Argint şi oglinzi


RITUAL IN ABSENTA 6
Femeia
ucide-n visul ei trădarea
fire de argint o împresoară
le adună într-un cerc
cu el cutreieră lumea

venind din urmă
un alergător o întrece
apoi
spre ea se-ntoarce
cerându-i dreptul de a-i cuprinde
mâinile legate-n cercul de argint

femeia
se redescoperă strălucitoare
şi
hotărâtă îi întinde palmele adunate
în cercul în care se credea închisă

stupoare

firele de argint ţes cu sârguinţă o oglindă
bărbatul se întoarce sub o altă înfăţişare
el poartă veşmânt de vânătoare

femeia arde-n rubin umbra perechii trădătoare

după o zi şi o noapte petrecute-n beznă
se simte încă strălucitoare

din volumul Ritual în absență, Corina Victoria Sein, 2015

coperta și ilustrațiile de Vasile Pintea

PSALMUL 6


PSALMII coperta 1

Am căzut.
M-aud doar pe mine
bâjbâind încleiat.

Dar mă rog.

N-am uitat
şi
nici nu-s uitat.
Cercetează-mă-n rătăcire
cu blândeţe;
izbăveşte-mă
să Te pot lăuda
cu glasul viului
trezit.

Cu trudă mă rog,
dar sper –
ajută ne-trăirii mele!

Mângâierea Ta
mă scoate din sleire la loc
luminos.
Primit sunt şi eu
lângă Cel răstignit;
mântuirea-i la Tine
iar
visul rătăcirii
a rămas chiar el încleiat
undeva.

L-am uitat.

din volumul Psalmii de gând nou, Alexandru-Ioan Cânda, Ed. Excelsior Art, 2014

 

 

 

Din nou despre Timişoara


„Oamenii construiesc prea multe ziduri, dar nu destule poduri.” (Issac Newton)

Podul Mitropolit Andrei Şaguna (Episcopal, al Tinereţii) situat la capătul bulevardului Mihai Viteazu, a fost construit în 1913, pe locul unui pod de lemn ce funcţionase neîntrerupt din 1718 şi care fusese ranforsat în 1898.

Podul Decebal face legătura între cartierele Fabric şi Cetate, a fost construit în anul 1909 şi era, la acea vreme, podul pe grinzi de beton armat cu cea mai mare deschidere din Europa. Are o lungime de 195 m şi o lăţime de 9 metrii. Proiectul a obţinut Diploma de onoare la Expoziţia Internaţională de la Paris din anul 1910. Soluţia tehnică de realizare concepută de inginerul Gyözö Mihailich a fost tratată în lucrări de specialitate în mai multe ţări. Podul este denumit şi podul de pe Aleea Parcului sau Podul Băile Neptun.

Podul Ştefan cel Mare (la Ancora, Franz Iosef, de la Gara) a fost construit pe locul unui vechi pod de lemn.  Înlocuit în 1891 cu unul din fier proiectat de ing. Toth Robert. A fost reconstruit din beton in 1957.

Podul de fier este poate cel mai frumos pod de pe Bega. Se cheamă şi podul Eiffel, după o legendă comform căreia ar fi fost construit pe baza unui desen al lui Gustave Eiffel, cel care a proiectat şi turnul din Paris. În realitate a fost proiectat de Toth Robert. A fost construit pe locul unde funcţiona cândva bacul, reutilizând piesele fostului pod metalic Hunyadi.

Podul Eroilor numit şi „Podul Bem”, „Podul de la Elba” sau „Podul Pieţei Iosefin”, a fost ridicat pe locul celui mai vechi pod de fier al orasului, construit în 1870-1871 din cărămidă. În 1938 a fost demolat şi înlocuit cu actualul pod, construit din beton armat.

Podul Traian numit şi „Podul Huniade” sau „Podul de la Maria” a fost ridicat în 1917 şi a înlocuit Podul de fier, mutat în aval între străzile Ady Endre şi Mureşanu. Constructia actualului pod a fost terminata după primul Război Mondial.

Podul Modoş datează de la sfârşitul secolului XIX. A fost construit iniţial din lemn pentru a asigura legătura ferovială între Timişoara şi Baziaş. A fost refăcut în anul 1935 şi în 1980.

Podul Michelangelo ridicat în 1970, odată cu sistematizarea oraşului, este podul cu cea mai mare lăţime, dar şi cel mai coborât spre nivelul apei. În anii ’40, pe locul acela era o pasarelă de lemn, iar în anul 1964, s-a construit una nouă, pentru studenţii care mergeau la facultate.

Podul Mihai Viteazul sau „Podul de la Turbina”, dar cunoscut şi sub denumirea „Podul Morii” a fost construit în 1909. În perioada interbelică, a avut patru turnuri cu basoreliefuri şi a fost traversat şi de tramvaie. 1981 a fost reconstruit, iar basoreliefurile – o figură feminină ţinând stema oraşului, un morar cu sacul de făină, un nisipar încărcând o barcă şi un tăbăcar – au fost păstrate şi montate la capetele podului.

Vântul care răsfoieşte frunzele


COPERTA - DRAGOSTEA ARE - PT TIPAR

Nu  mă sperie această aventură
sunt singură şi nu ştiu de ce
cu vântul la tâmple şi agenda în mână
orarul nu mi se potriveşte
fantezie romantică,
obicei lumesc,
sfătuitor
şi luminos,
îmi aud
părerile de rău
sub piatra râului

din sânge-am prins puteri nebănuite,
e sângele meu
atât de aproape
şi uneori, atât de departe de mine…

… e înţelept şi-nseamnă
fiecare gest,
pe caldarâmul
din faţa porţii
mă strigă pe nume
şi-mi aruncă-o vâslă pe ţărm,
şi-n joc,
mânuiesc sabia.

din volumul Dragostea are picioare repezi, Anda Maria Neagoe, Edutira Excelsior Art, 2016

Amânare


cred3

Se arată apusul cu largi porţi deschise
spre el
pe drumuri întortocheate
mă duce ziua

cerul are marginile tivite cu fir de apă
drumurile par să se ordoneze
sub trena de lumină a zilei pe sfârșite

ademenitoare și tristă chemare

nu vreau să merg mai departe
rămân să înţeleg cine îmi va aduce ziua de mâine

pasul tău?

mersul meu?

din volumul Ritual în absenţă, Corina Victoria Sein, coperta și ilustrațiile, Vasile Pintea, 2015

Timişoara între Paradigmă şi Parabolă


În lada cu zestre spirituală a Editurii Excelsior Art, cu siguranţă, la loc de cinste, se află lucrarea Timişoara între Paradigmă şi Parabolă. Apărută în anul 2002, a „provocat şi a întreţinut” un eveniment editorial de excepţie. La „construcţia” volumului au contribuit: prof. univ. dr. Eleonora Ringler-Pascu, arhitectul Mihai Botescu, un grup de studenţi de la Universitatea de Vest din Timişoara. Timişoara între Paradigmă şi Parabolă este un titlu de referinţă şi a surprins / mai surprinde, prin modul de realizare: fotografiile – istoria ilustrată a Timişoarei – sunt însoţite de texte literare semnate de scriitori, istorici, artişti care au trecut prin Timişoara, dar mai cu seamă de către cei care trăiesc şi îşi desăvârşesc lucrările literare, artistice, aici, într-un climat multicultural, în Timişoara. Textele literare sunt scrise în limba maternă a autorilor şi traduse în limba română.
Astăzi vă ofer o secvenţă din lucrarea Timişoara între Paradigmă şi Parabolă, cu drag, pentru voi, prieteni. (Corina Victoria Sein)

Această prezentare necesită JavaScript.

NICOLAE IORGA

NICOLAE IORGA

Timişoara

În două ceasuri cu trenul ajungi de la Arad la Timişoara. Lumina blajină a lunii nu arată decât aceleaşi pajişti pustii; rareori linia, tăind vreo piedică, se cufundă între ridicături uşoare ale pământului de roadă. Opriri îndelungate se fac la Vinga colonilor bulgari din secolul al XVII­-lea, sat cât un târg de mare, dar fără nici un caracter, la Sânt Andraş, prin puţinele sate, mai mult româneşti, pe care le întîmpini.
Timişoara are o gară măreaţă. De la dânsa înainte, pe cel mai bun pavagiu de asfalt, neted şi mărunt, treci pe lângă scânteierea fereştilor din şase rânduri ale unei uriaşe mori, apoi printre aleile de copaci bătrâni, ale unei primblări care adăposteşte, cu toată răceala serii, părechi ce se bucură de luna toamnei fiindcă au pierdut pe a primăverii. Suflări aspre vin de la apa Begăi, pe care se desluşesc scânduri îngrămădite, luntri părăsite. Un mare pod de fier duce peste dânsa la un cartier de case înalte, pe care le înălbeşte electricitatea. Apoi iarăşi urmează drumul printre copaci, pe care se scurg încet care ţărăneşti cu coviltirele albe. În sfârşit, la intrarea unei înguste străzi cu clădirile mari, iată un strălucitor palat cu faţada de teatru, care arată o cafenea de mâna întâi, apoi gangul la marele hotel „Kronprinz“, vrednic să steie în orice capitală mare. Proprietarul e un şvab, toată lumea vorbeşte nemţeşte; în faţă un hotel mai mic are numai firma germană. De la început Timişoara se arată ceea ce este: oraşul făcut pe ruinele reşedinţii de paşă turcesc, după planuri drepte, pentru şvabii Banatului şi alţi pribegi aduşi din câtă­i lumea, şi din Lorena franceză, şi din Spania, de cârmuirea germană.
Strada de dinaintea hotelului duce la alte asemenea străzi înguste, umbroase, cu clădiri înalte, una ca şi cealaltă, venind în mare parte de la sfârşitul veacului al XVIII­-lea sau de la începutul celui următor. În dreapta, în stânga fug alte drumuri, care se opresc înaintea câte unei zidiri de stat din vremea austriacă, cu faţada verzie­şters, roşiatecă. E un mare oraş solemn, trist, făcut din poruncă, după norme administrative neschimbate. E cel mai artificial, cel mai habsburgic din câte am întâlnit până acum, dar în acelaşi timp cel mai cumpănit, mai „cuminte“, mai supus regulamentelor de clădire şi de întreţinere.
Peste câţiva paşi găsim la dreapta piaţa cea mare, care e şi foarte mare, dar înconjurată de clădiri mai puţin scumpe. Şi aici se mai vede unul din acele monumente, religioase şi oficiale, istorice pe care le-­au lăsat în urma lor austriecii. Tot brâul de clădiri e stăpânit de turnurile a două biserici. Una din ele, în stilul ce se obişnuieşte în toate aceste părţi, stil vienez din anii şapte sute, e episcopia sârbilor: n-­ai putea­-o deosebi însă de biserica romano­catolică ce­i stă în faţă.
În fund se văd cavaleriştii făcând exerciţii pe un câmp deschis. Pe lângă cazărmile lor trăsura şvabului nostru se înfundă iarăşi în nişte lungi alei de parc vechi. Printre şirurile arborilor înalţi, căruţe de povară mânate de şvabi, vagoane ale tramvaiului electric, multă lume gătită, câţiva ofiţeri. Înalte ziduri de cărămizi dărăpănate, tăpşane acoperite cu pajişte, semne de recunoaştere arată unde a fost cetatea cea puternică din vremuri în care au stat pe rând ostaşii unguri ai lui Ioan Corvinul şi al multor căpetenii ce au poruncit înaintea lui, ienicerii sultanului şi cătanele nemţeşti aduse aici în 1716 de cucerirea lui Eugeniu de Savoia.
Partea de până aici se chema odată cetatea, şi poartă astăzi numele de „oraş interior“. El e o bucată din cele patru, despărţite prin păduricile parcului, care alcătuiesc Timişoara. Sus e oraşul Iosefin, dincoace e cartierul fabricilor, căruia românii i­au zis de la început, de când guvernul austriac a dăruit creaţiunii sale şi această binefacere industrială, care se preţuia foarte mult pe atunci:„Fabricul“; în sfârşit, de cealaltă parte se întinde „măieriştea“ de odinioară, care s­-a prefăcut în oraş elisabetan.
În „Fabric“ găsim întâi un minunat şir de case, făcute după moda timpurilor noastre, care cuprind apartamente pentru funcţionarii şi ofiţerii înalţi şi pentru bogătaşi. Apoi suburbia urmează, când mai bine când mai rău, iarăşi după normele vieneze ale trecutului. Ungurii, au împodobit cartierul cu o frumoasă biserică gotică a mileniului. Cealaltă, mai veche, din piaţă, cu crucea ortodoxă, pe turn, e a sârbilor, şi ai noştri au încercat în zadar s-­o câştige printr-­un proces, care s-a pierdut deunăzi.
Odată, capătul „Fabricului“ se zicea şi „mahalaua românească“. Aici s-­au aşezat, îndată după căderea stăpânirii turceşti şi zidirea oraşului nou, o mulţime de meşteri români, „străiţari“, cojocari, tabaci, argintari, „căldăraşi“, organizaţi în „ţehiuri“, care se mai ziceau, după turceşte, şi „rufeturi“. Ei erau de lege veche, şi nu voiau să meargă la bisericuţa unită pe care o întemeiaseră alţi români, cu plăcerea guvernului, pe la 1770. Meşterii ortodocşi nu­-şi căpătară însă o biserică decât prin străduinţele protopopului Gheorghevici. Cu multă trecere pe lângă imperiali, cărora le recruta, li „verbunca“ ostaşi printre români, pentru războaiele cu Napoleon, el izbuti să ducă la capăt zidirea bisericii, unde se vede astăzi chipul, lângă acela al Împăratului Francisc I. După moartea lui, credincioşii parorhiei, ai bisericii, „maistorii“şi calfele din acest suburbiu al meşteşugarilor, îl furară din cimitirul în care fusese pus şi-­l îngropară pe ascuns drept în mijlocul bisericii sale, pe locul ce se cunoaşte încă prin dizlocarea lespezilor, ca şi cum ei ar fi vrut să-­l aibe totdeauna între dânşii la rugăciunile lor.
Biserica lui Gheorghevici n-­are, altfel, nici un interes de arhitectură sau de istorie. E o mare clădire ca oricare alta din aceste părţi ungureşti; inscripţia de întemeiere, în dosul altarului, e alcătuită sârbeşte; până prin 1830 toate însemnările de pe cărţi sunt încă în această limbă sârbească, care a fost timp de o sută de ani închisoarea cugetării şi simţirii bănăţene. Au interes numai bogatele steaguri noi ale „bufeturilor“de meşteri. Aceste bresle şi-­au pierdut însă foarte mult bogăţia şi rostul. Cei 4000 de români din Timişoara cu 50000 de locuitori nu mai sunt un element folositor şi preţuit ca odinioară. Dar ei stăpânesc încă aceste străzi de suburbiu din marginea Begăi leneşe, unde văd femei purtând, în această zi de sărbătoare, rochii înfoiate şi broboade de mătase neagră, pe când, cu tot praznicul Sfântului Dumitru; care nu are aici aceeaşi însemnătate ca la noi, tabacii freacă pe largul maidanelor pieile întinse pe sprijinitori, în bătaia acestui cald soare de noiembrie.
O altă biserică a noastră, aceea din vechii Maieri, a putut fi zidită mai curând, cam odată cu a unităţilor, căci se află dincolo de hotarul privilegiilor cetăţeneşti. Ea a fost prefăcută cu totul mai deunăzi, şi, din trecut, ea nu mai păstrează decât o piatră de mormânt din 1812, scrisă româneşte, şi nu sârbeşte, lângă marele zid alb de astăzi.
Într-­atâta se încheie Timişoara românească de astăzi care e prea puţin lucru în cuprinsul, marelui oraş ce se întinde şi se îmbogăţeşte luxos pe zi ce merge.  (NICOLAE IORGA)

Timişoara între Paradigmă şi Parabolă, Editura Excelsior Art, 2002

Ryszard Krynicki sau luciditatea poetului / 2


image description

(…)

„Reflecţiile despre lumea contemporană, despre ameninţările ce atârnă asupra umanităţii, trec dincolo de cadrul strict istoric, configurând un univers poetic puternic marcat de perspectiva metafizică, de o viziune originală, ce pune pregnant în valoare „nevoia de a reaminti neverosimila nemărginire a universului în care trăim”. Este semnificativ titlul volumului Organism colectiv (Organizm zbiorowy), publicat în anul 1975. Autorul conturează imaginea lumii, a existenţei, ca entitate osmotică, integrată, unitară, în care omul ar trebui să-şi găsească locul firesc printre „animale, arbori, plante, pietre, nori”. Melcul, „frate întru incertitudinea existenţei” reprezintă un simbol în acest sens. Se regăseşte aici, credem, ideea fundamentală pe care o susţine filozoful Leszek Kołakowski cu privire la legăturile tainice, organice, dintre om şi realităţile mitice, prezente la fiecare pas (vezi Prezenţa mitului). Acestei prezenţe poetul îi conferă conotaţie metafizică: „în aceeaşi măsură nu ştim / pentru ce am fost făcuţi” (Pe furiş).
Într-un univers opresiv (istoric) şi indiferent (filozofic), apare în mod natural problema libertăţii ca sarcină greu de gestionat („Sunteţi liberi – spune gardianul – / şi poarta de metal se închide / acum din această parte” Sunteţi liberi); de asemenea, problema credinţei, în strânsă relaţie cu lipsa sau îndepărtarea de credinţă („Teme-te de Dumnezeul / care nu există /  în inima ta” Care nu există).” (…)

Cetăţeni ai Fantasmagoriei  

Lui Zdzisław Beksiński

Cetăţeni ai Fantasmagoriei,
am depăşit demult viteza luminii,
am pornit planeta noastră
şi am transformat-o într-un obiect zburător neidentificat:

am devansat totul, chiar şi viitorul.

Suntem tot mai tineri,
obiecte, animale şi plante care ne însoţesc,
la fel, sunt tot mai tinere, suferă
o evoluţie regresivă.
Am devansat viitorul, ne întoarcem în trecut.

Corpurile noastre sunt tot mai tinere,
se regăsesc decimate în alte corpuri.
Obiectele noastre, animalele şi plantele
în alte obiecte, animale, plante.
Planeta noastră, în alte planete.
Graniţele, în alte graniţe.
Războaiele, în alte războaie.
Greşeli, disperări, speranţe, iubiri, nedreptăţi,
în alte erori, disperări, speranţe, iubiri, nedreptăţi.

Cu cât ne mişcăm mai repede în viitor, cu atât mai repede
ne întoarcem şi nimic,
nimic nu reuşim să mai schimbăm, nimic să salvăm:
nu reuşim să salvăm rugurile şi nici Sfânta Inchiziţie
de la Giordano Bruno şi Ian Hus,
viitorul de trecut,
nimic, de nimicnicie,
nimicnicia de omenire, şi ştim
că nu ne putem opri, să începem din nou
sau cel puţin să adăstăm o clipă
înainte de a ne întâlni

cu noi înşine.

din volumul Poeme alese, Rzszard Krynicicki, traducerea: Constantin Geambașu, Ed. Excelsior Art, 2014

Peisaj în verde


RITUAL IN ABSENTA 11

Pădurea Verde o strâng la piept și sărut
acest pământ năpădit de lăstari
lut lipicios cu  urme de pași
născător de brazi și  flori

privește-mă cum cresc
cum sunt orbită de încercarea eșuată de-a regăsi
jurământul rostit într-o altă primăvară

rădăcinile blânde nu lasă amintirea să ajungă la mine
oare nu vreau prea mult
prea devreme
pădurea cu toate secretele sale să-mi întoarcă drumul?

Tu ești departe
privești întinderea mării
la margini de țară
eu înșir fructe de dor
sunt multe
se lovesc între ele
se nasc voci în rostogolire de sfere

lăstarii
copiii rebeli ai pădurii
îmi poruncesc să ies din norul opac
lăptos al ceții ce piere

pământul absoarbe pădurea
tu la malul mării
eu sădesc în pământ – pânză fără de prihană –
dorința de a te întoarce acasă

Corina Victoria Sein, grafica de Vasile Pintea
© 23 aprilie 2016

CEASUL FLORAL


 


Din trufandaua clipei, un timp-protipendadă
Hrăneşte vast privirea cu suple flori de mal.
Clepsidră-vitamină, arzând, să se tot vadă,
Rondo-ul capricioso din centru, ceas floral.

Arătătoare blânde, rotindu-se-n amforă
Fac grădinarii cenzori de fast municipal.
Aici, în burg, o oră turistică se-adoră
Şi nu contează timpul, ci forma lui, de bal.

Când toamna se usucă florala escapadă
Arătătoare caste ne-atrag în vechea eră,
Cu adevăru-i rece, pe suflet stând să cadă
Şi amintirea verii cu-ncetul se devoră.

din volumul  Armura demnității, Lucian Bureriu,  Editura Excelsior Art, 2015