Noutăţi editoriale – Planeta Paradis


(…)

La început au văzut un continent lung, ce se întindea de la un pol la altul. Avea forma unei banane de culoare predominant verde. Erau vizibile şi câteva insule mai răsărite, împrăştiate prin cele două oceane imense. Eiua a ţinut să le arate şi partea întunecată a planetei. Fiindcă planeta era luminată tot de un singur soare, precum Pământul, acolo era noapte, dar au avut plăcuta surpriză să descopere doi sateliţi naturali, care împrăştiau o lumină consistentă. Aşa au reuşit să distingă încă un continent, aproape identic ca primul şi plasat la distanţă apreciabilă. Naveta îşi încheie rapid rotaţia şi reveni în ţinuturile scăldate de soarele darnic.
Era timpul să caute un loc de coborâre şi pentru asta trebuiau să ţină cont de mai mulţi factori. Să nu fie la ecuator şi nici apropiat de polii frigului. Aveau nevoie de o suprafaţă plană, apropiată de ocean, dar şi de sursă de apă curgătoare. Căutarea lor a fost încununată de succes când au dat cu ochii de delta unui râu măreţ, care le amintea de Dunăre. Acesta era plasat în emisfera nordică, venea din sud, coborând dintr-un munte impresionant, şi se vărsa în partea vestică a continentului, după ce-şi liniştea curgerea. În dreapta lui era o câmpie cu iarbă aprigă şi flori multicolore, ce scăpase miraculos de invazia pădurii întunecate, care o înconjura, totuşi, din celelalte părţi. Aşadar, aveau ieşire în deltă, la ocean şi la pădure. Un loc mai frumos şi mai practic nici că puteau nimeri, iar votul a fost unanim.
Eiua a ales un petic de pământ cu iarba ceva mai puţin înaltă şi nava a atins solul în siguranţă. Au coborât cu emoţii nedefinite şi chiar cu o teamă justificată de necunoscut. Nu se grăbeau şi privirile fiecăruia dintre ei se roteau mereu pentru a cerceta necunoscutul în care vor trăi de acuma. Când erau jos şi calabalâcul gata inventariat, extraterestrul le-a strâns fiecăruia mâna şi le-a urat mult noroc pe noua lor planetă. Ultimul a fost Relu, căruia i-a cerut din nou iertare şi i-a oferit încă un dar:
– Să porţi mereu la tine această brăţară. E altfel decât cealaltă şi e ultimul lucru pe care-l pot face pentru voi, deşi nu am acceptul superiorilor. Atunci când vei crede că nu ai altă soluţie pentru a vă salva vieţile, te rog să mă chemi. Nu trebuie decât să zdrobeşti cercul cel mare, din mijloc, iar eu voi fi avertizat şi voi face tot posibilul să dau curs chemării. Voi risca totul pentru a vă ajuta. Sper să nu fie nevoie, deoarece pe acest continent nu sunt pericole prea mari.
Strângând mâna lui Eiua, Relu ţinu să-i spună:
– N-am să uit niciodată răul pe care mi l-ai făcut, dar am să ţin minte şi binele cu care ai încercat să te revanşezi. Nu e suficient, dar cred că înseamnă mult pentru unii dintre noi. Sper să nu ne mai vedem.
Au zăbovit aşa, preţ de câteva clipe, după care mâinile lor s-au desprins şi Eiua s-a întors spre navetă. Privirea celor şase pământeni urmărea cu o oarecare nostalgie aparatul ce se pierdea în imensitatea cerului. Se familiarizaseră cu ea şi, chiar dacă era o navetă extraterestră, parcă se rupea ultima punte care-i lega de Terra. Apoi au revenit cu ochii la noul lor pământ şi au început să-şi facă planuri. Aveau cu ei două corturi mici, în care se puteau înghesui până vor construi o căsuţă. Cerul era senin, dar nu se ştia cât o va ţine tot aşa. Pe deasupra lor zburau nişte păsări lungi şi subţiri. Gavrilă a profitat de ocazie şi a luat la ochi un stol. Două dintre ele au căzut străpunse de alice. Era timpul mesei.
Fiecare a intrat în priză şi au început pregătirile. Relu a aprins focul, Gavrilă şi Bogdănel ridicau corturile, Florica pregătea păsările, iar Carmen şi Olga despachetau lucrurile şi le aranjau. Ceva mai târziu se delectau cu carnea gustoasă a primului vânat de pe această planetă. Au închinat şi câte un pahar de tărie, urmat de câteva gânduri şi urări.
– Să nu uităm această zi, care poate fi un bun început pentru noi, sau începutul sfârşitului, a grăit Gavrilă.
– Să fim optimişti şi să credem în viitorul nostru!, a răspuns Relu.
– Dumnezeu să ne ajute!, zise şi Florica, în timp ce-şi făcea cruce.
Bogdănel a râs, spunând:
– Care Dumnezeu, mami?! Că aici e altă planetă şi o fi şi alt zeu…
– Ia mai taci, măi păcătosule!, i-o întoarse mă-sa, uitându-se urât la el.
Olga schimbă vorba şi întrebă ca pentru sine:
– Oare sunt multe păsări de-astea pe aici? Că tare-s bune şi o să avem nevoie de carnea lor. Cum să le punem numele?
Carmen sări prima:
– Mie mi se pare că seamănă cu un fus, cum am văzut la muzeu. Să le zicem, de exemplu… fus-arine. Fusarine!
– Atunci aşa să fie, Carmen!, aprobă cu entuziasm Relu Eşti prima care botează ceva pe aceast tărâm! Dar cum să-i spunem planetei? Ce zici, draga mea?
Întrebarea îi era adresată Olguţei. Femeia zâmbi şi se ridică în picioare. Apoi se roti încet 360°, inspirând adânc şi cuprinzând cu privirea toate priveliştile, din aproape în depărtare. Îşi ridică ochii spre cer şi exclamă:
– Parcă suntem în Paradis. Poate chiar acolo am ajuns. Eu zic să-i zicem… Planeta Paradis! (…)

fragment din romanul Planeta Paradis, Petru Racolţa, coperta şi ilustraţii de Lucian Bureriu, Editura Excelsior Art, 2017

Sisifica urcare a capului lui Anacharsis



Muntele de zgură enormul
e înclinat deasupra cetăţii
şi stă să cadă ca eterna
sabie a lui Damocles
Anteu ar trebui să sprijine
uriaşul munte de zgură
dar pentru-această hotărâre
e nevoie de capul înţelept
al lui Anacharsis
pe care să-l aşeze cineva
sus
pe culmea Olimpului
S-a oferit Sisif
şi este uşor de prevăzut
tocmai ceea ce
se ştie deja
de o veşnicie
zadarnică

din volumul Val după val, Aurel Turcuș, Editura Excelsior Art

Vis gol


 

Pablo Picasso

Ușa este întredeschisă
pe cine așteaptă oare?

lumina?
ea trece nepăsătoare

umbra?
curge lent

tăcerea?
pentru cine să rămână
dincolo de ea doar spațiu-n claustrare

disperată
ușa mai larg deschisă
promite
să se-nchine doar luminii

cărui soare?

lumina
umbra
tăcerea
se-mbie
într-un vis gol

din volumul Scrisoare către nimeni, Corina Victoria Sein, Editura Excelsior Art, 2017 (în curs de apariție, susră ilustrație: Internet)

 

 

Corneille îndrăgostit


 

Când a cerului menire unul altuia ne-a dat,
Lise, o dulce potrivire între noi el a iscat.
Prin ascunsa lui putere, o-nţelegere se naşte
Între ale noastre inimi, chiar fără a ne cunoaşte.
Astfel el îi pregăteşte pe iubit şi-a lui iubită
Că doar la un singur nume inima le mai palpită.
Preţuindu-se se cată, se-ndrăgesc dintr-o privire,
Şi se-ncred, fără ca vorbe cu duiumul să înşire.
Nesmintiţi de îndoieli sau de temeri necurate,
Înainte de-a-şi vorbi prind credinţă să-şi arate.
Apoi  vorbe prefirate, furnicând de înţeles;
Pricep tot limbuţii ochi şi privirile-şi dau ghes.
Iară tot ce-n grabă mare ochi şi gură nu au spus
Inima, în al ei grai, tălmăceşte, mai presus.

„…un preludiu la Psyché, pe care o va scrie abia peste vreo 30 de ani. Revenim la această piesă. Se ştie ca ea cuprinde probabil cele mai frumoase versuri de dragoste care au fost scrise vreodată în limba franceză: e vorba de declaraţia de dragoste a lui Psyché şi de cupletul despre gelozie.” ( Emile Faguet )

din lucrarea Scriitori îndrăgostiți, Emile Faguet, traducerea de Bogdan Bădulescu, Ed. Excelsior Art, 1991

MAREA CEA MARE


Motto:
„Dacă ar fi vreun om fără pasiuni, acela nu e urmaş al lui Adam”
Proverb Persan

Nu mai ţin minte anul…
Era în timpul bombardamentelor americane şi ruseşti, din cel de-al Doilea Război Mondial. De la Galaţi, unde locuiam, ne-am refugiat, la îndemnul unor prieteni de familie, într-un sat uitat de lume, din Lunca Dunării. Luam cunoştinţă despre război, şi bombardamente, numai prin bombardierele noastre, care pe fondul cerului întunecat, datorită luminilor de semnalizare, păreau roşii, iar noi, copiii credeam că era din cauza încărcăturii de bombe, destinate frontului; ce mai auzeam şi noi, din vorbele acoperite de taină ale părinţilor sau sătenilor. Neavând în apropiere obiective economice, care să atragă asupra-i bombardamentele, satul respectiv îşi desfăşura existenţa paşnic, între zvonuri despre război şi preocupările zilnice, cum ar fi pescuitul.
Ca în orice comunitate, viaţa nu era lipsită de bucuria plăcerilor şi a păcatelor.
Iar noi, cu zumzetul hărmălaiei noastre, ne zbenguiam, de la o ştire la alta, spre nedumerirea uneori plictisită a părinţilor, care pentru a ne proteja, nu ne ţineau la curent, sau chiar evitau să discute în prezenţa noastră, evenimente de natură să ne tulbure prea mult creşterea, şi aşa marcată de refugiul trăit ca o povară, pe capul celor care ne găzduiau. Pentru că, nicăieri, nu-i mai bine ca acasă, fără să deranjezi, sau să fii deranjat. Orice s-ar spune, libertatea nestânjenită de mişcare n-o poţi avea decât în propria-ţi casă, indiferent de confortul asigurat.
Într-o zi, echilibrul distracţiei noastre copilăreşti a fost tulburat pe neaşteptate. În timp ce forfoteam în colbul drumului, o mulţime de oameni alerga agitat spre grupul nostru în plină joacă. În fruntea lor o femeie cu părul lung, despletit, cu un aer disperat, alerga, strigând: „lăsaţi-mă, mi-ajunge! Mă duc să mă salveze Marea cea mare!” Trupeşă, cu ochii albaştri decoloraţi de o reală tulburarea sufletească, cu părul în vânt, în timpul mişcării, femeia era o apariţie stranie, venită de pe altă lume. Curând este ajunsă din urmă. Câţiva bărbaţi o prind de braţe şi o ţin strâns. În cele din urmă, femeia, orbită de disperare, a fost întoarsă din drumul ei, spre „Marea cea mare”. Cu şoapte ferite, unii copii spuneau că e coana Preoteasă şi că este supărată, din cauza popii, care o înşeală, cu o stricată, pripăşită pe lângă biserică. Alţii, mai măricei, ştiau că popa, o şi bătea, ori de câte ori ea îl ruga să n-o mai facă de râsul satului. Cu toată naivitatea aparentă, satul are o vigoare pe care, doar dacă eşti rău intenţionat, n-o recunoşti şi n-o apreciezi. Viaţa şi-a reintrat în normal. Popa şi stricata lui îşi făceau în continuare de cap. Asta până într-o zi, când preoteasa, n-a mai rezistat şi a hotărât să-şi pună capăt zilelor.
Nu pot uita lecţia de justiţie, pe care am văzut-o la săteni.
După înmormântare, nişte săteni au pornit spre casa stricatei. Au scos-o în stradă şi au luat-o la bătaie, lovind-o cu ce le venea la îndemână. Chemat să stingă conflictul, jandarmul a apucat doar să tragă în aer câteva focuri de armă. Prea târziu însă. Lovită întâmplător, în cap, de o piatră aruncată de unul din justiţiari, victima a decedat în aceeaşi zi în care a fost înmormântată preoteasa.
Ce s-a întâmplat cu popa, după eveniment, nu mai ştiu… Cred că, fiind marcat de drama preotesei, sau, poate, n-am mai locuit mult timp în localitate.

din volumul Universul feminin, Ioan Ionescu, Editura Excelsior art, 2014

Ritual în absență / În prag


Această prezentare necesită JavaScript.


La poarta prin care intru desculţă
clopotul e tras de indescifrabile cuvinte

din înălțimi astrale cad sunete de corn

eu răsucesc gândurile mele într-o coroană pe fruntea nopții
fac un salt să prind în palme lumina tăioasă a cerului
cad în capcana fluviului înghesuit în seva fricii

malurile se îngustează și vorbesc despre mine

la poarta prin care intru desculţă
mă părăsește discret ziua rămasă în trecut

din volumul Ritual în absență, Corina Victoria Sein, grafica de Vasișe Pintea, Editura Excelsior Art, 2015

 

Pământ şi apă, destinul oraşului


Copil fiind, îmi plăcea să trec cu „compul” apa leşioasă a Begăi fără să ştiu că utilizez un mijloc de transport devenit tradiţional în Timişoara vremurilor trecute. Până a se arunca poduri peste fâşia de apă a Canalului, „compul” lega maluri şi oameni, construia un oraş ce se întindea anevoie dar cu perseverenţă. Nu este dificil să ne închipuim mlaştinile străbătute de vinişoara de apă ce marcau întreg teritoriu ce se întinde astăzi între Bega şi Timiş, pe o lăţime de aproximativ 10 km. Tărâm fantast şi insalubru, acesta reprezentase de timpuriu un excelent loc de supraveghere şi tactică militară, cum se afla în mijlocul câmpiei şi la întretăierea unor importante trasee comerciale. Dezvoltările ulterioare aveau să impună însă asanarea locului, ritmul creşterii urbane, propriile necesităţi, sporirea continuă a interesului şi importanţei strategice a cetăţii impunând o altă gândire, conturarea unui alt destin.
Metafora apei în limpezimea creatoare s-ar fi putut subintitula primul Simpozion naţional în aer liber organizat la Timişoara în vara lui 1984. Au participat zece plasticieni: Neculai Bădărău, Aurel Cucu, Livu Russu, Sava Stoianov, Florin Tănăsescu (din Bucureşti), Nicolae Kruch jr. (Oradea), Ştefan Călărăşanu (Drobeta Turnu Severin), Victor Gaga, Adrian Ioniţă, Szakáts Bela (Timişoara). Tineri ori mai vârstnici, ei ne-au oferit cele mai variate forme de expresie, apa privită ca mit şi simbol, trăire şi transfigurare, prezenţă tutelară, peste vreme, în oraşul de câmpie.
Timp de o vară sculptorii au rindeluit în piatra de Viştea visuri şi, cu ochii lor proaspeţi, au descoperit sensuri metafizice într-acest trudnic dialog cu apa rolul faur al apei în istoria Timişoarei. Mi se pare adevărat ceea ce a spus cu acest prilej criticul de artă Coriolan Babeţi: „Privită în relaţia sa cu natura şi istoria, Timişoara împrumută, în devenirea ei, ceva din peisajul facerii lumii. Pentru acest sit milenar, oraşul – cetate, s-a smuls, cu pământul său, apelor. Ţinut mlăştinos, redută naturală, Timişoara şi-a decis existenţa în planul relaţiei sale cu natura prin «sistematizarea» acestor două elemente: pământ şi apă. Ca toate marile aşezări, şi Timişoara se însoţeşte cu istoria unui curs de apă: Begheiul. Meandrele lui blânde traversează, ca o coloană vertebrală, oraşul. Prin grija edililor, Begheiul e acum o arteră superbă, cu o natură inteligent firijată. Să observăm însă că acest spaţiu e aproape vid din punct de vedere cultural. Loc de promenadă şi reculegere, faleza Begheiului pare că îşi aşteaptă monumentele […]”
Şi, iată, astăzi lucrările există aidoma, alăturate apei din care se întrupează ideatic, pot fi văzute, pipăite, s-ar dori chiar multiplicate prin alte acte de cultură care să fie un triumf al cutezanţei acelor oameni, supuşi ai împărătesei Maria Terezia, ce au avut neţărmuitul gând. Poate şi celor care, de-a lungul timpului, pentru a descâlci mănunchiul de ape al Begăi, au aruncat peste luciul acesteia 71 de poduri dintre care numai 9 au avut construcţie de metal cu scânduri acoperitoare, 9 erau din cărămidă, 28 erau simple, de lemn, iar 29 trecătoare, vestitele „compuri” ale copilăriei mele …
Dar acum Bega doarme, rumegând în adâncuri glorii de mult apuse. Importantul său potenţial este de fapt istorie şi numai caiacele şi canoele pasionaţilor, rar câte un vaporaş îi mângâie apele molatece. S-ar părea că pâmâmtul a învins definitiv apa în bătălia lor milenară. Vremelnic da, dar alte glasuri, alte zvonuri te cuprind de pretutindeni. Chiar şi văzută de la „firul” apei, Timişoara rămâne un univers de căutat, de descoperit într-o fascinantă aventură. (Vasile Bogdan)

din lucrarea Timișoara între paradigmă și parabolă, Editura Excelsior Art