Fata Amurg / 2


de ce4

(…)

Eva nu schiţă nici un gest când Toni se apropie. Ridică apoi spre el o privire gravă, parcă uitată, deşi împăcată şi încrezătoare. Bărbatul se lumină. Părea stăpânit acum de certitudine. Luă un scaun şi se aşază alături. Pe banda casetofonului, un cântăreţ povestea ceva despre iubire, în acompaniamentul câtorva ghitare reci. Toni urmărea firul poveştii cu umerii uşor lăsaţi, ca un copil ce ascultă un cântec, într‑un loc unde nu se întâmplă nimic sau, dimpotrivă, unde se petrece totul, se consumă o dată cu suflarea acelui cineva care povesteşte despre dragoste cântând. Cuvintele, muzica se aud tot mai pierdute, de parcă părăsiseră în grabă locul. Era o poveste despre ziua de ieri. Era un cântec pentru alţii. Era un cântec despre ceea ce nu se întâmplase ieri, despre ceva ce n‑a fost împlinit ieri, despre cei ce nu s‑au întâlnit ieri. Maria asculta. Buza de sus îi tremura uşor. Regreta pierderea sunetelor. Ar vrea să cânte şi ea, să povestească şi ea tot ce a făcut, dar mai ales ce n‑a făcut. Sau poate ar fi mai bine să cânte Toni, să‑şi cânte gândurile, simţămintele.
– … iubirea are o formă şi ea ne poartă prin lume, ne leagă cu brâie de soare şi ochii ni‑i spală cu chipul drag… cam aşa sună în engleză povestea muzicală …, vorbi Maria fără să se adreseze cuiva anume.
Toni îşi freacă fruntea, apoi aprobă tăcut. Eva, cu ochii aprinşi de o flacără ironică, se întoarse şi vorbeşte pentru Maria.
– Te‑a prins povestea asta stupidă, idioată? Ce e nou sau ce e extraordinar? Un ins se îndrăgosteşte, crede că el e singurul pe lume care iubeşte şi suferă din sau pentru iubire… Eu aş propune o temă, de fapt aceeaşi mai generoasă: o fată se îndrăgosteşte, fără să aibă dreptul să‑şi mărturisească dragostea, deoarece prietena ei este iubita aceluiaşi bărbat…
Maria tresare. Reuşeşte să se stăpânească şi‑l întreabă pe Toni:
– Ce părere ai?
– … n‑am nici o părere… mi‑ar plăcea însă un cântec model… adică un fel de alfabet al sentimentelor pe care să‑l învăţăm cu toţii, în care să credem … poate că atunci n‑am mai greşi sau am greşi mai puţin… Povestea muzicală, cum ai numit tu cântecul de dragoste, nu este o poveste de iubire, e, mai curând, o timidă încercare de iniţiere, poate un avertisment… iubirea este un teren teribil de nesigur…
Eva se ridică.
– Am să deschid fereastra …
Maria schimbă discuţia. Vorbeşte despre sat, despre petrecere, un şuvoi de absurdităţi şi banalităţi, oprindu‑se când şi când, ca sub efectul înviorător al aerului proaspăt. Eva revine. După o vreme, coborându‑şi glasul, şopteşte:
– Cred că voi, vălenii din Cireşul, aţi inventat o metafizică a petrecerilor, pentru că este de‑a dreptul uimitoare această comunicare rapidă şi totală între oameni cu preocupări atât de diferite.
Toni, nedumerit, se scuză:
– Eu nu sunt aşa …
– Ei, lasă, devine Eva îngăduitoare, nu pot să spun că‑mi displace prea tare… Ia uitaţi‑vă pe terasa din spate!
Semiîntunericul nu putea ascunde două siluete înlănţuite într‑o îmbrăţişare.
Maria izbucni exuberantă:
– Invidioşilor! încercaţi şi voi! E doar logodna voastră!
Toni mulţumi cu un zâmbet timid Măriei pentru îndemn şi atinse mâna Evei. O invitaţie. Femeia nu are nici o reacţie. Atitudinea ei li demobilizează. Înfrânt, retează hoţeşte gestul. Umbre diforme îi înceţoşau privirea care găseşte refugiu pe raftul cu cărţi. Biblioteca hibrid, cum o numise Eva, cuprindea câteva zeci de volume. Toate noi, înşirate într‑o ordine perfectă. Rezemate de ele, ca un şir de sportivi la o festivitate de premiere, fotografii de familie. El şi părinţii. Părinţii şi el. Ipostaze şi vârste. Nici un eveniment important din viaţa lor nu fusese neglijat. Nici unul? Da, cu excepţia celui de astăzi, cel mai important. Eva fusese categorică în această privinţă. Să nu prindă picior de fotograf în preajma ei. „Mofturi de femeie. Da’ am să‑i fac atâtea portrete, când va fi nevasta mea, că o să umplu casa…” Gândul lui se mărgini la acest viitor, vag, proiect. Apoi, imaginaţia lui trecu mai departe. Se închipuie în atelierul din oraş, în faţa unei pânze, cu atenţia concentrată spre un colţ, de unde îl vor privi admirativ doi ochi aprinşi ca jarul. Ochii unei femei. Iar femeia va fi, mereu şi mereu, Eva. Iar el o va picta, indiferent de stările ei, aşa cum o vede. Perfectă.
Cu discordanţa caracteristică, gândul lui se schimbă. De data asta nu pentru că privirea i s‑ar fi izbit de ceva, ci pentru că îşi simte degetele crispate. Se aşeză între Maria şi Eva. Cu un zâmbet imperceptibil pe faţa lucioasă, se apropie profesoara de engleză.
– Ca să vezi cum mă poartă picioarele spre locul cel mai cel… Voi reprezentaţi un fel de hotar, un punct propus … Până acum aţi mers aşa şi aşa, aţi urcat, aţi coborât, aţi urcat, iar aţi coborât, iar aţi urcat. Sunteţi în vârf. De‑aici încolo, încotro? Eva, sunt teribil de geloasă pe tine. Te măriţi. Calea ta nu e aşternută cu flori, dar e curăţită de mărăcini … Cu puţină pricepere, o să te distrezi … Eu rămân să ascult mai departe cântecul sturzului, să întorc pălăriile florii‑soarelui după cum bate vântul…
Era ameţită de băutură. Respira inegal, zgomotos şi muşchii feţei îi căzuseră. O ruină frumoasă.
– Vinul ăsta îmi dă o stare euforică şi‑mi trezeşte pofta de a filozofa … Tema preferată, în acest moment, este cuplul. Cuplul, dragii mei, el este centrul lumii. De la el încep toate cele bune, toate relele, toate drumurile, toate prăpăstiile, toată viaţa, toată moartea… Voi, dacă o să faceţi un cuplu, să nu uitaţi că, de‑acolo, din vârf, veţi fi nevoiţi să priviţi când în spate, când în faţă. Semănaţi, deci, din timp, locul cu imagini şi fapte… Ştiţi voi care a fost cea mai excentrică şi îndrăzneaţă reprezentaţie dată la petrecerea asta? Acţiunea curajoasă a naşului. M‑a chemat pe verandă şi m‑a îmbrăţişat. Şi m‑am lăsat pentru că‑mi place tipul… Poartă pecetea ciuntită de întârziat, iar eu mi‑am disciplinat prejudecăţile, mai puţin capriciile… Îmi amintesc totuşi de nişte legi morale? De‑aici tragedia, mă retrag … Nu‑i aşa că mă socotiţi ţicnită? Sunteţi pe aproape. Să nu mă compătimiţi că am rămas nemăritată. Îmi îngădui vârsta şi statutul fără resentiment, fără disperare … Vă pun o întrebare retorică: ce‑am făcut noi, femeile măritate sau nemăritate şi bărbaţii în seara asta? Pentru că vă iubesc, în felul meu, vă dau un sfat. După ce scăpaţi de oaspeţi, faceţi şi voi ceva ieşit din comun. Haideţi cu mine pe dealul Steiului. Îl ştiţi? Nu creşte pe el nici un fir de iarbă. Pietrele sunt singura lui podoabă. Pietrele şi şopârlele blânde şi leneşe. Un loc ideal pentru meditaţie… Am putea chiar dezbate, cinstit, într‑o discuţie deschisă, tema: Este ceva clar în iubire?
Zâmbetul profesoarei era acum şiret.
– Vă las! Nu comunicăm. Mai ales tu, Maria, nu‑mi eşti deloc simpatică. De ce? Poate pentru că n‑ai fost de acord cu mine aseară, când ţi‑am spus că profesiunea noastră e infernală, sau pentru simplul motiv că te simt altfel decât sunt eu … Eva, Toni, voi nu mă inspiraţi. Aşa că mă duc până la capătul satului, acolo trăieşte omul cel mai bătrân, îl iau cu mine pe Stei şi‑l las să‑mi vorbească despre viitor…
Vrea să plece. Maria o opreşte:
– La întrebarea ta, deşi retorică, eu cred că totul e clar în iubire, neclară rămâne pierderea ei… Ai dreptate, despre viitor şi cu cei foarte bătrâni se poate discuta … pot să …
– Fii serioasă! Am glumit!
Femeia pleacă. Traversează salonul fără să‑şi ia rămas bun de la cineva. Trece dreaptă printre oameni şi obiecte, dar decent, fără să atragă atenţia. În colţul buzelor ei stăruie un surâs. Surâsul ţăranului care se întoarce de la târg unde a reuşit să păcălească pe cineva, fără să fie realizat vreun profit.
– Da, fata asta e o figură. Ştie să se bucure de obiceiurile sale …
Eva îşi aprinse o ţigară:
– Nu te obosi, dragule …
Toni se făcu mic sub privirea tăioasa a Evei. Măriei i se strânse inima de milă şi intervine:
– Eşti nedreaptă… Ideea ei de a vorbi despre viitor mi se pare originală …
Eva avea faţa severă, palidă, ochii obosiţi, dar surâdea superior.,
Oaspeţii, răsfiraţi prin tot salonul, se plimbau la întâmplare. Peste capetele lor ameninţa plictiseala. Pe neaşteptate, de undeva, tună o voce:
– Logodnicii, să se sărute logodnicii!

(…)

fragment din romanul Fata Amurg, Corina Victoria Sein, Editura Facla, 1987

Vis introductiv


Această prezentare necesită JavaScript.

Mă văd păşind alături de Livius Ciocârlie, pe o stradă din cartierul meu. Strada e însorită, casele familiale se întind până hăt departe şi lasă să se vadă între ele, deasupra porţilor sau printre grilajele gardurilor, o verdeaţă densă, topită parcă în lumina atotcuprinzătoare. Vorbesc însufleţit, dar fără precipitare, rar, cu siguranţă, în ritmul paşilor de promenadă. Livius Ciocârlie mă ascultă cu acea atenţie binevoitoare din totdeauna (care te flatează şi-l face atât de agreabil, în pofida unor momente de absenţă sau a senzaţiei pe care ţi-o dă câteodată că e pe cale să te părăsească brusc, de parcă s-ar fi săturat să-l tot baţi la cap …); acuma mă ascultă chiar atent. Îi spun că, în sfârşit, sunt edificat, că am ajuns la un algoritm care mi-a lămurit deja problemele cu care mă zbat de atâta timp (îi amintesc, parcă, de „modernitate“, dar nu sunt sigur). Acum – îi spun – aş putea rezolva toate problemele, chiar şi pe cele pe care încă nu le cunosc …
Nu ştiu cum se face că sunt singur. Nu mai e lumină în jur, dar parcă nici întuneric nu e. Stau pe buza a ceva ce seamănă a tranşee sau râpă (poate, nu sunt deloc singur îmi evocă prin ceva şanţul de apărare de la poalele acelei frânturi de zid al fostei cetăţi a Timişoarei care poartă astăzi numele de „Bastion“, dar nu poate fi Şanţul acela, aproape tot timpul căptuşit acolo cu gazon şi având pantele destul de line). Sunt parcă derutat. Mă încearcă o teamă nelămurită. Intru în panică … Nu ştiu ce caut aici, aşa cum nu ştiu cum am ajuns. Abia dacă mai văd altceva în jur decât această râpă. Ea pare adâncă şi abruptă. Trebuie (sau doar doresc?) să trec dincolo. Cobor, pare-se precipitat, fără să văd sau să simt altceva decât inima care-mi bate puternic, aici, aproape de gât. Nu ştiu cum ajung jos şi nu văd parcă nimic. Urc cu mare dificultate pe partea cealaltă, privind doar porţiunea îngustă aflată sub picioare. Văd doar vârful pantofului cu care încerc să scobesc câte o adâncitură şi, poate, partea de jos a pantalonului … Mi-e tare teamă să nu alunec pe pământul gălbui, uscat şi fărâmicios.
Păşesc pe bulevardul Loga. Este noapte. Nici ţipenie de om. Sunt deja dincolo de sediul Mitropoliei şi văd încrucişarea cu strada care duce la podul Michelangelo, luminată, (aşa cum o ştiam de demult) cu lumini galbene, puternice. Trec de încrucişare şi urc pe trotuarul din stînga. Pe partea opusă, aflată parcă în umbră, zăresc un grup de trei (patru?) persoane aşezate strâns, formând parcă o singură siluetă întunecată. Stau nemişcate, dar se uită la mine. Impasibil. Par un grup statuar … Apoi, ceva mă face să privesc cerul plin de stele, mai luminoase decât le ştiam. Deodată, o stea, apoi alte câteva încep să se mişte în cerc, închipuind un vârtej … Se aude ceva ca un muget, căci nu poate fi glas omenesc, care pronunţă, parcă de pretutindeni: Blas-fe-mi-e-e …! Concomitent, vârtejul de stele, pe care îl tot privesc, dă naştere unei fiinţe uriaşe. Un Arlechin!

Ilie GYURCSIK

din volumul Timișoara între paradigmă și parabolă, Editura Excelsior Art, 2001

Metalele frigului


retorica

Un vânt excesiv începe să bată de‑acum
Dinspre necunoscut şi drumul e tot mai îngust.
Călătorim mereu, fără să ştim unde‑ajungem.
Vântul ne‑aruncă pământul în ochi şi în gură
Ca un preludiu, dar mergem mereu
Cu faţa întoarsă în urmă,
Mânaţi de‑un îndemn nelămurit,
De‑un impuls al speranţei. Apoi
Se înteţeşte cu întuneric şi cu metalele frigului,
Lucrurile serii se‑adună în preajmă, fără mister,
Pătrundem în vremea fără sens a uitării
Iar drumul lipsit de‑ndoieli
E orb şi se stinge încet în ninsori
Şi‑un vânt excesiv vine să măture urmele noastre.

din volumul Retorica și umbra ninsorii, Anghel Dumbrăveanu, Editura Excelsior Art, 2008

La priveala fermecată


taramul nalucirii

Moşul şi cocoşul

Pe o întinsă ridicătură de pământ vine un moş cu un cocoş, care cântă.
Crainicul: Ah, ce mai cocoş, cum cântă la moş! Cântă, cocoşule; sari şi joacă, moşule!
Bătrânul ţopăie, face tumbe, se rostogoleşte, apoi se preface că vrea să zboare.
Intră cumătra vulpe, amuşinând şi mişcându-­şi, cu mândrie, coada stufoasă. Prinde şi jumuleşte cocoşul.
Crainicul: Vulpea a mâncat cocoşul. Ah, ce mai cocoş, cum cânta la moş! Cântă, cocoşule; sari şi joacă, moşule!
Din spatele crainicului se iveşte un ogar şi, cât ai bate din palme, o hărtăneşte pe cumătra vulpe.
Crainicul: Şi a venit un ogar şi a mâncat vulpea, vulpea pe cocoş. Ah, ce mai cocoş, cum cânta la moş! Cântă, cocoşule; sari şi joacă, moşule!
Un lup hărtăneşte ogarul.
Crainicul: Şi­-a venit un lup şi-a mâncat ogarul, ogarul pe vulpe, vulpea pe cocoş. Ah, ce mai cocoş, cum cânta la moş! Cântă, cocoşule; sari şi joacă, moşule!
Moş Martin năvăleşte peste lup.
Crainicul: Şi­-a venit un urs şi-­a mâncat lupul, lupul pe ogar, ogarul pe vulpe, vulpea pe cocoş. Ah, ce mai cocoş, cum cânta la moş! Cântă, cocoşule; sari şi joacă, moşule!
Un leu­paraleu se aruncă în beregheata lui Moş Martin.
Crainicul: Şi­-a venit un leu şi­a mâncat pe urs, ursul pe lup, lupul pe ogar, ogarul pe vulpe, vulpea pe cocoş. Ah, ce mai cocoş, cum cânta la moş! Cântă, cocoşule; sari şi joacă, moşule!
Dându-se în capete, un par îl ajunge pe leu şi îl străpunge în foale. Dinăuntrul paraleului iese ursul, din urs lupul, din lup ogarul, din ogar vulpea, din vulpe cocoşul.
Parul se înfige în pământ, moşul se prinde de par şi joacă, cocoşul i se urcă pe umăr şi cântă, animalele trag hora în jurul bătrânului.
Crainicul: Pe umăr la moş, cântă un cocoş. Ah, ce mai cocoş, cum cântă la moş! Cântă, cocoşule; sari de joacă, moşule!
Bătrânul ţopăie, face tumbe, se rostogoleşte, apoi se preface că vrea să zboare.

Basna prisăcarului

Crainicul: Acum urmează o polojanie, de când scria musca pe perete, mai mincinos cine n-­o crede; de când trăia lupu-­n sat şi peştii pe uscat, de când avea ursul coadă şi dădea salcia roadă; de când ouăle se coceau în gheaţă şi seara se făcea dimineaţă; de când peştii cei mici îi înghiţeau pe cei mari, iar lumea le zicea tâlhari, de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele, de când se luau de gât lupii cu miei înţărcaţi şi se sărutau ca fraţii; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă oca de fier şi sărea până-­n cer, apoi venea să ne bată­-n ferestre, ca să ne spună-­o poveste…
Crainicul se trage într­un colţ, după o perdea de aur. Răsare, ca din senin, un prisăcar; poartă în spinare o coşniţă, faţa îi este acoperită cu un obrăzar, care are două borte, în dreptul ochilor. În faţa lui sunt flori, albinele zboară din floare în floare, el se uită la ele, cu luare­aminte.
Crainicul (din colţul său): O caută pe albina Bârnuşca, năzdrăvana stupului.
Deodată în faţa stuparului se iveşte o albină trăgând la jug un plug. Prisăcarul o prinde, îi pune un sâmbure de nucă pe rana grumazului şi o bagă în coşniţă. Aşează coşniţa lângă alţi stupi. Din ea creşte un nuc uriaş; vin cârdurile de ciori şi fură nucile. Prisăcarul le alungă cu bulgări de pământ; din aceştia, sus, deasupra coşniţei, se face o ţarină. Bătrânul i­a plugul, bagă albina în jug, ară ţarina şi seamănă grâu. Într­o clipă, lanul dă­-n pârg, moşul vede un iepure, aruncă o secere după el, aceasta i se înfige în coadă şi urecheatul, fugind, să-­şi apere pielea, trage secera prin lan, tăind tot grâul. Gospodarul îl strânge în znopi, îl treieră şi-­l duce la moară.
Morarul: Eu nu macin decât dacă mi se spune o poveste mincinoasă.
Prisăcarul povesteşte cum a dobândit acel grâu, morarul face ochii cât cepele, porneşte măcinatul şi îi zice bătrânului că, pentru acea nemai-auzită basnă, îi dăruieşte însăşi moara sa…

Basna lui Saloftiu

Crainicul, aducând în mână nişte lauri de aur, se opreşte în mijlocul ridicăturii de pământ: Dacă se simte cineva în stare să ne spună o basnă de luat în seamă, va fi încununat cu aceşti lauri de aur.
Tăcere ca-­n mormânt. După destul de multă vreme, strigă un tânăr că el se încumetă să­şi înfăţişeze basna păţaniei sale. Toate privirile se aţintesc spre el; are o pălărie trasă, cam fistichiu, pe partea dreaptă a capului, ea îi acoperă o jumătate de frunte, până peste sprânceană şi ureche.
În câteva clipe, flăcăul Saloftiu e pe scândurile privelii. Găseşte o sămânţă de bob, o seamănă, cât ai bate din palme bobul creşte şi se anină de toarta cerului.
Saloftiu: Uite, ce noroc pe mine, iată sunt singurul om din lume care pot să ajung în cer, dacă mă urc pe acest bob.
Se agaţă din ramură în ramură şi, sleit de puteri, coboară lângă poarta tăriilor.
Străjerul cerului: Cine-­i mai fi şi tu, omule, care, nici nu ştiu prin ce minune venişi aici?
Saloftiu: Eu sunt Saloftiul, fiul lui Mângifer din ţara lui Ler. Lasă-­mă să văd ce-o fi în cer.
Străjerul: Iaca, intră, că nu-­i mare scofală să te holbezi la alcătuirile noastre! Mie mi s­-a cam acrit de ele. De-­aş avea unde, în clipa asta m-­aş muta de­-aici. M­-am săturat de toate nimicniciile săltaţilor în tării; o să vezi tu ce­i acolo: mâncătorimi, pizmă, nelegiuiri făcute în numele sfinţeniei.
Saloftiu: Apăi, leapădă-­te de slujba ta, că intru eu în ea. Iaca, du­te-­n locul meu, în ţara lui Ler. Sunt rotar; meşteşug bun rotăritul, da’, nu ştiu dacă-­l cunoşti.
Străjerul: Cunosc eu toate meşteşugurile; din asta mi s-­a tras multe necazuri. Pentru că sunt priceput la toate celea, mai­marii cerului m­-au pizmuit şi m-­au dat deoparte, până când ajunsei uşierul împărăţiei. Ştiau ei prea bine că nu am ce păzi aici, că nu prea apucă multă lume să se-­nalţe­-n cer. Şi­-apoi stăpânii dinăuntru îşi pot face mai slobod de cap, fără să mai aibă grija mea, care, ce­i drept, sunt cam fără gard la gură. Că îmi place dreptatea, omule!
Saloftiu: Ci­-o fi o fi, intru să văd ce­i acolo.
Străjerul: Intră. Te salut şi n-­am cuvinte…
Deszăvoreşte poarta cu o cheie mare cât toate zilele, apoi se întoarce spre tânăr şi-­l întreabă:
– Ai ţâdulă pentru cer?
Se proţăpeşte în faţa lui Saloftiu, scoţându­-şi sabia din teacă. Acesta păleşte ca de frica galbenă; „N­-am nici o ţâdulă. Nu m-­am pregătit anume, să viu aici. Iacă avusei şi eu prilejul să urc pe bobul ăsta, pe care îl puse păcatele lui să crească până­-n cer“.
Străjerul: Ei, da’, venişi cu mâna goală aici, nu ţi­-ai luat nimic pentru drum?! Ştii, eu chiar dacă te-­aş lăsa să intri, dincolo te loveşti de unii, de alţii şi, dacă n­-ai nimic în traistă, te-­aruncă de-­a berbe-leacul pe poarta cerului – şi-­mi mai faci şi mie necaz, îmi pierd şi slujbuşoara asta.
Saloftiu: Într­a-devăr, nu m-­am pregătit pe îndelete pentru drumul ăsta. Ştii cum e: nimeni nu are habar ce­i trebuie pentru călătoria în cer. Da’, totuşi, am ţinut seama de­o vorbă din bătrâni: că, dacă porneşti undeva, apăi trebuie să te­ngrijeşti să nu ajungi la mila nimănui; aşa că, după ce am văzut că bobul meu a crescut până­-n cer, am dat buzna­n casă şi mi-am luat, iute, un codru de pâine, slănină, brânză şi­-o ploscă cu vin. În chimir am o pungă cu galbeni.
Străjerul: Cele de-­ale gurii sunt de casă? – adică vreau să spun că n­or fi cumpărate din dugheană; aşa că şi vinişorul o fi lamură de butuc, nu scursură de cârciumă.
Saloftiu: Întocmai. Pâinişoara e făcută de maică-­mea, e coaptă-­n cuptor, pe vatră. Slănina e din porcul nostru, brânza e de la oile noastre, vinul e din strugurii viei noastre. Şi, ca să vezi că am dreptate, îţi las bucatele şi vinul; uite, îmi deşert traista, aici, în firida zidului ceresc.
Străjerul: Dincolo nu-­i slobod să ai la tine galbeni din cealaltă lume. Poate că­-nchid ochii şi­-ţi las vreo două­trei parale, să ai cât de cât de cheltuială.
Tânărul îi dă galbenii din pungă. Străjerul îi numără: sunt treizeci şi trei. Lui îşi opreşte treizeci de galbeni.
Saloftiu (se înnegurează şi îi zice): Sfătuieşte-­mă, rogu­-te, pe unde-­ar fi mai bine să umblu, ca să-­mi fie cât mai de folos, ca, după-­atâta cheltuială, să pot să văd cum sunt rânduielile din cer.
Străjerul îi întoarce spatele. Vine un copilaş bucălat, cu păr cârlionţat, auriu, bătând din aripioare, se uită, zâmbind la străin şi gângureşte:
– Te duc eu în târgul cerului; e aproape. Da’, numai dacă-­mi cumperi ambrozie.
Saloftiu: Îţi cumpăr, dacă n­-o fi scumpă. Mai am numai trei galbeni.
Copilul: Chiar atâta­-i preţul pentru două porţii; cumperi pentru amândoi.
Saloftiu (prinzându-­l de mână pe copil): Fie, mâncăm ambrozie.
Târgul. Lume multă. Tarabe, dughene. Vânzători cu te miri ce; o fetişcană cam negruţă strigă în gura mare că are un fir din barba împăratului… Saloftiu cumpără ambrozie, cheltuindu­-şi cei trei galbeni. Se plimbă cu copilul prin târg, făcând zâmbre.
Saloftiu (către copil): Am auzit că ar fi pe-­aici nişte grădini minunate, cu pomi plini de portocale, banane, smochine, curmale, mere, pere şi toate cele.
Copilul: Sunt. Dacă ai galbeni, poţi să­-ţi cumperi.
Saloftiu: Şi am mai auzit că ar fi aici un râu de lapte cu ţărmure de mămăligă.
Copilul: Dacă ai galbeni, poţi să mănânci, pe săturate, lapte cu mămăligă.
Saloftiu (ca pentru el): Da’, chiar aşa s­-o stricat lumea asta că, fără galbeni, poţi pieri-­n drum, chiar şi­-n cer?
Copilul: He!, dacă nu mai ai galbeni, să-­mi mai cumperi ambrozie, eu mă duc acasă. Nu te-­ntorci la poarta cerului?
Saloftiu: Nu încă. Mulţam de ortăcie.
Copilul: La bună revedere şi cu punga plină!
Saloftiu: Să te-­audă cel de sus!
Copilul: Cine, că sus nu mai e nimic. Aici e cerul.
Saloftiu: Halal de asemenea cer…
Se ciocnesc două caleşti ale unor înalte măriri cereşti; li se frâng câte­-o roată din spate. Saloftiu fuge acolo şi se înţelege cu vizitiul să dreagă roţile. Îşi foloseşte meşteşugul. E plătit cu trei galbeni. Se întoarce la poarta cerului, bate-­n ea şi, dinafară, îi deschide străjerul.
Saloftiu: Mă întorc acasă.
Străjerul (ca şi cum nu l­ar cunoaşte): Unde, acasă?
Saloftiu: Păi, unde, acolo-­n Ler, că doar ţi­-am spus din ce ţară sunt.
Străjerul (iarăşi prefăcându­se că nu-­l cunoaşte): Ai ţâdulă de­ntoarcere?
Saloftiu: N­-am. Da’, lasă­mă-­n pace, să merg la casa mea.
Străjerul (scrâşnind din dinţi): Fără ţâdulă nu se poate.
Saloftiu (se uită spre locul unde adineaori era bobul său. Pustietate. Îşi iese din fire): Unde-­i bobul meu?
Străjerul: L-­au mâncat caprele mele.
Saloftiu: Şi, acum, ce mă fac, cum mă duc acasă?
Se repezi la străjer, acesta scoase sabia din teacă şi i-­o puse-­n piept, răcnind:
– Stai pe pace, omule, că mă bagi în păcat.
Saloftiu: Domnule, fii bun şi nu mă-­njunghea, hai să ne înţelegem, ca­ntre oameni.
Străjerul (băgându­-şi sabia în teacă): Te ascult…
Saloftiu: Iaca, am trei galbeni, vinde­-mi vreo funie, pe care să cobor în lumea mea.
Străjerul: O funie e mai scumpă. Da’, iacă îţi vând un căuş de tărâţe – şi astea ar preţălui mai mult, însă mai las de la mine, că-­aşa trebuie: să-­l ajuţi pe cel nevoiaş.
Intră în cămăruţa de strajă şi-­i aduce tânărului un căuş de tărâţe. Acesta le înnădeşte într­-un otgon, pe care îl leagă de torţile cerului şi apoi coboară cu mare repeziciune. Pe la jumătatea drumului, tărâţele se termină; el prinde nişte ţânţari care îi dau târcoale în jurul frunţii; îi jupoaie, leagă peile una de alta şi iar coboară, astfel, ajungând jos.
Crainicul îl încununează pe Saloftiu cu laurii de aur.

din volumul Tărâmul nălucirii, Aurel Turcuș, Editura Excelsior Art, 2003

Minima latina / Q


minima latina

Qualis artifex pereo! (Nero, la Suetonius)
Ce artist piere odată cu mine!

Quam difficile est crimen non prodere vultu! (Ovidius)
Cât este de greu ca vinovăţia să nu se vadă pe chip!

Quam miserum est ab eo laedi, de quo non audes queri! (Syrus)
Cât este de rău să fii rănit de către cel de care nici nu îndrăzneşti să te plângi !

Quamquam abest a culpa, tamen accusatur.
Deşi e fără greşeală, totuşi e acuzat.

Quam quisque norit artem, in hac se exerceat. (Cicero)
Fiecare să practice acea meserie pe care o cunoaşte.

Quandoque bonus dormitat Homerus. (Horatius)
Câteodată şi bunul Homer mai aţipeşte.

Quanti ista civitas aestimanda est, ex qua boni sapientesque pelluntur? (Cicero)
Cât trebuie preţuit acest stat, din care sunt excluşi oamenii buni şi înţelepţi ?

Quantum potes, tantum aude.
Cât poţi, atât să îndrăzneşti.

Quem alienum fidum invenies, si tuis hostis fueris? (Sallustius)
Pe care străin îl vei găsi de bună-credinţă, dacă tu ai fost duşmănos cu ai tăi?!

Qui accusare volunt, probationes habere debent.
Cei ce vor să acuze, trebuie să aibă dovezi.

Qui apponit scientiam, apponit dolorem; et in multo sensu, multa indignatio.
(Vechiul Testament)
Cine adună cunoaştere, adună durere; şi în multă simţire este şi multă indignare.

Qui de dubiis rebus consultant, ab odio, amicitia, ira atque misericordia vacuos esse decet. (Sallustius)
Cei ce se consultă asupra unor chestiuni complexe, se cuvine să fie departe de ură, prietenie, mânie şi milă.

Quid est pietas nisi voluntas grata in parentes?! (Cicero)
Ce mai e pietatea dacă nu există bunăvoinţa tandră faţă de părinţi?!

Quid leges sine moribus proficiunt ? (Horatius)
La ce pot folosi legile, fără bune moravuri ?

Quidquid agis, prudenter agas et respice finem.
Orice faci, să faci cu chibzuinţă şi să prevezi sfârşitul.

Quidquid discis, tibi discis. (Petronius)
Orice înveţi, pentru tine înveţi.

Quid sit futurum cras fuge quaerere. (Horatius)
Fereşte-te să afli ce va fi mâine.

Quid tibi nocet te docet.
Ce te vatămă, te învaţă.

Qui habet aures audiendi, audiat.
(Noul Testament)
Cine are urechi de auzit, să audă.

Qui malis parcit, bonis nocet.
Cine îi cruţă pe cei răi, îi vatămă pe cei buni.

Qui omnia se simulant scire, neque quicquam sciunt.
Cei care se prefac a şti totul, nu ştiu chiar nimic.

Qui potest maius, potest et minus.
Cine poate mai mult, poate şi mai puţin.

Quis custodiet ipsos custodes? (Iuvenalis)
Cine îi va păzi pe paznici?

Quis fallere possit amantem? (Vergilius)
Cine îl poate amăgi pe un îndrăgostit?

Quisque est faber suae fortunae. (Appius Claudius Caecus)
Fiecare este făuritorul soartei sale.

Quis nostrum culpa caret?
Care dintre noi este lipsit de greşeală?

Quis talia fando temperet a lacrimis? (Vergilius)
Cine şi-ar stăpâni lacrimile povestind asemenea lucruri?

Qui stultitia nausiant, caelum vituperant. (Phaedrus)
Cei ce suferă de prostie, învinovăţesc cerul.

Qui tacet consentire videtur.
Cine tace pare a consimţi.

Quod erat demonstrandum. (după Euclid)
Ceea ce trebuia demonstrat.

Quod cuique temporis ad vivendum datur, eo debet esse contentus. (Cicero)
Fiecare trebuie să fie mulţumit cu atâta timp cât îi este dat să trăiască.

Quod in iuventute non discimus, matura aetate nescimus.
Ce nu învăţăm în tinereţe, nu ştim la maturitate.

Quod licet Iovi, non licet bovi.
Ce îi este îngăduit lui Jupiter, nu îi este îngăduit unui bou.

Quod non est in actis, non est in mundo.
Ce nu este consemnat în acte, nu există. (în plan juridic)

Quod nullum est, nullum producit effectum.
Ceea ce nu este nimic, nu produce nicio urmare.

Quod omnes tangit, ab omnibus comprobari debet.
Ceea ce îi priveşte pe toţi, trebuie consimţit de către toţi.

Quod vivo, duris laboribus obsto. (Ovidius)
Fiindcă trăiesc, mă confrunt cu încercări aspre.

Quoniam non potest id fieri quod vis, id velis, quod possit. (Terentius)
Fiindcă nu se poate ce vrei, să vrei ce se poate.

Quoniam vita ipsa, qua fruimur, brevis est, memoriam nostri quam maxume longam efficere. (Sallustius)

Fiindcă însăşi viaţa de care ne bucurăm este scurtă, să facem cât mai lungă aducerea aminte despre noi.

Quorsum haec tam putida tendunt ? (Horatius)
Încotro ţintesc aceste nerozii ?

Quot homines, tot sententiae. (Terentius)
Câte capete, atâtea idei.

Quousque tandem abutere, Catilina, patientia nostra? (Cicero)
Până când vei mai abuza, Catilina, de răbdarea noastră?

Quo vadis?
Încotro te îndrepţi ?

din volumul Minima latina, culegerea și traducerea de Ecaterina Andreica, Ed. Excelsior Art, 2014

Poeme-Semenice


POEME semenice

*

N-am destule poteci
să-mi pictez sufletul –
când l-am regăsit,
pe Valea cu morile,
pe Dealul cu florile,

Nu ştiu
cum s-a întâmplat
că mi se terminaseră
culorile,
sărbătorile,
privighetorile…

*

Nu ştiu
dacă trăiesc
cu adevărat
sau cuvintele
m-au adus pe lume
ca să pot înrăma
fragmentele de eternitate –
cum trunchiurile gorunilor
poemele fără titlu!

*

la Piatra Nedeii

Lângă pietrele-acestea,
timpul se îndestulează
clipă de clipă;

Eu – rătăcind
în cuvânt,
ca să nu mă dau uitării!

din volumul Poeme-Semenice, Iosif Băcilă, Editura Excelsior Art, 2014.

Fata Amurg


fata amurg

După ce rezolvă singurul pacient al zilei, un copil cu pulpa sfâşiată într‑un ţăruş, Eva intră în camera unde se odihnea Maria.
– Îmi pare rău, e timpul să te scoli. Castelul, viitoarea mea reşedinţă, se află în celălalt capăt al comunei. Vreau, dacă eşti de acord, să străbatem uliţa pe lumină. Să vezi şi tu cum se întorc sătenii de la câmp, osteniţi şi mirosind a soare, un spaţiu debordând de vitalitate: fierbe, se frământă, ce să mai zic, agitaţie peste tot. În aer, la sol, sub pământ zac atâtea energii…
Eva redevenise cea dragă Mariei. Calmă, surâzătoare, intercalând ici‑colo câte un detaliu hazliu, un pic de bârfă locală, părea că se bucură de fericirea simplă a unei vieţi sănătoase.
Era o seară de vară timpurie. Casele, înşirate ca în mai toate aşezările de la poalele munţilor, de‑a lungul unui râu cu ape repezi şi cu sclipiri metalice, erau mici şi albe. Uliţa îngustă nu permitea parcarea unei maşini. Aşa că Eva urcă autoturismul pe un podeţ, în faţa unei porţi. Coborând, Maria se uită de jur‑împrejur.
– Mi‑ai promis un spectacol al satului şi n‑am văzut nimic.
– Am uitat că e sfârşit de săptămână, iar sătenii, probabil, s‑au şi adunat la petrecere.
De dincolo de poarta închisă se auzeau paşi grăbiţi. O cheie se răsuceşte cu zgomot şi poarta glisează uşor, lăsând să se vadă o curte mare, o alee îngrijită care se termina chiar sub scara unei vile. Pe treptele din piatră albă de râu, aştepta un tânăr. Părea încurcat. Parcă n‑ar fi ştiut ce se cuvenea să facă. Să rămână acolo sau să pornească în întâmpinarea celor două femei? În cele din urmă, alergă spre poartă, dar nu pe aleea asfaltată, ci pe marginea ei, pe sub piersici. Eva făcu prezentările şi rămase neclintită. De fiecare dată era surprinsă de simţămintele ei pentru acest bărbat. De fiecare dată, şi se văzuseră vreme de şapte luni, zi de zi, de fiecare dată, deci, i se părea mai bine clădit decât îl păstra amintirea.
Observând cum Eva îşi schimba expresia, de la amabilitate la blândeţe, la amuzament, la uşoară iritare, Maria se grăbeşte să intervină, să rupă tăcerea.
– Am venit prea devreme?
Logodnicul, Toni Barbu, vorbeşte precipitat:
– Dimpotrivă, invitaţilor li s‑au şi…
Eva îl săgetă cu o privire iute. Toni amuţeşte. După o lungă pauză se adresează direct Măriei:
– Lângă ea mă simt năucit şi neînsemnat. Mă tem să nu greşesc şi fac numai gafe… Cum o să fie viaţa mea?
– De iad! zice Eva cu voce aproape dulce.
Mai ales vocea îl descumpăni pe Toni, căruia nu‑i mai rămase decât să le conducă în casă. „Hm! Proastă alegere a făcut. Băiatul e simpatic, dar Eva nu‑l iubeşte, nu‑l doreşte, îl vrea”, se gândi Maria, în timp ce se îndreptau spre intrare. Profitând de momentul în care Toni se repezise să deschidă uşa, îi şopteşte Evei: „Logodnicul tău e mistuit de pasiune. Mai ai timp să‑l cruţi. Nu te mărita cu el. Nu merită o astfel de osândă. El te iubeşte sincer, curat…” „Nu‑i mai purta de grijă. Îţi promit că am să‑l răsfăţ, că n‑am să‑l înşel, dacă astea au vreo însemnătate pentru consolidarea vieţii în doi…”
– Au sosit tinerii! Da’ v‑aţi lăsat aşteptaţi! îi întâmpină o femeie cu faţa lucind de grăsime.
Peste cincizeci de persoane se mişcau anapoda într‑o sală încăpătoare, ornamentată în fel şi chip. O masă îngustă făcea înconjurul încăperii, gemând sub povara platourilor pline, puse la întâmplare, sub mulţimea paharelor mici şi mari, dar nu lipseau nici sticlele pântecoase, pline şi viu colorate. Eva şi Toni sunt imediat asaltaţi, sufocaţi. Urmară o serie de pupături zgomotoase, strângeri de mână, exclamaţii rupte la jumătate, mângâieri fugare pe faţa lui Toni din partea trupei feminine; gesturi mute de admiraţie pentru Eva. Vacarmul se potoli abia când stăpâna casei, viitoarea soacră‑mare, bătu din palme:
– Gata! Să înceapă ospăţul!
– Da’ nu se cuvine, ciripiră într‑un glas femeile, n‑au sosit naşii…
– Cine zice asta?
Întrebarea venea din prag. O rostise un bărbat tânăr, cu trăsături imprecise, ţeapăn în costumul de o croială impecabilă, dar cu o privire teribil de explozivă. Lângă el se oprise cu graţie o brună decorativă. Purta o rochie din mătase mov, cu un decolteu generos. Părul lung, negru, era împărţit de o cărare şi iscusit răsucit într‑un coc înconjurat de câteva flori de cicoare, detaliu care aducea un exces de realitate.
– … strâmtoraţi de timp, încercă tânăra să se scuze.
– Lasă, dragă, nu‑i nevoie, acum picară şi logodnicii, că era gata‑gata să mă fac foc şi pară …
Stăpâna casei o sărută pe brună, iar tânărului îi luă mâna şi o păstră într‑a ei ca pe o captură de preţ.
Fără să mai repete cineva îndemnul, toată lumea se repezi în jurul mesei. La mijloc se aşezară Eva, Toni şi naşii. Maria, de care uitase până şi Eva, se pomeneşte chiar la colţul cel mai îndepărtat, dar de unde îi putea vedea bine pe protagonişti. Ciudat. Toate figurile îi păreau asemănătoare. Probabil pentru că toţi aveau aceeaşi preocupare: să îngrămădească în farfurii cât mai multe bunătăţi. Doar ochii naşului nu se opriseră nici pe pahare sau sticle, nici pe platourile pline cu gustări. Era vădit iritat. Ghicindu‑i proasta dispoziţie, bruna îi atinge uşor braţul. Lucru care nu‑i făcu nici o plăcere, dimpotrivă, cu o mişcare bruscă îndepărtă mâna femeii.
În salon se mai aprinseseră, între timp, şi alte lumini. Clinchet de pahare, discuţii, hohote de râs. Aerul era greu, aproape de ne respirat. Vârtejul de parfum se amestecase cu izuri de transpiraţie şi de băutură. Una dintre invitate se apropie de Maria, cu două pahare.
– Te‑am recunoscut! Am fost colege, un semestru, apoi te‑ai măritat. Ce mai faci?
O confunda, bineînţeles. Îi răspunse însă că treburile sale merg aşa – şi aşa.
– Da, acceptă femeia clătinând din cap, ocazie cu care imprimă cerceilor, nişte cercuri mari de aur, o mişcare pendulatorie. Timpul trece, noi ne schimbăm … bine ai făcut că te‑ai măritat şi ai renunţat la facultate. Profesiunea noastră e dificilă … Acum ce faci?
– Aştept şi eu să treacă, să se sfârşească petrecerea asta.
– Te‑nţeleg. Eşti sora doctoriţei sau cam aşa ceva…
– Cam aşa ceva, şi soră şi prietenă, să zicem.
– Prietenă! Ce fericire să ai o prietenă. Eu am o viziune foarte personală asupra prieteniei. Poate puţin exagerată, puţin brutală, dar …
Femeia ia de pe masă un pahar cu coniac. O îndemnă pe Maria să procedeze la fel, apoi aşeză paharele goale pe marginea unui butoi aflat alături, pe colţ. După ce mătură, preţ de câteva clipe, sala cu privirea‑i tulbure, îşi trase scaunul mai aproape şi reluă:
– Îţi place adunătura asta? Crema din Valea Cireşului… O cunoşti pe năşica? Nu? Până să fi venit doctoriţa, era standardul frumuseţii locale. Ei îi fusese, cu ani în urmă, distribuit rolul de logodnică, dar lucrurile s‑au schimbat. Fata n‑a reuşit să treacă de pragul bacalaureatului. Şi cât s‑au mai străduit părinţii, bunicii, unchii… Apropo, nu ţi se pare că se exagerează? Tot părintele, fie că odrasla lui este sau nu este dotată, o pune să facă studii superioare. Câte sacrificii, câte eforturi… Nici cu Toni n‑a fost uşor, a şi fugit de câteva ori de la institut, dar până la urmă l‑a terminat. A ieşit un fel de diplomat pentru probleme estetice, produse industriale, pe scurt, pictor decorativ, sau vitrinier. Foarte bine, şi de asta e nevoie, dar bătrânii vor mai mult. I‑au cumpărat casă şi un atelier la oraş, vor să deschidă expoziţii, să devină celebru. Cu ce? în afară de nişte peisaje, a mai executat câteva schiţe… nud, i‑a pozat năşica …
O fată le întinde o tavă cu sărăţele. Maria refuză. Oaspeţii se împărţiseră în grupuri. Discuţiile erau din nou zgomotoase. Nu mai era destul aer. Becurile, tuburile de neon scânteiau. Feţele oamenilor luceau şi ele. Maria şi însoţitoarea ei, care îşi întrerupsese monologul ca să ronţăie sărăţele, porniră printre grupuri, ca nişte umbre. Cineva deschisese o uşă, dar nu spre afară, ci spre bucătărie, de unde venea un aer şi mai încins. Se auzeau şi nişte apostrofări sufocate. „Cine sunt oamenii aceştia?” se întreabă Maria, aşteptând nerăbdătoare ca volubila femeie să înghită ultimele pătrăţele de aluat uscat. „I‑am mai văzut…” Da. Îi văzuse dimineaţa, în gară. Erau, aici, aproape toţi cei care coborâseră odată cu ea din tren. Navetiştii. Rămăseseră o sâmbătă la Valea Cireşului, să nu scape ocazia unei petreceri. Din nou, fata cu tava plină de sărăţele. Însoţitoarea Măriei refuză:
– Ajunge, drăguţă! Vezi, luni să solfegiezi corect. Auzi?
Fata face semn din cap că a înţeles şi se depărtează.
– Deci, eşti profesoară de muzică?
– Pe dracu’! Engleză. Pentru completarea orelor, fac şi puţină muzică … Lasă, e bine. Ce‑ţi spuneam? Am o profesiune grea … O vezi pe doctoriţă? Se uită la noi sau peste noi? Doar ea ştie unde … Nu e prea iubită în satul ăsta. Excesiv de mândră. Acum, că a pus mâna pe Toni, i s‑au înmulţit şi duşmanii. Năşica o s‑o ierte, e fată deşteaptă, dar n‑o iartă naşul, veterinarul, căruia se mai scurg ochii după ea … Doamne, cum se mai schimbă lumea! Câte se mai pot întâmpla până şi într‑o comună ca asta. Veterinarul o iubeşte pe doctoriţă. Toni tot pe ea o vrea, năşica spera să se mărite cu Toni, părinţii lui Toni decid că a sosit timpul ca în familia lor să intre un intelectual, pun şi ei ochii pe doctoriţă şi sunt fericiţi că singurului lor moştenitor i s‑au aprins călcâiele după ea. Cum năşica le sta oarecum în cale, tot satul o considera logodnica neoficială a lui Toni, îl „conving” pe veterinar şi, până la urmă, educatoarea, în loc să fie doamna pictor, este doamna doctor. Lovitură dublă, înlăturat şi principalul rival din calea fericirii lui Toni. Doctoriţa nu iubeşte pe nimeni… Haide s‑o bârfim puţin: fruntea înaltă încadrată de un păr bogat, trăsăturile regulate, chiar foarte regulate, buzele conturate, pline, scot la iveală mai mult dorinţa de a şoca decât tărie de caracter. Cele două gropiţe sporesc farmecul obrajilor rotunzi şi totuşi, pentru a fi frumoasă pe ansamblu, îi lipseşte, îi lipseşte… Ştiu ce! O expresie mai puţin trufaşă, dacă nu răutăcioasă… Cu toate astea, e prea bună pentru Toni… S‑a lăsat momită de zestrea băiatului… Apoi, speră că, în toamnă, va obţine un post într‑o clinică… Se poate, sunt sigură că aşa o să fie, dar se mai pot întâmpla şi altele. Ţine minte ce spun eu, naşul îşi roade unghiile, a intrat la bănuială, i se pare că a fost tras pe sfoară…
Maria o zăreşte pe Eva în celălalt capăt al salonului făcându‑i semn. Îi mulţumeşte profesoarei pentru companie şi se strecoară printre oaspeți.
– Maria, ce voia de la tine decana de vârstă a fetelor bătrâne? Ţi‑a prezentat cronica satului?
– E o fină şi bună observatoare…
– Sunt de acord! Spune, Fata Amurg, ţi‑am făcut un bine chemându‑te? Te simţi mai puţin singură?
Eva zâmbea. Un zâmbet palid, ca lumina lunii. Părea obosită, ori poate chiar puţin ameţită de băutură. Repetă cu vocea ei joasă, caldă, de neconfundat:
– Fata Amurg… Când te numesc aşa, sunetele se întorc la mine ca o muzică de pe alte tărâmuri… Au fost primele cuvinte rostite de mine după trei zile de legănare între moarte şi viaţă, la reanimare. Pentru tine, trei zile de veghe la patul meu, dar în care a trebuit să mai rezolvi şi atâtea treburi legate de înmormântarea ălor mei… Ca să vezi cum aranjează destinul lucrurile: tu să te afli în tren, să cobori, să mă recunoşti, să mă însoţeşti…. Un scenariu ieftin, de prost gust, dar adevărat. Hm! trei zile pline pentru tine şi tot atâtea de absenţă totală, deci pierdute, pentru mine. Ştii, uneori mă gândesc că în acele zile aş fi răsturnat munţii, aş fi întors cursul apelor, m‑aş fi putut îndrăgosti… Trei zile pierdute… La capătul lor am avut un vis foarte straniu pe care nu ţi l‑am povestit pentru că n‑am prea avut chef să‑l retrăiesc… Se făcea că străbăteam un codru ca‑n poveste. La dorinţa mea copacii, ierburile, păsările codrului se preschimbau în case ştiute, în maşini, în trenuri, în oameni cunoscuţi, în obiecte personale care‑mi aparţinuseră mie şi familiei. După trecerea mea, deveneau monumente. Înţelegi? Lăsam în urmă o pădure de amintiri, adică viaţa de până atunci, trecutul. Monumentele se adunau, erau tot mai multe şi mă apăsau din spate. Deşi codrul părea fără de sfârşit, ştiam că odată şi odată o să ajung la capăt. Capătul lui trebuia să fie un luminiș. Mă temeam să ajung la el, dar mă şi grăbeam curioasă să aflu ce este mai departe. Mai ştiam că, în cazul în care m‑aş fi întors, fie şi numai pentru o clipă, să văd monumentele, eu însămi aş fi devenit trecut… Parcă vream, parcă nu vream… Până să mă hotărăsc, am şi întrezărit luminişul. Era orbitor. Am strâns pleoapele şi totul s‑a destrămat. Beznă. În mine nu mai găseam întoarcere, rătăcisem drumul. Mă şi pregăteam să devin monument în acel luminiş, când am simţit, mai mult decât am auzit, o chemare: Eva! Eva! Eva! Sunetele mi se păreau ciudate. Dar m‑am agăţat de ele. Cu prudenţă am ridicat genele… Mai ţii minte? Patul în care zăceam era aşezat sub fereastră. O fereastră mare, prin ea lumina amurgului intra nestingherită. O lumină cumplit de liniştită, caldă, violetă, oranj, mov… Şi în acea beţie de culori te‑am zărit pe tine, Maria, tu şi amurgul trimiteaţi spre mine semne de acceptare, de înţelegere, de întâmpinare. Atunci, cu ultimele puteri sau cu primele, pentru că nu‑mi aminteam numele tău, ţi‑am zis: „«Fata Amurg», părăsesc codrul întunecat pentru luminişul însorit…” Da, visul de atunci…

fragment din romanul Fata Amurg, Corina Victoria Sein, Editura Facla, 1987

Salvează‑mă, arată‑mi calea


image description

Salvează‑mă, apără‑mă, credincioasă călătorie,
de minciuna mea şi a epocii noastre,
Tu să mă păzeşti, Înger şi Paznic,
Iar tu să mă conduci, Nor Alb.

Apără‑mă de tunet,vijelie,
adevăr nepătat luminează‑mă.
Să nu mă treci cu vederea, porumbiţă,
când ne vei trimite un semn de sus.

Iartă‑mă, luceafăr de seară,
nu străpunge, suliţă, somnul rău.
Nu‑mi binecuvânta nebunia,

trezeşte‑mă, utrenie.

din volumul Poeme alese, Rzszard Krynicicki, traducerea: Constantin Geambașu, Ed. Excelsior Art, 2014