POVESTEA NOASTRĂ DE DRAGOSTE


 

Această prezentare necesită JavaScript.

Povestea noastră de dragoste
A fost ca un joc de copii,
Aşa a fost, aşa va fi,
Şi jocul dragostei nu va muri.

Povestea noastră de dragoste a fost
Ca un pom cu fructe uscate,
Aşa a fost, aşa va fi,
Şi jocul dragostei nu va muri.

Povestea dragostei noastre
A fost ca un cântec de sirene,
Auzit doar de Ulise.

Povestea dragostei noastre
A fost o flacără vie,
Stinsă la timp de
Îngerii noştri păzitori

Cât timp pământul va-nflori
Şi jocul dragostei va fi
Un joc de doi copii de-o seamă
Ce lasă-n urma lor o dramă!

din volumul M-am îndrăgostit de Mona Lisa, Emil Șain, 2012

O melodie de seara …


Hai-Hui prin Sufletul Folkului

Mircea Bodolan

Mircea Bodolan – Cantecul Ofeliei

Muzica Mircea Bodolan

Versuri W. Shakespeare – traducere Romulus Vulpescu

Maine-i Sfantul Valentin.

Dis-de-dimineata

la fereastra iata-ti vin,

ca sa-ti fiu mireasa.

S-a imbracat,

s-a pieptanat,

i-a deschis indata.

Fata in casa i-a intrat.

N-a mai iesit fata.

Doamne greu m-ai blestemat,

vai si amar de mine!

Baietii toti sunt niste hoti,zau,

fie-le rusine.

Mi-a spus nevasta

ca am sa-i fiu

si m-a pus jos

si prea tarziu.

Pe soare jur ca te-as fi luat.

Dar ce-ai catat la mine in pat?

Maine-i Sfantul Valentin.

Dis-de-dimineata

la fereastra iata-ti vin

View original post

RĂMÂNERE


 

Mihai Mihuţ, traducător

Când ai plecat dimineaţa cu zorile
Am înţeles că toate întrebările
Vor rămâne goale de subînţelesuri
Şi fără ocolişuri.

Când am plecat eu, a rămas
Un răspuns fără întrebare, un ceas
Fără secunde; o pauză
Neprecedată de timp, şi un efect fără cauză.

Când ai plecat dimineaţa cu zorile
Am înţeles că toate întrebările
Vor rămâne goale de subînţelesuri
Şi fără ocolişuri.

Când am plecat eu, a rămas
Un răspuns fără întrebare, un ceas
Fără secunde; o pauză
Neprecedată de timp, şi un efect fără cauză.

din volumul Discuții în grădina filosofului, Mihai Man, Editura Excelsior Art

Inscripţia vieţii


Această prezentare necesită JavaScript.

Pe o piatră de onix
într-o ferecătură – amăgitor
aurită
văd săpată o inscripţie
de nedesluşit

Fusese scrisă
pentru-aducere-aminte

Cuvintele sale au fost
paşi adânci
pentru Drumul Destinului

Literă cu literă
s-a şters de-a valma
Calea Vieţii
cum pe-o tăbliţă şcolară de scris
piere sub buretele umed
o greşită compunere
pe o temă dată
comună

din volumul Val după val, Aurel Turcuș, Editura Excelsior Art

George Sand şi Alfred de Musset / fragment


Această prezentare necesită JavaScript.

(…)

O scrisoare din 1834, nedatată: „… Copilul meu, eu nu vreau să te acuz; dar trebuie să-ţi aminteşti de toate, tu, care uiţi cu atâta uşurinţă faptele; nu vreau să-ţi mai spun care sînt greşelile tale. Niciodată nu m-am plâns că am fost luată de lângă copiii mei, de lângă prieteni, de la munca mea şi de la îndatoririle mele spre a fi adusă la trei sute de leghe şi părăsită, cu vorbe jignitoare şi penibile, fără alt motiv decât o stare de febră, o privire inexpresivă şi tristeţea profundă în care mă aruncase indiferenţa ta. Nu m-am plâns niciodată, mi-am ascuns lacrimile şi într-o seară, pe care n-o voi uita vreodată, la Palatul Danieli, ai pronunţat aceste cuvinte îngrozitoare: «George, m-am înşelat; te rog să mă ierţi, dar nu te iubesc.» Dacă n-aş fi fost bolnavă, şi n-ar fi trebuit să-mi ia sânge a doua zi, aş fi plecat. Dar tu n-aveai bani, eu nu ştiam dacă ai fi vrut să accepţi bani de la mine, nu voiam şi nu puteam să te las singur, într-o ţară străină, a cărei limbă nu o cunoşti, fără o leţcaie. Uşa dintre camerele noastre a fost încuiată şi am încercat (la Veneţia, în palatul Danieli-E.F.) să reluăm viaţa noastră de buni camarazi. Ca şi altădată. Dar asta nu mai era posibil. Tu te enervai. Eram amândoi trişti. Ţi-am spus: «Să plecăm, te voi însoţi până la Marseille», iar tu ai răspuns: «Da, ar fi mai bine, dar aş vrea să lucrez puţin aici, dacă tot suntem aici». Pierre venea să mă vadă şi mă îngrijea, tu nu te gândeai să fii gelos, şi e sigur, mie nici nu-mi trecea prin cap să-l iubesc. Dar din momentul în care l-am iubit şi am fost a lui, poţi să-mi spui de ce aveam să-ţi dau socoteală ţie, care mă numeai plictisul personificat, distrata, fiara, călugăriţa şi mai ştiu eu cum? Tu m-ai rănit şi m-ai jignit, şi mi-am spus şi eu: «Noi nu ne mai iubim, nu ne-am iubit deloc…»”
Iată documentul cel mai exact relativ la viaţa lor din Italia. El este rezumat într-o frază care precede rândurile citate mai sus: „Cu ce drept îmi ceri tu socoteală în legătură cu Veneţia, oare eram a ta la Veneţia?”
Acest document ne lămureşte în legătură cu întreaga perioadă italiană a iubirilor lui George Sand şi Musset. Musset era insuportabil; era enervant; o împiedica pe George Sand să lucreze, ceea ce ea nu spune şi orice om care nu o lăsa să dedice opt ore pe zi muncii o exaspera; în sfârşit, el o insulta. Putem deduce că el îi făcea scene de gelozie care ar fi putut să i le facă ea lui; căci găsim în El şi ea poveşti despre infidelităţile lui George Sand, infidelităţi care s-au produs la Florenţa şi asta este, foarte probabil, un ecou al discuţiilor dintre Alfred de Musset şi fratele său. După multe certuri, a avut nu loc una decisivă, în cursul căreia s-au pronunţat acele cuvinte ireparabile: „Nu te mai iubesc” „Eu nu te-am iubit niciodată.” (…)

fragment din lucrarea Scriitori îndrăgostiți, vol. 2, Emile Faguet, trad. Bogdan Bădulescu, Editura Excelsior Art

ERA O NINSOARE DE GALBEN


Această prezentare necesită JavaScript.

Nu pleca, mă rugaseră arborii,
Dar tu nu mai erai. Nu pleca,
Nu pleca, repeta mierla mereu
Înmugurind pădurea şi omul.
Era ca o ninsoare de galben
Şi nu mai vedeam drumul de ieri
Pe unde venisem cu tine.
Cineva îmi furase puterea de a aştepta
Cineva îmi spunea că te ai dus
Fără să ntorci privirea spre locul acela.

din volumul Retorica și umbra ninsorii, Anghel Dumbrăveanu, Editura Excelsior Art

Punctul interior


Punctul_Interior

Aveam cinci ani când mi-a căzut pe picior roata de la fântână. Îmi venea să ţip. Dar n-am îndrăznit. Mă simţeam vinovată. Mă jucasem unde nu aveam voie.
La douăzeci şi cinci de ani am născut prima oară. Îmi venea să ţip. Aveam voie să ţip. Toate ţipau. Şi am ţipat şi eu. De ciudă.
La nici treizeci, eram lângă prietenul meu care îşi trăia ultimele clipe. Îmi venea să ţip. Cineva mi-a spus că pot să ţip. Şi am ţipat. Ţipam ca să ştie că sunt acolo.  
La miezul nopţii, în scara blocului… Îmi venea să ţip. Dar n-am îndrăznit. Ştii, eu niciodată n-am ţipat de bucurie.

*
Strângând-o pe Corina iar în braţe, după ce o crezuse pierdută pentru totdeauna, mângâindu-i pielea încinsă, simţea că stă pe un vulcan uriaş, care dă să erupă.
– Nu mai putem lăsa lucrurile aşa. Orice-ar fi, voi vorbi cu soţul tău.
– Nici să nu te gândeşti! Nu i-am spus un cuvânt despre tine. Pentru el, eu nu am trecut. Şi nici sentimente…
    O speria peroraţia lui despre obligatoria discuţie cu Puiu. Şi respiraţia lui prea agitată, şi pupilele mari care o urmăreau fără zăbavă. Făcuseră un pas hotărâtor: erau din nou un cuplu. Trebuiau să aibă răbdare să se ivească un moment prielnic pentru următoarea mişcare.
– Căsnicia noastră se va destrăma din interior…, speculă Corina, contând, ca de atâtea ori, pe intuiţia ei. Voia să îl convingă pe Tudor că acea discuţie cu Puiu nu îşi are rostul, e o ambiţie gratuită, din moment ce rezolvarea problemei lor va veni de la sine şi în foarte scurt timp. Pe de o parte, Corina îşi dădea seama că e vinovată faţă de Puiu, pentru că l-a folosit ca să-i facă un copil. Pe de alta, simţea că făcuse deja trei ani de penitenţă, rămânând atât de multă vreme legată de un om pe care nu-l iubea, într-un târg cinstit cu felul cum şi-a jucat şansa de a se împlini ca femeie.
În inima ei, lucrurile erau limpezi. Îi aparţinea lui Tudor. Erau făcuţi unul pentru celălalt. Nu mai putea trăi departe de el. Nu îl mai putea ascunde. Rămânea să descopere calea prin care lucrurile să se aşeze pe făgaşul lor normal.
Singurul lucru care o împiedica să fugă acum cu el era copilul. Avea răspunderea de a-i oferi micuţului ei posibilitatea de a creşte cu ambii părinţi. La urma urmei, pentru fericirea lui Patrick, niciun sacrificiu nu era de neînchipuit. Viaţa ei devenise de acum mult prea complicată.
– N-ai suporta să fii acuzată că din cauza ta v-aţi despărţit? o zgândări Tudor. Că odată şi odată te-ar putea învinovăţi chiar Patrick de asta?
    Ca de obicei, îi citea gândurile. Era revoltat de neliniştile Corinei. De faptul că nu se implică fără şovăire în schimbarea situaţiei prezente, refuzând să-i aranjeze o întâlnire cu soţul ei. Vorbi mai tare, pentru a-şi scoate iubita din inerţie.
– Dar ce le oferi tu lui Puiu şi lui Patrick? O familie de formă?! Cum se va simţi Patrick când va pricepe că are părinţi care nu se iubesc?!
    Întrebările lui erau prea acide pentru sufletul ei chinuit de remuşcări şi de îndoieli. Corina ştia că, dacă şi acum se va refugia în căsnicia ei „de ocazie”, va rata iar posibilitatea de a trăi iubind. Poate va îmbătrâni cu gândul la ceea ce ar fi putut fi, la ce-ar fi fost dacă…
Între soţul ei tot mai anost şi iubitul ei tot mai pătimaş, orice femeie l-ar fi ales pe al doilea. Dacă în această dilemă s-ar fi aflat un personaj de teatru, pe scenă, fără îndoială că s-ar fi găsit cineva în sală care să-i strige: „Du-te după Tudor!” Şi s-ar fi dus până la capătul lumii orice eroină. Dar ea era incapabilă de aşa ceva, ei îi era frică să-i arate, chiar şi acum, cât îl iubeşte. Deşi nu şi-ar fi iertat dacă ar fi plecat de lângă el de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Sau dacă s-ar fi întors în lumea lui Puiu ca într-un pluton de soldaţi învinşi, depersonalizaţi, într-un marş forţat, care de mult nu o mai reprezenta. Singura cauză pentru care ar fi fost gata să lupte acum era dragostea pentru Tudor.
Totuşi, mai avea o alternativă: aceea de a rupe relaţiile cu amândoi. De a rămâne singură cu fiul ei. Dar asta o speria cel mai tare. Nu se simţea în stare să-şi asume un viitor la care nu putea visa.
Apropierea de Tudor îi readusese în minte visul ei de fericire. Savură pentru câteva clipe descoperirea aceasta şi se lăsă pătrunsă de căldură şi de iubire fără limite pentru acest om care o adora şi care era disperat că nu găseşte acea idee care să o facă să devină pentru totdeauna a lui. Îi veni în ajutor, preluând ea iniţiativa pentru ceea ce nu avea cum să nu se petreacă. Roşi la acest gând, însă îşi luă inima în dinţi şi, cu ardoare şi încăpăţânare, îşi strecură mâna pe sub tricoul lui larg şi o urcă uşor pe şira spinării, până la ceafă, ca pentru a da drumul viesparului din capul său. Simţea cum toate barierele dintre ei sar în aer. Susurul apei ce se rostogolea la doi paşi de ea, spre câmpul pârjolit de arşiţă, o ademenea să lase totul să curgă. Totul, de la sine. Se recunoşteau. Liberi, într-o lume fără contur, cu orizontul departe. Niciun nor, nicio umbră, doar febra unei mari iubiri, lângă o apă curgătoare, într-o zi toridă de iulie. (…)

fragment din romanul Punctul interior, Mirela-Ioana Borchin, Editura Excelsior Art, 2010