deplâng, să nu fi existat niciodată în societate, o femeie care să te facă să înţelegi că eşti şi vei fi iertat înainte de a fi greşit? Iertat de toate femeile, dar nu şi de mine… Vina de a te fi găsit în tête-à-tête cu această adorabilă copilă o poţi plăti doar dacă într-o jumătate de oră eşti gata să mă însoţeşti la cazino. Am pierdut mulţi bani în ultima vreme, în noaptea asta simt că mă caută norocul.
– Ei bine, răspunse amabil Dragoş. Sunt deosebit de încântat şi de onorat să te însoţesc.
– Seducător! se alintă Helena şi îi trimise un sărut cu vârful degetelor, după care dispăru prin uşa care dădea în apartamentul ei.
Rămas din nou singur cu Marina. Dragoş îşi exprimă regretul că momentele intime fuseseră atât de neaşteptat întrerupte.
– Nu-mi mai rămâne decât speranţa că vom avea încă multe alte prilejuri să stăm de vorbă.
În salon intră Eugenia. Marina veni spre ea, plutind parcă: o delicată şi adevărată privelişte în rochia ei neagră, cu faţa numai un zâmbet, cu părul castaniu-roşcat strălucind în lumina becurilor puternice.
– Vii tocmai la timp. Am o întâlnire. Sunt deja în întârziere, iar domnul Stanciu o aşteaptă pe Helena…
Eugenia nu era surprinsă de modul agitat în care prietena ei o întâmpinase. Dimpotrivă, părea să fi înţeles esenţialul, iar spiritul de colaborare feminină putea să fie ca un semnal pentru Dragoş care, de la moartea lui Costache Stanciu, nu prea mai avusese nici prilejul şi nici dorinţa să se solidarizeze cu cineva. Cu altă ocazie, micul şi inofensivul complot al fetelor l-ar fi amuzat. Acum, însă, îl întristează: „Să mă fi maturizat într-atât încât să nu mă mai pot prinde în jocul lor”
Abia îi trecu această idee prin cap, când, aproape cu disperare, ca şi cum s-ar fi temut că Marina ar fi putut să dispară pentru totdeauna din viaţa lui, se grăbi să o reţină:
– Marina, pot să te văd mâine?
Urmă o pauză destul de lungă, în timpul căreia tânăra părea să ezite, căutând, probabil, o portiţă prin care să iasă fără a se angaja în vreun fel, iar Dragoş studia silueta ei pusă fericit în evidenţă în aceeaşi măsură de lumina încă puternică şi de prezenţa Eugeniei: un alt gen de frumuseţe, poate mai agresiv, cu linii voluptoase, dar care lui nu-i producea decât o emoţie pur estetică; pe când Marina, numai graţie, delicateţe, prospeţime, îi trezea pasiunea. „Ea, şi prin ea femeia, perpetuează etern tinereţea lumii, făcând să veşnicească acel surâs adus omenirii într-un anumit moment de frumuseţe şi armonie.”
– Nu cred, auzi el vocea Marinei, să ne vedem curând…
– Ce vrei să spui? o întrerupse Eugenia. O să fiţi împreună mai curând decât visaţi. Şi să nu-mi spui, Marina, că nu-ţi saltă inima de bucurie.
– Eugenia, gemu Marina şi se înroşi numaidecât.
– Chérie, nu pot să cred cât de încercată de emoţii poţi să fii! în sfârşit, am făcut o faptă bună: vreau să organizăm un bal în beneficiul refugiaţilor, iar voi doi o să fiţi mâna mea dreaptă.
– Ce puneţi la cale? întrebă curioasă Helena, care tocmai intrase din nou în salon. Vai, cum o să fac faţă concurenţei? Domnule Stanciu, sper că ai rafinament şi înţelepciune şi că o să rămâi în zona mea de influenţă. Bunica mea era o înţeleaptă, îmi spunea: „Nimeni nu poate să fie sublim şi tânăr tot timpul.” Sună a avertisment, nu?
O sărută în treacăt pe Eugenia, rugând-o:
– Încearcă să nu mă urmăreşti, iar eu îţi promit să fiu fericită.
Un surâs ciudat îi lumina faţa sporindu-i farmecul.
– Domnule Stanciu, în timp ce mă făceam frumoasă pentru dumneata, mi-am tot frământat mintea cum să te pedepsesc pentru faptul de a fi întârziat o eternitate la întâlnirea cu mine. Mi-e greu să aleg dintre formele sofisticate ale supliciilor născocite de inchiziţie, mă voi strădui, deci, să fiu originală. Dacă mă gândesc bine, te-am şi condamnat iar ispăşirea pedepsei începe în acest moment: smulgându-te dominaţiei acestor tinere, sau mă înşel?
Dragoş îi sărută mâna şi deschise uşa.
În urma lor răsună râsul zglobiu, incredibil de tineresc al Helenei.
– Chiar ai o întâlnire? întrebă Eugenia scoţându-şi jacheta şi aruncând-o pe măsuţa de sub oglindă. Văzând că răspunsul Marinei întârzia, continuă:
– Ştii că tu şi Dragoş faceţi ceea ce se numeşti o pereche frumoasă?
– Te rog, abia dacă pot face faţă simţămintelor, mi-ai fi de ajutor dacă m-ai îndemna la prudentă, la reţinere…
– Nu, chérie, generaţia noastră nu are dreptul să amâne nimic din ce poate face azi… Mă tem că timpul e foarte grăbit…
– De când eşti prăpăstioasă? Ţi s-a întâmpla ceva rău? Unde e proverbiala şi incredibila ta încredere în viitor?
– S-a sfârşit. Ascultă sfatul meu: dacă-ţi place Dragoş, spune-i.
– Uiţi că ar trebui să mă placă şi el…
– Eşti proastă! E nebun după tine. Stai, nu cumva crezi că Helena încearcă să-l prindă în capcana unei aventuri?
– Ştiu eu… are atâta putere de seducţie şi ştie ce vrea… eu cred că îl vrea pe Dragoş şi îl va avea.
– Nu-l vrea, nu-l va avea… Am să-ţi fac o destăinuire, un secret de familie: Helena îşi trăieşte poate ultimele zile, medicii i-au mai dat cam două luni. Suferă de o boală cumplită, neiertătoare. Ea ştie că e condamnată şi încearcă să trăiască intens. Tot ce putem face pentru ea este să abordăm, un comportament normal, s-o tratăm ca pe un om valid, n-ar suporta compasiunea. Gata, am încins capitolul. Eşti îndrăgostită?
Ochii Marinei, sub puterea tristeţii, deveniseră negrii. Ar fi vrut să nu fi aflat niciodată secretul Helenei, iar întrebarea directă a prietenei sale o punea cu adevărat în încurcătură. Cu toate acestea răspunse:
– Nu sunt pregătită… Şi fără complicaţii viaţa mea e destul de încurcată…
Eugenia ridică din umeri şi ieşi din cameră. Marina se întoarse la pian şi, după ce-şi trecu degetele peste clape, închise capacul.
O senzaţie ciudată o copleşi.
În mod absurd, nu străduia să-şi demonstreze sieşi că nu era îndrăgostită. (…)

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Şi dragostea ucide / 21 /

toamna7

– Cine te-a trimis? Barbarul de tată-tu?
– Nu! Ştii bine că lui nu-i pasă de ceea ce faci… De altfel a şi plecat la Bucureşti…
– Minunat!… Era şi mai grozav dacă îl însoţeai… Ah, domnule Stanciu, fiinţa asta cu chip de înger este un demon, când o să…
Tânăra nu mai zâmbea. Privirea ei devenise gravă.
– Nu cred că domnul Stanciu doreşte să ştie ceva despre firea mea…

– Excelent! O, dar am uitat să fac prezentările. Ea, Helena prinse braţul tinerei şi o obligă să facă un pas, este nepoata mea. E cel mai reuşit exemplar din familia noastră…
Eugenia întinse mâna simplu, firesc.
– Sunt numai de câteva zile la Cerna, dar am auzit o mulţime de lucruri despre dumneata, domnule Stanciu…
– Mă flataţi, domnişoară…
– Deloc! îl întrerupse Eugenia. Ceea ce am aflat nu-ţi este favorabil.
– Excelent! exclamă Helena care lăsase braţul tinerei şi-l apucase pe cel al lui Dragoş. Iată un motiv să vă retrageţi la bar şi să staţi de vorbă, să vă cunoaşteţi, să vă urâţi sau să vă adoraţi, după cum vă va fi voia… iar pe mine să mă lăsaţi să-mi mai încerc norocul… Simt aripa zeiţei Fortuna deasupra mea…
Eugenia o privi lung, într-un fel anume, zâmbi şi zise blând:
– Helena, Marina ne aşteaptă în faţa Cazinoului. Suntem cu maşina…
– A, da, uitasem… Ce ai zice dacă îl luăm cu noi pe domnul Stanciu?
Eugenia se întoarse cu toată faţa spre Dragoş.
– Dacă nu aveţi ceva mai bun de făcut, vă rog…
Helena nu-i dădu timp să refuze.
– Nu căuta zadarnic o scuză, tinere, ai venit la Club pentru că nu aveai cum să-ţi omori plictisul… îţi place să observi lumea, nu? Noi îţi oferim un teren de studiu. Suntem destui în casă. O groază de musafiri, dar te asigur că, dintre toţi, eu sunt cea mai interesantă. Şi ştii de ce? A, nu, nu-ţi voi uşura sarcina, n-ai decât să-ţi dai osteneala şi să descoperi singur.
– O astfel de invitaţie, nu poate să fie refuzată, conchide Dragoş.

Vila spre care se îndreptau se afla de partea cealaltă a râului, în capătul străzii Traian, o stradă abruptă. Casa, o construcţie cu etaj, zidită din cărămidă roşie şi piatră cafenie, se ridica printre copaci în mijlocul unui teren ce aducea a parc. Helena o moştenise de la soţul ei, unul dintre cei mai renumiţi croitori din zonă. După anii ’30, cererea de îmbrăcăminte trainică şi ieftină era în creştere. Napoleon Ivaşcu, viitorul soţ al Helenei, ambiţios, bătăios, cu o imaginaţie bogată şi totodată sever controlată, şi-a spus că cineva trebuie să ofere oamenilor ceea ce caută. A început să vândă produse moderne, în serii limitate, cu un câştig bun. Părerea lui era că majoritatea celor care treceau pragul Casei, cu siguranţă vor reveni: „dacă le câştigi încrederea, ei cumpără de la tine şi se întorc iar şi iar.” Era un adept convins al măsurii. Aşa că, de îndată ce a considerat că era destul de bogat, a vândut atelierele, magazinele şi a hotărât să se căsătorească. Întâmplarea i-a scos-o în cale pe Helena şi au întemeiat un cămin. Nu dragostea i-a legat, cum declara simplu şi încântător Helena, ci sentimentul că aveau nevoie unul de celălalt. În acelaşi an, Helena a rămas văduvă.
La vilă, petrecerea era în toi. Oaspeţii, numeroşi şi gălăgioşi, de îndată ce remarcă apariţia Helenei, se adună stup în jurul ei. Ea îşi întinde braţele ca şi cum ar vrea să-i îmbrăţişeze pe toţi.
– Dragii mei, întoarceţi-vă la ceea ce ştiţi să faceţi cel mai bine: admiraţi femeia, bârfiţi cu măsură, dar păstraţi ceva din energia voastră pentru mai târziu. Păreaţi cam aprinşi într-o dispută. Discutaţi, aşadar, despre?
– Despre moralitate, despre virtute…
– Despre virtute? taie ea elanul vorbitorului. La urma urmei, virtutea înseamnă o dorinţă reprimată… Exact ceva ce eu nu sunt în stare să înţeleg sau să recomand. Şi nu-mi pare rău… Am ajuns, cu trecerea anilor, la o filozofie a mea: vinde-te ieftin şi vei fi tratat ca un nimic şi călcat în picioare: pune preţ pe tine însuţi, chiar dacă nu faci doi bani şi vei avea lumea la picioarele tale… Cred în aceasta înţelepciune şi nu dau voie nimănui să mă contrazică… Din păcate, am ajuns la concluzia că suntem cu toţii lipsiţi de discernământ, părerea celorlalţi este criteriul nostru… în această epocă eu mi-am luat drept piatră de încercare, principiul autoevaluării… Mi se pare mie sau mă priviţi cu ochii prea deschişi? Nu mă înţelegeţi, sau…
Helena băuse şampanie. Se ameţise. Era mai fermecătoare, mai pătimaşă.
Lui Dragoş îi plăcea înflăcărarea ei.

– Ce toi spui, scumpă Helena? Sau te alinţi? Eu cred că eşti capabilă de orice… iar virtutea nu e cel mai dorit sentiment nici pentru mine…
Helena ridică din umeri şi o rugă pe Marina să cânte ceva la pian. Era tulburată. Brusc, crede că în curând viaţa ei se va complica.

Marina, slăbită şi tristă, se aşeză la pian. Avea O figură sinceră şi deschisă şi un fel de a fi candid, în ochii ei se citea umbra unei timidităţi care o făcea să-si îndrepte privirea într-acolo unde nu se afla nimeni. Dragoş, observându-i lipsa de vlagă, se apropie şi, sub pretextul că alege o partitură din maldărul de note împrăştiate pe o măsuţă, lângă pian, îi cerceta atent chipul, fata îl privi şi ea. Ochii bărbatului erau limpezi şi păreau să o încurajeze. În clipa în care vorbi, vocea lui profundă, plină şi senzuală, răsună în toată încăperea, iar ea se trezi că îl ascultă cu plăcere, chiar cu o pornire de supunere.
– Vreţi, Marina, să încercaţi aceasta Fugă a lui Chopin?

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein 1995

Şi dragostea ucide /20 /

si dragostea

(…)

Pe când Dragoş, ieşea din piaţa teatrului începu să plouă. Mai întâi nişte picături mari şi grele care se stingeau pe asfalt formând un fel de monede cu margini neregulate, apoi mai insistente, însoţite de un vânt cald. ce răscolea copacii; în sfârşit, se porni ploaia acompaniată de trăsnete şi fulgere. În scurt timp ceea ce păruse să fie o simplă răpăială se transformă într-o adevărată furtună. Se adăposti sub o poartă. Pe lângă el. neluând în seamă violenţa ploii, trecu o tânără. Mergea cu un pas domol, cu fruntea ridicată, cu ochii larg deschişi şi privea înveselită cerul. I se păru că semăna cu Ivona.
Ploaia încetase tot atât de brusc pe cât începuse. Ieşise soarele şi zvântase trotuarul, străzile. Dragoş ocoli oraşul şi se afundă în pădurea din apropiere. Reveni în urbe abia spre seară.
Era primăvară. Trecuseră aproape cinci ani de la moartea lui Costache. El îşi păstrase obiceiurile de altădată: nu putea ieşi din casă fără să arunce banii ca pe un lest pentru a realiza dacă nu plăcere cel puţin un soi de ameţeală de care avea nevoie aşa cum un drogat are nevoie de opiu… O fac, se justifica faţă de sine însuşi, pentru a mă opri la graniţa abrutizării. Din ceea ce îi oferea un oraş cum era Cerna, în materie de distracţii, jocurile de noroc îi aduceau o emoţie destul de puternică pentru ca să-şi ucidă plictisul. Intră pe poarta cazinoului. Edificiu aproape banal, cu acoperişul proiectat mult în afară, văzut de departe, forma un cerc perfect cu tufele de trandafiri înalţi întunecaţi, plantaţi în grup de trei, patru, în jurul lui. Clădirea joasă, dreptunghiulară, avea faţada străpunsă de o uşă masivă, dublă şi de o mulţime de ferestre dispuse la distanţe inegale. Sub streaşină, câteva bănci din piatră, aşezate de-a lungul zidului, serveau drept loc de odihnă. Peronul din faţa uşii era din belşug luminat, Urcă treptele albe şi intră. Îşi scoase din mers pardesiul uşor, îl azvârli cu o mişcare sigură în braţele portarului şi, dând la o parte o perdea grea, din pluş albastru, trecu în sala de ruletă.
Nu avea de gând să joace…
Privea discret, sperând să rămână cât mai mult timp cu putinţă neobservat. Amalgamul de lume, rostogolirea bilelor, schimbarea culorilor şi a cifrelor. Găsi un loc lângă fereastră. Chipurile jucătorilor defilau prin faţa ochilor agale, apatice.
Îl aştepta o seară neinteresantă.
Îl pândea plictiseala. Poate chiar mai mult; goliciunea sufletească inventată să se reverse ca o greaţă, atunci când abia te suporţi pe tine însuţi şi consimte să se atenueze cu mici stimulente exterioare, cum ar fi studierea minuţioasă a unui individ, a unui obiect. Observarea, exerciţiu eficace în alte împrejurări, părea acum inutilă; nici o preocupare nu putea să-i facă să uite că de mâine va fi obligat să-si schimbe complet modul de viaţă. Nu mai putea să dea înapoi. Îi promisese Ivonei… „Până atunci însă o să-mi ofer un loc de onoare printre cei ce se ţin cu dinţii de o existenţi searbădă, uluitoare prin plăcerile pe care le oferă, a căror nelinişte pătimaşă este un excitant pentru nervii mei… Desigur, mi-ar fi mai de folos o întâmplare şi nu una oarecare, ci cea care să-mi aducă un plus de entuziasm…”
Printre jucători, se afla şi o femeie în cea mai bună formă: câştiga. Persoana nu scăpă neobservată de Dragoş. Îşi părăsi locul şi se aşeză în spatele ei.
Vedea suprafaţa mesei, o mulţime de mâini de o varietate şi formă infinite, bila rostogolindu-se ca un ochi orb, dintr-o parte în alta, pe întinderea de postav verde. Din când în când auzea exclamaţii scurte. Câte un ins se ridica brusc, palid, răsturnând scaunul şi părăsea sala. Imediat, locul rămas liber era ocupat de altcineva.
Vacarm.
Fum.
Miros de parfum şi fard.
Dragoş îşi concentrase toată atenţia asupra mâinilor femeii care continua să câştige: nişte mâini albe, cu degete lungi, încărcate cu inele. încordate şi vibrând a nerăbdare ca nişte corzi de chitară, tremurau când împingeau jetoanele, se adunau când apucau câştigul, în răstimp de o oră, acele mâini reuşiseră de a fi pe rând mâini destinse, liniştite, tremurătoare. Brusc, după o fază de joc încheiată, norocul o părăsi. Se ridică. Dragoş abia avu timp să se ferească, în faţa lui stătea o femeie care putea să aibă patruzeci de ani, dar tot aşa de bine se putea să nu fi împlinit treizeci. Era frumoasă. Cu un ten brun închis întins, cu ochi migdalaţi, aprinşi de febra jocului, părul tăiat scurt, abia dacă acoperea vârful urechii, avea străluciri întunecate. Tulburat. Dragoş o salută. Femeia îi zâmbi.
– Ah! Iată-l pe Dragoş Stanciu! Cum să nu cred în minuni? O, dar pari încurcat. Nu mă recunoşti? Ne-am întâlnit de atâtea ori în străinătate!
O clipă, strălucirea ochilor, strălucire aţâţată şi întreţinută de patima jocului, păru estompată, dar se aprinse şi mai tare.
– Salvează-mă, tinere! Am pierdut o avere, dar nu şi pofta de joc, împrumută-mi cincizeci de mii!
Dragoş îşi duse mâna la buzunarul interior al hainei. Vru să scoată portmoneul, dar femeia, al cărui nume el şi-l aminti, Helena Ivaşcu, tresări şi-i făcu semn să aştepte. Urmărindu-i privirea, văzu venind spre ei o tânără ce părea că îşi cheltuia ultimele forţe pentru a da pasului său o oarecare siguranţă.
Sub pleoapele Helenei, pupilele mărite păreau imobile şi fulgerau.
Tânăra avea o faţă îngustă, delicată, prelungă şi expresivă.
Gura cu buzele proaspete, bine conturate, uşor deschisă, descoperea dinţii pe jumătate. De la distanţa de câţiva paşi, Dragoş îi vedea cum clănţăneau înfrigurat pe când buzele rămâneau întredeschise cu încăpăţânare, hotărâte să schiţeze, sau mai degrabă să menţină un surâs.
Fruntea, poate prea înaltă, era acoperită de o şuviţă de păr blond, luminos, nările palpitau într-o neîntreruptă fremătare, de parcă în acel loc, sub piele iar fi trecut mici valuri invizibile. Capul, uşor aplecat pe umărul stâng, un umăr sculptat, abia acoperit de marginea unui decolteu şi de o mânecă largă, legată mai sus de cot cu o panglică, într-o fundă complicată, sugera mai mult o poziţie de apărare decât una cochetă. De încheietura mâinii stângi atârna o pungă din catifea albă, brodată cu perle.
– Mi-ai promis că n-ai să mă urmăreşti! zise Helena de îndată ce fata se opri lângă ea.
– Iar tu, răspunse tânăra cu un zâmbet timid, dar cu o voce hotărâtă, ai jurat că n-ai să mai intri într-o sală de ruletă…

(…)

din capitolul 8 –  roman  –  Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Şi dragostea ucide / 19 /

joi

(…)

Oglinda continua să-i ţină prizonier chipul, înscriindu-l într-un cerc ale cărui margini elastice se dilataseră şi lăsaseră să pătrundă, alăturându-le imaginii ei, o sumedenie de obiecte.
Peste el trona, anulând personalitatea celorlalte, o statuetă din aur alb închisă într-o linie răsucită pornită de undeva de la bază în două direcţii opuse, pentru ca, după ce străpungea şi aduna o frântură de spaţiu, să se lase modelată într-o aglomerare imprecisă ca formă şi cu structură materială diferită: o sferă din ametist.
„E piatra mea norocoasă” i se păru ei că aude vocea lui Mihai.
Ivona schimbă direcţia privirii. Nu era neliniştită, nici nefericită, ci mai curând simţea nevoia să facă ordine şi curăţenie în universal ei intim.
Nu-şi reproşează lipsa de fermitate în luarea unei hotărâri, lăsând o portiţă deschisă spre o posibilă reluare a relaţiei.
„Oare am procedat bine? Cred că da. Am dat o şansă lui Mihai să se explice.”

„Destul!” îşi porunci Ivona şi hotărâtă luă statueta în mână şi coborî.
Dragoş o aştepta.
– Eşti foarte drăguţă. Vei stârni multe patimi în rândul bărbaţilor…
Ivona zâmbi:
– Te cred! Nu pentru că am încredere în justeţea aprecierii, ci pentru că, în seara asta, mă simt cu adevărat frumoasă. Fii drăguţ, până-mi pun eu pălăria, du, te rog, în cămăruţa de lângă bibliotecă, statueta asta.
– E o piesă de valoare. Ce s-a întâmplat?
– E un dar. Mihai mi l-a oferit după ce s-a consumat prima lui trădare, încercând să cumpere iertarea…
Dragoş nu comentă. Sora lui era atât de profund gravă, de liniştită. încât i se făcu frică. Urcă scara şi aruncă din uşă statueta peste alte zeci de obiecte şi lucruri inutile.
Ivona purta o superbă rochie scurtă, abia dacă îi ajungea la jumătatea pulpei, făcută din mai multe rânduri de mătase verde pal şi verde închis, cu o croială simplă şi mâneci ample. La gât, în urechi, pe încheietura mâinii drepte, sclipeau superbe smaralde care fuseseră ale Anei Maria. Bijuteriile se asortau uimitor şi desăvârşit cu nuanţele de verde ale rochiei.
Dragoş continua s-o privească încântat, iar ea, aşa cum afirmase, se simţea frumoasă chiar dacă pe chip îi mai treceau umbre venite dinspre întâmplări mai vechi sau ami noi şi care au dus la ruperea, poate vremelnică, a căsniiiiicii ei.
Într-o succesiune rapidă de imagini, reţinu cele mai semnificative momente care au dus la răcirea relaţiei. Le lăsă să treacă.
În economia acelei defilări a sentimentelor proprii, reţine:
Era noapte.
Ea şi Mihai se întorceau acasă de la un dineu.
Fără să-şi fi propus, era necomunicativă, arţăgoasă.
El, visător şi cu o figură de bestie satisfăcută.
„Are şi de ce” îşi spuse Ivona.
Avea.
Cea mai frumoasă femeie de la acea întâlnire, sora ambasadorului Ungariei la Bucureşti, se lipise pur şi simplu de el cochetând direct şi provocator.

„Stupid şi îngrozitor. Cum am putut să cobor atât de jos încât să fiu geloasă”. îşi spuse Ivona şi, pentru a scăpa de tentaaţia de a mai scormoni trecutul, prinse hotărâtă braţul oferit de fratele ei şi coborâră scările.

O jumătate de oră mai târziu, frate şi soră traversau sala puternic luminată a restaurantului. Până să se aşeze la masă. Ivona suportă cu bine privirile aţintite asupra ei. Se mira doar că acest lucru îi producea o uşoară stare de iritare.
Profită de faptul că Dragoş vorbea cu ospătarul şi aruncă peste sală o privire lungă.
Orchestra executa un cântec lent, aproape trist. Atmosfera, în ansamblu, era una specială, aproape apăsătoare.
Ivona are, din instinct, groază de stările conflictuale, de ură, de tot ce poate să chinuie sufletul omului. Cei care se aflau în această seară, adunaţi aici, aveau, mai mult ca oricând, un aer comun; de spaimă nemărturisită.
Privirea ei fugară se opri asupra mesei aşezate sub estrada orchestrei, unde patru bărbaţi tineri discutau aprins. Îi cunoaşte. Au vârsta lui Dragoş şi îi ştia plecaţi în străinătate.
Brusc se hotărî să-şi domolească gândurile neliniştitoare şi i se adresează lui Dragoş:
– Ştiai că mai toţi prietenii tăi s-au întors acasă?
– Da. Mă îngrijorează…
– Glumeşti?
– Deloc.
– Ai şi un motiv logic?
– Războiul! (…)

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein

Şi dragostea ucide / 18 /

deea,5

(…)

Dragoş intră în salonaşul Ivonei şi, răsucind nervos lanţul ceasului de buzunar, cercetă interiorul tapetat în mătase, oglinda, câteva obiecte de toaletă, părăsite. Mapa de lucru, aruncată pe colţul mesei de scris, doldora de hârtii, părea să facă notă discordantă. Nu era locul în care ar fi dorit să se afle, dar Ivona insistase să vină şi n-a avut încotro. Se aşeză în singurul fotoliu din cameră. Dacă, din întâmplare ar fi intrat cineva, văzându-l putea să confirme că adormise, dar, cu toată influenţa moleşitoare a fotoliului, ardea de nerăbdare să o vadă pe sora lui intrând, să o asculte, apoi s-o facă să înţeleagă esenţialul: el este şi va rămâne un călător, un visător, să nu aştepte minuni, să îl accepte aşa cum era.
Teoretic avea şanse. Ivona, deşi nu se manifesta, îl iubea; niciodată nu s-a opus dorinţelor lui, oricât de trăsnite sau costisitoare s-ar fi dovedit.
Fără îndoială că discuţia de astăzi se anunţa dificilă. Ivona trecea ea însăşi printr-o perioadă grea: la nici un an de la căsătoria ei, revenise la Cerna. Se părea că ceva era în neregulă, sau cine ştie? Ea n-a găsit de cuviinţă să-şi motiveze întoarcerea, aşa cum n-a vrut să-l asculte pe Dragoş când el o sfătuise să mediteze bine înainte de a se mărita cu Mihai Orleanu.
Dragoş, era pe cale să-şi piardă răbdarea. Se ridică şi deschise radioul, un ropot de aplauze prelungit, încheia, pesemne, transmiterea unui concert. Răsuci din nou butonul şi aparatul amuţi. Ocoli cu bună ştiinţă fotoliul şi îşi propuse să studieze obiectele care o înconjurau zi de zi pe Ivona. O perie de păr, cu mâner de argint, îi atrase atenţia. Fără să o ridice, îşi trecu palma peste netezimea şi răceala metalului.
În cameră se simţea un parfum de flori. De unde o fi venind? Se uită în oglinda, în uşă stătea Ivona şi avea braţele împovărate cu flori de liliac.
– Bună! salută ea simplu, cordial. Ai avut timp să constaţi că a înflorit liliacul?
– Dragoş era încurcat, totuşi zise:
– Şi da şi nu!
– Indecis, în sfârşit, ţi se potriveşte. Luă de pe scrin o vază şi timp de cinci minute se ocupă exclusiv de aranjarea florilor.
– Cu ce vrei să încep?
Întrebarea ei avu darul să-l tulbure pe Dragoş. Mai întâi că nu înţelege ce să înceapă şi, în al doilea rând, Ivona nu obişnuia să facă vreun favor, chiar dacă era vorba de fratele ei: totuşi zise cu umor:
– Cu a accepta invitaţia mea la cină.
– Câştigă acest drept şi nu te refuz.
Lui Dragoş îi pieri pofta de joc. Privindu-şi sora, constată că se schimbase. Faţa ei plină, strălucitoare altădată, se alungise. Culoarea deschisă a tenului dispăruse, făcând loc unei palori care, în mod ciudat, îi sporea frumuseţea, dându-i, totuşi, un aer de severitate.
Ivona ocoli masa de scris şi, rămânând în picioare, deschise mapa de lucru. După ce studiază sumar hârtiile, le clasează după nişte criterii doar de ea ştiute.
„Draga de ea” îşi zise în sinea lui, Dragoş, „nici nu se gândeşte că aş putea pleca din nou”. Se simţea cuprins de o senzaţie ciudată în care sentimentul de mândrie se îmbina cu o delicată dorinţă de a recunoaşte, de a face publice calităţile excepţionale ale Ivonei.
Un timp, nimeni nu scoase nici o vorbă. În cele din urmă. Ivona închise copertele mapei şi spuse:
– Uită-te peste cifrele din bilanţ. Mâine ne întâlnim cu acţionarii. Să ai în vedere că preţul lemnului, prelucrat aşa cum îl dorim noi, a scăzut, impozitul e aberant, adaugi şi nepriceperea administratorului pe care îl ţinem din motive pur sentimentale… întrevezi falimentul? Ni s-a sugerat să vindem fabrica, dar, în condiţiile actuale am lua o nimica toată… Eu nu mai am idei. Am obosit…
Lumina intra simplu în cameră, fără a face umbre. Ivona simţea că n-a reuşit să-i comunice fratelui ei esenţialul. Rămase cufundată în plasa gândurilor proprii.
Ochii lui Dragoş se micşorară sub sprâncenele stufoase, în timp ce căuta un mod mai puţin dur de a o înştiinţa pe Ivona că intenţiona să plece la Paris, unde urma să participe la o demonstraţie a aşilor aviaţiei.
Îl scoase din încurcătură Ivona.
– Ai aerul unui condamnat la spânzurătoare.
Dragoş îi adresă o privire precaută.
– Fratele tău nu este un om de afaceri…
– N-are de unde să ştie dacă nu încearcă.
– Vorbeşti serios?
– O, te rog, nu este vorba de ce cred eu sau nu. Şi. de altfel, n-ai alternativă. Există obligaţii de la care nu te poţi sustrage… O tăcere apăsătoare se lăsă între ei.
Într-un târziu, Ivona rosti cu glas vesel:
– Ei, vrea cineva să mă invite la masă, sau în seara asta o să mănânc doar friptura rece?

Ivona stătea nemişcată, sprijinită de marginea mesei de scris, cu privirea aţintită pe florile de liliac.
„E nefericită. Jur că am să-l omor pe Mihai”. Îşi zise Dragoş.
– E totul în regulă? întrebă el cu glas stins. îndurerat.
– Bineînţeles! Ce-ţi veni?
– Mă gândeam să bat pe cineva…
Ea clătină din cap:
– Insuccesul, durerea simt ceva personal.
Dragoş se uita insistent la ea, cu o expresie îndurerată şi în acelaşi timp acuzatoare: „Vrei săi ajuţi pe alţii, dar nu eşti în stare să ai grijă de tine.”
Ivona îi înfruntă privirea. Simţea intuitiv gândul lui, îi înţelegea şi reacţia. Un fior rece, dar nu neapărat neplăcut, îi trecu repede prin toată fiinţa. „Un semn de slăbiciune?” Pentru a-şi controla reacţia, traversă încăperea şi se opri în uşă. Un muşchi zvâcnea sub pielea uşor ofilită a obrazului.
Nimeni nu era mai abil în a-şi ascunde simţămintele decât ea.
Nimeni vreodată nu se purtase mai dur şi mai categoric cu ea, decât o făcea ea însăşi.
Îşi înfrâna tendinţa ele a se ascunde, de a se sustrage observării lui Dragoş şi se întoarse brusc, zâmbi, apoi ieşi.
Între cei doi părea să se fi statornicit un pact: fiecare dintre ei având convingerea că sosise vremea să devină mai intimi, mai fraţi, cum îi plăcea lui Dragoş să se exprime.
O jumătate de oră mai târziu. trăgându-şi pe mâini mănuşile din piele fină de căprioară, aruncă o privire grăbită în apele oglinzii, îşi văzu chipul răsfrânt, dar avu ciudatul sentiment că ea, cea de dincolo de suprafaţa de cristal, rece şi impersonală, era mai curând opera meşterilor veneţieni a căror trudă şi pricepere se materializa de sute de ani în aceste obiecte magice, într-un cuvânt se privea cu ochi străin şi indiferent.  (…)

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein,  1995

Şi dragostea ucide / 17 /

Această prezentare necesită JavaScript.

(…)

Ziua de primire a Ivonei ţinea, în mod obişnuit, până spre ora unsprezece. Mona însă nu se grăbea să plece. Simţea că nu băuse destul.
Neatrăgând-o deloc convorbirea cu sine care o aştepta la ea acasă, întârzie cât poate în faţa barului, privind terasa de unde oaspeţii coborau direct în maşinile personale ale căror uşi le ţineau deschise şoferii.
Terasa era boltită, susţinută de coloane de marmură pală. Între stâlpi se puteau vedea flori de leandru, înalte, multe la un loc, pe fondul de verdeaţă întunecată a parcului erau de o frumuseţe ireală. Pe covorul stacojiu amuşina aristocratic, în faţa pragului, un ogar, făcând tentative clare de a atrage atenţia asupra lui.
Altădată, o astfel de scenă iar fi adus un plus de încântare, satisfăcându-i gustul şi pasiunea pentru eleganţa exterioară a vieţii, pentru neprevăzut şi pentru dramatismul posibil. Acum însă, toate acestea, o făceau să simtă că îi erau din ce în ce mai reduse şansele de a mai trona, ca până de curând, cu puteri depline asupra celorlalţi. Gândul i se păru cumplit de dureros, de nedrept, aşa că se întoarse cu spatele, în vreme ce Ivona, strălucitoare în rochia albă, se lăsa sărutată de ultimii oaspeţi.
Nu putem spune că Mona ar fi putut fi geloasă pe interesul şi admiraţia pe care bărbaţii şi femeile deopotrivă le arătau amfitrioanei. Ştia că soţia lui Mihai putea atrage, era admirată, dar nu avea nici dibăcia şi nici răbdarea, calităţi obligatorii pentru a deveni ceea ce, în opinia Monei, era o femeie modernă. Cucerea cu uşurinţă, dar nu era în stare să ţină prada în folosul personal. Era prea educată să facă faţă unei vieţi singuratice, era prea egoistă pentru a încerca măcar să pătrundă în tainele timidităţii sau ale excesului de simpatie ori patimă îndreptate asupra ei de către un alt bărbat, altul decât Mihai. Gândul că Ivona ar avea energia şi curiozitatea de a încuraja un bărbat, o făcu pe Mona să zâmbească.
„Neinteresantă şi lipsită total ele spirit de aventură. Exact opusul firii mele. Ce-o fi găsit Mihai la ea?” Se întrebă Mona, luând un pahar plin de pe o tavă aflată chiar în dreapta ei şi porni în întâmpinarea Ivonei şi a lui Mihai care. după ce şi luaseră rămas bun de la ultimii oaspeţi, se grăbeau să i se alăture.
– Sunteţi nişte îngeri, zise Mona. iată de ce am curajul să vă cer încă o oră din viaţa voastră preţioasă şi bogată. N-am nici un motiv să mă duc acasă, în schimb simt nevoia să mă confesez… Practici, Ivona, această metodă controversată de terapie a lui Freud?
– Mereu uiţi, draga mea, interveni Mihai, că Ivona este ceea ce noi, bucureştenii, numim o femeie puternică, fără complexe şi care nu dă doi bani pe teoria freudeană…
– Şi ea şi tu sunteţi nişte norocoşi. Mersul vieţii nu v-a obligat să vă revizuiţi ideile proprii despre viaţă.
– Nu te prinde în nici un chip haina întunecată a scepticismului…
Mona aruncă o privire întrebătoare şi provocatoare lui Mihai şi bărbatul tăcu imediat.
Un timp în salon domni tăcerea. Mona, în stilul ei caracteristic, ruse tăcerea:
– Ivona, ştii că soţul tău a fost îndrăgostit de mine? Ei, haide, nu intra în panică, el n-a fost pentru mine decât un prieten îndatoritor. N-a fost şi nu este genul meu… Eu prefer bărbaţii violenţi, care-şi pot pierde raţiunea în momentele sublime…
– Încerci să ne sperii?
– Nu v-aş face această onoare. Şi m-ai înţeles greşit: eu vorbeam despre idee şi nu despre act… Am vrut să spun că posibilitatea de a decide, într-un moment dificil, dacă să mai trăieşti sau nu. Îţi dă forţa de a învinge…
Mihai îi luă mâna cu un nesfârşit gest de tandreţe şi-i sărută vârful degetelor.
– Cum aş fi reuşit să ajung la capătul acestei petreceri? Sau nu vă daţi seama că am şi făcut dovada unei eroine îndurând plictisul şi compania unor indivizi care cred că au dreptul de a mă judeca… Tu, draga mea, te străduieşti să fii o amfitrioană perfectă, ceea ce şi eşti, recunosc, dar cred că mă condamni în sinea ta pentru că nici măcar nu încerc să-mi ascund indecenţa de a nu suferi, pentru că refuz să ofer un jalnic şi nesincer spectacol în care eroina, adică eu, văduva, să mizez pozitiv sau negativ pe un nimeni… Ei bine, nu. Nu sunt dispusă să activez memoria colectivă numai pentru a pune o pietricică la facerea istoriei sau a istorioarei care să înceapă cu… s-a întâmplat odată… În seara asta, dragii mei, mai mult ca ieri, ca acum un veac, un mileniu sau doar cu o zi, îmi displace lumina trandafirie, lumină mincinoasă şi sunt gata pentru a scandaliza lumea declarând că pentru mine trecutul e trecut, îl smulg… pentru că nu vreau să rămână în prezent şi etern… vorbeam despre analiză şi psihanaliză? Recunosc, deşi nu o fac cu plăcere, ci pentru că am nevoie de voi, dar şi pentru a scăpa de un gând chinuitor, sau mai corect, de o întrebare, retorică: Mihai, tu crezi că am reuşit să fiu absentă din viaţa soţului meu într-un mod remarcabil?
– Pe cine crezi că interesează? răspunse Mihai cu o altă întrebare.
Mona o privi pe Ivona. Privirea era insistentă, uşor poruncitoare. Ivona îi întoarse o privire rece, dură.
Mona se simţea ciudat: ca şi cum se ştia cercetată sub lentilele unui microscop. Pentru a scapă de această stranie senzaţie, îşi scutură energic capul. Pe umerii goi îi căzură pletele lungi şi drepte care străluceau în lumină ca licărul aurului palid. Tâmplele, sub puterea ochilor albaştri, aveau o transparenţă azurie. Privirea era ca şi cum s-ar fi dăruit fără părere de rău emoţiei generate de o nenorocire.
– Sună ca o condamnare a trecutului. zise Ivona.
Mihai, vădit nemulţumit de intervenţia Ivonei, i se adresă iritat:
– E trecut de miezul nopţii, eşti bună să verifici dacă odaia de oaspeţi e în ordine?
Ivona părăsi încăperea.
Mihai o luă de braţ pe Mona şi o conduse până la sofa.
– Dragă prietenă, pe mine nu mă poţi înşela. S-au întâmplat lucruri numai de tine ştiute şi care ţi-au schimbat întreaga viaţă. Acum, că suntem singuri, vrei să vorbeşti?
Mona nu răspunse.
Se aşeză comod pe sofa. Expresia de maximă concentrare nu reuşea să-i altereze trăsăturile, să-i întunece lumina chipului. Dimpotrivă, părea extrem de atrăgătoare, aproape irezistibilă.
Mihai recepţionase fluxul venit dinspre prietena lui, dar cum nu dorea nici un fel de complicaţii, se duse la bar pentru a pregăti ceva de băut.
Făcea pentru prima oară acest gest de reprimare a dorinţei şi avea pentru sine un plus de respect. „Aşa cum există uşi care rămân închise pentru că nu ai cheia lor, există şi uşi întotdeauna larg deschise în faţa cărora eşti obligat să iei decizia cea mai decentă…” îşi justifică el gestul în timp ce amesteca băuturile, după o reţetă proprie, mult apreciată de prieteni.
Întârzia conştient operaţiunea. Respecta în acest fel nevoia Monei de tăcere.

(…)

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Şi dragostea ucide / 16 /

apa3

(…)

Ivona se întoarse la masă şi luă ziarul.
– Nu merită osteneală, crede-mă, cuvintele rostite de Mona erau încărcate cu dispreţ, o piatră a fost aruncată în apele şi aşa agitate ale vieţii mele, ridicând măşti de aer la suprafaţă, măşti care, spărgându-se, formează valuri… Evenimentul mă afectează doar pentru că este un fapt vulgar, mă plasează în zona cea mai gălăgioasă, unde conversaţiile sunt stridente, grosolane… Imbecilul care a scris nota, prin stilul patetic demonstrează că face cea mai murdară meserie din câte există: vidanjare. Astfel de indivizi trăiesc pretutindeni, trăiesc excitaţi de beţia cuvintelor care le exacerbează dorinţa de a scotoci prin gunoiul unuia sau al altuia, un fel de boală ce le contractează faţa urâtă şi uscată, aplecată peste mizera lor coală de hârtie…

Reacţia Monei, uşor necontrolată, o nedumereşte pe Ivona şi o obligă să facă o scurtă analiză.
Ce ştia Ivona despre Mona?
Că era cam uşuratică, suavă, atrăgătoare la chip, cu un caracter ascuns, ducând o existenţă complicată. Avea destule calităţi şi defecte pentru a atrage atenţia asupra ei. De îndată ce debutase în societate, s-a aruncat în tumultul vieţii cu dragostea aproape estetică pe care o au femeile răsfăţate şi frivole pentru legături amoroase primejdioase, scandaloase. Îşi confecţionase o aură apoi o pusese cu abilitate în evidenţă, lăsându-se atrasă în escapade, când mai puţin vinovate, când cumplite prin urmările dezastruoase pentru viaţa de familie a bărbaţilor căzuţi victime. Părea să﷓i facă plăcere să înfigă în inimi pumnalul pasiunii necontrolate.
Ivona şi Mona nu se simpatizau. Ivona o dispreţuia, iar Mona avea pentru Ivona un simţământ confuz de agresivitate, marcată însă de expresia unui sentiment ridicol dacă ar fi adevărat: convingerea intimă că ele două ar fi putut fi prietene, că sufletele lor erau pereche…

– Draga mea, am impresia că nu ai curajul să ne spui că mori de curiozitate să afli ce scrie în acest ziar…
Ivona recunoscu:
– Da, însă mi s-ar părea că m-aş strădui prea mult…
– Dă-mi voie să citesc eu: „Bucureşteni, treziţi-vă şi cutremuraţi-vă. În seara trecută, în vreme ce voi vă strângeaţi pe la casele voastre, bucurându-vă că aţi mai învins o zi, undeva, foarte aproape, într-un cabinet al Clinicii de neurologie, după o secundă de tăcere profundă, a izbucnit un tunet puternic, născut din emoţii nestăpânite comunicate subit oamenilor de gestul morţii. Eroii: un bărbat şi o femeie, doi tineri care se iubeau. O dragoste fără speranţă: el era renumitul specialist neurolog Paul Stoican, ea, o nimeni: secretara distinsului doctor. Act final: ei nu mai sunt. Bărbatul şi-a împuşcat amanta, apoi s-a sinucis. Se pare că din umbră a acţionat însă un criminal. Vom reveni cu amănunte.”
Mona aruncă ziarul pe masă şi rămase tăcută.
Ivona se simţea stânjenită. Comportarea Monei i se părea ciudată, jenantă, falsă, chiar îngrijorătoare. Dar îi căută o scuză: „Ni se poate întâmpla totul şi viaţa devine cumplit de complicată, ori supravieţuieşti şi e bine, ori cazi şi pieri şi este aproape şi mai bine…”
Erau gânduri parcă împrumutate. Conştientizate, ele o înfricoşară. Se grăbi să ofere Monei o ceaşca de cafea. Mâna îi tremura vizibil. Mona îi mulţumi, dar refuză trataţia.
– Nu te superi dacă îţi răpesc soţul?
– Nu, deloc. Am de trimis nişte scrisori, aşa că vă las…
– Ivona, constat că mariajul şi viaţa mondenă nu te-au prea ajutat. Ai rămas vulnerabilă. Ascultă sfatul unei prietene: nu te implica şi mai ales învaţă să nu suferi pentru ceea ce li se întâmplă altora. Viaţa e doar o comedie… Apropo, ce mai face Dragoş?
Fără să aştepte vreun răsuns, se adresă lui Mihai:
– Prietene, am nevoie de un umăr pe care să mă sprijin. Te aştept în maşină.
Plecă grăbită şi se pierdu pe aleea principală a parcului la capătul căreia se afla o ieşire în stradă.
Ivona rămase singură. Părea copleşită de cele aflate. îşi mai turnă o ceaşcă de cafea, încercând astfel să învingă starea de iritare căreia nu﷓i găsea justificare. La capătul câtorva minute bune reuşi să formuleze o concluzie: „Sunt doar melancolică.” Îşi plimbă privirea peste obiectele îngrămădite pe masă. „Aceleaşi şi aceleaşi lucruri… Ca o sufocare, sau, mai curând, ca o mlaştină ce poate atrage şi distruge în final, prin monotonie…” murmură ea, şi cuvintele i se învârteau în cap ca o melodie care ajunge aproape întotdeauna să te obsedeze. Zărind﷓o pe Saveta, camerista, coborând scările cu o tavă plină cu pahare şi cu o cană cu limonada, se grăbi să se întoarcă în camera ei.
Era neliniştită, sau simţea nevoia de a fi neliniştită… (…)

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Şi dragostea ucide / 15 /

si dragostea

Vara se târa monoton.
Căldură.
Căldura, ca nişte aşternuturi sufocante, învăluia tot Bucureştiul. De la maiestuoasa pădure Băneasa în nord până la fertila ţarină a Dâmboviţei ce-şi croia anevoiosul drum tăind oraşul în două. Zăpuşeală apăsătoare şi enervantă. De câteva zile, o zonă depresionară supraîncălzită şi uscată se oprise deasupra capitalei, aşezându-se acolo ca o pasăre uriaşă deasupra cuibului. În dimineaţa aceasta, după cum anunţaseră meteorologii, era de aşteptat ca un front atmosferic dinspre nord-vest să împingă valul de căldură spre răsărit, aducând un aer mai puţin fierbinte, chiar răcoros. La munte se anunţau ploi.
Era ora nouă. Mihai încerca să alunge oboseala din oase şi mahmureala beţiei din noaptea trecută, înotând în mijlocul piscinei. Aici, valurile artificiale, provocate de un complicat sistem de ţevi prin care apa circula dirijată, atingeau înălţimi şi forţe nebănuite, biciuindu-i trupul într-un mod mai mult decât plăcut.
– Numai pentru acest masaj şi tot a meritat cheltuiala, îşi zise el în timp ce înota spre capătul bazinului, unde, la umbra unui tei uriaş, servitoarea tocmai aşternea masa pentru micul dejun.
Doamna s-a sculat? întrebă, învelindu-se în halat.
– Da, domnule…
– Roag-o să coboare, dacă vrea să bem cafeaua împreună!
De undeva, de dincolo de zid, se auzeau zgomotele străzii. Bucureştiul este un oraş a cărui personalitate suferă transformare după transformare: înainte de prânz pare să fie o metropolă de orbi: nimeni nu vede pe nimeni, trecătorii devin aproape invizibili, parcă nici nu există, lucru ce poate da o senzaţie de libertate, cumplită însă, pentru că acea masă de oameni, atât de copleşită de probleme existenţiale, pierduse de fapt libertatea o dată cu intrarea în viaţa cotidiană. Spre seară Bucureştiul devine un oraş, unde nici o mişcare nu scapă neiscodită.
Lui Mihai Orleanu i se potrivea cel mai bine faţa a doua a zilei: oraşul vulcan, oraşul iad, oraşul paradis, oraşul cu o mie de ochi care adună tot ceea ce alcătuieşte viaţa, şi ceea ce alcătuia viaţa lui îl satisfăcea.
Acum însă era puţin iritat.
Să fie căldura de vină?
Nu. Nici un fenomen meteorologic n-ar fi destul de tulburător pentru ai afecta echilibrul interior. Rădăcina răului era într-o fracţiune a nopţii trecute: „Trebuie să uit, trebuie să uit cumva…” îşi spuse în sinea lui de câteva ori, apoi se trase, metaforic vorbind, de urechi, dojenindu-se pentru slăbiciunea de moment.
Ridică, rând pe rând, capacul cafetierei, zaharniţei. Se gândi chiar să-şi toarne singur cafeaua, dar constata că îi era prea lene. Se îndepărtă de masă şi începu să alerge pe terenul de baschet. Simţea nevoia să-şi întindă oasele. Aşa că ridică mingea uitată acolo, pe marginea terenului, şi aruncă sigur şi eficient: coş. Repetă lovitura. Era în formă. Gustul victoriei nu se lăsă aşteptat. „Asta-mi lipsea pentru a-mi schimba starea de spirit.”
Azvârli mingea în celălalt capăt al terenului şi se apropie de gardul viu ce delimita parcul de terenul de sport, cu intenţia de a culege un trandafir pe care să-l ofere Ivonei. De sub o tufă, ieşi un arici.
– Ce faci, amice? Ai o întâlnire?
Ariciul amuşina, speriat, apoi rămase nemişcat.
Mihai îl făcu să se răsucească, lovindu-l uşurel cu o nuia. Ţepii zbârliţi lăsau să se vadă o sumedenie de mici gângănii care, tulburate din amorţeala lor tihnită, fugeau, printre ţepi, bezmetic. Aceasta coabitare a două lumi îl fascina.
Părăsi scena în clipa în care o văzu pe Ivona coborând treptele casei, aruncându-i un zâmbet radios.
– Ştiu că sunt numai bun de pus la stâlp. Cel care a pierdut, petrecându-şi noaptea în compania unor inşi beţivi, depravaţi, sunt eu. Compătimeşte-mă şi iartă-mă.
Ivona clătină din cap. Gestul putea să însemne orice: te-am iertat sau fii atent, ştiu că mă minţi.
Un strop de duioşie aprinse privirea lui Mihai. Aşa o văzuse în acea după-amiază ploioasă: nesigură pe sine, cu părul de un blond-strălucitor, lung până la umeri, faţa perfect proporţională, buze pline, senzuale, nefardate, pielea de un alb de porţelan.
Cu o undă de autoironie, Mihai se întrebă dacă nu cumva mai era îndrăgostit de nevastă-sa. Dacă astfel stăteau lucrurile, era iminentă o răsturnare. Pe perioada primului mariaj iubise fără a fi îndrăgostit. Acum, cu Ivona, însă, dorinţa îi era întreţinută de farmecul, de remarcabila frumuseţe şi, nu în ultimul rând, de faptul că ea nu ţinea cu orice preţ să-l determine să-şi schimbe modul fie viaţă. Acum, când era căsătorit cu ea, se simţea mai liber decât oricând. Aşa că, de îndată ce i se servi cafeaua, abordând un aer de victimă, se plânse:
– E o crimă să obligi pe cineva să schimbe acest rai casnic cu sălile întotdeauna murdare ale tribunalului.
– Nici tu nu crezi aceste vorbe. Ce-am fi fără munca noastră?
Mihai nu auzi întrebarea. Tocmai deschisese paginile ziarului de dimineaţă.
– Incredibil! strigă el, bătând pagina cu dunga palmei.
Ivona, contrariată, întrebă:
– Un cataclism? S-a extins războiul şi suntem ameninţaţi?
– Nu, nici o legătură… Cumplit, scuză-mă. trebuie să dau un telefon.
Împinse scaunul, se ridică şi porni repede spre casă. Făcu doar câţiva paşi şi se opri.
În capul scărilor, stătea Mona Stoican.
O apariţie foarte elegantă, frumoasă şi antipatică.
– Mona! strigă teatral Mihai, suntem fericiţi că te-ai gândit la noi, dar, draga mea, era de ajuns să dai un telefon şi aş fi zburat la tine. O, draga mea, sunt bulversat, sunt atât de uluit încât nu găsesc cuvintele potrivite… Avem datoria morală de a-ţi sta alături…
Vizitatoarea păşea trufaş, netulburată, trecând pe lângă el, cu intenţia vădită de a ajunge lângă Ivona, fără a-l lua în seamă. Nimic în atitudinea ei care să trădeze draaama prin care tocmai trecea. Pe neaşteptate, zise:
– Prietene, fără emoţii inutile. Adună-te. Arăt eu ca o soţie îndurerată?
– Eşti sigură că totul e în regulă?
– Nu exagera, îi tăie ea avântul şi o îmbrăţişa pe Ivona, mimând un sărut.
– Presupun că pleci la Sinaia? întrebă Ivona. De obicei nu eşti atât de matinală…
– O, nu. N-ar fi decent… să plec în situaţia data…
– Ivona, intervine Mihai, cum poţi fi atât de lipsită de tact? Cum…
– Dar, pentru Dumnezeu, ce s-a întâmplat?
– Paul s-a sinucis… dacă ai fi citit ziarul, ai fi aflat. (…)

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

 

 

Şi dragostea ucide / 14 /

Această prezentare necesită JavaScript.

(…)

Ziua era marcată de clima domoală, specifică zonei. La Cerna, se întâmplă adesea, zilele sunt îmblânzite nu doar de un calm aparte, parcă furat din alte anotimpuri, ci şi de tulburătoarele crâmpeie de căldură şi strălucire carpatine, când natura pare s-o ia razna: fluturii, care ar trebui să se odihnească, aleargă bezmetici peste grădini şi fâneţe, şopârlele, în loc să zacă amorţite printre crăpăturile stâncilor, încă înfierbântate de soarele de iulie, îşi deznoadă inelele şi îşi înalţă capul scoţând sunete şuierate.
Andrei Bologea deschise larg fereastra şi, sprijinit în mâini, încerca să-şi limpezească privirea. Umbra nucului, abătută, spre mijlocul zilei, asupra cerdacului, era acum inexistentă.
De jos, din strada pavată cu piatră, urca trapul cadenţat şi puternic al unui cal mânat de un călăreţ înspre marginea oraşului.
O adiere mai obraznică înfiora frunzele nucului şi se năpusti peste draperiile de catifea roşie, cândva fastuoase, acum uşor ponosite, imprimându-le ceva din strălucirea de odinioară. Lumea şi viaţa aveau să fie mereu aşa: pierdute sau adunate în fiecare clipă.
Alte zgomote invadau strada, zgomote noi. unice şi totuşi repetate.
Se aplecă şi mai mult pe fereastră, intrând în dimineaţa. Câteva secunde se simţi nemaipomenit de bine. Până şi greutatea corpului părea mai uşor de purtat, iar mintea era ca spălată: nici un gând insinuant, nici urmă de griji, nici urmă de tulburare.
„Viaţa nu este o stofă uzată”… îşi zise Andrei Bologea, Dar, parcă pentru a-l contrazice, în aceeaşi clipă, clopotele celor trei biserici ale oraşului îşi fac auzit glasul. Băteau nu a sărbătoare, nu a primejdie. Chemau la înmormântare.

Zgomot ritmic al cădelniţei cădea ca o teroare nervoasă.
De îndată ce primii bulgări de pământ loviră capacul sicriului, Cristina o luă la fugă. Nimeni nu încercă să o oprească.
În goana ei nebună, urcă dealul ce despărţea oraşul de comuna suburbană. Pădurea, valea jucau bezmetic, însoţind-o. Rochia şi voalul de doliu, animate de o boare de vânt, îi dezvelesc o parte a trupului, acoperindu-i alta. O lovitură de picior şi o piatră se desprinde din cuibul ei de pământ, sare peste dâmb, se rostogoleşte, antrenând în mişcarea ei şi alte roci. Primul gând al fetei fu acela de a se prinde şi ea în acel joc haotic al pietrelor, dar văzu, la poalele dealului, apa căzând în mici cascade, cu zgomot infinit mai surd, mai împăcat, mai misterios. O şoaptă. Nu era chiar ce i se potrivea. Renunţă. Dădu ocol dâmbului şi împinse cu piciorul şi alte pietre, rostogolindu-le spre şuvoiul de jos. Îi trece prin minte ideea de a muta dealul în albia Cernei, omorând apa.
Silueta ei joacă pe vârful dealului.
Degetul mare al piciorului, cu care lovise şi continua să lovească pietrele, sângera. Îşi plecă uşor capul. Părul lung, buclat, strălucea. Vederea sângelui îi umplu fiinţa de ură. Dorinţa de distrugere creştea în ea cum creşte aluatul sub puterea razelor calde ale soarelui. Ochii ei verzi, presăraţi cu puncte de aur, se lipiră de linia orizontului, aurul ochilor sporea între genele negre. Oboseala psihică îşi spune cuvântul. Simţul de conservare are întâietate. Se lăsă, cu grijă, în covorul de iarbă şi adormi.
Se trezi spre seară.

Aerul răcoros o făcu să-şi prindă umerii cu braţele şi se hotărî să se ridice. Vântul bătea frunzele. Zgomotele se amestecau şi se potriveau cu pasul Cristinei. Ea nu le auzea. Ca să aibă o preocupare, rupse o creangă uscată ce se frânse de cum lovi cu ea o piatră. O aruncă şi, după ce apleca ramura unui puiet de alun, îi smulse brutal vârful. Începu să coboare dealul în vreme ce strivea între degetele mâinii drepte mugurii care sub presiunea forţei se transformau într-o masă amorfă, cleioasă, cu un miros pătrunzător de crud, de proaspăt, de verde.
Mintea îi merge singură. O mie de imagini se succed: un petec de pământ acoperit de zăpada, departe, lângă halta de unde, se spune, mama ei se urcase într-un tren şi plecase din viaţa propriei familii, mireasma şi căldura micii bucătării în care se coceau, atunci demult, cozonaci; încăpere de unde ani în şir pândise, seară de seară, întoarcerea tatălui său.
Cristina trăise o copilărie bogată în evenimente cumplit de tensionate. Era motivul pentru care crescuse într-un fel sălbatic. O plantă firavă în aparenţă, având însă toate şansele să se întindă, năpădind şi sufocând totul în jur.

Odată ajunsă pe malul Cernei, îşi scoase pantofii şi intră în apă, înaintând fără ţintă, doar gustând plăcerea de a-şi simţi pulpele, coapsele, şoldurile, apoi întregul trup biciuit de apa în veşnica şi previzibila ei mişcare.
Singură în mijlocul râului.
Străzile erau pustii. Bine au făcut. Nu-i prea iubeşte.
Încă un pas.

Apa o înconjoară cu unduiri perfide, cu clipocit cântat; şoapte mincinoase.
– Mă provoci, bestie? strigă cât putu de tare Cristina în clipa când, făcând încă un pas, nimereşte într-o groapă, o capcană întinsă de sufletul nesăţios al râului.
Strigătul ei pieri. Se răstoarnă pe spate, bate ritmic şi hotărât apa cu braţele, obligând-o să o poarte pe spinarea crestelor valurilor mărunte, ca într-un baldachin.
– Am crescut binişor, îşi zise ea, simţind cum rochia udă se răsucea pe coapsele-i rotunde, am crescut în timp ce moartea-şi pregătea armele… L-am îngropat pe tata. Eu sunt vie…
Se răsuci pe burtă şi, lovind voiniceşte apa, ajunse la mal.
Gândurile-i erau grave. Era obosită, dar undeva, în adâncul sufletului ei, se năştea speranţa că viaţa îi şi înmulţeşte sorţii de izbândă.
Se gândeşte că îi era foame, că pomana în memoria celui dispărut s-o fi sfârşit aşa cum se întâmplă de obicei: cu o petrecere în regulă.

Drumul spre casă trecea prin faţa cimitirului. Fata încetini pasul şi-şi făcu cruce, apoi o luă la goană şi nu se mai opri până nu trânti poarta mare în urma ei.
Casa în care se născuseră tatăl şi bunicul ei avea trei camere şi un acoperiş ascuţit. Mai mult de o duzină de porumbei îşi aveau lăcaşul în pod şi se hrăneau cu ce găseau prin apropiere.
Urcă treptele în cerdacul casei vechi. Se aştepta să audă vocea lui Iorgu întrebând-o de unde vine atât de târziu. Timpul trecea însă şi nici o mişcare nu punea capăt tăcerii.
Deschise geamul.
Vântul îi aruncă în obraz câteva frunze îngălbenite prematur.
Undeva, la celălalt capăt al cartierului, lătra un câine.
– Ar trebui să fie ucişi toţi câinii, aşa zicea şi tata…
Închise fereastra şi-şi îndrepta paşii spre pragul odăii lui Iorgu. Acolo, dincolo de uşa prin care nu pătrundea lătratul câinelui, în camera mică, întotdeauna cu aerul înmiresmat de parfumul de neconfundat al busuiocului, încălzită şi luminată iarna de un foc enigmatic ce ardea într-un cămin deschis, alergase în multe nopţi, cu picioruşele goale, împiedicându-se în cămaşa lungă, gonită din pătucul ei de vreun coşmar. Acum, dincolo de uşă, nu mai respira nimeni.
Deschise braţele, încercă să recheme imagini ale trecutului, clipe ale copilăriei marcate de câteva momente dramatice, dar şi de iubirea, poate puţin cam prea posesivă, a unui tată a cărui slăbiciune pentru fiica sa era cunoscută, iar ea crescuse în deplină libertate şi fără prea mult respect pentru convenţiile sociale.
Lucru dovedit din plin chiar astăzi, când plecase de la cimitir, fără să-i pese cum o vor judeca oamenii.
– Cred că am să mă mut în camera tatei, e mai ferită de frig iarna, şi vara de arşiţa soarelui…
Păşi peste prag.
Fără să se dezbrace se culcă în patul imens, o piesă de mobilă străveche. Chiar în faţa ei se afla o pendulă, la rândul ei veche, neagră de fumul de ţigară. de fumul întors de vânt pe coşul căminului. Limbile de aramă, ornamentate cu flori din porţelan multicolore aveau strălucire, se duceau, se întorceau, luminau de după sticlă. Ceva mai la stânga era fereastra, căminul şi dulapul pentru haine, masa dinaintea oglinzii. Pe o policioară din lemn de nuc, se răsfăţau trei pipe din spumă de mare şi o casetă din argint şi pietre preţioase, singurele obiecte de valoare.
Privirea ei trecuse în revistă tot ce se afla în cameră. Se întrebă dacă n-ar trebui să dăruiască aceste obiecte prietenilor sau rudelor.
Îi răsăriră însă în amintire ultimele cuvinte pe care mai mult le culesese, decât le auzise de pe buzele tatălui său muribund: „Roagă-te pentru mine şi gândeşte-te la tine.”
Îşi duse mâna la frunte, apăsând-o, ca şi cum ar fi vrut să închidă acolo toate gândurile. (…)

roman: Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Şi dragostea ucide / 13 /

si dragostea

(…)

Andrei Bologea era un bărbat trecut de prima tinereţe.
Privirea lui exprima inteligenţă, chiar şi sinceritate, dar nu şi fermitate. Gura cărnoasă şi nasul coroiat lăsau să se ghicească un temperament vulcanic, senzual şi pasiuni violente.
Se născuse la Ulmi.
Tatăl lui era preot, profesiune căreia îi fusese şi el hărăzit. Astfel a fost îndrumat spre Seminarul din Râmnicu Vâlcea.
Înainte însă de a trece în anul doi de studii, a fugit din internat şi împreună cu un prieten s-au angajat pe un vapor în portul Constanţa cu care au cutreierat lumea preţ de un an.
A revenit la timp acasă pentru a-l conduce pe Iustin Bologea la locul de veci.
Când casa parohială a trecut în stăpânirea preotului venit să păstorească obştea, Andrei şi mama lui s-au mutat la Cerna, oraşul natal al preotesei. Femeia s-a stins din viaţă la mai puţin de doi ani după terminarea primului război mondial.
Până la vârsta de treizeci de ani, Andrei a încercat mai multe meserii: învăţător, perceptor, comisionar la un hotel din Râmnicu Vâlcea, figurant într-o trupă de teatru.
Se întorcea la Cerna după aproape un deceniu de peregrinări. Maturizat, chipeş şi, umbla vorba, bogat. Cât priveşte însă averea, nimeni nu a aflat vreodată dacă mai avea şi altceva în afara unei garderobe impresionante, a unei biciclete, a unei serviete elegante şi a unei grămezi de piese de mobilier modern, aduse cu un vagon şi cu care a reuşit să-şi aranjeze una din cele mai frumoase case din Cerna. Pământ nu avea şi nici nu se dăduse în vânt să cumpere.
Dovedind o cunoaştere perfectă a limitelor sale intelectuale, părea să nu aibă ambiţii, capul nu-i era înfierbântat de visuri de mărire, lucru confirmat şi de faptul că, deşi poate îi dădea mâna să trăiască un timp din ce avea, s-a angajat, imediat ce terminase aranjatul casei, la fabrica de cherestea „Cerna”. Aici, în scurt timp, s-a remarcat prin seriozitatea, priceperea, spiritul de iniţiativă şi, nu în ultimul rând, prin cinstea şi devotamentul puse în slujba firmei. Ivona, atunci când postul de contabil a rămas liber prin pensionarea celui ce deţinuse funcţia, încă de pe când trăia Costache Stanciu, n-a stat pe gânduri şi l-a instalat în biroul alăturat cabinetului ei.
În privinţa vieţii intime, Andrei proceda cu mare prudenţă. Aborda şi cucerea doar femei mature, de regulă văduve, pe care le părăsea de îndată ce, mai în glumă sau mai în serios, era invitat să mediteze la o eventuală legalizare a legăturii.
Şi totuşi, părea să aibă un temperament de om aşezat, mulţumindu-se cu satisfacţia conştiinţei curate şi cu împlinirea unei munci banale, deloc spectaculoase. Nu avea nici prieteni, nici duşmani. Cu toate că făcea totul pentru a trece neobservat, colegii, vecinii îl aveau mereu în atenţie. La cârciumă, la club, la întrunirile familiale, se găsea cineva care să pretindă că a aflat ceva din trecutul lui.
Colectivitatea, obosită în aşteptarea dezvăluirii biografiei adevărate a concetăţeanului, născoceşte una pe placul ei: spectaculoasă. Strădania confecţionerilor de istorioare chipurile trăite de Andrei a pus în circulaţie mai multe variante.
Una vorbea despre un Andrei sărac, dar orgolios, care încercase să rupă inima târgului cu hainele şi mobila însuşite cine ştie cum şi de la cine. A doua variantă circula mai cu seamă în mediile unde existau fete de măritat: se spunea despre el că ar fi putred de bogat, dar, aşa cum adesea se întâmplă în viaţă, Domnul nu dă de toate, avea inima zdrobită de povara unei iubiri ne împărtăşite. Se îndrăgostise, se jurau cumetrele, de o frumoasă dansatoare cu care Andrei ajunsese până în faţa altarului de unde diva a fugit lăsându-l cu ochii în soare. Existau şi voci care îi puneau în cârcă o afacere dubioasă în timpul războiului. Zvonurile circulau, ajungeau chiar şi la urechea lui. El însă ridica din umeri, surâdea ironic. „Desigur, viaţa nu-i întotdeauna nostimă, pe măsura dorinţei noastre”, îşi ziceai el.
Zilele se scurgeau fără evenimente importante. Se ducea punctual la serviciu. îşi făcea conştiincios datoria, dar curând, zilele trăite astfel nu-i mai aduceau sentimentul împlinirii. Nu-l mai mulţumeau nici legăturile pasagere. Uneori se simţea ameninţat, dar fără să-şi dea seama de unde izvora acel sentiment al primejdiei ce-i tulbura viaţa particulară. „N-am decât o singură soluţie: să învăţ cum să-i judec mai aspru pe alţii şi să mă dojenesc pe mine însumi când, fără a ţine cont de ceea ce am cu adevărat nevoie, întind mâna, să ridic pe cineva căzut, pe cineva care, cu siguranţă, mă va muşca, mai devreme sau mai târziu. Egoismul şi prudenţa nu prisosesc nimănui…”
Deşteptătorul îşi făcu din nou datoria.
Sunetele stridente umplură întreaga casă.
Timpul, trecerea lui erau acum marcate doar de tic-tacul regulat al ceasornicului.
Mai zăbovi câteva clipe în aşternutul cald, cât să regrete că nu poate să sară peste ziua abia începută.
Aseară târziu, primise de la Ivona Stanciu instrucţiuni clare, ferme: îl ruga, îl obliga, citise el printre rânduri, să se ocupe de înmormântarea lui Vasile Iorgu, unul dintre muncitorii de la joagăr, strivit sub un stânjen de buşteni.
Pretenţia Ivonei i se părea normală. Iar el, funcţionarul complex, ataşat stăpânilor, era chiar măgulit că el şi nu unchiul Ivonei, care conducea fabrica în absenţa ei, fusese desemnat s-o reprezinte.
Şi totuşi, exista în scrisoare un paragraf asupra căruia zăbovise îndelung şi care-i provocase insomnie: „Dorinţa mea este, din clipa în care citiţi aceste rânduri, să vă îndreptaţi toată afecţiunea şi grija asupra orfanei. Aveţi, în acest sens, sugestii şi îndrumări detaliate (…).”
Pentru prima oară lui Andrei Bologea îi era teamă că nu va putea să facă faţă situaţiei. „Nu am de ales!” se consolase el noaptea trecută, târziu, după îndelungi frământări.
„Nu am de ales” sunt cuvintele cu care îşi alungă starea de mahmureală, acum la trezire.
De îndată ce Andrei Bologea trase perdelele, dimineaţa năvăli în încăpere biciuindu-i văzul încă uşor ceţos.

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Şi dragostea ucide /12/

ivo

(…)

Dragoş, deşi nu era un bărbat slab, fu cuprins de o impresie penibilă de părăsire. Plecarea Ivonei îi provocă o tulburare nedorită. Înciudat, se trânti într-un jilţ de răchită.
Era cald, o căldură prevestitoare de furtună de primăvară. Făcu un efort şi-şi adună gândurile ajunse la unele concluzii logice, absolut coerente şi în acord cu situaţia în care se găsea, însă merse şi mai departe: „Ceva îngrozitor, fatal pluteşte în aer. aici şi aiurea…”
Acest sentiment nu era nou. Îl mai încercase într-o noapte, cu aproape un an şi ceva în urmă, când îi bătuse în uşă Carina Volonski.

ivo4

Carina venise la Bucureşti pentru a susţine câteva concerte. Mihai Orleanu i-a prezentat-o. Între ei se legase o prietenie durabilă. Carina era evreică şi trăia în Polonia. Pianistă deosebit de înzestrată, cucerise simpatia bucureştenilor. Mulţi ar fi vrut să bată la uşa lor, dar ea, în acea noapte, bătuse la uşa lui Dragoş. Intrase în camera lui, pregătită pentru călătorie, cu geamantanul în mână.
S-a aşezat pe pat şi a povestit că primise veşti de-acasă, veşti rele. Sora ei mai mică, Leonora, singura ei rudă, imobilizată într-un scaun cu rotile, urmare tragică a unui accident de automobil, o implora să se întoarcă. Se întâmplase ceva cumplit acolo. în Polonia. Ea nu putea să rămână la adăpost, în vreme ce deasupra capului Leonorei stătea gata să cadă fulgerul morţii. Şi a plecat. După câteva zile Dragoş a primit o scrisoare. „Prietene, cineva a deschis porţile infernului şi forţele răului dau năvală peste noi. Eu şi Eleonora am ajuns la Paris. După ce o internez într-un sanatoriu, o să încerc să onorez contractele încheiate, deşi nu mai cred în nimic… Iartă-mă, nu pot să scriu despre lucruri drăguţe… Să nu crezi că am fost întotdeauna sceptică, fatalistă. Când eram la Bucureşti, viaţa mi se părea frumoasă, sigură, desfăşurându-se într-un ritm uniform… ar fi trebuit să am în vedere, toţi ar trebui să avem în vedere, neprevăzutul. El, neprevăzutul, se poate numi: cataclism, accident, război. Dragul meu prieten, roagă-te lui Dumnezeu să nu se întindă şi peste patria ta…

ivo3

– Dau un bănuţ pentru gândul tău.
Dragoş tresări, Ivona era din nou lângă el.
– Surioară, întotdeauna, dar mai ales la timp, îmi arunci colacul de salvare. Recunosc, gândul meu era unul trist, trist, teribil de periculos…
– Sper să nu fi fost unul morbid.
– Ba da. chiar mai rău: războiul… 

ivo5

Ivona îl prinse de braţ şi-l conduse spre o alee dosnică.
– Războiul este o bestie cu o mie de fălci deschise, neobosite; înghite, înghite şi iar înghite. Să sperăm că nu va ajunge şi la noi, zise Ivona şi vocea ei era schimbată.
– Nu avem voie să ne prefacem că nu ştim, numai pentru că tunurile nu bat peste casele noastre. Nu crezi?
Ivona îi arătă o bancă. Dragoş o conduse şi se aşezară. Cea care vorbi din nou fu Ivona:
– Cât o să dureze acest război?
– Probabil că mult…
Cei doi fraţi nu se priveau.
Nici unul dintre ei nu dorea să continue discuţia.
Ivona îşi îndreptă atenţia spre un grup de invitaţi ce sporovăiau şi râdeau. Îi invidia.
Dragoş, privindu-i chipul cu trăsături armonioase, dar umbrit de o expresie melancolică, simţi un puternic fior de durere:

ivo2

– Ivona, să nu lăsăm viaţa să ne obosească înainte de vreme…
Cineva venea grăbit pe alee. Era şoferul.
– Domnişoara Gloria îmi porunceşte să-i duc, pe ea şi pe domnul doctor, la gară, vor să prindă trenul de seară…
Dragoş, fără să pară surprins, zise:
– Ce mai aştepţi? Du-te!

Ivona se ridică:
– Totul e să ai răbdare. Cineva acolo sus are grijă să descurce drumurile. Apropo, mâine soseşte prietenul tău, Mihai Orleanu.

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Şi dragostea ucide / 11 /

DESPRE POEZIE 7

(…)
Gândul, emoţia aduceau a panică.
Mihai o întrebă brusc:
– Ce s-a întâmplat? Tremuri?
– Da! recunoscu Ivona fără să vrea. Mi-e puţin frig.
Încerca să vorbească firesc, dar vocea o trăda: cuvintele erau ca o şoaptă. Nu de emoţie, cum se pare că a tras concluzia Mihai, ci de revoltă.
Se revolta împotriva propriei sale nesocotinţe.
Aproape că se ura.
Îşi promite o seamă de corective.  Era din nou stăpână pe sine.
Cu toate acestea, sau poate chiar de aceea, aştepta ca oaspetele să-i ceară mai mult decât îi ceruse până acum oricare alt bărbat. Presimţea că el îşi propusese să o atragă spre modul lui de viaţă. Şi nu era prea sigură că nu i-ar fi plăcut. Un anume instinct nu furtunos, ci persuasiv, o îndemna însă la prudenţă.
Îi veneau în minte o mie de argumente pe care le sintetiza în câteva cuvinte: „N-am să mă pot înscrie corect pe orbită şi în sistemul lui de trai. niciodată…”
– Cred că ar fi mai prudent să intri în casă. Eşti destul de subţire îmbrăcată, auzi ea vocea lui Mihai, voce ce i se păru poruncitoare. Şi pentru că nu voia să recunoască nevoia de a se lăsa sub oblăduirea lui, invocă un pretext şi plecă în grabă la birou.

Câteva zile mai târziu. Mihai Orleanu se pregătea să plece. Treburi urgente îl chemau fără întârziere acasă. Şi pentru că scena din dimineaţa aceea mohorâtă nu se mai repetase, Ivona se simţea în largul ei şi la adăpost. Aşa că Îşi îngăduie să abordeze un ton prietenos şi cochet. Luându-şi rămas bun. îl întrebă:
– Ţii tot atât de mult la plictiseala dumitale?
– Nu! Ţin numai la dumneata! M-am îndrăgostit…
Din nou acel sentiment ciudat, prea puţin furtunos, dar tenace, un fel de dorinţă agresivă, o stăpânea pe Ivona, obligând-o să recunoască în sinea ei că răspunzând avansurilor lui Mihai n-ar fi fost chiar cel mai rău şi necugetat lucru din toate câte i s-ar fi putut întâmpla, doar că totul era o complicaţie sigură, iar planul, în ansamblul lui, părea să aibă ceva rigid şi stupid.

O săptămână mai târziu, la vila „Narcisa” se consuma petrecerea ocazionată de aniversarea zilei de naştere a lui Dragoş.
Ivona se află tot pe terasă, loc unde se simte bine, loc potrivit pentru meditaţie. Aşa cum stătea aproape izolată, ai fi crezut că e pierdută în hăţişul unei mulţumiri de dincolo de cuvinte. În realitate, gândurile ei luau forme concrete în recapitularea calmă, lucidă a întâmplărilor petrecute recent sau mai puţin recent.
Anii şi evenimentele erau parcă adunate în oboseala şi apatia ce marcau chipul palid al lui Dragoş, a cărui privire grăbită trecea de la un oaspete la altul pentru a se opri în final pe chipul enigmaticei Gloria, fermecătoarea şi imprevizibila lui prietenă.
Ivona ştia că mintea şi inima fratelui său sunt împărţite între un puternic şi real sentiment de dragoste şi teama de a nu deveni ridicol prin îngăduinţa cu care trata micile, dar prea frecventele, escapade ale iubitei lui. Această luptă interioară îi dădea aerul unui bărbat ce se găsea în grea cumpănă. Se hotărî să-i schimbe gândul. În momentul când îşi auzi numele strigat de sora lui, Dragoş părăsi repede grupul şi urcă treptele terasei.
– Pentru un sărbătorit nu pari prea fericit. Suferi?
– Nicio problemă.
Îşi surâd unul celuilalt. Un surâs convenţional. Lui Dragoş nu-i stă în fire să se plângă sau să se confeseze. Cu atât mai mult n-ar face-o în faţa Ivonei care continua să-l intimideze cu felul ei de fi: degajat, cordial, dar glacial.
– Dragoş, noi nu prea ne-am înţeles ca fraţii, cum se spune. Amândoi am suferit însă mult în ultimii ani, destinele noastre, până la un punct, se aseamănă. Pe amândoi ne-a pus viaţa la încercare. Eu mărturisesc că am obosit. În seara aceasta, după ce vor pleca oaspeţii, am să-ţi dezvălui planul meu pentru viitor… Poate mă căsătoresc…
Dragoş o întrerupse:
– Ivona, unul dintre noi trebuie să rămână… Dragoş tăcu brusc. Chiar în clipa aceea ajunseseră la el scurte fragmente din dialogul care avea loc între Gloria şi doctorul David. Ochii-i scăpărau, nu a dezamăgire, doar a jenă. Se retrase în umbra coloanelor albe ce susţineau stâlpii terasei.
Ivona îl urmări cu privirea şi, văzându-i chipul crispat, zise:
– Mi se pare că nu te simţi în largul tău, parcă am mai făcut observaţia asta, iartă-mă, mă repet, freamătul vieţii nu te mai stimulează?
Dragoş sesiză ironia. Simţea cum fierb în el disperarea, dispreţul şi resemnarea. Singura lui dorinţă era de a se face nevăzut.
Foarte aproape de el, Gloria, agăţată de gâtul doctorului David, îşi dezvăluia firea pasională şi, cu buzele aproape lipide de urechea doctorului, întreba provocatoare:
– Eşti în căutarea destinului? Ar fi comic, pentru că destinul nu poate fi căutat.
– Da, răspunse medicul, s-ar părea că mă zbat într-o stare de confuzie…
Gloria se depărtă puţin şi replica pe un ton cochet:
– Evident!
Dragoş, din umbra coloanelor albe, o vede cum se desprinde din braţele prtenerului şi, îi trage puternic, obligându-l să o urmetze. Curând, cei doi se pierd pe una dintre aleele parcului.
– Gloria este o femeie admirabilă, dar are o fire simplă, un suflet care nu înţelege complicaţiile, cu atât mai puţin ar putea deveni conştientă de ceea ce face. E, în felul ei, originală, este alcătuită altfel decât noi… poate că nu discerne binele de rău, sau, pentru ea binele este cu totul altceva decât ceea ce credem noi… Cochetează? Ei şi? Aşa o fi firesc. O spun eu, Ivona, sora ta…
(…)

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Şi dragostea ucide / 10 /

Această prezentare necesită JavaScript.

(…)

Ivona îl privi atent. Observă că purta încă mantaua de ploaie.
– Scoateţi-vă haina! îi porunci ea şi se ridică pentru a-i lua pelerina pe care o întinse pe spătarul unui scaun, aproape de vatra căminului unde ardea, mocnit, un buştean.
Mihai Orleanu îi admira picioarele zvelte şi bine făcute. Dunga ciorapului era perfect întinsă, gleznele fragile. Simţindu-se privită, Ivona rămase lângă foc şi furioasă începu să bată din picior. Tocul pantofului suna desluşit în liniştea salonului. Urmărindu-i piciorul cu care bătea în parchet, privirea bărbatului începu să urce, admirându-i şoldurile înguste. „Da, e tipul care nu are nevoie de centură.” Fără un motiv anume, imaginaţia lui refuză să o mai dezbrace. Îşi îndreptă privirea dincolo de silueta fetei, pe consola căminului, unde rămase aţintită pe un sfeşnic cu şase braţe.
Ivona îl privea fix, într-un fel ce aducea a dispreţ.
– După cum vedeţi, Dragoş nu e acasă. Nu cred să vină prea curând.
– Excelent! Nu mă grăbesc.
Aduse un fotoliu aproape şi se afundă în el cu un fel de voluptate.
– E foarte plăcut aici…
Ivona se simţea prea tulburată pentru a-i da dreptate sau pentru al contrazice.
– Pare să fie o casă romantică…
Vocea lui, în auzul Ivonei, sunase fals.
– Vă înşelaţi! Totul este regretabil de prozaic. Nici urmă de romantism, doar dacă nu l-ai adus cu dumneata…
– N-am adus cu mine decât o mare plictiseală; boala de care sufăr…
Ivona râse. Un râs nervos.
– N-aş zice că nu eşti original. Suferi?
– În momentul de faţă nu ştiu… Până nu simt, nu mă pot pronunţa.
– Crezi că ar trebui să simtă altcineva pentru dumneata?
– A, nu. N-aş da voie nimănui…
– Eu nu sunt plictisită niciodată. Găsesc că viaţa este destul de interesantă. Nu crezi?
– Corect! Doar că mie nu mi s-a arătat prea interesantă…
– Ştii, învaţă să nu pretinzi să fie prea!
Amuzat, bărbatul o întreabă:
– Boală de familie? Îţi place să dai sfaturi, aşa cum face şi Dragoş…
Ivona râse din nou. Un râs vesel, ca un clinchet de clopoţel:
– Şi ce sfaturi ţi-a dat?
– Să mă apuc de ceva şi să omor plictiseala. Mie mi se pare inutil să te apuci de un lucru de care mâine se poate alege praful. Acesta a fost răspunsul meu…
Mihai Orleanu se ridică şi se plimbă o vreme prin cameră. După ce făcu câteva curse între ferestre şi uşă, se scuză:
– Iartă-mă! Un obicei prost. Da, continuă el după ce-şi reluă locul, fratele dumitale mi-a demonstrat că nu toate lucrurile înfăptuite se destramă…
– Şi?
– M-a sfătuit să găsesc o femeie destul de frumoasă, destul de drăguţă, destul de deşteaptă şi să încerc din răsputeri să mă îndrăgostesc de ea.
– Încep să înţeleg. I-ai urmat sfatul, ai scăpat de plictiseală, eşti ceea ce s-ar putea numi un om fericit şi, cum fericirea te dădea afară din casă, ai venit să-i mulţumeşti.
– Nu! Nu! Nu! Însă, în discuţiile noastre, el, fratele dumitale, a adus de câteva ori vorba despre Ivona… sora lui. Dumneata eşti, nu? Aşa că l-am întrebat dacă eşti o femeie interesantă. Răspunsul lui a fost scurt şi ameninţător: „Oricum ar fi, te sfătuiesc să nu te îndrăgosteşti de ea. L-am liniştit cu: Bine, poate că nici nu merită…
Ivona se ridică şi scutură cam fără vlagă, clopoţelul. Curând apăru o fată subţirică, brunetă, care nu se sfii să spună pe un ton de reproş:
– Domnişoara s-a hotărât greu să mă cheme…
Ivona îşi simţi obrajii cuprinşi de flăcări.
– Te rog să mai pui un tacâm la masă. Domnul Orleanu este prietenul fratelui meu şi va rămâne la noi peste noapte.
– Că va rămâne, ştiam şi eu. Trenul de seara s-a şi dus. Am pregătit odaia de oaspeţi, dar cu cina, de, aţi uitat că nu avem decât puţină friptură rămasă de la prânz?
Ivona încercă să iasă din încurcătură, glumind:
– În casa asta nu este niciodată destulă orânduială…
Mihai izbucni într-un hohot de râs molipsitor.

Ziua următoare părea încordată şi lipsită de strălucire.
Ivona servi ea însăşi micul dejun, apoi propuse musafirului o scurtă plimbare.
Mihai era într-o asemenea dispoziţie, încât îi sărută mâna în semn de recunoştinţă pentru ocazia de a vizita împrejurimile conacului.
„Cred că este egoist, nestatornic, dar are un caracter încântător”, îşi zise Ivona.
Peisajul, plimbarea, aerul molcom specific zilelor de toamnă contribuie la instalarea unei stări de bine, iar tinerii se relaxează, lăsând deoparte prudenţa şi regulile rigide ale unei societăţi prea conservatoare. Înainte de a se aşeza la masă, Mihai, prinzând mâna Ivonei, zise:
– Am făcut ce trebuia, venind la Cerna. Se pare că m-a chemat destinul, sau am dat peste el întâmplător? E prea devreme pentru a mă exprima direct? Nu contează! Sunt ceea ce nu am fost încă: îndrăgostit…
Ivona, neobişnuită cu astfel de mărturisiri directe, îi face semn să se oprească:
– Nu vreau să aud! Te laşi prea lesne cucerit!
– Nu! Am treizeci şi unu de ani şi n-am fost niciodată atât de copleşit de dorinţe…
Rostise cuvintele pe un ton pătimaş, ton care ajunse la Ivona ca o zbatere continuă a unui izvor ce încearcă să iasă la suprafaţă.
Ivona nu se poate concentra asupra cuvintelor, nu le atribuie niciun sens, le lasă să plutească, dar nu poate neglija tonul şi încărcătura specială cu care bărbatul rostise cuvintele; de la primul sunet până la ultima silabă, ele purtau pecetea unei stări emoţionale greu de definit. Şi, cum toată viaţa a fost nevoită să fie prudentă, să simtă primejdia şi acolo unde nu exista, face un pas înapoi; înăbuşindu-şi orice dorinţă sau curiozitate. În mintea ei se şi înfiripase impresia că acel sunet era preludiul unei tragedii, doar nu poate lupta cu o abia ivită rază de speranţă: de ce să nu fie doar un nou început?
„Dau dovadă de slăbiciune.? Nu. Nu am dreptul moral de a-l amăgi ţi nici de a mă lăsa înşelată de propriile-mi sentimente”
Hotărâtă, dar nu şi mulţumită, Ivona îşi retrage mâna din strânsoarea delicată cu care Mihai o ţine captivă.
– Te avertizez: părerea pe care ţi-ai făcut-o despre mine este falsă. N-aş vrea să te dezamăgesc… Sunt sigură că nu corespund deloc idealului feminin care ar putea să te avantajeze.
Dar bărbatul o privea cu un zâmbet prietenos şi deosebit de blând. Sub puterea privirii lui, Ivona retrăi acel sentiment de dor de schimbare pe care îl simţise ieri, în timp ce-şi sorbea ceaiul pe verandă.
Să fie el cel aşteptat?

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

 

 

 

 

 

Şi dragostea ucide / 8 /

si dragostea

(…)

Dragoş medita la constatarea abia făcută, Costache reflecta, cu o mulţumire calmă, la tot ce, cu puţin noroc, ar mai putea smulge vieţii.
Se mai gândea că avea datoria de a-şi completa jurnalul redescoperit cu două seri în urmă într-un serial uitat şi în care mai scrisese câteva pagini. Proiect uitat.
Starea de slăbiciune şi deprimare ce-l copleşise de un timp dispăru în toiul pregătirilor pentru petrecere.
Se ocupa personal de toate: de la lista invitaţilor până la meniu şi la programul de divertisment.
– O singură dată ating şi trec pragul celor şaizeci de ani de viaţă.
Cu toate că era tras la faţă, obosit, ochii bătrânului păreau inundaţi de o lumină calmă din care scăpărau sclipiri suspect de vii.
Petrecerea era fixată pentru prima duminică după Anul Nou.
Costache părea să fi neglijat, sau să fi uitat, că la un alt început de an avusese loc acel tragic accident.
Pentru prima oară, după mai multe decenii, conacul de la Cerna avea să capete strălucirea de altădată.
Erau invitaţi o mulţime de oaspeţi.
Costache avea deprinderea tipic românească de a-şi sărbători prietenii dând petreceri. Aşa că la Cerna sărbătorile începuseră de prin 23 decembrie, când sosiseră primii oaspeţi.
În materie de ospitalitate, Costache era de neîntrecut. Ştia cu precizie, ghicea s-ar putea spune, cea mai intimă dorinţă a fiecărui participant la agapă şi o satisfăcea. Reuşea chiar să-i atragă pe toţi în acest joc.
– Dăruiţi-vă cu totul, îşi îndemna el prietenii, pentru scurta vreme doamnei cutare, fiţi cameleoni. Nu veţi pierde nimic. Veţi câştiga însă enorm; veţi face fericită o fiinţă şi, cu puţin noroc, veţi evada din carapacea propriului stil de viaţă, de care, vreţi sau nu vreţi să-mi daţi dreptate, v-aţi săturat…
Ziua de duminică, ziua petrecerii, avea o melancolie dintre cele mai romantice. În cursul dimineţii plouase; nici spre seară nu se oprise ploaia, se transformase în zloată. Era un frig de munte, nehotărât şi puţin iritant, care dădea locului o culoare indecisă, între sumbru şi feeric.
Petrecerea începuse de cu seară. Costache avea chipul supt, obosit, dar ochii lui păreau inundaţi de o lumină calmă din care scăpărau aceleaşi sclipiri suspect de vii. Era fericit. Părea că-şi uitase vârsta. În obraji îi urcase o roşeaţă alarmantă, dar se simţea minunat. Se învârtea printre oaspeţi cu verva lui obişnuită; fericit şi uimit.
Acum dansa.
Când orchestra tăcu, se opri cu braţul stâng încolăcit pe talia tinerei sale partenere. Râse satisfăcut şi, alintându-se, începu să recite:
„– Anii bolovănoşi îşi târăsc paşii. Împresurându-mă. împresurându-vă, doar mie cerul închis-deschis de fiecare an în parte mi se strânge ca un laţ în jurul gâtului. Am împlinit pe rând un sfert de veac, jumătate de veac şi chiar şaizeci de ani. Situaţia ar trebui să fie comică, dar nu este. Ah, douăzeci de ani! Ah, cincizeci de ani! Tot mai trec alergând prin viaţă. Fiecare, fiecare femeie să mă sărute ar dori, gata în felul acesta viaţa a mi-o îndulci. Ah, şaizeci de ani! Şi totuşi încă bărbat, bărbat mă numesc…”
În jurul lui se adunaseră aproape toate femeile.
– Vai, ce şarmant! strigă o tânără. Ce păcat că n-o să vă avem în mijlocul nostru în această iama! Circulă zvonul că plecaţi în Italia, e adevărat?
– Da, frumoasă domnişoară. Oasele mele au nevoie de soare… Mă tem însă că, de data asta, soarele Italiei n-o să mai aibă puterea miraculoasă de până acum… pentru mine, fireşte.
Orchestra cânta un vals. Tinerele rupseră cercul. Costache rămase singur. Zâmbi. Instantaneu inima începu să-i bată nebuneşte, huruindu-i în urechi. Un junghi puternic, paralizant, ca o gheară, îi sfâşia pieptul. Se clătină şi, pentru că nu voia să producă panică, ridică mândru fruntea. Primul chip pe care îl văzu fu cel al Ivonei. Ea stătea la o fereastră şi discuta cu un bărbat. Costache încercă să prindă privirea fetei, fără succes. Concentrându-şi atenţia asupra acestei dorinţe, durerea devenise mai difuză. Era gata să pornească spre fereastră, dar păru surprins că picioarele nu-l mai ascultau.
„Ce ciudat! Durerea nu mai e durere, e ca o dulce patimă care-mi înghite toată puterea… E ca o chemare mângâietoare, nu-i pot rezista… De ce oare Ana Maria îl suporta atât pe plicticosul de Alex?”
Pentru o clipă i se păru că se afla la petrecerea pe care o dăduse în onoarea tinerei sale soţii, când Alex, cel mai bun prieten al lui, nu o slăbise nici o clipă pe Ana Maria şi declarase public că niciodată pe valea Cernei nu trecuse o femeie mai frumoasă decât eroina acelei seri.
Costache continua să ţină sub observare perechea de la geam. La un moment dat, Ivona se întoarse. Atunci Costache avu un şoc; cine era străina? Aducea cu Ana Maria, dar nu era ea.
Clipe de derută totală.
Şi, parcă pentru ai spori confuzia, femeia păru că se desprinde de pe podea şi vine într-un zbor lin pe deasupra capetelor celor prezenţi.
– Ana Maria! strigă el cu o voce înăbuşită, aşteaptă-mă!
Năluca încremeni. Lui Costache îi era o frică de moarte: „Dacă o sperii, cade…”
Atins de o forţă nebănuită, se deplasă spre centrul camerei, fără să piardă din vedere silueta femeii suspendate în aer.
Respira greu. De fapt încerca să-ţi reţină respiraţia.
Orchestra schimbase melodia: perechile se dezlănţuiseră într-o frenetică şi îndrăcită samba.
Muzica îi biciuia simţurile.
Se întoarse.
Ce ciudat.
Se trezi înconjurat de oglinzi. În acele oglinzi dansatorii păreau nişte statui. De sub tavan cobora lin Ana Maria. Întinse braţele s-o prindă. Ea alunecă şi în clipa următoare dispăru. Era ca şi cum ar fi aspirat-o podeaua.
Se aplecă să pipăie parchetul.
O voce, vocea Anei Maria îl opri: „Nu insista! Un cărăbuş care a căzut nu se mai ridică niciodată…”
„Oare de ce sunt atât de obosit?” se întreba Costache.
Dragoş, aflat în apropiere, îi văzu ochii măriţi, ca nişte ochi regeşti: se distingea albul şi deasupra şi în jurul pupilei.
„Mă prăbuşesc! Nu mă lăsa. fiule!” părea să-i spună acei ochi, poruncindu-i şi implorându-l în acelaşi timp.
Dragoş ajunse la timp pentru a-l sprijini.
– Uite o petrecere pe care am ratat-o. Du-mă în camera mea!
Când Dragoş închise uşa salonului în urma lor. Costache murise. (…)

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Şi dragostea ucide / 7 /

Această prezentare necesită JavaScript.

(…)

– A, nu! Sunt un comod, aşa că operează o selecţie!
– Îmi placi! La cei douăzeci de ani ai tăi ştii să pui problema. Ai grijă să rămâi aşa. Mintea, nobleţea sufletească îţi dau dreptul să aspiri la orice, chiar şi la glorie. Printre strămoşii tăi au fost câţiva bărbaţi de ispravă…
– Ţintesc mai sus, îl asigura Dragoş, acolo unde voi aţi reuşit, eu pot ajunge fără efort!
– Aşa să fie! îi ură Costache într-o seară, apoi pe neaşteptate, hotărî:
– Ne întoarcem acasă!
Văzându-l pe Dragoş nemulţumit şi deloc încântat de perspectiva unei astfel de acţiuni, spuse:
– Să nu uiţi: locul unde te-ai născut este ca un râu tumultuos ce netezeşte scoarţa pământului; acolo totul se poate întâmpla, totul este permis… Cerna seamănă cu un muşchi care se tot umflă ca şi cum ar vrea să ascundă cicatrice vechi şi, plesnind pe neaşteptate, împrăştie germenii vitali…

Era un alt sfârşit de an, al anului 1936.
Pe la începutul lunii decembrie, Costache şi Dragoş ajung, după o călătorie obositoare, pe înserate, la vechiul conac de la Cerna. Tatăl avea un aer distrat, uşor confuz şi vinovat.
– Ce vrei, încerca el să se justifice, Ivona este fiica mea aşa cum tu eşti feciorul meu, da? Atunci cum am putut să trec pe umerii altora povara creşterii şi formării ei? Ce ştiu eu despre viaţa ei? Despre visele şi dorinţele ei? Tot mai des îmi dă târcoale un chinuitor, dar justificat sentiment al vinovăţiei, unde am fost când copila timidă şi fragilă s-a transformat într﷓o tânără aproape aspră, care, în loc să-şi piardă timpul prin saloanele de modă, prin staţiuni renumite, intră zi de zi pe poarta fabricii şi face ceea ce trebuia să facem eu, tu… Noi. hoinarii, venim, plecăm. Ea rămâne. Rămâne şi de fiecare dată când noi revenim, ne primeşte cu acea căldură a omului deprins să trăiască în singurătate… Mă doare tristeţea ei…
Dragoş avea pentru sora lui acelaşi sentiment pe care l-ar fi avut pentru oricare altă fată cu care, datorită împrejurărilor, ar fi fost nevoit să locuiască în acelaşi hotel. Văzând însă că tatăl său avea un moment de derută, de slăbiciune, zise:
– Lasă ipocrizia! O găseşti fără cusur. Poate că aşa şi este. Nimeni nu se poate îndoi că Ivona este o fată superbă, supărător de aproape de perfecţiune. Nu-ţi turna cenuşă în cap. Chiar dacă ai fi crestat pe tocul uşii semnul înălţimii sale, dacă i-ai fi fredonat cântecul lui Moş Ene în fiecare seară, tot n-ai fi făcut din ea o tânără fericită… Tu ziceai că unii venim pe lume pentru a fi fericiţi, alţii nu… Dacă nu te lasă conştiinţa să dormi, hai s-o luăm cu noi, în iarna asta, în Italia.
– Mulţumesc pentru sfat. Refuză. E drept că m-a refuzat politicos… Oare de ce acum simt mai puternic decât oricând că trebuie, să mă tem de reacţiile pe care le-ar putea avea la un moment dat. Da, mă tem cu adevărat. Mă tem să stau prea mult timp pe lângă ea, mă tem să plec de lângă ea… Am acel sentiment straniu pe care bănuiesc că îl are un ursar ce tremură la gândul că într-o bună zi botniţa ursului s-ar putea rupe…
Dragoş îl asculta plictisit. Privea fix la un tablou ce ocupa o parte din peretele din faţă. Îmbrăcase o haină de o croială impecabilă ce se mula pe talia lui zveltă. Cravata de mătase neagră era împodobită cu o perlă, dunga perfectă marca pantalonul gri, iar pantofii eleganţi părea să-i fi încălţat pentru prima oară.
Uitându-se la el, lui Costache îi era greu să şi-l imagineze în preajma joagărului dând dispoziţii muncitorilor sau apreciind calitatea unui buştean. Era cu adevărat fiul lui: absent şi plictisit. Stătea ţeapăn şi, lucru ce i se întâmpla destul de rar, avea trăsăturile căzute, ceea ce îi dădea un aer bătrânicios.
– Mă tem, tată, rosti el neaşteptat, că sacrificiul pe care eşti gata să-l faci, nu nega, te cunosc prea bine, nu-şi are rostul. Oricum, Ivona nu se va schimba, vreau să spun că nu va învăţa să fie fericită, nici măcar dacă o rogi tu… Sacrificându-ne, sacrificându-mă pe mine în primul rând, dar nici tu nu te omori să lâncezeşti o iarnă aici, n-o determinăm să-şi schimbe modul de viaţă. Ea ne iubeşte doar când ne ştie departe, atunci când ne duce dorul. De-a lungul anilor, în singurătatea ei, ne-a închipuit aşa cum ne-ar fi dorit, iar noi suntem aşa cum suntem…
– … ai dreptate…
De o vreme, Costache dădea semne de oboseală.
Şi de data asta puse capăt discuţiei şi se afundă în fotoliu.
Dragoş îl observa atent. I se păru împuţinat la trup. „Tata îmbătrâneşte, gândi el.
Îndurerat de constatarea amară, dar cumplit de evidentă, i se făcu milă. Simţea nevoia să ia capul bătrânului şi să-l aşeze la pieptul său. Nu îndrăzni să facă gestul.
Costache se ridicase şi-şi mişca încet mâna stângă înainte şi înapoi peste barba-i ascuţită. Târziu, zise:
– Am alte planuri pentru iarna asta. Presimt că n-o să-ţi placă.
„Oare acesta să fie tata? se întrebă Dragoş. Să se lase pradă slăbiciunii de moment? Îl ştiam, îl vreau altfel: dominat doar de sentimente puternice… Să se fi apropiat de sfârşitul inevitabil?”
– Bine, tată. Programul, problemele sunt ca şi până acum ale tale. Rămânem sau plecăm, cum ţi-o fi vrerea. Dar până când o să iei o hotărâre, n-ai chef să-ţi scalzi privirea, să simţi, să vezi în jurul tău femei frumoase?
Costache se uită în ochii fiului său, apoi zise:
– Despre ce vorbeşti? Eu unul pierd contactul cu lumea. Sunt prea obosit pentru a-l mai căuta… iar, să-l înnod nu mi se pare demn… Nu te refuz: vreau o petrecere. O petrecere care să nu semene cu nici una… unică: să bem, să dansăm, să iubim, să urâm, să iertăm, să acuzăm, să pierdem totul, să câştigăm puţin, să schimbăm rosturile lumii şi, în cele din urmă, să fugim… fiecare pe drumul ce i se pare mai potrivit…
Amândoi rămân tăcuţi. Dragoş medita la constatarea abia făcută, Costache reflecta, cu o mulţumire calmă, la tot ce, cu puţin noroc, ar mai putea smulge vieţii.

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Şi dragostea ucide / 6 /

Această prezentare necesită JavaScript.

(…)

După tragicul accident, Costache Stanciu, refugiat în atmosfera de stup a fabricii, trudea zi şi noapte. Se oprea doar când, epuizat, cădea într-un fel de visare. Prietenii încercau zadarnic să-l smulgă durerii. Peste glasul lor, Costache Stanciu auzea vuietul apei. Şi, ca să nu se lase chinuit de remuşcări, muncea.
Curând însă s-a săturat să se numere printre sutele de oameni angajaţi în monotonul şi veşnicul sacrificiu al existenţei. El nu avea nevoie, nu i se potrivea, să sporească familia imensă a truditorilor. El îşi putea permite să rupă rândurile, să se înroleze în frontul minorităţii privilegiate. Moralei: munca menţine trupul sănătos, lenea este moarte curată, îi adăugase numai pentru el însuşi observaţia: munca excesivă distruge omul cu repeziciune mai mare decât dacă el, omul, ar trăi în viciu. Neţinând seama de protestele familiei, dezbracă haina de doliu cu mult înainte de a fi trecut perioada impusă de dogmă. Dădu administratorului delegaţie şi putere de decizie, o încredinţă pe Ivona unei instituţii şcolare, îl luă pe Dragoş cu el şi plecară în lume.
Era din nou atras de strălucirea saloanelor, a culiselor de la teatru, de atmosfera încântătoare din sălile de joc ale cazinourilor.
Zile, săptămâni, se lăsa pradă acelui clocot binecuvântat şi distrugător totodată; un veritabil mod de viaţă agitat. Nestatornic, mână spartă, ghinionist la ruletă, părea că singura lui dorinţă era aceea de a-şi toca averea. Nimeni dintre cei cărora le căuta cu disperare tovărăşia nu-i ghicea chinul: amintirea, mereu prezentă în mintea lui, a acelei zile de Bobotează, când apa scăpată de sub puterea îngheţului a acoperit chipul palid al Anei Maria, desfigurat, terorizat de visul trăit cu o noapte înaintea sfârşitului.
Zadarnic căuta uitarea în neodihna trupului, în suprasolicitarea spiritului. Era de-ajuns să se întoarcă, după o noapte albă, la hotel şi să zărească pe pernă capul cu zulufi al lui Dragoş, că imaginea femeii iubite îl şi lua în stăpânire. Erau zile când, tulburat, ocolea sălile de joc, saloanele, teatrele, impunându-şi o viaţă austeră, perioadă în care se ocupă de educaţia copilului. Nu putea să fie nici sever, nici perseverent. Angaja profesori pe care îi concedia de îndată ce elevul se plângea de ei. Şi pentru că nu suporta să-l vadă pe Dragoş mereu supus unei discipline pe care el însuşi n-o acceptase, renunţă la rigoarea unei educaţii programate şi opta pentru un program lejer.
– Poţi, băiete, să înveţi totul despre viaţă privind. Aşa că o să călătorim. O să vedem multe ţări. Oameni şi moduri de viaţă diferite. Eu şi lumea vom fi dascălii tăi…
Tatăl şi fiul petreceau ceasuri minunate atunci când îşi împărtăşeau impresiile. Costache o făcea cu mult umor şi spirit, uneori incredibil de degajat, ca şi cum ar fi vorbit cu sine, păstrând, totuşi, mai ales în ton, nuanţe de îndoială, chiar şi unele nedumeriri. Punea adesea întrebări retorice; de parcă l-ar fi rugat pe Dragoş să-l ajute să înţeleagă esenţialul.
Tânărului timid, mândru, inteligent, nu i-a fost greu să constate că lumea pe care o frecventa, alături de Costache, era o lume cu preocupări exclusive pentru spectacolul unei vieţi exterioare, neglijând, cu bună ştiinţă sau nu, acele adâncimi ale sufletului unde bântuie veşnic furtuna, dar care îţi înnobilează fiinţa cu o anume indiferenţă.
– Uită-te la ei, îi invita din când în când Costache. Crezi că în mintea lor mai e loc şi pentru întrebări? Sunt ei dornici să afle bucuriile, necazurile, durerile sau plăcerile semenilor? Aş! Poate doar cu mici excepţii. Mă bucur să constat că tu percepi altfel viaţa: mai total şi mai adevărat. Încearcă să nu mă dezamăgeşti. Să nu uiţi că natura te-a aşezat deasupra tuturor…
Astfel de discuţii se repetau periodic. Dragoş, crescând, admitea că gândirea lui era mai ageră, că avea replică; mintea lui se mişca mai iute, mai decis decât a celorlalţi. Dar, din umbră îl pândeau orgoliul, vanitatea, superficialitatea, narcisismul.
Erau tot mai dese clipele când se aşeza în faţa oglinzii şi se cerceta. Se descoperea fără cusur; fizic şi intelectual.
– Sunt unic! îşi spunea el.
Numai că, după o vreme, propria-i admiraţie nu-i mai ajungea. Se năştea în el nevoia de a da spectacole în care să strălucească. Avea nevoie de adoraţia celor din jur aşa cum avea nevoie de aer. Se temea că, fără admiraţia prietenilor, ar fi devenit un ins banal.
Costache intuia criza prin care trecea şi nu pregeta să-l încurajeze:
– Dacă nu crezi despre tine cele mai bune lucruri, dacă nu te mişti în spaţiul cel mai limpede al lumii, al înţelepciunii naturale, al impulsului fericit al inspiraţiei măreţe prin permanenţa ei, nu eşti decât un oarecare în turmă… Important, chiar foarte important, este pasul, dar nu neglija ritmul şi mărimea…
Dragoş înainta şi intra în viaţă în felul său, dar trăgea cu coada ochiului şi la ceea ce făcea Costache.
– Vreau să ştii, tata, că prin capul meu trec o sumedenie de idei… Numai că ele mi se par o copie palidă a gândurilor tale. Ţi-a mai spus cineva că eşti un bărbat uluitor? Crede-mă, eşti formidabil: un amestec de pricepere cu predispoziţia de a fraterniza, aş zice, fără a risca să pierzi vreodată. Ai, am observat, perfecţiunea copacului care permite ciupercilor să crească în umbra sa, dar nu prea aproape de trunchi, pentru că se vrea sănătos, puternic, liber. În plus, dispui de o capacitate neobişnuită de receptare a senzaţiilor. Simt că trăieşti mai intens decât mine, decât toată lumea. Nu sunt invidios, în sensul vulgar al cuvântului, nu sunt încă, dar cu siguranţă că am să devin cu timpul.
Costache râdea, îl bătea cu palma lui albă, cu vene pronunţate, pe umăr şi îl liniştea:
– Află, băiete, că şi pentru mine există anumite deosebiri între lucruri pe care mi-e greu să le percep, aşa cum sunt unele obiceiuri pe care n-am putut să mi le însuşesc, există şi unele întunecimi pe care am refuzat să le cercetez…
– Corect! Chiar în aceste amănunte constă puterea ta. Tu nu faci decât ceea ce îţi procură plăcere ştii ca nimeni altul să te fereşti de încurcături. Învaţă-mă sau vinde-mi secretul!
– Cu alte cuvinte. îmi ceri să-ţi las moştenire propria-mi experienţă de viaţă cu toate relele şi bunele ei? (…)

Din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, Ed. Excelsior Art, 1995

 Şi dragoste ucide / 5

(…)

Această prezentare necesită JavaScript.

,La sfârşit de an, am invitat o mulţime de prieteni care urmau să rămână la noi până după ziua mea de naştere.
Conform tradiţiei de familie, în ziua de Bobotează toată lumea participa la o vânătoare în pădurea Cotoşman.
Nici nu se luminase bine de ziuă când băieţii de la grajduri aduc caii gata înşeuaţi şi îi plimbă, în aşteptarea celor ce urmau să plece la vânătoare, pe peronul din faţa casei.
Ana Maria, în costum de călărie, cu cravaşa în mână, deosebit de fragilă, de o frumuseţe aproape ireală, coborî prima. Schimbă câteva cuvinte cu bona, apoi mă întrebă dacă am stabilit traseul. Aflând că alaiul urma să treacă şi la dus şi la întors peste râul Apa Neagră, neliniştită mă roagă:
– Dragule, n-ar fi mai bine să mergem peste dealul Cireş? Am scurta drumul…
Nici vorbă, iubito! Doar nu vrei să păgubim oaspeţii de frumuseţea sălbatică a ţinutului. Dar ce-i cu tine? Eşti palidă şi tremuri…
– Iartă-mă, nu sunt în cea mai bună dispoziţie.
– Eşti bolnavă?
– Nu. Sunt doar îngrozitor de speriată. Am dormit prost şi am avut un vis…
– Ce ne-am face fără vise, iubito?
– Te rog, crede-mă, a fost îngrozitor… Nu-mi aminteam să o fi văzut vreodată atât de îngrijorată.
– Ce﷓ar fi să-mi povesteşti visul? Poate aşa scapi de gândurile negre.
– Se făcea, începu ca să vorbească şi vocea îi tremura, că mă aflam în vacanţă, undeva într-un sat necunoscut, singură. Mi se făcuse dor de tine şi am plecat spre poştă pentru a-ţi trimite o telegramă. Credeam că ştiu drumul, dar m-am rătăcit. Am ajuns la ruinele unui castel. În jurul meu tufe de măceş înflorit, dale de piatră şi printre ele mii de bobiţe rubinii. Pe deasupra capului, într-un zbor bezmetic, fluturi şi libelule se întreceau pentru a-mi atrage atenţia. Nu-mi plăcea că mă aflam acolo, dar curiozitatea m-a împins şi am privit atent fiecare vietate, fiecare fir de iarbă. Aşa am ajuns la zidul înconjurător care, chiar la mijloc, avea o spărtură. Am privit în afară şi am zărit un patinoar superb. Pe suprafaţa de gheaţă câţiva patinatori costumaţi în negru executau salturi neregulate, periculoase. Mi s-a făcut frică. O frică de început. cu multă, foarte multă panică dar şi cu un strop de nerăbdare, de parcă ştiam că se va petrece un lucru cumplit, care-mi va produce emoţii. Era, dacă vrei, ca o plăcere perversă… Bănuiam că o să fiu martora unei catastrofe… De pretutindeni venea spre mine ecoul unor sunete muzicale, pierdute şi lente. Peste acea melodie se suprapunea în forţă un trosnet de gheaţă. Da. Gheaţa, sub paşii patinatorilor, se desfăcea, se scufunda. Frica de început s-a transformat în groază, o groază cumplită. Mă temeam pentru soarta patinatorilor ce continuau să alunece cu plăcere şi inconştienţă pe luciul înşelător. Am vrut să strig, să-i avertizez, dar între mine şi ei s-a aşternut ceaţa; o ceaţă atât de deasă încât nici să respir nu mai eram în stare… Era ceaţa lupului, ceaţa care, tu mi-ai spus, atunci când apare face să piară, în apele unui râu, un suflet…
Râd de teama ei. O prind în braţe şi o salt în şa:
– La drum!
Spre seară, alaiul se deplasa anevoie spre casă. Cai şi călăreţi străbăteau tăcuţi întinderea albă. Zăpada avea sclipiri mirifice.
Călăream alături de Ana Maria, la răstimpuri strigam:
– Ţineţi-vă bine în şa! Caii cunosc drumul, lăsaţi-le frâul liber…
Curând ajungem la Apa Neagră, în depărtare se auzea urletul unui lup. Ana Mana înfipse un pinten în coasta calului şi acesta, speriat, porni în galop. După câţiva metri alunecă, dar cu un efort reuşi să rămână în picioare. De undeva din faţă, un val de zăpadă spulberată venea rostogolindu-se, adunând şi măturând totul în calea lui. Calul, suflând greu şi nervos lovea gheaţa cu copitele. Se auzi un trosnet puternic, cumplit. Era ca şi cum cineva ar fi frânt un copac uscat. Zgomotul fu repede înăbuşit de un vuiet… PUNCT. Mâine? Sau niciodată?

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, Ed. Excelsior Art, 1995

Şi dragostea ucide, 4

(…)

cori

Pe peronul gării de la frontieră, o florăreasă oferă Anei Maria un trandafir cu tulpină argintată şi un strop de apă, artistic plasat pe o petală.
– Pentru tine, străino…
Stăpâna inimii mele îi pune în palmă toţi bănuţii pe care-i avea la îndemână. Eram mândru. Eram fericit. Mă încerca o emoţie gravă, puţin vagă. puţin tristă…
Există în viaţa fiecăruia dintre noi perioade când întrezărim destinul; e ascuns după nori sau după vreo perdea din valuri, se joacă şi străluceşte ca un spiriduş… e de ajuns un gest pripit, o stângăcie, o clipă de nenoroc şi pierzi spectacolul… îmi dădeam seama că eu treceam tocmai printr-o astfel de perioadă şi trăiam intens fiecare moment. Se pare că şi Ana Maria traversa acelaşi timp. Era, la rândul ei, îndrăgostită, iar iubirea îi dădea o strălucire aparte. Şi totul o slujea: tinereţea, inocenţa.
Aşa era. Intrasem împreună în moara timpului. Iar ea, Ana Maria a mea, era poate chiar mai conştientă decât mine… Altfel, de ce, atunci când am ajuns în vârful dealului Ulmi, cea mai înaltă culme de unde oraşul, apa, câmpia, pădurea păreau că se aştern la picioarele noastre, mi-a strâns puternic braţul şi a murmurat, mai mult pentru ea decât pentru mine: „Şi zilei ce i-ai lăsat, noaptea mea fără vârstă…”
Rostise cuvintele cu o voce joasă, gravă. Eu, deşi le auzisem clar, nu eram în stare să le înţeleg sensul. Exprimau ele o întrebare, sau se pierdeau în ceva nelămurit, un fel de bucurie spontană?
Poate că simţurile ei erau stimulate şi de ziua strălucitoare a sfârşitului de mai, primăvară subcarpatică, oricând gata să răspândească uriaşe vetre de maci, începând din vârful dealului până în apropierea albiei râului Cerna. De peste tot izbucnea roşul violent, înăbuşind albul nobil şi domol al narciselor.
Aşa s-au scurs primele minute petrecute de noi pe pământul care ne aparţinea.
În ceea ce mă privea, simţeam nevoia să-i împărtăşesc secretele mele; mici şi mari bucurii de care avusesem parte în viaţa mea de până atunci legate de locul natal. Dar, există întotdeauna un dar, ritmul intens al oraşului de la poalele dealului ne-a înconjurat pe nesimţite şi, cel puţin eu, m-am pomenit cucerit de un nou sentiment; acela de a păşi spre locul meu în uriaşul tipar, mereu în mişcare, al vieţii familiale; voiam, deci, să ajung cât mai curând acasă.
Ana Maria nu părea deloc grăbită. A bătut pas cu pas coama dealului, a cercetat pâlcul de stejari din apropiere, apoi a coborât panta până la mijlocul pajiştei. Aici s-a oprit şi, cu vocea sugrumată de emoţie, mi-a mărturisit că avea impresia că viaţa devenise mai frumoasă şi mai solemnă. Am fost şi eu emoţionat şi i-am spus că impresia ei se întemeia, probabil, pe frumuseţile autentice ale locului.
– Nu! Greşeşti… cel puţin în parte, am mai trecut prin locuri minunate, dar atunci emoţia pe care o trăiam era pur estetică… Acum sunt cu mult mai acaparată, mai plină de bucurie… Sunt îndrăgostită de tine. Poate că prezenţa acestei minunate, copleşitoare şi inatacabile frumuseţi ar trebui să-mi aducă şi o oarecare temere, îngrijorare. Nu ştiu, în fond, nimic despre casa, familia, prietenii şi duşmanii tăi… Dar nu pot să mă las copleşită de gânduri grele, sunt mândră de sentimentul totalitar, aş zice, care-mi guvernează fiinţa; iar el nu poate fi egalat de nimic din câte se vor întâmpla de mâine…
Spiritul îi era, simţeam eu, plin de înflăcărare, iar ochii i se umpluseră de strălucire. Eram pe cale să-i spun că, înaintea calităţilor fizice, în cazul ei de necontestat, din punctul meu de vedere, trebuie să existe, în ansamblul însuşirilor femeii ideale, calităţile spirituale. Iar ea făcea dovada că posedă din plin şi spirit şi frumuseţe trupească.
Mi-am înăbuşit imboldul de a vorbi cu voce tare. Ea căuta cu privirea ceva. Sau poate că încerca doar să se pună la adăpostul minţii:
M-am îndrăgostit de tine, repeta ea ca şi cum i-ar fi fost ciudă pe sine că-şi permite o asemenea mărturisire…
Era, aveam eu dreptate şi, dacă n-am fost conştient de acest lucru atunci, acum. După aproape un sfert de secol, sunt convins, într-adevăr speriată şi nesigură. Dar starea de spirit a acelei seri de mai era ca totul specială. Noaptea păşea timid peste resturile de lumină ale soarelui care apusese.
Jos, în oraş, se aprinseseră luminile. Spre pădurea din apropiere se îndrepta un pâlc de păsări ce zburau jos, aproape că atingeau vârful ierburilor înalte. Aripile lor băteau aerul cu mişcări regulate, dar greoaie. La răstimpuri, pasărea, care părea să fi fost aleasă să le croiască drum, scotea câte un ţipăt scurt, aspru, ca un avertisment, iar stolul strângea rândurile.
Se apropia ora când oamenii se adună şi ei la casele lor.
Sub imperiul acestui impuls, am prins mâna Anei Maria.
– Nu, te rog! Nu sunt încă pregătită să întâmpin atmosfera casei tale… Sunt, aşa cum spunea florăreasa de la gară, o străină. Nu, nu a fost nepoliticoasă, a fost doar sinceră şi m-a ajutat să iau o hotărâre: înainte de a păşi pragul casei părinţilor tăi, oferă-mi, te implor, o noapte sub cerul liber, aici…
Dorinţa ei m-a surprins, dar am înţeles-o şi am acceptat. Poate că avea dreptate. Câmpul era locul cel mai potrivit să-ţi aperi, să păstrezi acel sentiment straniu de existenţiâ intensă şi extrem de fragilă. În acelaşi timp, aveam nevoie să stăm de vorbă; să încerc, cu tact, s-o obişnuiesc cât de cât cu ideea că lumea în care o aduceam era alta decât aceea unde crescuse ea: oameni mai direcţi în a-şi manifesta sentimentele, mai direcţi şi mai rapizi în acţiune, pentru că au fost învăţaţi să supravieţuiască în orice condiţii.
Se înţelege că nu-mi făceam probleme privitoare la membrii familiei sau la prieteni. Aveam, credeam eu, destulă avere pentru a-mi pune la adăpost viitorul…
Am acceptat, deci.
Şi n-am regretat.
Ana Maria, care nu contenea să mă surprindă, a scos la iveala dintr-un sac de voiaj o sumedenie de lucruri: două sfeşnice, lumânări, o faţă de masă şi tot ce este necesar pentru un picnic cu minuţiozitate şi cu dragoste pregătit.
Îi compătimesc pe îndrăgostiţii care n-au trăit o astfel de noapte.
Mă simt ciudat; de parcă sunt înţeles şi mi se acordă aprobarea faptului comis: scrierea acestui, să-i zic, Jurnal final; dar, am senzaţia că nu joc chiar cinstit: cuvintele aşternute pe coala de hârtie nu ating sinceritatea şi emoţia demersului ambiţios… Mă tem că povestea vieţii mele, aşa cum am şi notat-o, va avea un chip mutilat, iar lectorul, oricare va fi el, va trăi un sentiment de frustrare… N-am ce face: viaţa dă navală peste noi şi uneori e prea târziu pentru a mai învăţa esenţialul: prezentul contează, nimic altceva decât prezentul…
Prezentul?
Există încă!

din romanul Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 2005Şi

nelul de fum / 4 /

Această prezentare necesită JavaScript.

(…)

Din nou protestul, mai răguşit, al păsărilor. Iulia se răsuceşte, înscriind un cerc perfect, spre parte de sud. E nevoită să recunoască, a câta oară? că acest loc este minunat.
„Mirific ţinut, splendid amplasament, îşi zice ea cu duioşie. Iată locul, unde, deşi nu pot rămâne, am să revin ori de câte ori mă vor părăsi puterile, ori de câte ori durerea sau bucuria îmi vor secătui sau umple sufletul… Aproape că-mi pare rău că plec… ce-ar fi să amân călătoria?”
Acest gând îi mai trecuse prin minte. Întrebarea o chinuise când, aceleaşi sentimente, o biruiseră ca acum.
„Efectul înrobitor al vârstei. Amestecul de înflăcărare şi spirit îmi coordonează acţiunile, făcându-mi imposibilă împotrivirea. Pofta şi saţietatea de confort şi de frumos m-au dominat, m-au mulţumit, dar, pe un alt plan, al spiritului, pe plan afectiv, ce-am realizat? Trebuie să mă ajut. Nu-mi pot fi de folos doar aşteptând trecerea anilor.”
În preajmă, copacii reţineau ultimele înfiorări ale vântului ce se rostogolea în strâmtoare, împresurându-se cu şoapte misterioase, stăpâne peste întinderea nopţii.
Peste puţin timp Iulia va rămâne doar ea, cu liniştea închisă între zidurile casei. Din copaci vor continua să-şi ia zborul păsările şi, din când în când, să cadă câte o frunză, un fel de chemare a toamnei. Iulia se smulge din vălmăşagul senzaţiilor ca un fruct sănătos, strălucind aşa cum străluceşte perla în asprimea încheiată-n scoică. Apoi e cuprinsă de duioasă nelinişte. Un vechi şi abil şiretlic. Preocuparea faţă de ceva ieşea la suprafaţă pentru a o apăra. Îşi înalţă fruntea pentru a întâmpina fasciculul de lumină filtrat prin frunze.
„Arde-mă lumină, îngrămădeşte-mi în ochi toată splendoarea vârstei, dar şi exactitatea întâmplărilor mai vechi despre care nu ştiu prea multe şi, nu uita, mai bine zis, obligă-mă să nu neglijez existentul.”
Iulia zâmbeşte trist şi murmură desluşit:
– Am de făcut o rânduială… sper să izbutesc dacă las la o parte amănuntele, ele mă încurcă mult… Înţeleg că în fuga vremii suntem cu toţii prinşi. Acest vârtej poate însemna viaţă sau doar un somn prelungit, letargic… Cum să prind esenţialul? În care cuvânt se ascunde el, esenţialul? Probabil că pe undeva, pe aproape… Ce zici de cuvântul „bătălie”? Să lupţi pentru un crez, pentru un capriciu, pentru a exista… Ţi se pare, poate, iluzoriu?
Andrei este ispitit să-i răspundă că marile bătălii se pierd în culisele călduţe în care se poartă tratative şi nu în câmpul deschis al confruntărilor, dar, ea ar putea considera o astfel de intervenţie drept un pretext, o precauţie a medicului. Or, de fapt, unica lui dorinţă este aceea de a o determina să se privească lung, critic, în cea mai fidelă oglindă ascunsă printre meandrele cele mai intime. O ştie fragilă. În realitate sensibilitatea nu atacă armonia şi calitatea umană, le determină. Asta este taina pe care ar dori să i-o destăinuie, să o avertizeze că, oricât de nesfârşit ar părea frumosul, i se va opune urâtul, precum binelui – răul. Şi încă o mie şi una de poveţe sunt gata să se desprindă de pe buzele lui, dar simte că ea le ştie şi le cultivă în condiţii obişnuite.
Iulia făcu un semn de nerăbdare. Gestul nu-i scăpă lui Andrei care este nevoit să rostească altceva decât esenţa gândului, ceva care să o menţină în curioasa ei încâlceală de idei.
– Eşti dibace, te strecori cu abilitate prin tot felul de viraje. Cred că în momentul de faţă meditezi la avantajele şi dezavantajele vieţii independente. Accepţi ideea că la vârsta ta ai nevoie de dragoste, de prietenie, dar aceste sentimente, zici tu, le-ai moştenit, ele au devenit proprietatea ta, le risipeşti sau le păstrezi după cum şi-e voia. Consideri că eşti destul de pregătită pentru o confruntare cu tine însăţi, cu singurătatea ta. Plictiseala nu te poate atinge. În cazul unui eşec, te refugiezi în artă, rămânând astfel stăpână pe viaţa ta… Până să şi uiţi ai învăţat, exceptând, doar ceea ce oamenii au vrut să-ţi ascundă, dintr-un motiv sau altul. E uimitoare capacitatea ta de a conserva energii, de a crea o sumă de situaţii înjghebând astfel o supapă de scurgere. În subconştient porţi o forţă reversibilă, ea te ajută să legi momentele, să păstrezi ritmurile…
– Nu confunda, nu căuta un punct de echilibru între realitatea numai dorită şi realitatea dorinţelor proprii…
Niciodată nu văzuse Iulia, cu ochii minţii, mai clar, conturul cuvintelor citite într-unul din numeroasele teste psihologice la care Andrei îşi supune pacienţii. Niciodată nu i-a fost mai limpede şirul de constatări:
„Ne consolăm cu gândul că există cineva care are nevoie de noi.”

fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu, 1983

Inelul de fum / 3 /

Această prezentare necesită JavaScript.

(…)

Deasupra parcului stelele sclipea viu, aruncând destulă lumină pentru ca Iulia să-l privească pe Andrei cu ochii mari, adânci, care voiau să-i pătrundă în suflet, şi el simte blândeţea urcând în toată fiinţa lui. Ea continuă, cu vocea mai joasă:
– Iartă-mă, ce voiai să-mi spui?
Andrei, de data asta nemulţumit, se încruntă. Sprâncenele ridicate într-o linie aproape oblică pe frunte-i înaltă şi palidă aduc plus de severitate şi concentrare. privirea sumbră străpunge tragic. Dinspre el înaintează un gol vertiginos care ameninţă.
– Curaj, doctore. Nu mă lăsa să ascult doar frânturi de cuvinte care vin să mă acuze…
– Ei bine, te învinuiesc de pedanterie şi de un prea sever control de faptă. Şi poate n-ar fi grav dacă aceste elemente n-ar circula liber şi, prin gândirea ta, invoci graba ca să-ţi justifici neputinţa. Nu. Iulia, tu niciodată nu pleci în grabă. Mai mult obligi detaliile să se perinde, cu precizie, prin faţa ochilor. Rememorezi trecutul retrăindu-l. Oare viaţa asta plină de întoarceri în timp ţi se potriveşte?
Îndoiala din vocea lui părea sinceră.
Între Iulia şi Andrei se stabilise acel soi de relaţii eliberate de orice prejudecată. Discuţiile lor au fost întotdeauna sincere iar sinceritatea, nefiindu-le povară, strălucea la limita fiecărei zile ca un adevăr mult visat.
„Dialogul este o formă de exploatare reciprocă. Avantajele? De ambele părţi! Singura formă de exploatare pe care o accept este cea spirituală, ceea ce se întâmplă între mine şi doctor,” îşi zicea adesea Iulia.
Acum ea se apropie promiţător. Uitase parcă de intenţia de a-şi relua lucrul.
– Ce ar însemna viaţa fără întoarceri în timp? E banal ceea ce vreau să spun, dar te-ai întrebat cum am arăta fără trecut? Şi, fiindcă veni vorba de trecut: înţelegerea noastră de a nu vorbi despre sfârşitul mamei nu mai este valabilă. Te asigur că aspectul nu întrece puterea mea de apărare. Oricum, întâmplarea ar continua să emită semnale insistente peste lumina difuză a memoriei. Crede-mă, tăcerea dublează ameninţarea şi îmi suprasolicită imaginaţia.
Iulia a învăţat să trăiască sub o boltă relativ spaţioasă, riguros controlată. Dacă sub cerul ei există porţiuni de ceaţă, ele persistă că ea le acceptă. Andrei are dreptate. Iulia nu se grăbeşte niciodată. Nici acum când se declară hotărâtă să ridice vălul neclar şi să scoată la lumină întâmplarea care, poate, schimbase destine.
Andrei aude respiraţia uşor precipitată a Iuliei. „Încearcă să facă pasul hotărâtor, să treacă pragul în faţa căruia mai şovăie încă. Pas gândit, chibzuit şi tot amânat. Parisul? Un pretext! De pe acum are aerul unei fetiţe care a săvârşit ceva neîngăduit. Zâmbetul îi e nesigur: «Voi fi lăsată să merg mai departe?» Îşi fixează dorinţa şi vitalizează, vitalizând-o. Are un fel al ei de a porni în acelaşi timp în două spaţii diferite. Se împarte egal, jumătate în prezent, unde chemările sunt vii, precipitate, ademenitoare prin însăşi neclaritatea şi necunoaşterea sfârşitului. Cu cealaltă jumătate se întoarce înapoi, «sunt pasionată de istorie» glumeşte ea amar cu sine. În realitate caută un fir de pai de care să se prindă. Oare, în clipa asta este puternică sau mi se pare?”
Iulia nu e mai puternică, dar iradiază o bucurie blândă şi deplină. E bucuria eliberării voinţei. Ea, bucuria e puternică, Iulia o smulge şi râde. Un râs şoptit, prelung, asemănător unei zbateri de frunză unduitoare, râs vegetal de copac neliniştit care sfârşeşte în umbra aşezată pe pământ. Râsul îi taie răsuflarea, apoi devine gravă. „Doctorul este îngrozitor de abstract în încercarea lui de a întoarce oglinda-timp. Nu trebuie să contemple singur imaginile respingătoare sau frumoase.”
– Doctore, îmi vorbeai de lume, de universul ei, de legile ei, de datoria mea de a înţelege ce se petrece în jurul meu dar eu nu cred… Nu te încrunta! Nu căuta logicul în ideile mele. Mi-am propus să distrug normalul. Jocul mă amuză, prevăd o luptă înverşunată pentru un colţişor în universul propus de mine, univers fără tipar… Adevărul e că… Am zis adevăr? Nici în adevăr nu cred. O ştii. Ţi-am mărturisit-o de atâtea ori în lungul curs de iniţiere în ale psihologiei, când eu vream şi tu sperai să scoţi din mine un bun terapeut. Am fost, am vrut să fiu o ucenică sârguincioasă. Voiam să-ţi fac pe plac şi, dacă era posibil, să-i ajut pe alţii… Se pare că aptitudinile au un făgaş al lor, sau, poate, n-ai avut destulă răbdare… În sfârşit, timpul va decide. Sârguincioasa ta asistentă a învăţat un lucru, te asigur că l-a învăţat temeinic: a învăţat să se cunoască… Mă cunosc aşa de bine încât nu mai pot năzui să-mi vindec cu totul imperfecţiunile… Caut adevărul fără să cred în el. Neîncrederea mea este programată, nu vreau să fiu luată prin surprindere. Pregătesc culcuş durerii iar ea, perversa, se preschimbă în plăcere… Înfiorătoare fire, nu? Ei, lasă, există vicii mult mai dăunătoare…
Iulia şovăi o clipă şi apoi continuă:
– N-am să-ţi înşir toate cumpenele mele, toate judecăţile intime, reclam, totuşi, o pornire de a nega legi, reguli şi chiar modul de viaţă al lumii din care fac parte, le vreau înlocuite cu altele noi, cred că nu greşesc afirmând că regulile sociale, deşi universale, în unele cazuri, nu sunt şi eterne… Sunt o răzvrătită, doctore, şi dacă simt urcând în mine ruşinea, înseamnă că simţământul primar poate fi domesticit de educaţie, dar nu învins…am atâta nevoie de oameni, de înţelegerea lor…
Andrei se uită la ea fără curiozitate, fără îngrijorare.
– Iulia, eşti uluitor de complicată în simplitatea ta. Atunci când ai ajuns la concluzia că nu-ţi eşti de ajuns, ai început să pictezi. Ieşi adesea din limitele tale şi constaţi că şi arta are raţiune: comunicarea. Acum declari că nu poţi trăi fără să fii înţeleasă. Prin urmare, în tine se ciocnesc forţe care-ţi sunt ostile pentru că nu le-ai dibuit… poate că ăsta e norocul tău…
Iulia zâmbeşte superior.
„Este tributul plătit puterii nepreţuite de a înţelege profund şi dureros ceea ce se întâmplă. Ce ştii tu, am fost şi sunt prinsă de existenţa lor, şi multe altele”, îşi zise ea în gând, refuzând să numească un ceva anume.
Undeva, la marginea parcului, păsările îşi strigă protestul împotriva nopţii. O pală de aer, în al cărui parfum se recunoaşte desluşit mirosul de fân cosit, de bureţi şi de pământ încins, chiar şi aici, departe de câmp, se zbate mângâietor între lăstarii tineri ai leandrului. Un val mic de nesupunere o năpădeşte pe Iulia. Îşi trece degetele răsfirate prin şuviţele de păr adunate în dezordine pe frunte, după care studiază articulaţia inelarului îngroşat de o pată de culoare. Brusc îşi lasă mâna să cadă ca şi cum ar fi vrut să alunge valul de nesupunere pe care, pentru o clipă, îl lăsase slobod.a

Fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria sein

Şi dragostea ucide / 3 /

Această prezentare necesită JavaScript.

(…)

– Clipă solemnă! am strigat eu. Ultima verigă şi legătura va fi ruptă: după exact o jumătate de noapte mă despart de voi, amici şi neamici… încercaţi să mă înţelegeţi de ce renunţ la viaţa boemă, apoi invidiaţi-mă. Că aveţi pentru ce… Ascultaţi-mi sfatul: bărbatul este propriul lui stăpân abia atunci când acceptă, în schimbul libertăţii nelimitate, plăcutul jug al devotamentului. Suntem născuţi, existăm deci, pentru a ne lăsa prinşi. Eu am căzut în capcană, o capcană cum nu se poate mai adevărată. Da! Sunt pierdut pentru familia celor care tot zboară din floare în floare. Uitaţi-mă, deci! Uitaţi-mă şi invidiaţi-mă! Ana Maria este adorabilă şi am hotărât să o duc în orăşelul meu natal, acolo unde voi n-o să ajungeţi niciodată şi, credeţi-mă pe cuvânt, pierderea e a voastră!
– Asta-i tot ce ne spui? aud o voce ironică.
Caut cu privirea guriţa care rostise întrebarea. Când o descopăr, duc un deget la gură. Gest, credeam eu, misterios şi neutru totodată.
Petrecerea s-a încheiat pe peronul gării.
Doamne! Ce frumoasă este viaţa!
Ana Maria, îndrăgostită şi curajoasă, s-a comportat ireproşabil. A făcut faţă încercărilor la care, fără voia mea, o supuneam.
După ce trenul a lăsat în urmă oraşul, mi-a mărturisit că existaseră două, trei momente, în cursul serii şi nopţii, când fusese gata. gata s-o ia la fugă… A făcut însă faţă şi a rămas…
Doamne! Ana Maria a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat!
Vreau, trebuie să cred că şi ea a trăit emoţiile, plăcerile tot atât de intens…
Dădusem, spunea ea, buzna în viaţa ei şi legătura cu mine o emoţiona prin noutate. Se bucura de prezent şi gândea în perspectivă…
Tot timpul cât a durat călătoria noastră, prima şi ultima călătorie, încerca să-şi imagineze cam cum arătau oraşul, casa, cercul de prieteni, acolo, unde urma să o duc.
Nu i-a fost, pretindea ea, nici o clipă teamă că dincolo de Carpaţi, de a căror existenţă auzise pentru prima dată, o aşteptau oameni ale căror obiceiuri, limbă îi erau cu desăvârşire străine…
„– Singura mea îngrijorare este legată de mine însămi, mărturisise ea. Aş vrea să am experienţa unei femei mature: să ştiu să cuceresc mereu bărbatul pe care-l iubesc, să-i fiu stăpână şi sclavă în acelaşi timp… Nu vreau să-ţi schimb viaţa, în cazul în care ea a fost fericită… Nu trebuie să-i uiţi pe cei care au făcut parte, într-un fel sau altul, din existenţa ta… Ştiu că ai iubit înainte de a ne fi întâlnit… Poate că ai călătorit spre ţară cu alte femei care au stat, ca şi mine, pe un fotoliu asemănător în faţa ta… şi ele te-au adorat, tu le-ai dorit… Dar ele au fost, au trecut, lăsându-ţi, sunt sigură, amintiri… Nu uita: eu reprezint prezentul.”
Nepreţuita mea Ana Maria!
Câtă dreptate aveai!
Închisesem uşa în spatele unei existenţe furtunoase, unde se pare că mă azvârlisem hotărât să nu las tinereţea să-mi fugă din suflet ca un pungaş, dar unde, în fapt, trăisem mereu descoperit. Până să te fi întâlnit, mă mulţumisem cu lumina slabă, dar uneori violentă a întâmplărilor cotidiene: orgoliul seducătorului blazat, bucuria odihnei, râsul prefăcut al unei false împliniri nu izbutiseră niciodată să aducă liniştea adevărată în adâncul simţirii mele. Pasiunile, nu le neg, făcuseră volute spumegânde în mediul exterior şi mai puţin importante în gândurile mele. Eram un sceptic şi un ipocrit. Scepticismul şi ipocrizia sunt, în concepţia mea, pasiuni clandestine: te rod încet, nelăsându-ţi nici o scăpare, târându-te ferm spre dezastru… Un dezastru căruia nu-i pot da acum un nume. Dezastru la care, din fericire, n-am ajuns pentru că, prin uşa pe care abia o închisesem, fugeam dintr-o viaţă deja măcinată de timp. Era, sau venise momentul, să dau curs unor sentimente ce ţin deopotrivă de fericire, de suferinţă şi de teamă…
Ana Maria…
Ne îndreptam, deci, spre casă.

fragment din romanul Şi dragostea ucide, 2005

Evadare spre nicăieri / 9 /

trei7

Orientată spre sud, camera mea era din plin luminată.
Luna părea statornicită chiar în spaţiul ferestrei. Filtrată de pânza subţire a perdelelor, strălucirea ei umplea colţurile cu o mulţime de umbre jucăuşe, tremurătoare.
Oare câte nopţi guvernate de razele malefice ale lunii am petrecut aici, la Cerna?
Nenumărate.
Nici una nu m-a făcut să mă simt atât de neprotejată şi de confuză, ca în acest moment.
Privesc în jur. Nimic care să-mi dea senzaţia că mă aflu la mine acasă.
Încerc să pun ordine în ceea ce simt, spunându-mi că trebuie să am grijă, să nu intru în panică.
Întotdeauna m-au neliniştit nopţile cu lună plină.
Consider, aşadar, că ceea ce simt este normal, până la un punct.
Ceea ce mi se pare a nu fi în regulă este un firicel de nerăbdare ce se înşuruba încet, dar sigur, în mintea mea: dorinţa de a ieşi, de a face ceva, orice.
Deschid fereastra.
Un suflu destul de agresiv mă face să-mi pierd echilibrul şi iată-mă gata să cad în afară. Instinctiv, prind marginea rigidă a tocului din lemn şi mă concentrez asupra saltului înapoi, salt pe care îl execut doar mental.
Am din nou podeaua sub tălpi şi capacitatea de a percepe zbaterile nopţii.
Dinspre parc se aud zgomote, ca nişte gemete.
Ele nu-mi sugerează suferinţă sau durere, ci mai degrabă o chemare misteriosă, fermă.
Starea mea de spirit se schimbă.
Nu pot să o numesc nici bună, nici rea, ştiu doar că este mai complexă, mai devoratoare; parcă m-aş afla în faţa unui tribunal şi eram judecată pentru inactivitate, dar şi pentru ce nu trebuia să fac.
Oare ce am făcut în ultima zi şi în partea din noapte care a trecut şi nu trebuia să fac?
E primejdios să încerc un bilanţ, să dau un răspuns.
Ar fi ca şi cum aş recunoaşte că fiecare zi trăită este de cele mai multe ori o dramatică încercare de a mă înălţa, dar o şi mai dramatică întoarcere într-o aşteptare devastatoare.
Concluzia: o viaţă cât se poate de fericită surâde celor ce ştiu să orânduiască lucrurile.
Consider că eu nu am abilitatea de a-mi organiza ansamblul evenimentelor în aşa fel încât să-mi fie bine.
Aş vrea să cred că voi avea răgazul să socotesc preţul adevărat al vieţii, iar răstimpul favorabil va dura atât cât să-mi schimbe capital şi definitiv viaţa.
Devin, şi nu-mi place, dramatică.
Oare am să învăţ vreodată, atunci când îmi este hărăzit, să profit, să gust adevărata bucurie a vieţii, chiar dacă undeva, aproape, pândeşte gheara sălbatică a deziluziei?
Dacă aş găsi răspunsul, poate că m-aş împăca cu mine însămi şi, de ce nu, cu toţi aceia care, conştient sau nu, m-au împins pe marginea prăpastiei.
Privesc înapoi cu groază şi nu mint, nu bravez când spun că, în realitate, mă urăsc pe mine însămi pentru toată furtuna stârnită.
Recunosc fiecare gest, fiecare pas şi gând născute şi întreţinute de dezmăţul meu interior.
Mai mult, n-am mişcat un deget atunci când a scăpat de sub control dezastrul al cărui artizan eram, ba chiar am continuat să exagerez, să cer celorlalţi o implicare necondiţionată, să mă susţină în acţiunea mea păguboasă.
Ce am obţinut?
Greşeala vieţii mele; cel mai important om din viaţa mea a căzut în capcană.

fragment din romanul Evadare spre nicăieri

evadare

Dau năvală în sufragerie. Cristina decora un platou cu gustări.
– Bună dimineaţa, salut eu, aici, se poate bea  o cafea bună?
– Orice se poate, doar că regula casei, după cum presupun că ştii, este una pentru toţi: cafeaua se bea o dată cu întreaga familie. Până atunci ia un pahar cu suc şi revino când auzi gongul.
După ce beau sucul, mă îndrept spre bibliotecă, o încăpere situată cu o jumătate de etaj mai sus. Urc cele şapte trepte, apoi mă bate gândul să renunţ, să cobor şi să fac o plimbare scurtă în parc. Rezist tentaţiei. Încăperea mă întâmpină cu aerul ei rece. Clipele trec. Timp în care încerc să-mi încarc plămânii şi simţurile cu mirosul incitant, atât de specific cărţilor vechi. Destul de jos, tavanul alb îmblânzea semiobscuritatea. Întind braţul spre întrerupător. Simt sub degete contactul rece al porţelanului, dar nu mă grăbesc. Dau vina pe un obicei vechi, un fel de exerciţiu de aşteptare. Când răsucesc întrerupătorul, cele şapte becuri ale candelabrului, confecţionat din trei perechi de coarne de cerb, se aprind. Cu toate acestea lumina pare insuficientă. Perdelele albe, aspre, de dantelă, aveau menirea de a asigura un surplus de protecţie, în zilele reci, împotriva gerului. Ele puteau să fie trase într-o parte, perminţând accesul într-o lojă îngustă, mobilată cu o masă, un scaun, un balansoar, iar în colţul din partea stângă tremurau frunzele unui leandru uriaş. Aici mă voi retrage, dacă vremea va fi frumoasă, şi am să încerc să lucrez. Pe masă stăteau două topuri de hârtie de scris, un suport pentru pixuri, o scrumieră şi o vază în care strălucea enigmatic un superb trandafir galben. Întorc scaunul şi-mi reazem coatele de tăblia mesei, inspirând cu voluptate parfumul discret al trandafirului. Instinctiv aduc în faţă câteva coli de hârtie, deşurubez căpăcelul unui pix şi scriu:

Prietene,
Iată-mă, aşadar, exilată. Plecarea mea s-a consumat în termenii cei mai convenţionali cu putinţă şi, mi-e greu să recunosc, într-o politeţe rece. Mircea m-a însoţit la gară. Pe tot parcursul celor patru – cinci kilometri a păstrat pe chip un aer posac, evitându-mi privirea, de parcă s-ar fi aflat într-o misiune care, ratată, i-ar fi pus capul în joc, iar eu aş fi fost o persoană arestată şi transportată într-un loc mai sigur. Aveam o poftă nebună de dialog – nu plecasem din oraş de mai bine de trei ani – şi ziua blândă, caldă şi calmă îmi aducea o stare de euforie. Logoreea mea n-a avut şanse de succes. La gară, după ce m-a ajutat să mă instalez confortabil în compartiment, se uită la ceas şi mă întreabă dacă vreau o cafea şi eventual o gustare rece. Nu, nu am chef. În clipa următoare, după ce-mi atinse fruntea cu un surogat de sărut, dispăru în furnicarul de pe peron. Eu nu simţeam nici tristeţe, nici revoltă, ci mai degrabă o uşoară ameţeală şi regretul că lângă mine nu era cineva căruia să-i pot împărtăşi câte ceva din ceea ce simţeam…De parcă m-aş fi aflat în situaţia de a-mi înţelege propriile trăiri. În cele din urmă cedez impulsului de a coborî din tren, mai erau zece minute până la plecare, şi mă plimb printre tarabele inestetice. Nu mă las sedusă de ofertele zgomotoase ale vânzătorilor. Încerc să reţin doar cât mai multe detalii, aşa cum cred eu că trebuie să procedeze un scriitor, când, deodată, mă trezesc faţă în faţă cu mine însămi, adică mi-am surprins imaginea într-o oglindă ce se afla în inventarul unui chioşc de unde oricine dorea putea să-şi cumpere o pălărie şi am putut să remarc şi să accept că aveam o înfăţişare corectă. Vreau să spun cu asta că trăsăturile chipului erau ferme, cu acea privirea ce-mi conferea, în zilele mele bune, o anume luminozitate, şi m-am întrebat ce caut eu acolo, de ce trebuie să mă aflu printre acei oameni grăbiţi, plictisiţi la gândul iminentei călătorii; copii plângând, într-o lume dornică să se afle mai degrabă oriunde în altă parte. Îmi atrage atenţia o femeie tânără, îmbrăcată în haine monahale, cu o privire banală, blândă, cu ochi frumoşi, gâtul destul de lung pentru a-i oferi eleganţă şi distincţie; părea singura persoană ce considera că se află exact în locul unde dorea şi nu i-ar păsa dacă ar rămâne aici pentru o bună parte a vieţii ei. Brusc m-a cuprins panica. Mă întorc în compartiment, unde se instalase comod un tânăr plăcut, chiar fermecător, care-mi adresează un compliment pertinent. Am dedus că era stilist la o Casă de Mode, renumită de altfel, dar nu prin impunerea vreunui stil, ci prin scandalurile de presă incitante ce au făcut să crească, ieftin şi grabnic, cota de popularitate a firmei. Faimoasa putere de deducţie a scriitorului scenarist, nu?
L-am lăsat să vorbească, să-şi exagereze calităţile şi m-am prefăcut că sunt de acord cu constatarea lui cum că o femeie, la acest sfârşit de veac şi de mileniu, a pierdut atributul ei cel mai de seamă: feminitatea, în favoarea unui stil mai puţin elegant, adică bătăios, colţuros. Când conductorul de tren a venit să mă ajute la bagaje, semn că ajunsesem aproape de Cerna, companionul meu s-a întristat. „Nu e drept, sunt aproape furios. Mă laşi singur? Eu mai am o mulţime de întâmplări şi poveşti pe care aş fi vrut să ţi le împărtăşesc… şi, apoi, îmi eşti datoare cu o seamă de lucruri: nu ştiu despre tine decât că mergi într-o vacanţă de recuperare, că iubeşti orăşelul unde te duci, dar ai lăsat singura întrebare pe care ţi-am pus-o în aer: de unde te ştiu? Apari la tv?” Am negat şi i-am întins mâna pentru a-mi lua rămas bun. Părea atât de derutat încât am zis că era timpul să fac o faptă bună şi mi-am exprimat convingerea şi credinţa în destin, care, cu siguranţă, va lucra în favoarea noastră şi, în consecinţă, drumurile ni se vor încrucişa din nou. Faţa i s-a luminat. M-a prins iarăşi de mâna şi mi-a smuls o invitaţie la conac. Aşa că, la întoarcerea lui de la Budapesta, unde participă la prezentarea Colecţiei de primăvara a anului viitor, se va opri la Cerna pentru câteva zile. Vreau să cred, îmi place să cred, că n-a luat în serios acest proiect. Tipul pare dus de ape, dar câţi dintre noi nu suntem? Recunosc că mă intrigă şi acum acest bărbat, care nu este nici pe departe idealul meu masculin, totuşi, mă contrariază, îmi ţine gândurile ocupate. Pretindea că, deşi nu şi-a împlinit încă visul vieţii, este un tip fericit. „Ştii de ce, iubito, a ţinut el să mă lămurească, sunt un deştept şi un filosof, nu întreb niciodată pentru cine bat clopotele sau pentru cine au fost organizate marşuri triumfale şi nici pentru cine se aşterne covorul roşu…”

fragment din romanul Evadare spre nicăieri

Această prezentare necesită JavaScript.

Evadare spre nicăieri / 7

Traversez strada şi trec podul. Apa râului venea în rostogoliri când neaşteptat de furioase, când uşor săltăreţe.
Şi într-un caz şi în altul, apa, înspăimântător de întunecată, chiar dacă din loc în loc străpunsă de linii sclipitoare, părea sălbatică. Pesemne nu-i convenea, nu era dispusă să accepte spaţiul îngust în care cădea din Pântecul Capelei.
Fără să-mi fi dat seama, mă sprijinisem de balustrada podului.
Doamne, câte visuri, câte situaţii limită, cât de multă disperare s-or fi consumat aici?
Mă alătur unui grup de tineri şi urc, animată de un fel de bucurie grăbită, ca odinioară, dealul Capela. Muchiile dealului, colţuroase, ascunse sub vegetaţia încă vie, se înfăţişau temeinic şi solemn, gata parcă să-şi povestească legenda.
Restaurantul pitit printre castani era luminat puternic.
Mă desprind de grup şi rămân în punctul cel mai înalt al dealului. De-aici, aleea coboară spre restaurant şi mai departe, până dincolo, în cartierul Zăvoi.
Admir Valea Cernei, însă privirea mea se întoarce. Printre castani, tufe de trandafir sălbatic, mă descopăr pe mine însămi suind panta în fugă, împiedicându-mă în patine şi căzând pe gheaţa lacului Zăvoi, cu cioburi de gheaţă în ghete, cu hainele mustind de apă.
Pe undeva, acolo jos, erau bisericile, clădirile cu turnurile şi cu ceasurile lor grăbite şi cumplit de inexacte. Tot de aici, văd şi cheile Cernei, iar la intrarea lor se află conacul, casa copilăriei şi adolescenţei mele.
Atâtea ierni, atâtea veri, atâtea primăveri şi tot atâtea toamne au trecut şi totuşi: aceeaşi clipă, aceeaşi viaţă. S-au schimbat doar perceperea şi intensitatea emoţiei.
Trecere spre sfârşit?
Apus creator!
Nu mai sunt sigură că doresc să intru în restaurant.
Merg înainte.
Vreau să bat străzile Zăvoiului. Am nevoie de o astfel de întoarcere. Când să trec de prima serpentină, îmi dau seama că de după o tufă de merişor mă spiona o tânără. Era îmbrăcată în uniformă de chelner şi purta în braţe un bax de coca-cola. Părul îl avea strâns sub o cordeluţă, aşa cum îl poartă mai toate fetele din zonă.
– Eşti Viviana, verişoara Denisei?
Surprinsă, nu atât pentru modul în care fusesem abordată, ci pentru că cineva mă considera că sunt a cuiva, întârzii să răspund. Fata, trecând peste şovăiala mea, continuă:
– Nu-mi vine să cred că eşti aici… Ştii, anul trecut te-am sărbătorit după ce am văzut filmul tău…
– Nu﷓i filmul meu. Am scris scenariul…
– Şi e puţin? se întreabă ea.
– Fermecător modul prin care încerci să mă pui în dificultate. Spune-mi, ar trebui să te cunosc?
– Într-un fel, dar nu obligatoriu. Am vârsta Denisei, altă generaţie…
– Vai, ce drăguţ! Află că între mine şi voi stau doar şapte ani…
– Numărul meu norocos şi care ocupă un loc important în Biblie. Crede-mă, n-am vrut să fiu nepoliticoasă, voiam, în felul meu, să fac o remarcă răutăcioasă; de şapte ani n-ai mai trecut să ne vezi, să-i vezi, în primul rând pe-ai tăi…
Înghit un nod. Avea dreptate, deşi nu cred să fi trecut chiar atâţia ani, totuşi, mă simt ca o trădătoare.
– Evenimentele, viaţa m-au ţinut departe de Cerna…
– Lasă, ai avut tu motivele tale. Te cinstesc cu o cafea din partea casei, accepţi?
– Nu ştiu…
– Vino, crede-mă, ai nevoie.
Mai mult de nevoie decât de voie, o urmez pe tânăra al cărui nume nu mi-l amintesc.
Pe una din alei, dăm peste o pereche prinsă, aş zice, într-o vinovată îmbrăţişare. Protagoniştii nu mai erau tineri. De îndată ce ne simt prezenţa, se desprind brusc unul de celălalt şi intră grăbiţi în restaurant.
Intrăm şi noi.
– Ia loc la masa de lângă orchestră,
Înainte de a mă aşeza, orchestra începe o melodie lentă. Am, pe răstimpul unui sfert de oră, din nou sentimentul că mă găseam exact în ultimul loc unde aş fi vrut să fiu.
La fiecare masă se aflau doi, trei oaspeţi.
Nu departe de masa mea, îi zăresc pe cei doi îndrăgostiţi care, datorită prezenţei noastre, fuseseră nevoiţi să se mulţumească doar cu preludiul unei îmbrăţişări adevărate. Ea purta un pulover de culoarea piersicii şi pantaloni negri. Ni se întâlnesc privirile. Nu e stingherită, mai curând plictisită. Lângă ea, însoţitorul ei avea un pahar cu bere în faţă. Nici el nu părea prea încântat. Femeia elegantă şi cumva trufaşă nu părea să fie chiar stăpâna gândurilor sale.
Brusc, el se ridică şi o invită la dans. Ea se supune fără entuziasm.
Erau doar ei doi pe ringul de dans.
Oricât aş fi fost eu de pornită să le găsesc defecte, nu pot să nu admir eleganţa şi acea strălucire unică pe care le căpătăm cu toţii în vreme ce dansăm.
Bărbatul îşi conducea partenera cu abilitate şi cu o oarecare blândeţe, impunându-i în acelaşi timp un ritm perfect şi o mişcare lascivă. Acum, iată-i, apropiindu-se de mine. Văd gâtul subţire al dansatoarei cu pielea veştejită, ochii strălucitori altfel, dar cu pleoapele zbârcite, cele două riduri adânci ce porneau de la colţurile buzelor; un chip superb devastat.
Constatarea îmi dă fiori.
Femeia, aplecându-se cu graţie, şopteşte ceva partenerului, apoi schiţează un zâmbet şi-mi face un semn mic cu mâna.
Mă simt jenată.
Poate că obiceiul meu de a mă uita, la cineva, cu atâta insistenţă, o făcuse să se simtă prost.
Încerc să mă uit în altă parte, învinuind-o pe ospătăriţa care nu mai venea cu cafeaua promisă, punându-mă, fără să vrea, într-o situaţie neplăcută.

fragment din romanul Evadare spre nicăieri, Corina Victoria Sein, 2005

Evadare spre nicăieri / 5

Această prezentare necesită JavaScript.

(…)

Mă abţin cu greu să nu izbucnesc în hohote de râs. Fata asta se vrea dură, neiertătoare, dar se întoarce, se refugiază în jocurile adolescenţei noastre. Grija socială era codul nostru secret prin care ne comunicam victoria asupra vreunui băiat, atunci când ne lăsam mângâiate, chiar sărutate, numai pentru a-l aduce cu picioarele pe pământ în clipa următoare.
– Criminal mod de a gândi. Iartă-mă, dar acum chiar că nu te mai cred: unde este drama, unde e necazul tău, unde este vina Sofiei?
Denisa mă priveşte lung, cu superioritate şi înţelegere totodată.
– Mă crezi sau nu, e problema ta… Nici eu nu mai cred în nimeni şi în nimic… Tot ceea ce mai sunt în stare să fac este să urăsc, să urăsc şi iar să urăsc… Vezi, tu, vestea m-a găsit nepregătită, vulnerabilă. Sigur că o să îndur totul, dar cu ce preţ? Cu siguranţă că nu mă voi resemna, poate o să mă răzbun, poate o să servesc lumii porţii inegale din bogăţia mea secretă: Ura!
– De ce? pun eu o întrebare prostească.
– Pentru că m-am maturizat peste noapte, pentru că cineva, şi nu oricine, se străduieşte, cu siguranţă va reuşi, să-mi facă viaţa cioburi… Iartă-mă, zise ea pe neaşteptate şi fugi în casă.
Dinspre parc sufla o rafală de vânt care-mi abate gândul.
Mă aflu aici pentru a-mi lămuri propriile probleme. Trebuie să-mi acord o şansă, să fiu egoistă pentru restul dimineţii, să uit frământările altora.
Cobor treptele verandei şi o iau pe aleea principală. O zăresc pe Ivona pe o bancă. Mă simt vinovată pentru că, în afară de bună dimineaţa, nu schimbasem cu ea nici un cuvânt. Cum nu vreau să am conştiinţa încărcată şi cu un act de impoliteţe, vreau să repar ce se mai putea. Prea târziu. Zărindu-mă, Ivona se ridică şi porni spre poarta de sud, depărtându-se. Îi respect decizia, dar mă doare fuga ei. Mă opresc în faţa unui paltin şi mă reazem de trunchiul zgrunţuros. Privesc cerul, aşteptând să mi se lumineze gândurile, să-mi încarc fiinţa cu energii benefice. Ciudat. În loc de pace, împăcare cu mine însămi, ochii minţii mele închipuie pe cer un copac cu rădăcini dezvelite din care cădeau flăcări albe şi valuri de apă de culoarea sângelui.
Mă tem că o iau razna.
Plec.
Cerna este oraşul cu cele mai multe ceasuri publice. Primele zgomote pe care le aud, de îndată ce mă aflu în centrul oraşului, sunt cele produse de roţile mecanice, ticăitul lor necontenit, pulsând fiecare în timpul său, fără să-i pese unuia de celălalt. Nici unul nu minţea, nici unul nu spunea adevărul, nici unul nu mergea înainte, nici unul nu rămânea în urmă. Unica lor preocupare era legată de identitate, de propria lor construcţie, acordând atenţie doar propriului mecanism. Demn de crezare, în privinţa indicării cu exactitate a orei, era uriaşul ceas implantat în frontispiciul clădirii Şcolii normale şi care dezvăluia de zeci de ani cernăţenilor fazele lunii. În dangătul lui erau fisuri mărunte, prin care parcă se strecura lumina şi se scurgea întunericul. Privirea-mi alunecă în jur şi se opreşte pe o reclamă aproape ştearsă de ploi: „Dacă popasul la Hanul Doi ciobani nu ţi-a excitat simţurile, eşti deja mort!”
Ca să vezi! Ador sloganul tranşant şi i-aş spânzura pe cei care îi semnează paternitatea.
Prin lumina galbenă dăruită cu generozitate de un soare obosit, oamenii lunecau, unii pe lângă alţii, preocupaţi, marcaţi de cotidian, dar fără să o facă în mod simultan, de parcă unul se desprinde din păienjenişul unui coşmar, altul se grăbeşte să se întoarcă în amintirea vreunei zile de vară trecută.
Trăiesc din nou sentimentul că mă aflu într-un loc în care nu am ce căuta.
Pornesc pe Strada Mare care urcă domol spre dealul Capela. Mă urmăresc bătăile orologiului, bătăi de care mă agăţ şi mă regăsesc în labiritul încurcat al propriului meu interior: mâna, cu care strângeam revistele cumpărate în drum, strângea în acelaşi timp braţul tatei – aşa cum o făcusem în toate dăţile când îl însoţisem la plimbare –, atingea clapele maşinii de scris, aluneca mângâitor pe trupul lui Radu.
Gesturi, acţiuni din trecut ameninţau să-mi invadeze spaţiul deloc disciplinat al conştiinţei: umbre care vor să mă înghită, dar, spre norocul meu, ele sfârşesc prin a se vâna unele pe altele.
Nu există liniştea.
Nu există calmul.

Evadare spre nicăieri, roman, Corina Victoria Sein

Evadare spre nicăieri / 4

IV

Această prezentare necesită JavaScript.

Am nevoie de o cafea şi de o plimbare solitară pe malul Cernei. Ştiu ce am să fac spre seară. Voi deschide dulapul cu haine şi-mi voi alege o rochie specială care să-mi ridice moralul. O să am nevoie. Ivona dă o petrecere în cinstea venirii mele, aşa cum face de fiecare dată când mă aflu aici. Acum însă atenţia ei nu cred că îmi va fi de ajutor. Dimpotrivă. Însă promit să fac tot ce-mi stă în putinţă pentru a-i răsplăti intenţiile bune. Şi, la urma urmei, astfel de ocazii m-au remontat, m-au însufleţit, mi-au încărcat bateriile, de fiecare dată, cu noi dorinţe, cu noi planuri. Invitaţii Ivonei sunt oameni cu care m-am simţit bine, veseli, extrem de politicoşi, cultivaţi, loiali. Există însă un dar; mă simt obosită şi am început să iubesc singurătatea.
Cobor. Surpriză. Lângă Ivona, bându-şi cafeaua, Denisa.
– Bună, străino! Când ai sosit? o întreb eu.
– O dată cu noaptea.
Denisa este verişoara mea şi a împlinit de curând douăzeci de ani. Mă leagă de ea, mai mult decât gradul de rudenie, o viaţă comună de amintiri. Şi eu şi ea am fost crescute aici, la Cerna, de Ivona şi am avut norocul şi fericirea unei copilării de vis. Am, aşadar, motiv de bucurie şi nu preget să împart cu ea bogăţia sentimentelor:
– Se vede că cineva acolo sus mă iubeşte. Prezenţa ta îmi va transforma vacanţa într-un sejur nemaipomenit…
– N-aş crede, mă întrerupse Denisa, într-o casă, după părerea mea, ajunge un animal rănit…
– Să nu-mi spui că eşti o femeie părăsită…
– Nu. Sunt numai bulversată. M-a dat peste cap, psihic vorbind, un eveniment anunţat şi programat să se întâmple peste scurt timp şi care s-ar putea să-mi modifice substanţial schema de viaţă.
De sub cornişă zboară un porumbel. Făcu înconjurul terasei, apoi ateriză pe marginea foişorului şi începu să gângurească. Uguitul lui o determină pe Denisa să ia o bucată de pâine şi începu să-l hrănească. În loc să ciugulească firimiturile, se arcui şi din gât îi ies nişte sunete ca de goarnă, după care îşi întinse aripile şi zbură spre parc.
Denisa îi urmări zborul cu o privire timidă. În mod vădit fuga porumbelului o întristase sau, dacă nu s-a schimbat prea mult faţă de cea pe care o ştiu: vedea în acest incident un semn rău.
Atmosfera părea tensionată.
Ivona, încremenită în balansoar, se uita fix în fundul ceştii de cafea. Cristina îşi târşâia paşii, făcându-şi de lucru. Nimic nu se potrivea cu starea mea de spirit. Reiau discuţia:
– Denisa, care-i problema ta?
– A mea? E a Sofiei. S-a întâmplat ceea ce nu trebuia să se întâmple: a acceptat să se mărite cu vărul Lucian. Stupid şi caraghios, aproape ca în tragediile antice.
– Grozav! Vestea ar trebui să te bucure. A trecut ceva timp de când n-am auzit ceva atât de bun. Sofia merită din plin un strop de fericire.
– Un strop? Mă rog, e punctul tău de vedere. Eu nu-l împărtăşesc. Nici una dintre noi n-a avut norocul Sofiei, ea a tras, în cel mai neruşinat mod, consecvent, lozul câştigător.
– Lozul câştigător nu aduce, obligatoriu, şi fericirea. În cazul Sofiei mai ales. Dacă ai fi dreaptă, dacă ai cântări obiectiv lucrurile…
– Dreaptă sunt şi-ţi ofer ocazia să mă luminezi; spune-mi ceva, orice, care să fie în sprijinul afirmaţiei tale, adică în avantajul Sofiei…
– Ei, bine, după câte ştiu eu, Sofiei i s-a tot arătat culoarea şi forma norocului, dar n-a prea lăsat-o viaţa să le şi atingă…
– Viviana, mă întrerupse Denisa, cruţă-mă. Am alergat până aici, la casa cu puteri miraculoase în vindecarea rănilor sufleteşti, cel puţin aceasta este credinţa mea, pentru că sunt confuză. Frustrarea, revolta sunt sentimentele ce mă domină. Într-un cuvânt, sunt nebună. Supărată pe mine şi pe toată lumea. Un motiv suficient pentru a căuta un loc unde să-mi oblojesc rănile. În plus, am nevoie de o fiinţă mai înţeleaptă decât mine şi căreia i-aş rămâne recunoscătoare dacă m-ar ajuta să mă înţeleg pe mine însămi şi, lucrul cel mai important, dacă m-ar învăţa să accept lumea aşa cum e ea: imperfectă. Pentru că eu, află şi tu, înţeleapta familiei, percep lumea ca pe un tunel prin care mişună, de-a valma, o mulţime de specii în rău evoluate faţă de cele salvate de Noe…
Verişoara mea este o fată răsfăţată, uneori dură, până la agresivitate, dar nu-i stă în fire să plângă pe umărul cuiva, cu atât mai mult să ceară ajutorul vreunui membru al familiei, asta pentru că n-ar vrea să se afle, pentru nimic în lume, că şi ea ar putea fi o fiinţă vulnerabilă.
Nu o ştiu ipocrită. Dimpotrivă. Uitându-mă la ea, am un sentiment ciudat, un simţământ pe care nici nu am timp să-l înţeleg. Denisa îşi vârâse două degete sub cordonul lat ce-i strângea talia de unde scoase un plic pe care îl deschise.
– Ascultaţi-mă şi plângeţi! Iată ce-mi scrie iubitoarea mea mamă: Scumpo, am veşti. Lucian şi cu mine am hotărât să ne unim destinele. Judecă-ne, dezaprobă-ne, dar înţelege-ne şi mai ales, te rugăm, iubeşte-ne! Contăm pe tine. Ne căsătorim peste două săptămâni.
Denisa făcu ghemotoc scrisoarea şi o aruncă în colţul cel mai apropiat. Cristina ridică tăcută hârtia şi ieşi. Ivona puse în mişcare balansoarul. Mişcarea imprimată balansoarului era cumplit de egală şi sporea tensiunea. Pe neaşeptate, Ivona se ridică şi coborî în parc. Mă uit la Denisa. Simt cum se strângea în propria-i cochilie. Era tocmai ceea ce nu doream să se întâmple.
– Ei, încerc eu să glumesc, înainte de a cădea în fântâna ta distructivă, eu zic să gândeşti pozitiv; catastrofele au ca rezultat schimbări esenţiale…
Denisa zâmbeşte. Un zâmbet chinuit. Era palidă, iar glasul îi era marcat de oboseală. Cunosc acest gen de epuizare; oboseala venită dintr-o spaimă pe care nu-ţi este la îndemână să o recunoşti ca făcând parte din tine şi nici nu ţi-e la îndemână s-o împărtăşeşti cuiva în scop curativ.
– Să nu citeşti niciodată o scrisoare care-ţi parvine spre seară. Nu-ţi poate aduce decât veşti proaste, veşti criminale… Sufăr că nu mă pot controla, mă port urât şi nu doresc acest lucru… Ivona ne-a părăsit, oare s-a supărat?
– Nu fi paranoică. Bunica te iubeşte, dar nu sări peste cal…
Iau un măr din fructieră şi i-l întind. Nu face nici un gest pentru a-l apuca, dar ţine palma deschisă. Las mărul să cadă în palma ei. Îl priveşte câteva clipe, după care, surprinzându-mă din nou, spuse:
– Da, sunt paranoică, sunt chiar un monstru, incapabilă să rezonez cu toate câte cuprind mintea şi simţirea mea. Sunt chiar mai mult decât un monstru; îmi plac dramele familiale, crizele casnice, fenomene ce îmi dau ocazia să jubilez, dar mă şi chinuie cu o sumedenie de întrebări de care nu sunt în stare să mă eliberez. Ele, întrebările, se nasc, se înmulţesc în mintea mea cu o viteză uluitoare, nelăsându-mi timp decât pentru a le rândui într-un buncăr căruia i-am rezervat un colţişor în reţeaua mea de sentimente amânate pentru clipa când o să fiu desăvârşită, clipă când n-am să mai recunosc handicapul major: grija socială.
– Vrei să spui că eşti bolnavă de grijă socială?
– Dimpotrivă. Nu sunt aptă pentru aşa ceva…
Vocea Denisei era cumplit de egală, aşa că nu mă convinge, dar mă pune pe gânduri. Discursul ei seamănă a capcană sau a momeală. E bine să nu las garda jos.
– Mă crezi sau nu, continuă Denisa, am impresia că am mare nevoie de ceea ce eu şi tu numim grija socială…

Evadare spre nicăieri, roman, Corina Victoria Sein

Această prezentare necesită JavaScript.

III. Evadare spre nicăieri

Dau năvală în sufragerie. Aici, Cristina decora un platou cu gustări.
– Bună dimineaţa, salut eu, se poate bea o cafea bună?
– Orice se poate, doar că regula casei, după cum presupun că ştii, este una pentru toţi: cafeaua se bea cu întreaga familie. Până atunci ia un pahar cu suc şi revino când auzi gongul.
După ce beau sucul, mă îndrept spre bibliotecă, o încăpere situată cu o jumătate de etaj mai sus. Urc cele şapte trepte, apoi mă bate gândul să renunţ, să cobor şi să fac o plimbare scurtă în parc. Rezist tentaţiei. Încăperea mă întâmpină cu aerul ei rece. Clipele trec. Timp în care încerc să-mi încarc plămânii şi simţurile cu mirosul incitant, atât de specific cărţilor vechi. Destul de jos, tavanul alb îmblânzea semiobscuritatea. Întind braţul spre întrerupător. Simt sub degete contactul rece al porţelanului, dar nu mă grăbesc. Dau vina pe un obicei vechi, un fel de exerciţiu de aşteptare. Când răsucesc întrerupătorul, cele şapte becuri ale candelabrului, confecţionat din trei perechi de coarne de cerb, se aprind. Cu toate acestea lumina pare insuficientă. Perdelele albe, aspre, de dantelă, aveau menirea de a asigura un surplus de protecţie, în zilele reci, împotriva gerului. Ele puteau să fie trase într-o parte, perminţând accesul într-o lojă îngustă, mobilată cu o masă, un scaun, un balansoar, iar în colţul din partea stângă tremurau frunzele unui leandru uriaş. Aici mă voi retrage, dacă vremea va fi frumoasă, şi am să încerc să lucrez. Pe masă stăteau două topuri de hârtie de scris, un suport pentru pixuri, o scrumieră şi o vază în care strălucea enigmatic un superb trandafir galben. Întorc scaunul şi-mi reazem coatele de tăblia mesei, inspirând cu voluptate parfumul discret al trandafirului. Instinctiv aduc în faţă câteva coli de hârtie, deşurubez căpăcelul unui pix şi scriu:

Prietene,
Iată-mă, aşadar, exilată. Plecarea mea s-a consumat în termenii cei mai convenţionali cu putinţă şi, mi-e greu să recunosc, într-o politeţe rece. Mircea m-a însoţit la gară. Pe tot parcursul celor patru – cinci kilometri a păstrat pe chip un aer posac, evitându-mi privirea, de parcă s-ar fi aflat într-o misiune care, ratată, i-ar fi pus capul în joc, iar eu aş fi fost o persoană arestată şi transportată într-un loc mai sigur. Aveam o poftă nebună de dialog – nu plecasem din oraş de mai bine de trei ani – şi ziua blândă, caldă şi calmă îmi aducea o stare de euforie. Logoreea mea n-a avut succes. La gară, după ce m-a ajutat să mă instalez confortabil în compartiment, se uită la ceas şi mă întreabă dacă vreau o cafea şi eventual o gustare rece. Nu, nu am chef. În clipa următoare, după ce-mi atinse fruntea cu un surogat de sărut, dispăru în furnicarul de pe peron. Eu nu simţeam nici tristeţe, nici revoltă, ci mai degrabă o uşoară ameţeală şi regretul că lângă mine nu era cineva căruia să-i pot împărtăşi câte ceva din ceea ce simţeam…De parcă m-aş fi aflat în situaţia de a-mi înţelege propriile trăiri. În cele din urmă cedez impulsului de a coborî din tren, mai erau zece minute până la plecare, şi mă plimb printre tarabele inestetice. Nu mă las sedusă de ofertele zgomotoase ale vânzătorilor. Încerc să reţin doar cât mai multe detalii, aşa cum cred eu că trebuie să procedeze un scriitor, când, deodată, mă trezesc faţă în faţă cu mine însămi, adică mi-am surprins imaginea într-o oglindă ce se afla în inventarul unui chioşc de unde oricine dorea putea să-şi cumpere o pălărie şi am putut să remarc şi să accept că aveam o înfăţişare corectă. Vreau să spun cu asta că trăsăturile chipului erau ferme, cu acea privirea ce-mi conferea, în zilele mele bune, o anume luminozitate, şi m-am întrebat ce caut eu acolo, de ce trebuie să mă aflu printre acei oameni grăbiţi, plictisiţi la gândul iminentei călătorii; copii plângând, într-o lume dornică să se afle mai degrabă oriunde în altă parte. Îmi atrage atenţia o femeie tânără, îmbrăcată în haine monahale, cu o privire banală, blândă, cu ochi frumoşi, gâtul destul de lung pentru a-i oferi eleganţă şi distincţie; părea singura persoană ce considera că se află exact în locul unde dorea şi nu i-ar păsa dacă ar rămâne aici pentru o bună parte a vieţii ei. Brusc m-a cuprins panica. Mă întorc în compartiment, unde se instalase comod un tânăr plăcut, chiar fermecător, care-mi adresează un compliment pertinent. Am dedus că era stilist la o Casă de Mode, renumită de altfel, dar nu prin impunerea vreunui stil, ci prin scandalurile de presă incitante ce au făcut să crească, ieftin şi grabnic, cota de popularitate a firmei. Faimoasa putere de deducţie a scriitorului scenarist, nu?
L-am lăsat să vorbească, să-şi exagereze calităţile şi m-am prefăcut că sunt de acord cu constatarea lui cum că o femeie, la acest sfârşit de veac şi de mileniu, a pierdut atributul ei cel mai de seamă: feminitatea, în favoarea unui stil mai puţin elegant, adică bătăios, colţuros. Când conductorul de tren a venit să mă ajute la bagaje, semn că ajunsesem aproape de Cerna, companionul meu s-a întristat. „Nu e drept, sunt aproape furios. Mă laşi singur? Eu mai am o mulţime de întâmplări şi poveşti pe care aş fi vrut să ţi le împărtăşesc… şi, apoi, îmi eşti datoare cu o seamă de lucruri: nu ştiu despre tine decât că mergi într-o vacanţă de recuperare, că iubeşti orăşelul unde te duci, dar ai lăsat singura întrebare pe care ţi-am pus-o în aer: de unde te ştiu? Apari la tv?” Am negat şi i-am întins mâna pentru a-mi lua rămas bun. Părea atât de derutat încât am zis că era timpul să fac o faptă bună şi mi-am exprimat convingerea şi credinţa în destin, care, cu siguranţă, va lucra în favoarea noastră şi, în consecinţă, drumurile ni se vor încrucişa din nou. Faţa i s-a luminat. M-a prins iarăşi de mâna şi mi-a smuls o invitaţie la conac. Aşa că, la întoarcerea lui de la Budapesta, unde participă la prezentarea Colecţiei de primăvara a anului viitor, se va opri la Cerna pentru câteva zile. Vreau să cred, îmi place să cred, că n-a luat în serios acest proiect. Tipul pare dus de ape, dar câţi dintre noi nu suntem? Recunosc că mă intrigă şi acum acest bărbat, care nu este nici pe departe idealul meu masculin, totuşi, mă contrariază, îmi ţine gândurile ocupate. Pretindea că, deşi nu şi-a împlinit încă visul vieţii, este un tip fericit. „Ştii de ce, iubito, a ţinut el să mă lămurească, sunt un deştept şi un filosof, nu întreb niciodată pentru cine bat clopotele sau pentru cine au fost organizate marşuri triumfale şi nici pentru cine se aşterne covorul roşu…”
La gară nu mă aştepta nimeni. Semn rău, am interpretat eu. Sunt nevoită să străbat în grabă distanţa până la locul de parcare a autobuzului. Pe lângă mine treceau ţipând, îmbrâncindu-se, pentru a câştiga câţiva metri, însufleţiţi la ideea că vor ocupa un loc în maşină, tineri şi maturi. Împinsă dintr-o parte în alta, aveam impresia că înaintam ca un rac. La un moment dat, o adolescentă trecu în goană pe lângă mine, lepădându-şi geaca. Mă împiedic şi cad în nas, cum se spune. Pierd autobuzul, dar nu-mi pare rău. Las bagajul la gară şi plec pe jos. În fond sunt doar cinci kilometri până la conac. Se lăsase înserarea şi totul părea prins într-o veritabilă plasă de linişte. Constatarea îmi schimbă cursul gândurilor. Ivona mă aştepta cu masa pusă: amabilă, distinsă şi cumplit de tristă. Tristeţea ei, e bine să ştii, nu e molipsitoare, dimpotrivă, aş zice că e chiar pozitivă. Cred că mi-e dor de tine. Altfel nu m-aş întreba tot timpul ce faci, unde eşti, cu cine. Un exerciţiu, crede-mă pe cuvânt, epuizant. Cum să ghicesc eu cu ce te îndeletniceşti, ce simţi, cum trăieşti, de la o astfel de distanţă, dacă n-am ştiut nimic din toate acestea atunci când eram lângă tine? Să nu te prind că, după ce citeşti jelania mea, te învinuieşti, reproşându-ţi neimplicarea în trăirile mele… Uite că sunt geloasă, mor de furie numai la gândul că mâine pleci la Gărâna şi nu mă omoară grija că o fi frigiderul gol, sau că s-a tăiat curentul, apa, telefonul, mă aprind şi sufăr pentru că, mâine, la răsăritul soarelui, nu pentru mine vei duce coşul cu fructe, salteaua pentru plajă… Gata, e timpul să-mi reamintesc cuvintele stilistului: „nu întreba pentru cine se aşterne covorul roşu!” şi, apoi, am venit aici pentru a învăţa să nu-mi mai fac griji inutile… Dar s-ar putea să mă înşel. Poate că te duci acolo doar pentru a te odihni…

Evadare spre nicăieri, roman

evadarecasa1

Invitaţia Ivonei de a petrece câteva zile la conac a venit la timp. Mircea, arogându-şi calitatea de purtător de cuvânt al prietenilor noştri, m-a sfătuit să profit de ocazie şi să îmi refac forţele, dar mai ales să-mi regăsesc felul de a fi: serioasă, activă, altruistă şi să mă întorc doar atunci când voi fi mai matură spiritual, mai iertătoare. Eu, susţin prietenii mei, nu mai am voie să mă comport ca o fetişcană prostuţă. Sunt o femeie cu capul pe umeri şi trecută de vârsta imprudenţelor naive, sunt ceea ce se poate spune o femeie casnică, plătesc impozitele fără să clipesc, mă descurc în bucătărie fără a excela în arta culinară, sunt, atunci când organizez petreceri, o gazdă agreabilă, îmi iau munca în serios, predau lucrările înainte de termenul fixat, încasez salariul şi semnez statul de plată fără să comentez, să negociez sau să-mi exprim nemulţumirea pentru suma derizorie cu care redactorul-şef mă plăteşte pentru munca de secretară, dactilografă, reporter la nevoie şi chiar de curier. Am rămas tot eu după ce am devenit o persoană publică, trecând peste momentul debutului meu ca scenarist de film cu liniştea şi cu pasul cu care, de ani de zile, îmi îndeplinesc obligaţiile. Nu mi-am luat un apărător al drepturilor mele de autor, semnez tot ce mi se pune în faţă, nu emit nici un fel de pretenţii legate de stilul sau maniera în care scriu un scenariu, deşi am înţeles că printre cineaşti şi în lumea scriitorilor am făcut valuri. De ani de zile, prea mulţi, zic eu, am propus şi am impus această personalitate extrem de fadă. Nu sunt însă de acord cu aceia care consideră că modestia mi se potriveşte cel mai bine şi care cred că după o şedere curativă în această solitudine mă voi aduna şi mă voi întoarce acasă pentru a-mi relua existenţa paşnică, redevenind ceea ce am fost înainte de a comite acea faptă îngrozitoare în opinia prietenilor, doar regretabilă din punctul meu de vedere, căreia, cinstită să fiu, o dată încheiată, nu i-am mai dat nici o atenţie. Mă preocupă, până la obsesie, însă acum. Îmi sunt datoare să mă lămuresc şi să aşez fiecare lucru la locul lui.
Întorc spatele peisajului cenuşiu de dincolo de fereastră şi contemplu camera; fâşii de tapet în nuanţe de verde împart în pătrate tencuiala tavanului în jos. În şemineu ardea focul. Covorul şi draperiile au culoarea maro-roşcată a frunzelor de arţar, patul îngust, înalt, cu tăbliile sculptate, o canapea acoperită cu pluş de culoare verzuie mobilau camera. Într-un colţ, aşezat pe o măsuţă austeră, un televizor. Cu un gest mecanic, iau telecomanda şi apăs pe unul dintre butoane. Pe ecran defilau în tăcere imagini. Scene dintr-un film se succed cu rapiditate. Muţi, protagoniştii se mişcau haotic şi mi se păreau fantomatici. Las televizorul deschis şi intru în baie. Dacă la conac camerele rămăseseră aproape neschimbate vreme de peste cincizeci de ani, băile şi bucătăria suferiseră transformări radicale; vana de o formă neobişnuită, aşezată în mijlocul încăperii, duşurile sofisticate, circulare care puteau să facă valuri şi torente, oglinda ovală ce acoperea un perete întreg, câteva corpuri de iluminat mascate învăluiau totul într-o lumină caldă, primitoare şi relaxantă.
Deschid pe rând robinetele. Apa curge silenţios, susurând ca un cântec de leagăn.
După un sfert de oră de relaxare în apa caldă şi parfumată, deschid ochii. Camera nu-mi amintea de nimic; era ca şi cum o parte din mine rămăsese cufundată în uitarea de sine. Zăbovesc încă vreo câteva clipe în plăcerea inconfundabilă pe care ţi-o dă o baie bună, neavând energia, sau poate dorinţa, să-mi restabilesc poziţia verticală în timp şi spaţiu. În sufrageria de alături cineva se mişca de colo-colo în pantofi de casă pe dalele netede şi zgomotul tocurilor mă linişteşte, trezindu-mi însă nerăbdarea de a mă afla, cât mai grabnic, printre cei ai casei.
Revin în dormitor. Pe ecranul televizorului se derulau ultimele secvenţe ale filmului; un lan de cânepă de un verde de vis unduia elegant, cu mişcări perfecte şi ademenitoare. Mă simt mai puternică, eliberată total de acea permanentă încordare. Închid televizorul şi, pentru a legitima starea de relaxare ce mă cuprinsese, mă aşez la măsuţa mică de toaletă cu intenţia de a-mi ura bună dimineaţa. Luciul oglinzii, fidel şi mincinos în acelaşi timp, îmi întoarse un chip dominat de ochii larg deschişi, cu privirea concentrată, marcată însă de derută; de parcă aş căuta un punct de sprijin. Nu-mi place ce simt. Cu un gest repezit îmi scot prosopul înfăşurat în jurul capului şi încep să-mi perii părul. În mod straniu, în oglindă, desluşesc doar mişcarea amplă a mâinii. Fiecare dintre noi trăieşte două vieţi: una adevărată – copilăria – cealaltă falsă. Nimeni nu trebuie să renunţe la iluziile copilăriei… Cuvintele nu-mi aparţin, le-am preluat de la o prietenă necunoscută, o romancieră norvegiană. Mă simt de parcă aş vrea să ajung cu o întârziere bine calculată la o întâlnire importantă.

Evadare spre nicăieri, roman, Corina Victoria Sein

Această prezentare necesită JavaScript.

I. Evadare spre nicăieri

M-am trezit la aceeaşi oră nesuferită, haină, aproape meschină, când noaptea se sfârşeşte iar ziua n-a reuşit încă să înceapă. De la fereastra dormitorului, tot ce pot vedea este un petic îndepărtat de cenuşiu. Soarele nu se ridicase încă. Valea Cernei era învăluită într-un abur de ceaţă. Dealurile înalte, acoperite cu o sumedenie de tufe de mur, zmeur, măceş păreau topite în zare. Cu greu ar putea cineva preciza unde se sfârşeau culmile măgurii şi unde începea piciorul muntelui.
Desenată de lumina dimineţii ce se impunea încet dar sigur pe cerul frământat de toanele unei toamne precoce, umedă şi rece, turla bisericii aruncă o umbră pe geamul ferestrei şi dispare îndată. Scurta apariţie îmi readuse prezentul cu toată încărcătura lui dramatică, dar şi cu nestăvilita-i poftă de mişcare, de implicare în lungul, nesigurul, puternicul, fragilul lanţ al vieţii.
Ceaţa urca din valea ce pare nemărginită, asemeni cerului de deasupra. În această ceaţă trecătorii se mişcau ca nişte umbre strânse în chingi mai mult sau mai puţin elastice, iar feţele lor păreau nişte discuri de o strălucire mată: prea vii pentru a se lăsa încorporate în masa de ceaţă, dar şi suficient de apatice pentru a încerca o desprindere, o evadare.
Locuitorii oraşului de pe malul drept al Cernei, taciturni din fire, devin mai mohorâţi, mai interiorizaţi, aproape indiferenţi la ce se întâmplă atunci când peste casele lor se abate negura grea, neliniştitoare ce vine de cele mai multe ori o dată cu toamna. Negura persistă zile întregi, pentru ca apoi să dispară, lăsând în locul ei un peisaj nou, mereu altul, plin de culoare şi zbatere: copii zbenguindu-se pe malul râului, perechi plimbându-se pe aleile parcului, gospodine luând cu asalt piaţa în aer liber; distingi cu uşurinţă zidurile de un maroniu-stacojiu ale vechiului şi straniului nostru conac Narcisa, petele de alb pe crestele muntelui, iar pe panta dinspre sud a dealului pâlcuri de meri şi nuci ale căror fructe lucesc sub puterea unei semnificaţii emblematice. Aici pământul îşi dăruieşte roadele, dar oamenii locului le culeg cu prudenţă, lăsând din loc în loc, spre vârful pomului, câte ceva din rod. Gestul lor semnifică mai cu seamă prudenţă. Ei nu vor pământul secătuit. Sunt conştienţi că natura nu se lasă subjugată de puterea omului, ea poate fi, uneori, rănită doar de propriile-i forţe nestăpânite.
Rămân în picioare, în faţa ferestrei, ca şi cum revărsarea imaginilor anterioare ar putea să acţioneze aidoma unui terapeut, curăţindu-mi gândurile de o anumită otravă ce îmi învenina de-o vreme starea de spirit şi nu numai, acţiune care mi-ar putea reda capacitatea şi dorinţa de a analiza cu obiectivitate, cu detaşare, întâmplările ce mă aduseseră în situaţia limită, când singura alternativă a fost alegerea acestei scurte evadări, în acest loc, unde, de cel puţin trei generaţii, partea feminină a stăpânilor conacului Narcisa, loc bântuit de duhuri rele în nopţile cu lună plină, dacă e să dăm crezare poveştii care circulă în rândul localnicilor, vine aici pentru a beneficia de un climat tonic, generator de iluzii, dar şi de o seamă de condiţii de confort special, precum: camere mari, cu un sporit grad de intimitate, un mod de pregătire a bucatelor excelent, posibilitatea unor plimbări lungi cu efect benefic şi imediat. Aşadar, acest spaţiu este perfect. Aici sper să regăsesc luciditatea şi puterea de a trece peste obstacolele care, la un moment dat, s-au oprit din rostogolirea lor perpetuă chiar la picioarele mele, făcându-mă să mă simt pe marginea prăpastiei; un sentiment incitant, o forţă ciudată, un fel de amestec de trăiri pozitive şi negative, greu de controlat, imposibil de ales. Iată-mă, aşadar, aici, în acest anotimp crepuscular, când n-ar fi trebuit să plec de-acasă, numai că acea casă nu-mi mai oferea liniştea, iar sentimentul de cămin devenise brusc incomod, potrivnic.

Evadare spre nicăieri, Corina Victoria Sein, roman

Inelul de fum, Corina Victoria Sein

inel

După atmosfera înăbuşitoare din atelier, Iuliei Neacşu, terasa vilei i se părea plăcut răcoritoare. În parc vântul mişcă ramurile copacilor iar ea se simte mai bine ca oricând. Priveşte ultimele raze de soare care, rostogolindu-se ca un puhoi, inundă casa cu coloane alb-gălbui. Îi plac aceste amurguri nerăbdătoare. I se pare că, la acest ceas, odată cu natura se opreşte şi ea într-un spaţiu de magnifică odihnă.
În seara asta vede, sau simte, şi alte dimensiuni ale apusului, întotdeauna acelaşi dar niciodată la fel. Văzduhul, încărcat cu mirosuri amestecate, e liniştit. Ochii se obişnuiesc cu penumbra.
Clipa trezeşte spaime şi bucurii. Iulia coboară treptele terasei şi se opreşte sub un leandru. În fiecare primăvară planta îşi lasă unele ramuri tinere în jos, să prindă rădăcini, şi acoperă încet-încet, spaţiul din jur.
Un răstimp rămâne pe loc. Respiră adânc, îşi spune că a sosit timpul să nu se mai lase copleşită de emoţii, intimidată de forţa teribilă a naturii. Trebuie să-şi ordoneze gândurile, să nu mai rătăcească prin labirintul fanteziei, admiţând, totuşi, că are destule motive să caute izolarea în propriile-i reflecţii. Se teme însă de ceasul confruntării cu sine, îl amâna.
În faţă se întinde parcul. Privirea Iuliei insistă asupra punctului în care aleea principală se ramifică în două drumuri. Unul coboară în pantă, oprindu-se, pe neaşteptate, sub portalul sanatoriului, celălalt face o cotitură pentru a ajunge în vârful unui dâmb acoperit cu arbuşti. E locul unde Andrei Şerban, medicul sanatoriului, a clădit o casă. Locul, casa chiar au ceva ciudat, lasă impresia că aici se sfârşeşte răsfăţul îngăduit peisajului. Totul e robust, sălbatic şi absurd de virginal. Peste această schimbare violentă a decorului, seară de seară, lăsând să se înnopteze fără să aibă pregătită făclia, Andrei îşi păstrează zâmbetul de truditor conştiincios şi cântă la fluier. Cântecul urzea nostalgia, dar şi acel aer de aşteptare al unui decor improvizat pe o scenă imposibilă; o clipă de ameţeală, clipă în care timpurile se amestecă şi un vis se poate destrăma, sau abia să înceapă.
Iulia zăbovise destul timp pentru ca impresiile să alunece prin toată fiinţa ei, grăbite şi intense.
Cântecul lui Andrei, în seara asta duios, pătrunde fără greutate obstacolele ridicate de vegetaţia generoasă a parcului. Iulia se îndreptă spre casa din vârful dâmbului. Îl închipuie, pe medic, cu buzele arse, uşor întredeschise. Înserarea, coborându-se greu şi liniştitor, o învăluie, aducându-i senzaţia că viaţa curge mai încet.
„Sunt gata să uit că timpul este o unitate de măsură pe care n-o pot schimba, că el nu este supus nici unei direcţii… şi, totuşi, din consideraţii economice, a fost mărunţit, împărţit. Timpul este mai mult decât una dintre cele trei dimensiuni fundamentale ale materiei. Eu îl simt aşa, ca pe un poem amplu, cu ochii, cu gura, cu braţele, cu picioarele, cu trupul, cu gândul… Mă las în voia pasului imaterial, atinsă de gesturi, fără să clipesc, fără să ascult… A fost suficient un crâmpei de cântec pentru a-mi aminti că există mai multă singurătate decât tăcere. Am învăţat, în felul meu, să alunec pe lângă complicatul sistem al atitudinilor. Poate că naşterea mea a fost o greşeală, aşa cum am auzit de nenumărate ori şoptindu-se sau strigându-se: » Eşti un copil uitat de secolul trecut în zilele noastre.» Nu este adevărat. Sunt foarte bine instalată în ritmul trecerii, în dinamismul peregrinării, moment cu moment, fapt cu fapt…” se întări Iulia în sine însăşi.
La douăzeci şi cinci de ani, Iulia, este nu numai medic, dar şi un pictor cunoscut. La prima ei expoziţie, un critic nota: „Iulia Neacşu pictează într-o pânză toată iubirea pe care o simte faţă de ceva. Pictează aşa cum privighetoarea cântă. Lucrările ei exprimă totul: tinereţea, libertatea, viaţa şi impresionează tainic ca o stea în adânc”. Abia petrecută adolescenţa, Iulia se întreabă: „Să realizez, în viaţă, opere de artă sau să realizez viaţa cu opere de artă? Dilema nu este doar a mea, sunt însă datoare cu un răspuns care să fie numai al meu”. Astăzi, străbătând parcul, copleşită de o bucurie tulbure, îşi zice: „nu, n-am încă un răspuns, dar vreau să trăiesc timpul meu, să fiu mereu în pas cu timpul…”
Casa lui Andrei apare brusc. Înconjurată de viţă de vie, pare îmbrăcată într-un val de catifea ondulată. Frunzele moleşite de arşiţa de peste zi se înviorau sub suflarea nopţii. Vara s-a dovedit secetoasă. De multă vreme n-a mai plouat. Încordarea creşte. Oamenii sunt puşi greu la încercare. Seceta, care pare că se eternizează, a şi compromis recolta.
Iulia, după ce parcurge drumul întunecat până la linişte, cercetează cu privirea pridvorul alb. În clipa în care percepe o frântură de mişcare, ştie că Andrei s-a ridicat din balansoar şi vine spre ea. Mersul lui uşor legănat, atunci când străbate culoarele sanatoriului, devine stângaci şi caraghios pentru cine îl observă din faţă. Călcătura cade scurt, bătând podeaua, în vreme ce înaintează uşor aplecat, încovoiat. Paşii, fără să aibă graţie, răzleţi într-o dezordine încântătoare, aduc şi statornicesc o atmosferă de pace meditativă.
Iulia se grăbeşte voioasă. Aşa se întâmplă în fiecare seară, când, sătulă de jocul orelor, perfectul lor joc, consideră că viaţa dobândeşte un plus de interes doar în preajma oamenilor.

Adolescenţă suspendată / 5 / Eu, Deea

07 Ian

deea,5

( … )

Tânărul se lasă în genunchi în faţa Nanei şi într-un mod teatral, exagerat, o imploră:
– Zeiţă, uzează de bagheta magică din dotare şi adu pentru anonimul şi nevolnicul tău admirator, adică pentru mine, o porţie generoasă din iarba halucinantă, importată de pe îndepărtatele ţinuturi ale lumii decadente…
Nana prinde din zbor gluma colegului nostru şi intră în joc. Ridică mâna dreaptă, prinde o baghetă imaginară şi porunceşte:
– Îl chem pe Împăratul Păpădie să aducă un snop de plante!
Hohote de râs: voioase, robuste.
Râde şi Nana.
Râsul ei nu are nimic din bucuria senină, adevărată, pare mai degrabă o slobozire de sunete contorsionate de rigiditatea corzilor vocale.
Petrecerea continuă. Se spun bancuri, se joacă scenete hazlii, în care metehnele unor profesori sunt ridiculizate, se dansează până la epuizare, se leagă prietenii, se „construiesc” cupluri, se regizează o scurtă reprezentaţie de teatru nescris pe tema: „Încotro, absolventule?”
Distracţie pe cinste!
Nu şi pentru mine.
Oricât de mulţi sunt decibelii, oricât de înflăcăraţi şi convingători sunt doi colegi de clasă, care se întrec în a-mi câştiga simpatia, nu reuşesc decât să mă aducă la exasperare şi să le întorc spatele. Ochii mei o urmăresc pe Nana, inima mea e strânsă, temându-mă pentru ce i se va întâmpla în clipa în care va rămâne singură.
Refuzul, neputinţa de a intra în atmosfera generală, nu trec neobservate. Doamna Cristescu îmi face semn să o însoţesc pe terasă, unde dăm peste câteva perechi ce se sărută cu foc. Ne retragem strategic, în bucătărie.
– Vrei o felie de tort?
– Mulţumesc.
– Deea, dacă o să suferi pentru necazurile prietenilor, pentru dramele lor, nu o să ai timp să trăieşti şi pentru tine…
– De ce unii dintre noi îi trădează, îi decepţionează pe cei ce le sunt apropiaţi?
– De ce? se întreabă şi doamna Cristescu, nu ştiu. Ştiu, însă, că viaţa merge înainte, viaţa trebuie lăudată chiar dacă doare, chiar dacă, la un moment dat, ne lasă puterile şi ne cuprinde disperarea. Răbdarea şi înţelepciunea sunt singurele puncte de sprijin… Ar mai trebui să avem în vedere ceva: să credem în prieteni, să-i lăsăm să ne ajute, să îi învestim cu dreptul de a ne veghea… Acum du-te să fii aproape de Nana şi distrează-te!
– Aşa o să fac!

În sufragerie, Nana, aşezată pe covor, deschidea cadourile. Fiecare lucruşor despachetat stârneşte exclamaţii de bucurie din partea sărbătoritei şi ropote de aplauze din partea invitaţilor.
În toiul acţiunii, se sting luminile. Panică, strigăte de spaimă prefăcute şi câte un chicot înfundat.
– Dacă-l prind pe glumeţ, o să aibă ce povesti nepoţilor! rosteşte, la modul cel mai serios, cineva din întuneric.
– Toată lumea afară! Stare de urgenţă! tună o voce autoritară.
Buluc, gălăgioşi, dar nu înspăimântaţi, ieşim pe uşile ce dau în grădină.
Plimbăm privirile de jur împrejur, căutând surpriza.
Nu aşteptăm prea mult.
De după colţul vilei, se aude o explozie. Spre cer porneşte, ca o săgeată, un bulgăre de lumină: asistăm la un superb spectacol cu artificii.
Domnul Cristescu, tatăl Nanei, tocmai reuşiese să ne surprindă. Puştimea se repede la el şi nu face economie de superlative. Domnia sa promite că, peste trei ani, atunci când Nana îşi va sărbători majoratul, cerul va  „arde” toată noaptea:
– Aşa că staţi pe aproape! ne îndeamnă el.
– Tu unde vei fi? întreabă Nana şi nu-i recunosc vocea.
Este peste puterile mele să asist în continuare la acest schimb de replici, aşa că mă retrag în hol, o sun pe mama şi o rog să vină să mă ia.

Aşteptând-o, îmi spun: „o să am grijă să nu se întâmple aşa ceva niciodată în familia mea”.
Mama opreşte chiar în faţa mea, pe peronul vilei.
Urc şi mă aşez pe scaunul din dreapta, încălcând pentru prima oară regula impusă: copiii ocupă întotdeauna bancheta din spate.
Nerăbdătoare, de parcă cineva mă urmărea, sar de gâtul ei, o îmbrăţişez puternic, o sărut, ca şi cum ne revedeam după o lungă perioadă de timp, şi-i spun:
– Mama, te iubesc!
– Şi eu te iubesc… Dar nu te recunosc. Care să fie motivul acestui „acces excesiv” de dragoste?
– E modul meu original de a mulţumi.
– Cui şi pentru ce?
– Vouă, ţie şi tatei, pentru că sunteţi nişte părinţi grozavi, dar mai ales pentru că familia noastră este una solidă…
Brusc, mama mă îndepărtează, îşi pune mâinile pe volan şi îşi lasă fruntea să cadă peste dosul palmelor. Dacă imaginaţia mea nu a luat-o razna, aud cum suspină.
Mă întreb: cu ce am greşit? Faptul că am încălcat regulamentul? Bine. Nici o problemă, cobor şi o să urc în spate. Mama îşi ridică fruntea şi, zâmbind, zice:
– Rămâi! Pune-ţi centura!
Vila noastră este inundată de lumină.
– Tata a ajuns acasă…
– Nu, mă contrazice mama, a fost nevoit să plece la Sinaia, unde are o întâlnire de afaceri, importantă…

Astăzi e vineri.
Ultima zi de şcoală.
După festivitatea de rigoare, ne împrăştiem care încotro, în grupuri. Eu cobor scările umăr la umăr cu Nana; plănuiserăm să mergem la o îngheţată. Planul cade. Bunicul Nanei o aşteaptă în faţa şcolii, de unde pleacă direct la Sibiu, acolo îşi va petrece vara.
Eu, după ce-mi iau rămas bun, îmi propun să intru în dialog cu mine însămi, ceea ce şi fac, în drum spre casă.
De mâine, începe vacanţa mare.
Nu ştiu din ce pricină, nu-mi saltă sufletul de bucurie. Nu simt nevoia să mă descarc de tensiunea acumulată de-a lungul anului şcolar, aşa cum o fac de obicei, aruncând ghiozdanul cât colo, sau să trag oblonul peste raftul cu cărţi, nu mă înghioldeşte vreun impuls lăuntric să arunc la coşul de gunoi regulamentul şcolar. În schimb, constat că sunt colosal de mulţumită pentru că am participat, în secret, la întocmirea planului de vacanţă. Acest lucru îl datorez tatei, cu care, am pus totul la cale: alegerea agenţiei de turism, stabilirea unui program cultural impresionant prin numărul de spectacole pe care intenţionăm să le vizionăm, prin numărul mare de muzee ale căror praguri le vom trece, prin vizitarea celor mai fascinante, mitice şi enigmatice locuri istorice sau biblioteci celebre. Nu am neglijat nici locurile de distracţie: parcuri, grădini botanice, stadioane, dar şi discoteci. Drept răsplată pentru că l-am ajutat şi am păstrat secret planul, tata mi-a cumpărat un laptop, cu ajutorul căruia am de gând să notez impresiile, emoţiile trăite şi, evident, nu voi obosi în a fi un observator atent la modul cum se desfăşoară viaţa pe alte plaiuri decât cele mioritice. Numai gândindu-mă la aceste obiective, ar trebui să-mi crească adrenalina, să alerg spre casă cu viteza luminii…
Surprinzător, dar eu aleg să fiu apatică, supărător de egoistă: nu doresc să ajung acasă înainte de ora patru, pentru că Anna s-a întors din excursie cu o pretinsă durere de gât şi o stare de oboseală accentuată, situaţie în care este extrem de nesuferită: se plânge, imploră sau te dă afară din camera ei – dacă, Doamne fereşte, ai proasta inspiraţie să bagatelizezi evenimentul, adică boala. Medicul de familie ne-a asigurat că starea ei de sănătate este perfectă, doar că, probabil, nu este mulţumită de modul în care a petrecut mica vacanţă. Cu toate acestea, ne-a recomandat să fim aproape de ea, să manifestăm înţelegere pentru toanele ei, să o protejăm, să o facem să se simtă importantă.
Deşi astfel de scene se petrec cu o ritmicitate supărătoare, mama nu oboseşte în a o sluji, în a fi mereu de partea ei. Gândesc aşa nu pentru că mă simt neglijată (nu sunt geloasă, părinţii mei ne tratează în mod egal), dar mi se pare că nu e frumos din partea ei să ne terorizeze ori de câte ori ea devine paranoică şi se aruncă voluntar în tentaculele dizgraţioase ale unei suferinţe mai mult închipuite decât reale. Părerea mea este una dură. Poate nu sunt eu cea mai autorizată persoană să emit o astfel de ipoteză, dar cred că Anna are, totuşi, cel puţin o problemă reală: este instabilă din punct de vedere emoţional.
În sprijinul ipotezei mele aduc câteva argumente: o persoană echilibrată nu aleargă zi de zi după popularitate, nu caută cu disperare să provoace evenimente şocante, doar pentru a ne vedea, pe noi, familia, îngrijoraţi… Şi mai grav este faptul că, atunci când nu reuşeşte să fie în centrul atenţiei, crede că lumea întreagă are ceva cu ea…
E sora mea şi sufăr când o văd atât de vulnerabilă.
Vulnerabilitatea ei are ca punct de plecare, în opinia mea, neîncrederea în propriile ei calităţi fizice, intelectuale şi spirituale; însuşiri de care dispune cu prisosinţă, dar pe care le lasă să vegeteze şi se mulţumeşte să ceară celor din jur să ia parte la „dramele ei”, să preia de pe umerii ei povara, reală sau închipuită. Toate acestea o situează pe un nedorit loc la galerie, nici măcar central, ci undeva lateral, de unde spectacolul mai mult ţi-l imaginezi…
Eu, în această clipă, unde ar trebui să fiu?
Categoric, în cu totul altă parte decât pe străzi, frământând o tonă de gânduri, incriminând când pe unul, când pe altul. De ce?
Poate pentru că ziua de astăzi este ciudată: soarele se ascunde în spatele unui nor, iar norul se mişcă uşor, dar, jos, nu se simte nici o adiere de vânt. Intru pe aleea principală a Parcului Central. La ora asta e aproape pustiu. Îl traversez doar pentru a scurta drumul.

Acasă, mama pregăteşte cina.
Modul în care aranjează tacâmurile, felul în care se mişcă în jurul mesei, dar mai ales faptul de a nu lăsa nimic la voia întâmplării – de la prospeţimea florilor la modul în care cade lumina – sunt amănunte care mă instalează, de câte ori se întâmplă să fiu de faţă, într-o confortabilă stare de siguranţă, de linişte casnică. Beneficiind de această stare, mă simt obligată să contribui, la rândul meu, la instituirea unui climat de armonie. De cele mai multe ori, reuşesc. Cum? Prin drăgălăşenie, exprimându-mi gălăgios părerea despre talentul gospodinei, despre cât de norocoasă sunt că am o astfel de mamă.
Astăzi parcă atmosfera este cu totul altfel.
Mama pare obosită. Ceea ce făcea până mai ieri cu plăcere, acum seamănă a corvoadă. Până şi felul în care răspunde sărutului meu este altul: absent, de formă.
O las cu ale ei şi caut ceva spre care să-mi revărs energia.

Anna răsfoieşte o revistă.
– Nu erai bolnavă? întreb eu mirată.
– Te interesează cu adevărat? mă întreabă ea plictisită.
Ridic din umeri, mă trântesc pe un scaun şi, fără să o privesc, îi zic:
– Ciufuto! Ştii ce cred eu? Ai inventat boala doar pentru a ne teroriza, pentru a ne smulge lacrimi! Uite că nu le ai! Nu ai din partea mea decât o promisiune: o să am grijă să nu ne tragi după tine…
Nici nu mă bagă în seamă.
Tata intră în sufragerie şi se aşază la locul lui, fără să ne adreseze atât de cunoscuta, de noi, întrebare:
– Ei, cum v-a mers astăzi?

Din romanul Adolescenţă suspendată

Adolescenţă suspendată / 4 / Eu, Matei

adolescenta suspendata

Acasă, masa este pregătită pe verandă: două farfurii, două tacâmuri, în mijlocul mesei, o mică vază de cobalt, în care se răsfaţă câteva frezii. Lângă farfuria mea, un ou de ciocolată, acoperit de o folie, pe care este desenat un peisaj mirific.
– Unchiule, mă răsfeţi! Acceptă ideea că am depăşit faza dulciurilor şi, oricum, acest ou de ciocolată e mult prea frumos. Cum să mănânc un lucru ce-mi încântă privirea?
– Foarte bine! Păstrează-l!
În jur miroase a muşcată.
– Ei, ce facem astăzi? întreabă Ştefan, după ce o ajută pe Maria să strângă masa.
– Ce zici de o teleportare în timp?
Unchiul, zâmbind, răspunde:
– La ordinele tale, comandante! Care să fie nava?
– Cea mai la îndemână: vechiul şi nepreţuitul album de familie.
Ştefan scotoceşte în rafturile de sus ale bibliotecii. Mută carte după carte, bombănind ceva, nerăbdător să găsească obiectul căutat.
– În sfârşit, exclamă el. Ştii care-i problema? De o viaţă îmi propun să-mi schimb felul de a fi, nu esenţial, aşa, un pic, adică să fiu mai ordonat, mai disciplinat… Mai ales acum, când nu mai am pe cine să dau vina atunci când lucrurile din casă o iau razna şi se pitesc pe te miri unde…
Se lasă în fotoliul plasat între cele două corpuri ale bibliotecii. Mă aşez lângă el.
– Şezi comod? Bine!
Şterge cu palma coperta îmbrăcată în mătase, de culoarea mierii şi, înainte de a o deschide, oftează adânc. Respiraţia grea, precipitată, îi demască neliniştea şi, poate, teama de o întoarcere în timp.
Brusc, cu oarecare violenţă, foiletează albumul, răsfoind paginile de la sfârşit către început.
– Să luăm ca punct de plecare un eveniment fericit?
Fac semn din cap: da.
– Vezi tu, pentru fericire există, de regulă, doar câteva ocazii… Pentru mine, au existat atâtea cât să mă consider norocos, iar dintre ele se detaşează cea fixată în vara lui ’80 şi ceva…
Clipeşte des din ochi.
O şuviţă de păr îi alunecă pe frunte. Toată fiinţa mea e plină de duioşie, de dragoste pentru acest bărbat aparent puternic şi aspru, dar care, în realitate, este un monument de sentimente bune, chiar prea bune pentru cât merităm noi, cei care-l cunoaştem, care am profitat şi vom continua să profităm de bunătatea lui… Am o poftă teribilă să-i spun toate acestea, să-mi trec palma peste chipul brăzdat de riduri, dar mă abţin. Nu-i plac dulcegăriile…
– Vezi fotografia asta? Am făcut-o înainte de a urca pe puntea vaporului…

Cu siguranţă că astăzi este ziua mea norocoasă.
De o mie şi una de ori l-am rugat, pe bunul meu unchi, să-mi povestească despre acea vară fierbinte a deceniului opt, când, întâmplări care mai de care mai încurcate, imposibil de a fi rânduite în ordinea importanţei sau a gravităţii lor, i-au schimbat radical viaţa.
De undeva, din vecini, se aude lătrând un câine.
Mă tem că acest semn, venit din exterior, o să rupă vraja ce pluteşte în jur.
– Fotografiile, zice unchiul, nu sunt lucruri vii, dar ele durează în timp, omul e cel răpit întotdeauna prea devreme…
Rosteşte cuvintele într-un fel pedant, străin şi preţios, aşa cum nu-i este obiceiul. Scoate din album câteva fotografii, se ridică din fotoliu, şterge cu dosul palmei praful imaginar de pe tabla strălucitoare a biroului, apoi le înşiruie pe masă.
– Am adunat ceva imagini… Fii atent, vezi poza asta întunecată? A fost făcută pe când mă aflam în greva tăcerii…
O pală de vânt trânteşte cu zgomot fereastra deschisă a verandei.
Maria trece pe lângă noi, păşind încet, cu papucii ei de pâslă, ca şi cum s-ar teme să nu ne tulbure, închide geamul şi dispare în acelaşi fel cum venise: ca o umbră.
– Greva tăcerii? mă mir eu, mai mult pentru a reînnoda dialogul.
– Da! Şi te asigur că am dat ceva de furcă autorităţilor.
– Cum? întreb eu.
– Simplu. Prin anii ’80, un individ care declara grevă, oricare ar fi fost forma ei, era considerat nebun, sau răzvrătit. Eu am fost plasat, spre norocul meu, în prima categorie, deloc măgulitoare, dar infinit mai convenabilă. Eşti curios să afli de ce un om ca mine intră, aşa, pe gratis, într-o situaţie aiurea? Sau ai aflat?
– Nu! Mama, atunci când vine vorba despre acea perioadă, ia pe „nu cunosc detalii” în braţe, pretinzând că doar tu ai dreptul de a hotărî dacă, cum şi când, cele întâmplate atunci pot să devină subiect public…
– Bine face… Povestea a început de la o nedreptate ce mi s-a făcut atunci când, deşi plătisem bani grei pentru o excursie în Grecia şi în Egipt, am fost radiat de pe lista excursioniştilor înscrişi, dar care, pentru a beneficia de „undă verde”, aveau nevoie de semnături speciale. Muncisem ani şi ani pentru a aduna banii necesari, aşa că m-am simţit nedreptăţit şi umilit când, cu o săptămână înainte de plecare, am fost anunţat sec:
„Numele dumneavoastră nu figurează pe lista aprobată!”
Nu era prima oară când mi se refuza ieşirea peste hotare. De-a lungul anilor, am fost propus, de mai multe ori, să fac parte din diverse delegaţii ale Uniunii, aşa numitele „schimburi culturale”. Am avut chiar câteva invitaţii nominale, dar, de fiecare dată, după „studii” şi informări asupra „cetăţeanului Ştefan”, nu ştiu prin ce proces complicat de alchimie politică, eram eliminat. Sătul să tot stau la mâna celor ce hotărau cine merită o deplasare în străinătate, am început să strâng ban cu ban pentru a-mi plăti excursia. Numai că, contrar logicii, aveam să aflu că a deţine bani nu era suficient pentru a pleca peste hotare.
Refuzul, cel mai recent dintr-un şir lung, a fost picătura care a umplut peste poate paharul şi a stârnit furtuna în mine.
Pentru început, am aruncat flăcări verbale, protestând la ghişeu şi ameninţând. Mi-am dat seama, însă, că amărâta aia de funcţionară, speriată, intrată în panică, nu avea nici o vină.
Am plecat spre casă. La un moment dat, am constatat, că, de fapt, nu aveam casă. Locul în care locuiam era doar un adăpost vremelnic, incapabil să-mi inducă acel sentiment de posesiune, care, până la urmă, ne dă siguranţa şi o oarecare pacea interioară.
A doua zi, am depus un memoriu la cabinetul şefului meu direct, prin care îi aduceam la cunoştinţă decizia de a intra, imediat, în greva tăcerii pe timp nelimitat.
Am trimis câte o copie a memoriului la mai marele judeţenei de partid şi preşedintelui Uniunii de Creaţie.
Pe atunci, greva era o formă de protest interzisă.
Tocmai de aceea, câteva zile, nimeni nu m-a luat în serios. M-au lăsat să-mi fac numărul, convinşi că, fără o susţinere morală din partea colegilor, voi ceda şi mă voi întoarce în mijlocul turmei în care fusesem înregimentat.
Zilele treceau. Eu mă prezentam dimineaţa la program şi prestam în continuare serviciile pentru care fusesem angajat; gazeta ieşea şi viaţa continua.
Atunci, se poate întreba oricine, la ce bun să declanşezi o grevă? Ce a schimbat şi cu ce m-a ajutat?
Eram prezent la birou doar pentr a-mi face datoria, pentru a nu da nici un motiv şefilor să mă arunce în stradă.
După vreo săptămână, cei ce răspundeau de acţiunile, de modul de a gândi al fiecărui cetăţean în parte, aveau să intre în panică.
S-au adunat, s-au consultat şi au hotărât:
„Nebunu’ ăsta ne face probleme. Să-l rezolvăm, într-un fel sau altul, înainte de a-l ajuta să se transforme în erou naţional.”
Într-o dimineaţă, (eram în grevă de vreo zece zile) secretara m-a convocat în biroul şefului, unde, în prezenţa unui funcţionar de la Agenţia de Turism, mi-a înmânat biletul de călătorie.
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să slobod un strigăt de victorie – un fel de eliberare a energiilor negative adunate în mine.
La plecare, spre Constanţa, am fost însoţit, până la gară, de voi, familia, şi de câţiva tineri care, nu ştiu cum, aflaseră modul prin care reuşisem să obţin plecarea în excursie…
Cam atât despre istoria unei acţiuni personale.

Fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005, Ed. Excelsior Art şi reeditat pe sport electronic, CD Destine în oglindă, 2013. CD-ul cuprinde nouă dintre romanele Corine Victoria Sein

Adolescenţă suspendată / Eu, Deea / 3 /

deea2

Mă regăsesc pe marginea unei fântâni, cu capul răsturnat pe spate, lăsându-mi chipul pradă ierbii şi soarelui. În adânc sunt portocali în floare şi crini. Mâna prietenilor iese din floarea de crin să-mi apuce părul, să mă tragă prin gura fântânii. Urăsc apa, apa atinsă de flori…
Mama mă cheamă la masă. Visul rămâne fără final. Aşadar, nu există un mesaj.
Cobor la cină. Simt nevoia să justific purtarea mea de la începutul zilei.
– Mama, îţi cer iertare pentru că am plecat azi-dimineaţă fără să te sărut. O fac acum.
Mama continuă să întindă faţa de masă, ignorându-mă. Încerc altă stratagemă. Mă apropii de ea, furişat, şi o îmbrăţişez. Se opreşte o clipă şi mă mângâie pe cap.
– Ştii cât te iubesc?
– Nu atât cât vă iubesc eu.
„Vă iubesc!” Ne iubeşte în bloc? Da! Aşa e mama!
Tata intră în sufragerie şi se aşază tăcut la masă.
– Unde e Anna? întreabă el.
– A plecat într-o excursie, pe Semenic…
– Eu de ce nu ştiu?
– Pentru că nu prea eşti acasă, iar atunci când din întâmplare te afli cu noi, eşti prea obosit.
Schimbul de replici mă determină să întreb:
– Părinţii mei au avut o zi proastă?
– Oricui i se poate întâmpla, rosteşte mama.
Justificarea nu aduce şi detensionarea atmosferei.
Cinăm în tăcere şi fără poftă.
Urăsc acest lucru. Ce aş putea să fac? Da, am găsit.
– Mama, îmi dai voie să merg, mâine, la ziua Nanei?
– E şi tata prezent. El ce zice?
Tata împinge cu putere scaunul, trânteşte şerveţelul pe masă şi pleacă. Mă grăbesc să-l urmez.
Aşa fac în fiecare seară: îl însoţesc în bibliotecă, unde el citeşte presa, în timp ce eu îi pregătesc trabucul.
– Rămâi! îmi porunceşte el.
Uluită, rămân în poziţia caraghioasă a omului blocat – cu fundul ridicat uşor de pe scaun şi cu trunchiul aplecat în faţă. Nu-mi vine să cred.
– Cu ce am greşit? întreb eu.
– Deea, dacă vrei, mergem împreună, dimineaţă, să cumperi cadoul pentru prietena ta.
– Asta înseamnă că pot să merg la petrecere?
– Am vreun motiv să te pedepsesc?
– Nici unul!
Aud un zgomot cunoscut: se deschid uşile garajului.
– Tata pleacă la ora asta?
– Da, se duce la firmă, are mult de lucru.
Îmi convine explicaţia şi urc în camera mea.
Înainte de a mă vârî în pat, deschid reportofonul şi înregistrez un fragment de poezie citită, astăzi, într-o revistă literară pe care nu a cumpărat-o nimeni:
„Prin tăietura din uşă pătrunde numai fumul.
Nimic nuţi dă lumea fără de trudă.”

Primul week-end din luna iunie.
Până atunci, mă aşteaptă o petrecere. Ador zilele de naştere pentru că ele îmi dau prilejul să fac daruri şi să primesc, la rândul meu, daruri. Între a da şi a primi, prefer să dăruiesc.
E timpul să mă grăbesc.
Nu sunt hotărâtă cu ce să mă îmbrac, ce accesorii şi ce farduri să aleg. Mi-ar prinde bine sfatul Annei. E specialistă în acest domeniu. Dar, aşa cum se întâmplă de obicei, ea nu este lângă mine atunci când am nevoie.
Să mă sfătuiesc cu mama?
Nu cred că e o idee fericită. Mi se pare obosită şi preocupată de ceva ce-mi scapă. Am dedus acest lucru în orele în care am colindat magazinele. Nu vreau să o încarc cu problemele mele. La treabă aşadar!
Primul pas: oglinda!
Îmi privesc chipul reflectat în oglindă, cu atenţie, cu ochi critic. Sunt mulţumită. Beneficiez, dacă se poate spune aşa, de o frumuseţe robustă, de o ţinută augustă… Sunt, oare, graţioasă? Graţia să fie un dat de la natură? Mama spune că, pe vremea tinereţii ei, graţia era atributul angelicelor balerine. A fost odată. Acum, la începutul mileniului trei, altfel se văd lucrurile. Nu se mai pune semnul egal între graţie, lipsă de energie şi pasivitate. Altul este şi standardul frumuseţii. A fi frumoasă, înseamnă, pentru generaţia mea, să fii puternică, şarmantă, să fii mereu cu picioarele pe pământ, să ştii ce vrei, să faci faţă situaţiilor neprevăzute, să te arunci în valuri pentru a salva un prieten, fără să te întrebi cum vei arăta cu apa şiroind din haine, din păr… O femeie poate să fie graţioasă, frumoasă şi atunci când, pentru a rezolva o situaţie, se încruntă, este dură, dar reuşeşte să rămână senină, liniştită şi nu-şi pierde controlul… În concluzie, graţia este sinonimă cu un fel de inteligenţă socială.
Gata! Cândva, o să scriu un eseu despre graţie, despre puterea de seducţie.
Consider că nu am nevoie de un machiaj anume. Bătrânul şi prietenosul „strugurel”, de pe vremea bunicii, e mai mult decât suficient.
Iau cadoul pregătit pentru Nana şi plec ca o vijelie.

Pe peronul din faţa casei familiei Cristescu, dau nas în nas cu un comisionar de la cea mai căutată pizzerie din oraş: Lussam.
Nana este cea care mă întâmpină. E strălucitoare. Nu degeaba i s-a dus vestea că este cea mai frumoasă fată din şcoală.
– Credeam că nu mai vii, susură ea.
– Uite că sunt aici! La mulţi ani!
– Mulţumesc! Cum arăt? vrea să ştie prietena mea.
– Trăsnet! Ne apucăm de treabă?
– Sigur! Mama a robotit toată ziua, e obosită şi abia aşteaptă o mână de ajutor.
Râde şi mă trage după ea în bucătărie.
Mama ei este cu siguranţă, după mama, o persoană deosebită: frumoasă, inteligentă, capabilă să se „copilărească”, adică să se întreacă, alături de noi, în cele mai trăsnite jocuri născocite şi mereu perfecţionate după ideile preluate de pe Internet.
Nu sunt mirată să o văd în bucătărie, supraveghind cuptorul, asezonând platourile cu bunătăţi. Mi se pare tot atât de emoţionată ca şi sărbătorita.
– Dragele mele, mă întreb ce caută două domnişoare în bucătărie? zice ea văzând că am rămas în uşă, puţin descumpănite. Poate vreţi să gustaţi îngheţata?
– Mămico, vrem să te ajutăm, dacă ne laşi…
– Uite că nu vă las! Deşi sunt frântă de oboseală, zilele de vară nu sunt prietenele mele cele mai bune, mă descurc şi fără voi. Vă sfătuiesc să ieşiţi în grădină, mai luaţi aer, aveţi nevoie, sunteţi cam palide…
– Mama, parcă aveai altă părere despre cum arăt?
– Da? Am greşit!
– Când? Atunci sau acum?
– Şi, şi! Deea, ia fata asta de pe capul meu, nu o mai suport.
– Am înţeles, vrei să scapi de mine, se alintă Nana. Mama ei râde şi ne îndeamnă să ducem ultimele platouri în sufragerie. O facem cu bucurie.
– Gata! Fiesta poate să înceapă!
Nana o sărută, apoi îi dă câteva sfaturi:
– Fă un duş, relaxează-te! Peste o jumătate de oră vin să te machiez şi să aleg rochia cea mai potrivită! Ai înţeles?
Doamna Cristescu face semn că da, apoi mai priveşte o dată „terenul”, adică sufrageria. Pare mulţumită.
Pe neaşteptate, sună telefonul. Nana vrea să ridice receptorul.
– Lasă-l să sune! E pus pe robot! o opreşte doamna Cristescu.
Brusc, încăperea este invadată de o voce feminină, vulgară.
„– Ridică, dracu’ telefonu’, ştiu că eşti acasă, pui de o petrecere…”
Femeia lasă banda să se deruleze în gol, câteva secunde, apoi începe să vorbească repede, nervos, parcă scuipând cuvintele:
„– Nu e aşa că mori de curiozitate să afli cine e la telefon? Sunt eu, amanta soţului tău. Să nu cumva să opreşti robotul, că pierzi partea cea mai picantă. Ai pierdut lupta, mamaie, Cristescu e al meu. Ai bunul simţ şi ieşi din peisaj, cu plozi cu tot…”
Nana, cu obrajii aprinşi de furie şi de ruşine, smulge telefonul din priză. Mama ei părăseşte salonul.
Nu ştiu cum să mă comport. Mă tem că orice aş zice, orice aş face, ar părea fals, ipocrit. La rândul ei, Nana, este stânjenită.
Nu merita aşa ceva de ziua ei.
Sunt furioasă pe toată lumea. Dacă aş avea în faţă gunoiul ăla de femeie, aş strânge-o de gât.
Prietena mea continuă să stea dreaptă, în mijlocul salonului. Mă tem pentru ea. Dacă ar plânge, dacă ar acuza, dacă ar căuta vreo explicaţie, ar fi mai bine, cred.
Stării de derută îi pune capăt soneria. Sosesc primii invitaţi.
Nana tresare şi îşi îndreaptă spatele. Înainte de a se duce spre uşă, mă roagă:
– Fii bună şi vezi de ce întârzie mama.
– Scumpo, nu auzi soneria?
Doamna Cristescu tocmai intra pe uşă. Era perfect liniştită, elegantă, extrem de decorativă, şarmantă şi stăpână pe sine. Ne uităm la ea cu ochii ieşiţi din orbite. Ea să fie femeia care părăsise încăperea, cu mai puţin de o jumătate de oră în urmă, fugind pentru a plânge în intimitatea dormitorului?
– Fetelor, nu mă mai priviţi de parcă vedeţi o sperietoare. E ceva în neregulă cu înfăţişarea mea?
Nana se apropie de ea, îi aranjează o şuviţă de păr, care oricum este perfectă, şi răspunde:
– Stai liniştită! Atitudinea noastră este doar de admiraţie. Cred că nu aş avea curajul să apar alături de tine la un concurs de Miss…
– Mulţumesc! Nu te cred, dar îmi prind bine aprecierile pozitive. Acum dă fuguţa şi primeşte-ţi invitaţii.
Nana aleargă la uşă. Imediat, din hol, o aud salutându-şi prietenii, iar ei îi laudă frumuseţea.
Sufrageria devine neîncăpătoare. Sărbătorita, cu braţele încărcate cu flori, îi roagă pe cei care au adus cadouri, să le depună pe măsuţa de sub fereastră şi îi invită la un pahar cu suc.
– Suc? se miră un băiat. Băieţi, unde am nimerit?
– La templul zeiţei Nana!

Fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005, Ed. Excelsior Art şi reeditat pe sport electronic, CD Destine în oglindă, 2013. CD-ul cuprinde nouă dintre romanele Corine Victoria Sein

About these ads

Occasionally, some of your visitors may see an advertisement here.

Adolescenţă suspendată / Eu, Matei /2

eu matei1

Troleibuzul se opreşte brusc.
Stau chiar la mijloc, acolo de unde cele două jumătăţi ale vagonului, prinse în mişcarea ondulatorie a burdufului, mă aruncă dintr-o parte în alta. Îmi pierd echilibrul şi, pentru o clipă, am senzaţia că partea superioară a corpului o ia spre dreapta, în vreme ce picioarele tind să pornească spre stânga.
Chiar îmi place senzaţia asta trăsnită!
Şoferul, oarecum amuzat de deruta pasagerilor, anunţă jovial:
– Ultima staţie!
Sar de pe scara maşinii direct pe trotuar.
Primul lucru pe care-l fac este acela de a-mi arunca privirea spre ghereta din staţie, unde o adolescentă stă sprijinită pe marginea gemuleţului şi zâmbeşte provocator.
Privesc în jur pentru a-l descoperi pe cel căruia fata îi adresează un salut atât de suav şi promiţător.
Sunt singur.
Ceilalţi călători se împrăştiaseră care încotro.
„Aha, eu sunt fericitul, îmi zic, e de bun augur să fii întâmpinat astfel, să primeşti pe neaşteptate o porţie zdravănă de încredere în tine… Şi ce ochi, Doamne! Numai un dobitoc ar trece mai departe prefăcându-se că nu s-a întâmplat nimic.”
Mă opresc în faţa ei. Trec în revistă mulţimea ziarelor aruncate într-o dezordine totală pe rafturile de fier, vopsite în alb, scorojite de soare, şi o întreb, aşa, în treacăt, din vârful buzelor:
– Nu te plictiseşti?
Fata se uită la mine cu un zâmbet larg, puţin crispat şi, poate că doar în închipuirea mea, ironic.
Mă aşteptam la o cu totul altă reacţie din partea ei: să înflorească brusc, să fie provocatoare, să i se citească pe chip dorinţa de a mă reţine cât mai mult în preajma ei…
Dezamăgit, mă retrag, dar nu înainte de a-mi impune o ţinută elegantă, sobră şi superioară.
Trec mai departe, ţeapăn şi mândru, ca un cocoş fudul care a pus stăpânire pe ogradă şi defilează ţanţoş, dar cu stângăcie, pentru că ştie că, de undeva, dintr-un colţ, toate mişcările îi sunt urmărite de nişte puicuţe, între care una ţine morţiş să fie observată şi, temându-se să nu piardă ocazia, se lansează în jocul seducţiei: îşi dă ochii peste cap, antrenează genele într-un veritabil tremolo şi încă nu ştiu câte trucuri vechi de când lumea, reuşind, recunosc, să aprindă curiozitatea şi să aţâţe simţurile ipoteticului partener.
Ea, necunoscuta, „prinţesa gazetelor”, a avut, de îndată ce a observat că îi acord atenţie, ideea nefastă de a mă trata ca pe un nimeni, ca şi cum nu aş fi demn de nasul Măriei sale. Trebuie pedepsită: o las, cum se zice, cu ochii în soare; culege ceea ce a semănat: anonimatul. Nici nu vreau să ştiu cine este, cum o cheamă…
Prin atitudinea mea voi reuşi, dacă nu am reuşit încă, să o arunc pe încrezută într-o perfectă stare de confuzie, cu mintea blocată într-o serie de incertitudini. În aceste clipe, cu siguranţă, se ceartă cu sine:
„Ce m-o fi apucat? Mi se oferă şansa de a cunoaşte un băiat drăguţ şi eu ce fac? Îl alung, anulând orice posibilitate de a-mi face un prieten… Dar nu-mi închipuiam că o să dea bir cu fugiţii, ca un laş… Cine a greşit? Eu!”
„Aşa, fetiţo! Culpabilizează-te şi învaţă să fii mai sociabilă, mai atentă cu băieţii, altfel rişti să rămâi veşnic pe capul „bătrânilor”, frumuseţea nu-i de ajuns să cucereşti un băiat bun ca mine…

– Matei, mă iau eu la rost, tu te auzi ce spui?
– Sunt un bou, rostesc eu, printre buze, mestecând silabele, pentru a nu le lăsa să devină sonore, dacă fata-mi place, de ce nu am rămas lipit de ghereta ei, să o sorb din priviri, să-i vorbesc despre cât de frumoasă este, să o anunţ că am de gând să o aştept la ora la care termină slujba şi, în final, să o invit la cofetărie? Aşa trebuia să procedez… Promit să „repar” totul data viitoare.”
Mulţumit şi mândru tare, îmi înfund mâinile în buzunarele adânci ale pantalonilor şi mă îndrept spre capătul staţiei, unde, ca de fiecare dată, mă aşteaptă Ştefan, fratele mamei şi cel mai bun prieten al meu, rezemat de peretele exterior al cabinei.
Iată-l!
Pare absent, ca un om care se află aici pentru că altfel nu se poate.
Pleoapele uşor căzute saltă zorit, descoperindu-i ochii de un albastru obosit, iar părul lui alb îi străluceşte în lumina soarelui.
Doamne, cât ţin la el!
Acest gând îmi aduce o stare de nelinişte şi mă trezesc tremurând de spaimă: dacă într-o bună zi nu-l voi mai afla sprijinit de perete?
– Matei, ai obosit?
Mă arunc în braţele lui şi-l strâng puternic, ca şi cum ar fi pentru ultima dată.
– Domol, domol, că-mi frângi oasele…
– Mi-a fost dor de tine…
Unchiul îmi prinde faţa între palmele lui mari, aspre, dar nebănuit de ocrotitoare, privindu-mă în tăcere, preţ de câteva clipe.
Pornim, unul lângă celălalt, păşind cu pas măsurat, de-a lungul străduţei ce mărgineşte un teren destul de mare şi se termină chiar în locul de unde râul, obligat să străbată oraşul, de la nord la sud, printr-un sistem de conducte complicat, năvăleşte zgomotos, strigându-şi parcă bucuria descătuşării. Zbuciumul lui se potriveşte, într-un mod ciudat, cu starea mea: mă fascinează, mă agită şi mă tulbură în acelaşi timp.
Ne oprim pe mal, fiecare cu gândurile, cu trăirile lui, şi privim jocul undelor: arabescuri, siluete, fragmente din ceva imaterial – o lume plină de mister, ademenitoare şi perfidă. Din când în când, oglinda mişcătoare a apei e luată în stăpânire de un roi de mici insecte, ce se zbenguiau cu mare entuziasm.
– Pe vremea copilăriei mele, râul era plin cu păstrăvi…
Nu vreau să stric armonia acestor clipe, aşa că îi strâng, în semn de aprobare, mâna, îndemnându-l să pornim mai departe.
Urcăm dealul şi, fără să ne oprim, chiar şi numai preţ de o respiraţie, coborâm pe cealaltă parte, traversăm izlazul, ocolind cu grijă o mică stavă de cai ce pasc iarba aspră, aproape uscată.
În apropiere, zburdă un mânz. După un timp, sătul să nu fie luat în seamă, se vâră sub burta iepei-mamă.
Scena, în mintea mea, capătă dimensiunile şi importanţa unui tablou casnic, în care domnesc drepturi şi îndatoriri acceptate de toţi.
Simt nevoia de a-mi trece palma peste spinarea curbată a mânzului, aşa că întind braţul spre cei doi: mamă şi pui.
Ştefan mă sfătuieşte să fiu prudent, atrăgându-mi atenţia că s-ar putea ca iepei-mamă să nu-i fie pe plac prezenţa unui intrus în intimitatea lor, riscând să mă aleg cu o lovitură de copită.
– Admiră-l şi dăruieşte-i dragostea ta doar cu privirea. Crede-mă, se poate şi aşa, şi, de cele mai multe ori, acest fel de a-ţi manifesta sentimentele este chiar mai potrivit…
– Da, dar nu e acelaşi lucru…
Unchiul se aşază în iarbă. La rândul meu, imitându-i mişcarea bătrânească, fac acelaşi lucru.
Mânzul renunţă brusc la îndeletnicirea sa şi, ridicându-şi fruntea bombată, înnobilată de o pată mare albă, trage zgomotos aer pe nări, slobozind un nechezat scurt şi, încordându-şi picioarele fragile, nespus de elegante, porneşte la trap, înscriind cercuri din ce în ce mai strânse, apropiindu-se încet, încet, ca într-un joc, de locul unde ne aflăm noi. Când ajunge destul de aproape, nechează din nou şi, rămânând parcă încremenit, întinde spre mine botul, ca şi cum mi-ar cere să-l mângâi. Mă ridic şi-i cuprind grumazul. Pe neaşteptate, mânzul, cu o mişcare blândă, ca şi cum nu i-ar fi fost pe plac manifestarea mea tandră, pleacă în iureş, aşa cum venise, înscriind cercuri, acum în sens invers, galopând. Se opreşte doar în clipa în care dă peste un smoc de iarbă.
Izlazul nu este un paradis pentru animalele aduse în zori la păscut de către stăpânii lor. Iarba, deloc crudă, mai mult arsă decât verde, e presărată cu flori de păpădie care împrăştie raze aurii. Prin crăpăturile minuscule – mici riduri pe scoarţa pământului – furnicile îşi văd de truda lor. Ici-colo, fluturi. Dintr-un tufiş, scoţând un sunet strident, aproape tragic, se ridică spre cer o pasăre puţin mai mare decât un pumn de copil. Simt cum mă cuprinde o senzaţie de frig, de parcă aş fi intrat într-o peşteră.
– Nepoate, e ora prânzului!

Fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005, Ed. Excelsior Art şi reeditat pe sport electronic, CD Destine în oglindă, 2013.

Adolescenţă suspendată / Eu, Deea

10 19

În viaţa mea se anunţă o mulţime de schimbări; unele s-au petrecut, o parte sunt în plină desfăşurare, pe altele le aştept. Le vreau cât mai diverse, cât mai spectaculoase.

Acest lucru poate să fie un dezastru, sau dimpotrivă.
Mă încearcă un sentiment pe care nu-l pot defini.
Dacă ar fi să dau curs neliniştii ce mă domină şi mă îndeamnă la prudenţă, aş înclina să cred că e vorba de intuiţie.
Dar intuiţia, ştiu de la mama, este o trăire rudimentară, un instinct primar care, din o mie de motive, continuă să-i servească doar pe acei indivizi a căror devenire spirituală e precară.
A acţiona din instinct, tot în opinia mamei, este păgubos.
Dar eu nu sunt mama.
Îmi place să cred că, la cei aproape cincisprezece ani ai mei, am o identitate, am o conştiinţă, am câteva priorităţi.
Cu siguranţă că mulţi adolescenţi gândesc în acest fel. Unii chiar şi reuşesc să se manifeste ca atare.
În ceea ce mă priveşte, constat cu multă amărăciune, cu tristeţe şi fără să înţeleg toate aspectele, că unele schimbări s-au instalat confortabil, durabil. Chiar mai mult: s-au petrecut. Şi nu oricum, ci foarte dur, în forţă.
Sunt oare obiectivă? Să vedem!
Până acum, familiei mele i-a mers bine.
Tata şi mama sunt realizaţi pe plan profesional, se iubesc nespus de mult, sunt mândri de noi, fetele lor. Eu şi sora mea Anna, mai mare cu patru ani decât mine, am avut şi avem o copilărie fericită. Sună banal, dar aşa e! Avem şi norocul de a fi fete deştepte.
Şi totuşi, de o vreme, peste căminul nostru suflă o boare de răcoare, rău prevestitoare.
Nu vreau să am dreptate în ceea ce simt, aşa că mă cert pe mine însămi şi pun totul pe seama inevitabilei crize adolescentine.
Un adolescent responsabil, eu sunt responsabilă, îşi gestionează „perioada dificilă”. Nu oricum, ci prin adoptarea unui program de criză, elaborând o strategie, care să poarte amprenta personalităţii respectivului, şi urmărind atingerea obiectivelor propuse…
Sună preţios şi aiurea? Foarte bine!
Aşa gândesc eu în aceste clipe.
Prioritar, în ceea ce mă priveşte, ar fi:
o discuţie deschisă cu tata despre viaţa lui „secretă”,
să aflu ce se întâmplă cu mama; ceva nu e în regulă cu ea, parcă a îmbătrânit peste noapte;
să am mai multă înţelegere pentru Anna şi să găsesc o cale de a ne apropia, aşa cum se întâmplă cu toate surorile din lume;
să am grijă de mine;
să fiu atentă cum mă port, cum vorbesc; nu vreau să rănesc pe nimeni, nu vreau să dezamăgesc pe nimeni.
Să am grijă de mine?
Cum?
Să vedem ce am făcut astăzi: de dimineaţă, o reped pe Anna pentru că nu este de acord să împărţim în mod egal orele în care avem voie să navigăm pe Internet. Prin reacţia mea nu numai că nu obţin nimic în plus, dar o supăr pe mama, care, aşa cum se întâmplă de obicei, este de partea Annei.
Rănită adânc în orgoliu, puţin geloasă pe sora mea, renunţ la micul dejun şi plec trântind uşa.
Preţ de zece ore vând ziare în locul prietenei mamei, cochetez un pic cu un băiat destul de drăguţ, dar cam prea plin de el.
Seara, tata vine să mă ia. Sunt gata să urc în maşină, când, dinspre orizont, apare el. Nu﷓mi vine să cred: am senzaţia că mi se face rău, îmi tremură genunchii. Îi adresez un salut scurt.
E rândul lui să se piardă cu firea: mă învăluie cu o privire admirativă, dar totodată hotărâtă: rămâi! traduc eu ceea ce mai mult simt decât văd. Din ce motiv, nu ştiu, îi fac pe plac.
Nu e greu să-l păcălesc pe tata; pretind că nu sunt sigură dacă am pus în geantă mobilul.
Caut, caut, răstorn conţinutul genţii pe banchetă, dar atenţia mea este concentrată asupra tânărului care, în cele din urmă, urcă în troleibuz, de unde îmi trimite un mesaj din vârful buzelor. Nu înţeleg nimic, însă îl iau ca pe o promisiune.
Ştiu că îmi va fi dor de el!
Cum să-mi fie dor de cineva pe care nici nu-l cunosc?
O să aflu!
După ce pleacă troleibuzul, găsesc mobilul.
Pornim şi noi spre casă. Îi sunt recunoscătoare tatei pentru discreţie şi îl răsplătesc cu un sărut apăsat pe obraz.
Acasă, urc ca o vijelie în camera mea, mă trântesc pe pat, cu faţa în sus, cu mâinile sub cap, încercând să analizez ceea ce se întâmplase cu mine numai în câteva minute. Sfârşesc prin a aţipi şi mă ia în stăpânire visul:
Mă aflu într-o cameră proaspăt zugrăvită şi ascult Beethoven care, în vis, este tatăl meu nebun şi furios. Îmi pierd timpul încercând să aflu ce este fericirea. Mi se pare teribil de plicticos.
Evadez spre zona vârstei mele.
Sunetele muzicii se sinucid; o dată cu ele pleacă şi Beethoven.
Rămân orfană.

Fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005, şi reeditat pe sport electronic, CD Destine în oglindă, 2013. CD-ul cuprinde nouă dintre romanele Corine Victoria Sein

Fata Amurg / 1

Fata Amurg, 11

MARIA ÎŞI AUZEA parcă din ce în ce mai tare propriul pas, ritmat în tăcerea târzie. Îl vedea pe Vlad cu braţele sprijinite pe tăblia mesei, obosit, frământându-şi mintea cum să dea agitaţiei pe care n-o mai putea stăpâni o umbră de veselie, un ton de autoironie. Ea, în faţa ferestrei, căutând să-şi ascundă tresăririle sub o mască de indiferenţă. Fără îndoială, amândoi ştiau că cel care nesocotise jocul, până la urmă, va fi înfrânt. Erau implicaţi într-o poveste, cu adevărurile şi cu neadevărurile ei, poate aspră, poate sortită uitării, poate exemplară sau teribil de asemănătoare cu altele. Care era rolul ei în acest scenariu incomplet şi aproape sfârşit? Cum şi unde greşise? Poate prin nefericita întâmplare că era o femeie, mai plină de viaţă si de moarte, de dragoste şi de reţineri, dominată de imaginaţie, de intuiţie. Ceva licări în amintirea Măriei: „Poveştile trăiesc mai mult decât oamenii, tocmai datorită putinţei de a se repeta… Cine ştie dacă n-o vom lua cândva de la capăt…” Acum, propunerea lui de a trăi o vreme despărţiţi îşi pierduse tragismul. „De vreme ce totul este într-o permanentă devenire… Totul? Dar atunci şi dragostea este supusă transformărilor…”
Ţârâitul slab al soneriei îi întrerupse brusc şirul gândurilor, care ameninţau să devină tot mai apăsătoare. Se ridică şi se grăbi să deschidă uşa, neinteresând-o câtuşi de puţin cine putea fi nepoftitul, dar parcă temându-se de o nouă atingere a butonului.
– Aţi venit târziu acasă, o ia la rost o vecină de apartament. Am mai sunat de două ori. Poştaşul a vârât în cutia mea de scrisori şi corespondenţa dumneavoastră…
Ia plicul, fără a-i adresa o vorbă femeii. Recunoaşte scrisul. Îl deschide acolo, pe prag, în vreme ce vecina o observa cu atenţie, aproape intrigată. Curiozitate îndreptăţită, când ai în faţa ta o fiinţă care prezintă toate semnele că e ruptă de lume. Te întrebi dacă n﷓ai greşit tu cu ceva.
– Sper să nu fie vreo veste proastă …
Maria neagă cu o mişcare a capului. Vecina pleacă.
Din plic cade o hârtie de dimensiuni reduse, pe care o mână grăbită înşirase câteva cuvinte: „Vrei să mă vezi? Vino! Am nevoie de tine. Eva”.

Se cunoscuseră într-un hotel, cu vreo zece ani în urmă. Maria era angajată, pe timpul vacanţei, ca ghid turistic. O făcea pentru că îi plăcea, dar şi pentru a contribui la bugetul familiei.
În dimineaţa aceea ploua. Orizontul părea închis. Paşii vizitatorilor se afundau în mocheta groasă, peste alţii mai vechi, ai altor turişti. Se deschideau uşi. Animaţie. Totul în jur sugera agitaţia ocazionată de mutarea unei familii numeroase într-o casă ospitalieră. Până şi întocmirea formelor la recepţie avea ceva familiar. Acest prim contact era de fapt un pact, o acceptare în vederea unei schimbări: o mulţime de oameni, foarte diferiţi între ei, vor trăi aici, un timp, adoptând obiceiuri temporare. Măriei nu i-a fost greu să se supună acestor reguli. Din primele zile şi-a dat seama că, între obligaţiile ei de gazdă, cea mai importantă era aceea de a-i ajuta pe oaspeţi să se organizeze cât mai bine, program la care se angaja cu o participare completă. Interesul şi efortul ei au fost observate. În foarte scurt timp şi-a însuşit tainele meseriei. Se cufunda cu toată înflăcărarea-i tinerească în ceea ce făcea. Munca nu era o povară.
În dimineaţa aceea cu ploaie, dimineaţă într-un fel unică, Maria lua în primire ultimul grup de turişti. Peste numai două săptămâni, se încheia sezonul de vară. Poate de aceea Maria se apropiase cu un zâmbet uşor crispat de oamenii care o aşteptau într-un mic salon. „Rostul meu este să vă întâmpin, să vă cunosc şi să vă ajut să petreceţi câteva zile de neuitat…” Aceste cuvinte, menite a forma o punte de comunicare, sunaseră fals. Maria îşi plimbă privirea de la un chip la altul şi i se păru că observă la toţi cei prezenţi o anumită stinghereală. În încurcătură evidentă, Maria nu găsea nici măcar un gând, o idee de care să se lege. De pe braţul unui fotoliu, o adolescentă frumoasă, atrăgătoare, puţin ironică, puţin răsfăţată, o privea cu un surâs indecis: între compasiune şi îngăduinţă. „Stranie făptură”, conchide Maria. Adolescenta sări de pe braţul fotoliului. Cu mâna ei subţirică îşi aranjă rochia. Se aşternuse din nou o tăcere nelămurită. Măriei i se păru că inevitabilul s-a produs. Cineva din grup, pierzându-şi răbdarea, o să se o „reclame” şi, cu siguranţă, o să ceară un alt ghid. Desigur, îi părea rău. Numai un astfel de sfârşit nu-şi dorea. Să fie de vină timpul ploios sau era pur şi simplu epuizată? Nu! Hotărât, nu! Oboseala, proasta dispoziţie n-ar fi fost de ajuns. Şi totuşi, ceva o îndemna să renunţe. Dispeceratul poate că ar fi înţeles-o „Cine să mă înlocuiască? Majoritatea fetelor au şi cerut lichidarea.” Se simţea inutilă şi neînsemnată. Poate că îşi supraestimase forţele, din moment ce se lega de amănunte, printre care cel mai neplăcut era acea presupusă antipatie. Confecţionându-şi un zâmbet profesional, se pregătea să se retragă, cerându-şi scuze. Dar adolescenta se apropiase de ea căutându-i insistent privirea. „Eu sunt Eva. Mi-am pus atâtea speranţe în vacanţa asta. Bănuiesc că un ghid ca dumneata are imaginaţie, o să avem un program de activităţi bogat, nu-i aşa?” Maria îşi schimbă zâmbetul care deveni limpede. „Până acum n-am auzit decât păreri bune despre mine…  să-mi fie iertată lipsa de modestie…” îşi învinsese spaima, starea de slăbiciune trecătoare. Peste mare coborâse curcubeul. Zilele de concediu au fost din cele mai frumoase. În ultima seară, rezervată cinei de adio, Maria s-a apropiat de fată şi i-a spus: „Dacă şi aşa soarta ne-a aşezat în acelaşi oraş, ce-ar fi să ne mai vedem?” Eva afişa gravă, academică, un desăvârşit plictis. În cele din urmă, fără a încuviinţa sau a refuza, plecase urând „noapte bună pentru toată lumea.”

Fragment din romanul Fata Amurg, Corina Victoria Sein, 1987, Ed. Facla şi reeditat pe sport electronic, CD Destine în oglindă, 2013. CD-ul cuprinde nouă dintre romanele Corine Victoria Sein

Frica albă/prolog

frica alba

Anisia Dinu atinge cu buze reci, marginea paharului. Şampania i se pare acră. Mai poartă încă hainele şi povara femeii al cărei destin o adusese în faţa spectatorilor, pe scenă. Se simte stingherită. Un coleg mai tânăr o urmăreşte cu priviri admirative. Mica agapă, intrată în obiceiul teatrului, i se pare o corvoadă de nesuportat. Lasă cupa pe masă şi se strecoară afară.
Trece, ca o pată de lumină, pe străzile oraşului. Noaptea seamănă cu un ghem de lână. O dor picioarele şi se gândeşte că pământul s-a mai rotit o dată şi viaţa ei a rămas aceeaşi; nici măcar ora la care deschide poarta n-a fost împinsă mai spre dimineaţă. În lift îşi scoate pantofii. Intră în casă desculţă. Tălpile înfierbântate se afundă în mocheta moale ca într-un covor de iarbă şi o cuprinde o stare nedefinită, între beatitudine şi depresie. În baie robinetele sunt seci. Aşa sunt în fiece seară, când după ziua de trudă ea se întoarce acasă mirosind a fard, a praf şi a transpiraţie. Lasă robinetele deschise şi se trânteşte pe patul nedesfăcut. „O să mă spăl în zori, când se spală şi florile…”. Zgomotele de afară au încetat cu totul. Pe neaşteptate sună telefonul. Buimacă, i se pare că aude soneria din culise care o cheamă insistent în scenă. Se ridică din pat şi oglinda, agăţată pe peretele opus, îi arată chipul devastat de oboseală. Confuzia durează până ce recunoaşte interiorul camerei. Vocea de la telefon repetă întruna: „Sunteţi domnişoara Dinu? Da? Dacă sunteţi chiar dumneavoastră, veniţi jos, sunt cu maşina”. Şi uite că noaptea, care părea că se va termina ca multe altele, începe să se dilate, să ia proporţii, să prindă cheag şi o nouă imagine.
Anisia urcă în maşina al cărei motor mergea în plin şi tulbura într-un mod plăcut bezna. Şoferul apasă pe pedală şi aerul umed pare că geme.
– De ce nu v-aţi luat o haină mai groasă? Acolo, în munţi, e frig.
Anisia vrea să răspundă, dar are senzaţia că gura îi e plină cu nisip.
– Nu vă mai aduceţi aminte de mine? Ei, nu-i nimic… anii trec. Mă cheamă Gheorghe, am fost pe şantierul din Valea Albă…
– Da. Aşa e. Cum a putut să-l uite? îi priveşte ceafa încordată şi se cutremură de groază. Bărbatul de la volan e cu câţiva ani mai tânăr ca ea şi pare trecut în cea de a doua jumătate a vieţii. „Şi eu oi fi îmbătrânit în halul ăsta? Prostii! Cine poate să stabilească graniţele unei vârste? Nu, nu am de ce să mă tem. Mă privesc doar zilnic în oglindă, cu atenţie, cu obiectivitate. Să zicem că, fiind prea obişnuită cu chipul meu, n-am observat înăsprirea trăsăturilor, dar privirile invidioase ale colegelor nu mă pot înşela. Acestea acţionează asupra mea ca un tonic, mă revitalizează…”
Maşina alunecă pe şoseaua care seamănă cu un tobogan. Din când în când, câte o piatră prinsă sub pneuri zboară o fracţiune de secundă, ca apoi să cadă cu vaiet uşor pe asfalt. Întunericul e din ce în ce mai subţire. De după un deal se ridică ceaţa. Dimineaţa pare un pachet de dinamită. Discul roşu al soarelui pare că strânge în marginile sale uriaşa forţă a explozibilului astral.
Anisia urcase în maşină fără să mai întrebe nimic. De ce ar fi făcut-o? Fusese chemată şi asta însemna că, acolo, sus, este nevoie de ea. Doamne, de când aşteaptă această clipă… Dar dacă i s-a întâmplat vreo nenorocire? Nu, nu se poate, Gheorghe i-ar fi spus. Ghicindu-i frământarea, şoferul se întoarce spre ea.
– Am şi făcut jumătate din drum. Domnul inginer o fi albit tot uitându-se după noi…
Respiră uşurată. Ce dacă a trimis după ea noaptea? Unde scrie că spaţiul nopţii trebuie să fie mereu acelaşi? Plin de temeri şi de neprevăzut? Acum hotărâse el că a sosit sorocul. Acum are nevoie de ea. Categoric, nu mai vrea să ceară explicaţii.
„Oare nu am fost, nu sunt prea îngăduitoare? Numai eu am datoria de a-mi justifica faptele, pornirile?” Anisia îşi pune prea des această întrebare şi niciodată nu are puterea să găsească şi răspunsul. Oboseala şi, poate, un fel de frică, o opresc să cerceteze amănunţit situaţia. Nu se pricepe să descifreze geografia lucrurilor, are tendinţa să simplifice acţiunea până la rădăcina primară. Cu toate acestea, sesizează cu o acuitate, aproape dureroasă, cele dintâi semne ale destrămării ei lăuntrice.
Zgomotul monoton al motorului, tăcerea sfioasă a lui Gheorghe, ca aerul nemişcat al unei biserici, o împing să observe liniştea lungă şi adâncă a dimineţii. Ar vrea să coboare din maşină. Ar vrea să se elibereze de nişte gânduri care o chinuiesc. Ar vrea să lase povara unor ani, aici, în acest loc în care munţii coboară până la ferestrele caselor şi dau o măreţie şi o siguranţă nebănuite omului. Dintr-o casă iese o femeie. Are chipul rotund şi liniştit. Se opreşte în pridvor şi-şi înalţă fruntea. „Parcă ar saluta soarele” îşi zice Anisia, în timp ce o cuprinde un val de căldură, plăcut dar neliniştitor. „Oare, ea, această femeie a locului, n-a fost niciodată ademenită de chemarea depărtărilor?”

fragment din romanul Frica albă, editura Eminescu, 1982

Şi dragostea ucide / 2

si dragostea

M‑am înscris la drept. Nu‑mi prea erau pe plac sălile de curs, în schimb alergam dintr‑un salon în altul, de la Teatru la Operă, de la Operă la Cazinou. Făceam ce făceam şi eram veşnic şi solid implicat în cele mai scandaloase poveşti de amor.
Mă deosebeam radical de prietenii mei. Pentru ei, băgasem eu de seamă, fericirea şi mulţumirea li se înfăţişau exclusiv sub forma gloriei, a succesului, să‑i zic, palpabil. Eu aveam, pentru visul lor, un fel de greaţă fizică. Pentru mine nu exista pe atunci alt drum spre fericire decât acela care mă ducea direct şi fără complicaţii într‑un alcov, de preferinţă mereu altul.
Da. Femeile mă găseau fermecător, irezistibil. Se îndrăgosteau de mine şi când îmi doream şi când nu aveam nevoie.
Şi cum aveam şi eu un principiu al meu, nu puteam să iubesc mai mult de două, trei femei în acelaşi timp, le părăseam pe cele care‑şi terminau stagiul şi aduceam, mai bine zis acceptam, în galeria frumuseţilor, alte şi alte candidate. Pe bună dreptate am căpătat o faimă de seducător necuviincios de nestatornic.
Goana de fluture mă obosea.
Cuceririle, pentru care nu consumam nici un pic de energie, mă plictiseau.
Lumina saloanelor mondene începuse să mi se pară fadă.
Aşa că am hotărât să mă întorc în ţară.
Dau poruncă feciorului să pregătească bagajele, iar eu cobor la recepţie să achit nota de plată.
Eram şi trist şi fericit.
Starea confuză mă deprima.
Slab de înger cum eram, nu m‑ar fi mirat dacă în clipa următoare m‑aş fi aruncat în vreo caleaşcă, să zbor la Cazinou.
Stăteam în cumpănă, când, sub arcada unei ferestre, văd o tânără îmbrăcată într‑un costum de călătorie. Părea dezorientată şi speriată, acolo, în mijlocul unei grămezi de geamantane. Fără să mai pierd timp, mă apropii de ea şi‑mi ofer serviciile. Tânăra mă învăluie cu o privire albastră şi mi se destăinuie:
– Mă aflu într‑o situaţie cât se poate de hazlie. Abia am sosit de la Lorena… m‑a chemat mama printr‑o telegramă, aici, la acest hotel… Ea trăieşte pretutindeni, se vede că a uitat că mi‑a dat întâlnire… Nu prea ştiu ce am de făcut…
Îi propun să ia o cameră şi să aştepte.
– Exclus! Acesta este un hotel de lux. Mama este o femeie bogată. Eu nu!
Cuvintele ei au avut un efect neaşteptat. Pe loc, fără echivoc, am contramandat plecarea.
Se năştea în mine un sentiment nou: dorinţa de a acorda protecţie acelei fiinţe uluitor de delicate, de vulnerabile. Îmi doream să mă pierd în privirea ei albastră, să rămân acolo pitit, aşteptând „pericolul” după care tânjeam, pe care îl visam; aventura.
Abordând aerul bărbăatului, binevoitor şi antrenat în a găsi o soluţie, încercam, în fapt, să iau unele măsuri de precauţie; să comandam inimii: rămâi liniştită, uşurel, uşurel, apoi să-mi spun:  Costache Stanciu, nu o lua razna!  Nu‑ţi supralicita calităţile şi nu nutri speranţe, nu te ridica până la cer, aşa n‑ai să cazi de prea sus şi nu‑ţi vei şifona renumele de bărbat irezistibil.
Tânăra căreia mă oferisem să‑i dau ajutor purta o haină foarte elegantă peste o fustă de mătase grea prinsă într‑o parte cu o cataramă.
Părul ei moale, blond, unduia în aer animat de o boare de aer ce intra nestingherită prin fereastra deschisă parcă pentru a‑mi provoca şi mai mult simţurile.
Avea stil. Fragilitatea şi timiditatea îi aduceau ceva în plus. Ochii, mintea, inima‑mi făceau descoperiri peste descoperiri: picioarele lungi, de o eleganţă aparte prin linia delicată a gleznei, supleţea pulpei, genunchii rotunzi, ochii albaştri, îmbătători. Zâmbetul ei devastator mă aducea în situaţia neplăcută când ţi se taie picioarele. Încercam să ies din acea stare de amorez fleţ, când am observat că în bărbie avea o gropiţă. Detaliul avea o oarecare semnificaţie pentru mine, iar ei îi sporea farmecul.
Obrajii îi erau rotunzi şi trădau, prin lumina lor, o fire veselă. Doamne, nici nu mi‑ar fi trebuit prea mult curaj să‑i sărut.
Era peste puterile mele să mă rup din acel miraculos amalgam de simţăminte.
Pentru prima oară simţeam nevoia să mă grăbesc. Să duc la loc sigur acea comoară vie.
– Acordaţi‑mi toată încrederea. Cunosc o doamnă care are o pensiune, una foarte confortabilă şi nu prea scumpă… Are şi avantajul de a fi foarte aproape de acest hotel. Voi lăsa la recepţie adresa, pentru cazul în care mama dumneavoastră o să vă caute…
Zâna mă privea cu recunoştinţă.
– În acest caz, domnul meu…
– Costache Stanciu, cu reşedinţa temporar în Viena. Mă aflu aici pentru a‑mi desăvârşi instrucţia…
Tânăra se mai apropie cu un pas şi‑mi întinse mâna în modul cel mai simplu, direct şi încântător:
– Ana Maria Heine. Sunt convinsă că n‑am să regret uşurinţa de care dau dovadă încredinţându‑mă domniei tale…
A doua zi, la ora prânzului, mă aflam în salonul pensiunii.
Ana Maria a intrat cu hotărâre în salon. Abia am avut timp să mă ridic în picioare. De vorbit, deşi pregătisem unul din discursurile mele căruia niciodată nu‑i rezistase vreo femeie, n‑am putut să rostesc nici o silabă. Eram mut şi definitiv subjugat acelei fiinţe. Aveam penibilul sentiment că nu mai eram capabil să înţeleg legăturile dintre o întâmplare şi altă întâmplare. Simţindu‑mă ameninţat de confuzie, fac un efort să mă smulg din acea nedorită stare şi întreb:
– Ana Maria, vrei să te măriţi cu mine? Tânăra mă învălui cu aceeaşi privire albastră din ajun. Zâmbea. Şi tot zâmbind, răspunse:
– Da!
Două săptămâni mai târziu, înainte de a părăsi Viena, am dat o petrecere pentru prietenii şi vechii mei tovarăşi de orgii. Aveam în vedere vreo două‑trei obiective: să adun laolaltă toată suflarea feminină care suspina după farmecul meu irezistibil, să ţin un discurs patetic şi s‑o prezint pe încântătoarea Ana Maria.
Dumnezeule! Cât eram de agitat la gândul că voi lăsa cu gura căscată lumea bună cu care‑mi pierdusem câţiva ani şi cu care‑mi cheltuisem o bună parte din moştenire.
Scopul a fost atins!
Vestea că renunţasem la celibat aşa, peste noapte, dar mai cu seamă îndrăzneala şi neruşinarea de a mă fi însurat cu o „străină” au dus asistenţa mai întâi într‑o stare de stupefacţie, apoi într‑o perfectă şi incomodă poziţie de perplexitate.
Nu sunt un ipocrit şi recunosc că mă simţeam ca un zeu în faţa celor rămaşi cu gura căscată.

Şi dragostea ucide / 1

 
viena
 

„Priveşte lucrurile în faţă.”

„Pericolul este omniprezent. N‑ai de ales: trebuie să‑i faci faţă.”

„Ia act de puterea şi neputinţa societăţii. Respectă‑i pretenţiile numai dacă ai ceva de câştigat.”

„Nu lăsa pe nimeni să te încânte şi să te pedepsească în acelaşi timp.”

„Fii tu însuţi chiar dacă vei fi condamnat să trăieşti doar în păcat.”

„Ţine seama de lumina lunii şi de influenţa ei.”

„Un bărbat poate să adopte o atitudine romantică faţă de oricine, dar nu faţă de corpul ceresc numit LUNA.”

 

O, bietul de mine!

Ce fraze sforăitoare eram în stare să culeg de prin cărţi şi să le ridic la rang de deviză!

Rahat! Destinul e destin. El nu se lasă păcălit, nici nu se împiedică în vreo încâlceală de planuri făcute şi contrafăcute.

Cum a fost viaţa mea?

Ratată!

Ei, nici chiar aşa…

Peste câteva zile o să împlinesc şaizeci de ani.

Ce am şi ce nu am la această vârstă?

AM

doi copii: Ivona şi Dragoş, o fabrică, păduri, case, pământ…

Alţii au mai mult? Poate.

Ce am eu însă e grozav, unic…

Să iau în calcul conacul de la Cerna.

E o casă veche, străveche, modernă şi confortabilă. Are şi un nume: Narcisa. Are şi o legendă.

Se zice că a fost construită de un moşier de prin nordul Olteniei care a dăruit‑o Narcisei, o frumoasă copilă, fruct al unei legături amoroase din tinereţea lui cu o trufaşă dar săracă boieroaică. Se mai spune că Narcisa, ajunsă şi ea la vârsta primei pasiuni, s‑a îndrăgostit de un tânăr ai cărui strămoşi erau din familia lui Brîncoveanu.

Într‑un februarie geros, Narcisa a aflat că alesul inimii ei se logodise cu alta.

Se prea poate ca Narcisa să fi primit vestea în vreme ce Luna lumina din plin ferestrele conacului. Razele ei de aur, malefice în acele clipe, au înnebunit‑o. Nefericita a fugit din casă. Dimineaţa a fost găsită rezemată de una dintre coloanele albe ale terasei. Frigul, viscolul o transformaseră într‑o statuie de gheaţă.

După tragicul sfârşit al Narcisei, conacul a fost vândut unui negustor din Bucureşti.

Noul stăpân, deşi pretindea că‑i plăceau nespus de mult şi casa şi împrejurimile, a părăsit totul într‑o zi de februarie geros, după o noapte cu Lună plină.

Conacul a rămas multă vreme ne locuit.

Când bunicul meu a cumpărat conacul, casa era o veritabilă ruină.

Fostul proprietar, după ce a încheiat afacerea, a spus:

„– Conacul e superb… l‑am vândut la un preţ de nimic… Ascultă‑mi sfatul şi fă în aşa fel încât să te fereşti, să‑i fereşti pe ai dumitale, de nopţile cu Lună plină… Pot să jur că într‑o astfel de noapte am văzut stafia Narcisei urcând treptele casei…”

Bunicul a râs.

„– Jupâne, Luna şi lumina ei n‑o să‑mi vlăguiască neamul. O să găsim noi ac şi pentru cojocul fantomei.”

Bietul meu bunic …

El a sădit şi întreţinut în mine dorinţa de a folosi fiecare prilej, fiecare zi, pentru a‑mi satisface capriciile, nevoile. Eu m‑am dovedit un discipol receptiv; am învăţat să‑mi doresc mult, chiar foarte mult, să obţin absolut totul, fără a‑mi face probleme de conştiinţă, fără a lua seama la ce se întâmplă în jurul meu, fără să ţin cont de cât şi cum se plătea ceea ce eu ştiam că trebuie să am… După un astfel de mod de viaţă, nu mă mir că, ajuns la vârsta adolescenţei, mi se părea, ba nu, eram convins, că trăiesc doar pentru a oferi lumii întregi motivaţia existenţei…

Bunul meu bunic!

A făcut puţine greşeli în viaţa lui. Una dintre ele, cea mai gravă, a fost aceea că n‑a ţinut cont de sfatul negustorului: de a se ţine şi a ne ţine departe de tentaţia de a hoinări prin împrejurimi în nopţile cu Lună plină…

Câteva decenii stafia Narcisei, poate că intimidată de puterea credinţei bunicului, i‑a lăsat în pace pe noii stăpâni ai conacului. Totul era perfect, minunat. Până într‑o noapte…

… m‑am trezit brusc. Camera era inundată de o lumină de aur, rece, dură, care mă rănea. Am ieşit şi m‑am aruncat pe un fotoliu de paie de pe terasa vilei. Am închis ochii, încercând să‑mi amintesc un moment plăcut din viaţa mea. Lumina Lunii mă izbea drept în faţă. Nu‑mi făcea bine. M‑am scuturat de ea, dar razele ei, ticăloasele, rezistau, se sudau între ele ca pliurile unui evantai, rezistând dorinţei mele de a mă descotorosi de ele. Pentru prima oară în viaţa mea, m‑am simţit singur, golit, dar, în acelaşi timp, copleşit de o trăire aparte: dorinţa de a mă cufunda adânc şi pentru totdeauna în magia nopţii.

Voiam cu adevărat s‑o fac, dar un suflu de pace, adus parcă de o boare de vânt, a fost de ajuns să‑mi schimbe acele gânduri sufocante.

A doua zi eram epuizat. Ca şi cum aş fi ieşit dintr‑un labirint.

Bunicul a fost singurul din familie căruia m‑am destăinuit. El mi‑a sugerat să plec. Să străbat lumea în lung şi în lat.

Şi am plecat la Viena.

(…)

 
 fragment din romanul Şi dragostea ucide

Dosarul amneziei

iarna_87

Decembrie.

E noapte.

Diana nu poate să doarmă.

Se ridică din patul confortabil, închis într­-un baldachin şi, timidă, deschide o fereastră.

Se apleacă peste pervaz cu intenţia de a cerceta, la lumina rece a lunii aflată, se pare, în fază de maximă activitate, imensul domeniu peste care, atât de neaşteptat, devenise stăpână.

Parcul, în mijlocul căruia se află vila, întregeşte atmosfera de basm; arbuştii, copacii par mulţumiţi de peisajul hibernal, de tăcerea complice a nopţii.

Aerul înţepător, ţinut până acum la distanţă de geamul închis, dă buzna şi o învăluie blând, dar posesiv.

Înfiorată plăcut, tânăra se apleacă şi mai mult în afară.

Vântul vuia în noapte.

Vuietul, o înlănţuire de suspine domolite, aduce cu el un iz de vechi, domolit cu un suav miros de nou care pare decis să schimbe, cel puţin pentru Diana, lumea.

Dinspre un pâlc de arbuşti, se prelingea o geană de lumină galbe­n-verzuie, hotărâtă să-­şi traseze propria cale. Curând, lumina se adună într-­o sferă diformă, în mişcare, modelând, în final, o umbră deşirată ce înainta spre casă. Ajunsă  sub fereastră, îşi înălţă capul şi adulmecă aerul. Cu toate că părul arătării avea culoarea focului, ochii căzuţi în orbite, gura chinuită de un rictus sălbatic, nu răspândeşte spaimă, mai curând trezeşte curiozitate.

Diana clipi des, surprinsă: să fiu oare victima unui coşmar?

Semnul, venit din pântecul adânc şi misterios al nopţii, era cu siguranţă un mesaj.

Îl va descifra şi va acţiona în funcţie de date, de situaţii şi, nu în ultimul rând, va avea grijă să gestioneze cât mai convenabil trecerea şi petrecerea celor ce, cu voia, sau fără voia ei, o vor acapara, o vor antrena.

Dar dacă era o cursă?

O clipă rămase pe gânduri, apoi se aplecă şi mai mult peste pervazul ferestrei ca şi când ar fi vrut să coboare şi să înfrunte realitatea, oricare ar fi ea.

De undeva, din apropierea gheretei paznicului, o voce gravă, puţin răguşită, sparse liniştea nopţii:

– Aveţi grijă! E periculos!

Surprinsă, Diana se întreabă ce caută acel ins, noaptea, sub fereastra ei? Îşi aminteşte că acel domn era angajat pentru a asigura paza domeniului.

Pe neaşteptate vântul se domoli.

Diana ignoră sfatul bărbatului.

Continuă să urmărească atent mişcările dezordonate ale umbrei. Se teme că un gest, o mişcare, sau pur şi simplu, doar un gând necontrolat, ar putea să o alunge. Îşi ţine respiraţia şi întinde mâinile în lateral.

– Rămâi! spuse ea pe un ton rugător.

O pală de vânt puternică trânteşte cele două laturi ale ferestrei, lipindu-­le de zid.

În jurul ei se agitau o mulţime de sfere luminoase care, în joacă, îşi pasau scurt, cu precizie, ghemuleţe colorate, ghemuleţe ce se deşirau prin rostogolire, lăsând în urma lor fire.

Umbra, ascunsă în spatele unui copac gros, privea cu atenţie şi îngrijorare spre golul ferestrei.

Diana nu are nici un fel de temere; caută cu insistenţă să aducă mai aproape silueta diformă, permeabilă a umbrei, să o atragă în capcana firelor de lumină deşirate de pe mosorelele colorate, pentru ca în final să­-şi afunde degetele în materia fără conţinut clar şi să o modeleze după propriile­i nevoi.

Ţipătul ascuţit al unei păsări de noapte sparse tăcerea încordată. Instantaneu, umbra şi tot cortegiul sunt prinşi de o teribilă nelinişte, un fel de zbatere necontrolată şi care se sfârşeşte de îndată ce pasărea zbură departe.

O nouă pală de vânt răscoleşte parcul.

Pe măsură ce clipele de aşteptare se transformă în minute, Diana încearcă să-­şi stăpânească nerăbdarea curioasă de a atinge, de a aduce lângă ea umbra. Umbră rămâne prudentă, ascunsă în coroana arborelui uriaş, supraveghind fereastra de unde Diana scruta distanţa până în vârful arborelui ce­i îngăduia să ocupe un colţişor drept refugiu, deloc comod.

Un pocnet sec, un zgomot de os rup brutal, provoacă o mişcare lentă a aerului, aducând, de cine ştie unde, miros de pământ reavăn şi de flori de pădure. De data asta umbra nu mai şovăie; se lăţeşte enorm, ajungând până la nivelul pervazului, unde se adună din nou, doar pentru a prinde conturul unei săbii şi pentru a descrie o succesiune de cercuri înguste ce se ridicau până dincolo de fereastra încă deschisă.

Diana se retrage un pas, atât cât să nu fie atinsă de cercurile în formare.

Uitase de umbră, uitase de tainicul îndemn de a capta umbra, de a se înfrăţi cu ea.

Caută febril în minte motivul care a făcut-­o să se ridice din pat: vreun foşnet, vreo chemare, sau neputinţa de a recunoaşte că evenimentele derulate cu mare repeziciune în ultimele săptămâni îi întorseseră viaţa pe dos, cum se spune.

 – Trebuie, îmi sunt datoare să lupt cu fantasmele, să mă prind cu amândouă mâinile de stropul de realitate pe care-­l pot pierde dacă o iau razna…

 Diana trecu pe lângă pat, atinse în trecere aşternutul din mătase moale, de culoare liliachie şi se îndreaptă spre masa de toaletă a cărei oglindă de cristal reflecta plantele aşezate de o parte şi de alta a uşii ce dă în baie, generând imaginea ireală a unei grădini. Îngenunche pe scaunul generos în dimensiuni,  apoi îşi apropie faţa de luciul oglinzii.

Ciudat!

Spre oglindă, de dincolo de oglindă, obiectele aflate în dormitor vin spre ea; o invazie de umbre, deloc agresive, dar hotărâte. Diana se întreabă:

 – Oare regizorul, oricare ar fi el, mi­-a atribuit un rost, un rol în acest haos ordonat, sau trăiesc un vis?

 Închide şi deschide ochii, doar, doar îşi va vedea chipul reflectat în oglinda minuţios şlefuită.

Numai aşa, descoperindu-se, redescoperindu-se, speră să reintre în realitate, să-şi poată controla gândul, simţurile, să fie ea, Diana cea de ieri; o tânără interesată de ce se va întâmpla cu ea şi cu restul lumii în clipele următoare, tenace, dar nu încăpăţânată, diplomată, dar nu făţarnică, să înţeleagă răul şi binele, păstrându-şi nealterată convingerea că va reuşi să conjuge verbul „a înţelege” fără să sfârşească prin consimţire la orice, dominată, dar nu sclavă, de dorinţa de a reuşi pe plan profesional, încrezătoare, dar precaută, atribuind cuvântului „speranţă” o forţă impunătoare, dezghiocând-o din carapacea exerciţiului care, uneori, explodează şi instaurează ignoranţa, responsabilă fără a deveni tragică sau obsedată de păcatul de a crede că doar ea vede binele şi răul în esenţa lor.

Fascinată de mulţimea umbrelor, uită unde se află, uită să-şi mai caute chipul în oglindă şi acoperă suprafaţa de cristal cu degetele făcute evantai.

Ceea ce simte o sperie.

Încearcă să elibereze oglinda de apăsarea palmelor sale, dar constată că intenţia nu este suficientă; rămâne agăţată de o umbră mai înceată în mişcări şi care părea dispusă să o accepte în lumea ei, asumându-şi situaţia de „transportor” către golul instaurat într-o bună parte a spaţiului din care vrea să evadeze, sau doar să-l exploreze pentru a avea de unde să se întoarcă.

Intră în caruselul fascinant şi se lasă purtă spre nimic, adică spre vidul în care ea, umbra, e stăpână, şi pe care o va înfrunta atunci când va fi venit clipa, abia atunci, va adăuga gândul în care să înnoade speranţa de spirit.

– Mă simt ciudat, murmură Diana, ca şi cum fiinţa mea ar fi una imaterială; un firicel de apă ce se revarsă, aruncându­-se în gol sau scurgându­-se peste stânci cu vârfuri acoperite cu muşchi pentru ca în final să poposească într­-un spaţiu în care nu există nimic… Poate am în faţă vidul despre care un filosof spunea că este originea virtualităţii: „Unde nimic nu e, totul poate fi!” De ce sunt atrasă de nimic? Oare să fiu…

Întotdeauna pregătită să pune întrebări, să analizeze întâmplarea în derulare, să cumpănească fiecare respiraţie, fiecare zbatere, de data asta renunţă la autoanaliză şi sfârşeşte prin a recunoaşte că ceea ce se întâmpla, la acest ceas târziu din prima noapte petrecută aici, în locul despre care nici măcar nu ştia, până mai ieri, se petrece cu adevărat, că, toate luate la un loc, o derutează, o implică în ceva.

 – Da, sunt implicată, sunt provocată… sunt, sunt…

De fapt, este aceeaşi tânără care, de când se ştie, luptă cu sine pentru a se înţelege, pentru a uita, pentru a accepta ideea că nimic nu e întâmplător, care se trezeşte de cele mai multe ori mai motivată pentru a continua, dar se mai întâmplă, aşa cum se petrece acum, să conştientizeze faptul că e tânără, iar tinereţea îi aduce ori optimismul, ori răzvrătirea…

I se potriveşte, în situaţia de faţă, răzvrătirea.

Din romanul în pregătire Dosarul amneziei

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s