ANIMALUL POLITIC


intre paranormal

– Hei peştişorule! Peştişor cu solzi de aur! Sunt eu, salvatorul tău… Hei, mă auzi?
– Cine mă strigă?
– Eu, îţi mai aminteşti de mine?
– Vag, ca să nu spun că: vagabonzi  și braconieri au mai fost la malul apei.
– Eu nu sunt din aceia, sunt salvatorul tău. Te‑am prins în undiţă, adică, în cârligul undiţei, şi mi‑ai spus să‑ţi dau drumul în apă că îmi îndeplineşti trei dorinţe?
– Ah… da, îmi aduc aminte, tu eşti cel care a furat borcanul cu râme prietenului cu care ai venit la pescuit?
– Eu sunt! Dar să ştii că i‑am luat borcanul cu râme, nu din greşeală, i le‑am furat cu bună ştiinţă, pentru că la mine, furtul e o pasiune şi de aceea am venit la tine, ca să‑mi îndeplineşti măcar o dorinţă.
– Dacă ţi‑am promis, ţi‑o îndeplinesc, pentru că eu sunt peşte de cuvânt, nu om poliţie, care promite „vers frumos, până ajunge la os”. Care ţi‑e dorinţa, omule?
– Nu mai vreau să fiu om, vreau să fiu un animal!
– Animal? Ce animal vrei să te fac?
– Orice animal, numai om să nu mai fiu.
– Bine, am să te fac cal!
– Cal? Cal nu, nu vreau să car toată ziua fier vechi de prin fabrici ruinate şi şantiere părăsite.
– Am înţeles. Atunci am să te fac bou!
– Bou? Să mă pună ţăranii la plug, să ar şi să fiu pe post de tractor şi acesta pe cale de dispariţie din viaţa ţăranilor şi a braşovenilor?
– În cazul acesta, am să te fac oaie.
– Oaie nu! Nu vreau să fiu o oaie europeană cu cipuri sub piele şi inele în urechi…
– Am găsit! Te fac animal politic.
– Mă peştişor de aur, tu eşti genial!
– De azi încolo să‑mi spui „Ilustre peştişor de aur”.
– Bine ilustre, dar ce înseamnă să fiu un animal politic? Şi ce trebuie să fac?
– Avere.
– Super! Îmi place. Altceva?
– Să minţi, să furi, să ştii când să „ticăloşeşti”.
– Excelent! Mai spune, mai spune că îmi place la nebunie.
– Gata, gata animal politic, intru în „criză”, nu mai am aer, trebuie să intru în apă.
– Şi tu intri în criză? Ce, eşti guvern sau Cotroceni? Dacă tu intri în apă , eu ce păţesc?
– Tu intri la apă. Aşa cum vor intra, pe rând, toate animalele politice!?
– Uite că pleacă! Mă lasă singur… S‑a dus înainte de a mă transforma în animal politic…Ce aş mai putea să fac? Văd, aud şi nu‑mi vine să cred; îngrijorarea să fie prioritatea mea? Ce naiba se întâmplă în subconştientul meu? Ce se întâmplă, se petrece cu adevărat, chiar am impresia că îmi cresc urechile… Nu cumva nenorocitul acesta de peştişor, în loc să mă cioplească în animal‑ politic, m‑a dăltuit măgar. Ca să vezi: „Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti”. Bine?!

din volumul Între nostalgie și paranormal, Emil Șain, 2012, Ed. Excelsior Art

Casa


HOTEL CALIFORNIA

Au trecut o sută de ani. La finele secolului XIX multă lume a plecat din mult-lăudata Austro-Ungarie spre America. Străbunicii mei dinspre mamă au emigrat. Când bunica mea rămăsese orfană de tată, americanii au chemat-o acolo. Aveau o fermă, cine ştie unde, erau deja unsprezece copii dar n-o duceau rău. Marele fermier se angaja să le cumpere bilete mamei şi fiicei pentru cursa vaporului „Titanic”, căruia i se dusese deja faima în lume şi din întreaga Europă emigranţii se buluceau spre pachebot. S-a lovit de un refuz. Bunica mea avea toate şansele să devină una dintre supravieţuitoarele naufragiului şi eu să candidez la preşedinţia Statelor Unite. Nu e niciodată prea târziu. După doar o sută de ani, ai mei sunt în California. Desigur, cele două războaie au rupt toate eventualele comunicări între familia mea din ţară şi, poate, sutele de rude pe care le am dincolo. Căci nu era voie să ai rude în străinătate. Poate că micul nostru Robert se va întâlni cu urmaşii emigranţilor imperiali, îşi va cunoaşte rudele, vor fi nativii noului continent şi urmaşii unei mai vechi civilizaţii. Va trebui să mai scotocesc prin hârţoagele rămase de la ai mei şi să-i las moştenire puţinele informaţii. Poate îl vor tenta serviciile celor de la My Life, care sunt californieni şi-i ajută pe oameni să-şi găsească rudele şi cuoscuţii…
Deocamdată, după o prelungită şedere la Santa Cruz, la întoarcerea acasă, în bloc-house-ul de patru etaje, Robert n-a vrut să intre în locuinţă. I-au rămas în memorie peisajele şi lui îi place mai mult pe afară. Uneori priveşte cu jind spre stradă, din balcon. La ocean ai mei şi-au pus păturile pe nisip, nu departe de stânca aruncată în apă, care creează un pod natural, sub care clipocesc valurile şi pe care stau ciorchine pelicanii. Robert şi-a luat păturiţa şi s-a dus la vreo câteva zeci de metri distanţă şi şi-a amenajat singur locul de plajă, decorându-l cu unele obiecte. Apoi şi-a luat părinţii să le arate locul SĂU de plajă. A fost foarte drăgălaş şi familist. Mă bucur pentru ei şi mai ales pentru cel mic. Nu vor mai locui la bloc, ci în propria lor casă, într-o zonă rezidenţială, exclusivă. Fără betoane care se încălzesc. Cu un etaj şi scară interioară, cu mult spaţiu în încăperi, curte cu gazon. Micul Robert are casa lui, apropiată de parcuri şi şcoli, fără prea multă circulaţie în jur. Cadoul meu, cu această ocazie, va fi un mare steag american, pe care-l vom arbora permanent, în semn de recunoştinţă faţă de noua patrie.
Robert aleargă cu mingea şi chiuie de plăcere, prin vastele încăperi, pe scara moale, din interior, clădită din patru secţiuni, pentru a fi mai sigură. Obiceiul lui, foarte bun, dealtfel, e să închidă toate uşile, rămase deschise. Coboară în curtea fabulos încărcată de flori, lămâi şi portocali, unde aspersoarele irigă, programat, la anumite temperaturi, gazonul. Se bălăceşte în piscină sau merge cu tricicleta. Apoi, toată lumea se încarcă în cele două maşini şi mergem în micul canion-rezervaţie din vecinătate. Robert este primul copil din familiile noastre care va duce o cu totul altă viaţă. Păcat că, odată cu viza, pe paşaportul meu nu mi s-au dat şi câţiva ani de viaţă în plus, să observ cum evoluează această mică frumuseţe masculină, descinsă parcă dintr-un Hollywood al copiilor.

fragment din volumul Hotel California, Lucian Bureriu, 2010, Editura Excelsior Art

HARLEQUIN


COPERTA CAPCANE

Midnight
moon rays wash
the fear off the window.

The bonfire cleanses in its burning touch
all trace of the harlequin imagined in the dream
and
drips smiles over itinerant mirrors.

If only the charm would survive
If only the alpenhorn would wail in desperation
If only I would throw in the air white flowers
waiting for the morning to softly
land on my bare shoulders.

din volumul Traps / Capcane, Corina Victoria Sein, traducerea în limba engleză, Mihai Mihuţ, ilustraţii de Marius Fechete, în pregătire la Ed. Excelsior Art, 2015

pentru versiunea în limba română, clik aici

Eveniment editorial – „Despre noi aflaţi din primele mele pamflete şi caricaturi”


Actualitate cultural-literară

Cartea lui Petru Comisarschi: „Despre noi, aflaţi din primele mele… pamflete şi caricaturi”, îşi pune în dificultate receptorul, iscând reticenţe sau nedumeriri prin textura ei, oarecum labirintică. Ieşirea e anevoioasă şi singurul fir călăuzitor e limbajul. În consecinţă comentariile noastre au drept ţintă textul (textele) ca o veritabilă aventură a limbajului… (citeşte mai mult)

Această prezentare necesită JavaScript.

PETRU COMISARSCHI 4 mai 1943 – Iaşi, România
Artist plastic, membru fondator al Filialei U.A.P. din Reşiţa, jud. Caraş-Severin, România.
Absolvent al Facultăţii de Arte Plastice a Institutului Pedagogic, Timişoara-1964.

Psalmii de gând nou


 

PSALMII coperta 1
PSALMUL 4

Suspinele rugăciunilor mele
ştiu
că răzbat pân’ la Tine.
Cunoşti
uşurimea gândului
şi
patima statornică.

Dar toate-s trecute demult…

În smerire
îndrăznit-a gândul meu
către milostivirea Ta.
Acum sunt aici,
dezvelit de cel vechi,
îmbrăcat iar cu Tine.

Nădejdea, bucuria mea!

Cum de nu-i
vis de duh
în zbaterea oamenilor?!
Cum de-i orbire
când luminosul Tău
Chip
inundă-a uimire?!
Prea deasă-i robirea
să poată omul străbate
la Duh.

Dar eu
sunt primit în odihna Ta:
visez a Rai,
zâmbesc a mântuire.

În mângâiere adorm.

PSALMUL 5

Valurile, zbuciumurile –
crengile
bătuseră prea mult
tâmplele malului.
Prea singur orbecăiam,
prea rupt, prea
fragmentat.

Risipit.

Rău fiind,
m-a luat să mă piardă –
credinţa însă,
m-a primit.

Pierdut,
dar regăsit între
chipurile icoanelor.
Tu, Calea mea,
cum m-ai ridicat
Tu
la cinste…

Vie Biserica Ta –
viu Tu printre noi!

Voinţă-am jertfit –
braţ de luptă
şi
tărie mi-ai dat.

În Tine totul s-a-mplinit.

din volumul Psalmii de gând nou, Alexandru-Ioan Cânda, Ed. Excelsior Art, 2014

Despre revizuiri şi revizionisme / 3


LITERATURA SI IDEOLOGIE

(…)

Încercăm să ilustrăm fenomenul, stăruind asupra cazului Nichita Stănescu, o ţintă preferată a celor implicaţi în „cruciada” revizuirilor. El ţine de o generaţie strălucită, „norocoasă” (spunea Eugen Simion), reuşind să îngroape realismul socialist, impus, sub „tăvălugul” comunist, ca urgenţă politică. Cucerind, notează Nicoleta Sălcudeanu (2, 16), „redutele literarităţii”; adică, recuperând esteticul şi creând, cu sprijinul unei remarcabile echipe de critici, un moment de mare solidaritate. Polemică, refuzând dogmatismul impus de o „stângizare” forţată (2, 8), cu sufocante ingerinţe politice şi marea cezură a realismului socialist, generaţia Labiş era, totodată, zicea G. Dimisianu, fără apetit polemic. În sensul că, ignorând (ca scriitori) pe zeloşii slujitori ai proletcultului, făcând din critică o portavoce a propagandei de partid, generaţia orfelină îi descoperea, cu încântare, pe „cei vechi”, construind punţi. Salvând, astfel, supravieţuirea literaturii autentice şi fructificând timida / efemera liberalizare, urmând eliticidului proletcultist. A fost, negreşit, o epocă de „tumult creator” (cf. Mircea Martin), cu aprinse dezbateri, polemici, despărţiri. Dacă ierarhia s-a schimbat iar canonul oficial, ideologizat, a fost penetrat de noii veniţi, chingile ideologice, reactivate prin Tezele din vara anului 1971, n-au dispărut. Încât, ciudat, coexistau două scări de valori: cea oficială, respectiv cea reală, acceptată, însă, „cu fricţiuni” (2, 17). Nichita, prezent, ca fruntaş, în ambele, a stârnit comentarii bogate, fiind dus, în vacarmul postdecembrist, cu pompă exegetică, la eşafod.
Dincolo de stahanovismul literar al autorilor servili, slujind zelos comenzile partinice şi oferind, ca tribut, cărţi ridate (în cel mai fericit caz), dacă nu maculatură rozacee (prin corvoada propagandistică), aneantizată acum, există, neîndoielnic, o literatură politică, şi ea supusă inevitabilelor compromisuri. Să ne amintim, de pildă, de epidemia romanescă a „obsedantului deceniu”, ieşind din dezmăţul realist-socialist, rostind jumătăţi de adevăr, cultivând stilul esopic, autocenzura. Şi acreditată ca fiind literatură „de curaj”, vânată de publicul acelei epoci. Dacă demnitatea estetică este în suferinţă, nici un titlu – indiferent de miza politică – nu poate fi salvat. Dar literatura poate fi şi beneficiara unor şanse politice, oferind nesperate culoare de promovare (august ’68, decembrie ’89), ratate însă.
Imediat după război s-a practicat, se ştie, „teoria înregimentării”; ea a dat roade şi în anii posttotalitari, graţie „reciclării” unor intelectuali, doritori a-şi spăla biografiile. S-a instalat deruta culturală şi confuzia valorilor. Gălăgia postdecembristă, folosind cu aplomb etichetologia, a indus fie „sindromul tăcerii” (Paul Miclău), fie o ciudată intoleranţă, clasând şi „satanizând” pe cei care nu s-au aliniat. Ura s-a instalat în comunitatea intelectuală blamând zgomotos apolitismul unora. Neangajarea a fost considerată o dezerţiune de la „desăvârşirea Revoluţiei”, în numele unui principiu primitiv, izbitor nedemocratic, polarizând comunitatea scriitoricească. Maniheismul a izbucnit cu ferocitate şi, potrivit analiştilor, el indică, fără tăgadă, infantilism politic. „Iacobinii epocii noastre” împart verdicte şi deplâng absenţa „rezistenţei albe” (a grevei scriitoriceşti, altfel spus), propunând revalorizarea tot pe criterii politice, afişând (câteodată!) un proletcultism întors pe dos şi o bolnăvicioasă inclemenţă.
Dacă e să cercetăm, fireşte, cu ochi critic, peisajul literar vom constata, fără efort, că ne zbatem într-o „veselă” confuzie a valorilor, pe fundalul unei teribile zarve. Acest vacarm generalizat, centrifugal, în erupţie irepresibilă după monologul dictatorial, n-a reuşit – deocamdată, cel puţin – să erodeze canonul. El încă rezistă, dar scara e pe valuri (observa regretatul Laurenţiu Ulici) şi decanonizarea e în curs, ni se dau asigurări. Ofensiva noilor veniţi înseamnă şi „lupta cu statuile”. Agresivitatea/solidarizarea generaţionistă, clasamentele zonale (încropite de strategi de cafenea) şi promovarea zgomotoasă a valorilor „de grup” (literar), cu rol substitutiv, ilicit, ar cere, salvator, revigorarea spiritului critic. Observăm că spiritul critic, aparţinând unor voci autorizate, recunoscute ca atare, a cam amuţit, în timp ce criticismul (pe de o parte) ori superlativita (pe de altă parte) fac ravagii. Încât, inevitabil, confuzia se înstăpâneşte. Abundă prefeţele comandate, cota literară (a unora) e umflată nemilos, foiesc critificatorii. Şi atunci mai vorbim de credibilitatea criticii? S-ar impune tocmai asanarea climatului, „ecologizarea” unui mediu (cel literar) răvăşit de năbădăile criticii publicitare, aruncându-ne într-o teribilă derută axiologică. E nevoie, credem, de un nou moment maiorescian. Va veni? Să nu uităm că şi Maiorescu era „în tranziţie” şi asta nu l-a împiedicat să stea „strajă înaintea edificiului literaturii” (recunoştea chiar adversarul său ideologic, Gherea). Dar vremurile s-au schimbat. Câteva recente colocvii au repus pe tapet chestiunea criticii şi istoriei literare, trăgând un semnal de alarmă (explozia vulgarofilă, generaţia „mizerabilistă”, reculul lecturii şi, negreşit, declinul criticii de întâmpinare, implicit eclipsa – prelungită – a autorităţii). Se mai bucură cronicarul de popularitate? Fixează el opinia literară a momentului? Asigură dispeceratul valoric? Mai degrabă, în cadrele culturii publicitare (care ne sufocă), el devine un agent literar. De mai mult sau mai puţin succes.
Contenciosul revizuirilor ţine încă afişul. „Campion” al revizuirilor, Gh. Grigurcu conduce cu aplomb ofensiva, intrigat că există şi voci „ale rezervei”. Vrem, nu vrem, literatura – în pofida tonului văicăreţ al unora – va fi mereu repusă în cauză; revizuirile sunt, repetăm şi noi, pe urmele altora, fireşti, necesare, inevitabile. Problema e că puzderia de „evaluatori” de ocazie sfârşesc prin a submina critica de autoritate şi a discredita tocmai spiritul critic. Între admiraţia extatică, ridicând blocaje „confortabil retrograde” şi pofta demolatoare, întreţinută de năbădăi pamfletare, umorale, se impune a fi găsit tonul judicios, scutit de oportunisme, supralicitări ori partizanate; altminteri, receptarea rămâne aleatorie şi ne instalăm în ceea ce M. Mincu numise o „dezordine axiologică dirijată”.
Or, ca neobosit combatant, orice critic are motive şi argumente să se îndoiască de o anumită ierarhie literară. Şi dacă maculatura encomiastică nu mai intră în discuţie, îmbelşugând cimitirele literare, propunerile pot trezi şi acele „voci ale rezervei”. Fără ca astfel de opinii potrivnice să însemne şi un refuz programatic al revizuirilor. Evident, ele vizează, cu precădere, seria oficială, rod al unor ordonări care s﷓au bucurat de concursul criticilor. Să fie Nichita, de pildă, doar un „poet popular”, impus prin „decantări pripite”? Să reţinem din strădaniile lui Ovid S. Crohmălniceanu doar „depravările propagandistice” şi, bizuindu-ne pe adevărurile textuale, să conchidem că ar fi un dogmatic „intratabil”? Bineînţeles, istoria literară cerne, canonul se schimbă, reaşezarea valorilor nu poate fi blocată. Dar întrebarea e ce punem în loc? Paradoxal, din perspectiva istoriei literare, scăderile biografiei nu prea contează. Fireşte, nu vom şterge cu buretele compromisurile, nu vom glorifica pogoanele înnegrite de condeie servile, dar parcă nici schimbarea canonului „după dosar” (cum zicea cineva) nu ar fi recomandabilă. Să fie pomenitul Ovid S. Crohmălniceanu doar un corifeu proletcultist? Să fie biografismul un argument forte în prefacerea clasamentelor şi filtrul politizant o reţetă infailibilă? Rocadele nu sunt obligatorii în campania de revizuiri chiar dacă valoarea morală a autorului discutat e în suferinţă. Exemplaritatea morală nu înlocuieşte valoarea estetică. Inventarierea compromisurilor e necesară, dar argumentul bibliografic rămâne decisiv.
Cei care vesteau o nouă ordine literară, constată, iritaţi, că sacrosancta ierarhie şaizecistă, alimentată ani în şir cu „epitete entuziaste”, rezistă încă. Că o nouă imagine axiologică a literaturii noastre întârzie, chiar dacă nimeni nu pare să conteste necesitatea revizuirilor. E vorba, mai degrabă, de o accepţie formală, de un discurs inerţial al frontului critic, dacă „liberalizarea” înseamnă pulverizarea unor dogme şi cutume, defrişarea spaţiilor tabuizate. Ivirea pe scena literaturii a unor noi serii de conştiinţe critice, străine de amprenta unui mediu mistificator şi capabile, am văzut, de gesturi iconoclaste, nu înseamnă, neapărat, o revizuire onestă. După cum (aici ne întâlnim cu opinia lui I. Simuţ), revizuirile postdecembriste au un ton vindicativ moral. Şi în asta rezidă şi slăbiciunea lor, credem.
Pe de altă parte, deşi ni se dau asigurări că nu de „demolări” ar fi vorba, este limpede că revizuirile asta presupun. „Nu avem în vedere nici o demolare”, preciza Gh. Grigurcu (v. O pledoarie pentru stagnare, în Convorbiri literare, nr. 4/2001), respingând acuza şi refuzând, aşadar, această „ficţiune neagră”. Totuşi, ne întrebăm, putem revizui fără a demola? Evident, vom recunoaşte, când e cazul, fertilitatea negaţiei; dar dacă acceptăm „ventilarea mitului” se cuvine să avem grija nuanţelor. Fiindcă – avertiza Cioran – „acolo unde idolii se schimbă la fiecare generaţie, nu e de aşteptat longevitate în Istorie”. Asumându-ne Istoria, ne apropiem toate valorile ei (chiar cele dezagrabile politic). Este limpede că revizuirile privesc numele „fragilizate”, „selectate” de o epocă defunctă ori acele personalităţi „mai ponderoase”, supralicitate, manevrând (ocult?) pârghiile succesuale, surpând, finalmente, eşafodul vechilor clasificări sau blamând rapida lor instituţionalizare. În locul lor apar, odată cu volatilizarea starurilor şaizeciste, alte nume din seria valorilor certe, dar „marginalizate”. Şi ne întrebăm: cei care ţin (încă) afişul sunt oare lipsiţi de suport axiologic? A fost Nichita doar „un lider confecţionat de Partid?” Iar cei care au un alt punct de vedere, întâmpinând cu rezerve brusca ridicare în rang axiologic, operaţiune la care s-a purces febril, trebuie neapărat suspectaţi că încurajează „expediţii represive”?

din volumul Literatură şi ideologie, Adrian Dinu Rachieru, Editura Excelsior Art, 2013

Întrebarea la care n‑am ajuns să mai răspund


 

retorica

Prietenului meu prof. dr. Ionel Popa

Mă veţi găsi aici şi după moarte
mă veţi găsi‑ntre voi şi după viaţă
şi după dragoste şi după întrebarea
la care n‑am ajuns să mai răspund
uitându‑mă prea mult prin întuneric
să vă întâmpin răsăritul.

Mă veţi găsi aici întotdeauna
mă veţi găsi şi după ce acest poem
va respira lumina unei stele
ce va‑ncolţi cândva în gândul meu.

Voi fi cu voi chiar dacă nevăzut
voi locui în arbori sau în nori
venind cu anotimpul sau plecând
ieşind cu soarele din cerul mării
călătorind cu vântul căutând
un drum din timpul fără moarte
în care v‑am iubit neverosimil.

Mă veţi găsi aici şi după viaţă
şi după dragoste şi după întrebarea
la care încă sper să vă răspund.

din volumul Retorica şi umbra ninsorii, Anghel Dumbrăveanu, Editura Excelsior Art, 2008

Recuperarea Sărbătorii


europa din noi

Ideea acestor însemnări mi se trage din ziua de 9 mai. Am asistat atunci la un megaspectacol al cărui pretext era sărbătorirea Zilei Europei. Priveliştea, urmărită fie şi numai prin intermediul televiziunii, era într‑adevăr impresionantă. Se pare că francezul cu artificiile s‑a întrecut pe sine. Iar boborul, ca întotdeauna când i se oferă panem et circenses, s‑a bucurat, a admirat, a aplaudat. L‑am putut vedea „pe micul ecran” privind fascinat spre înălţimi, cu ochii dilataţi şi gura întredeschisă, dar fără a bănui nici o clipă că distracţia îl costă, după zisa presei cea rea de plisc, o sumă exorbitantă. Am folosit cuvântul pretext pentru că celor ce nu şi‑au pierdut uzul raţiunii sub scăpărarea pocnitorilor le‑a fost limpede că tot acest eurodelir a avut o propulsie electorală şi diversionistă. Scopul său imediat, poate chiar mai urgent decât cel electoral, dar până la urmă tot electoral, a fost acela de a dilua acutul sentiment de frustrare pe care naţia l‑a trăit doar cu câteva zile în urmă, când a fost pusă în situaţia să contemple „din off” fastuoasele serbări ale lumii bune, prilejuite de extinderea UE.
Metoda abaterii atenţiei s‑a folosit şi „înainte”, dar după 1989 parcă proliferează. Pentru ca „populaţia” să nu intre la idee, evaluându‑şi prea insistent involuţia prin spoliere şi dezeducare, îi oferim (zadarnic!) motive periodice de inflamări patriotice. Ne‑am procopsit astfel cu o Zi a Drapelului şi cu alta a Constituţiei, care se desfăşoară în indiferenţa absolută a „populaţiei”, supravieţuind doar prin strădanii oficiale. Ele se adaugă sărbătoririlor tradiţionale, dintre care Ziua Independenţei, dublată de acum de Ziua Europei, a avut parte în anul acesta de un tratament neaşteptat, fiind practic ignorată. Explicaţia stă probabil în faptul că miza electorală şi forţa ei diversionistă erau nesemnificative.
Cam acelaşi regim îl are şi Ziua Naţională, redusă la o sărbătorire de o amploare fluctuantă, dependentă de interesele de moment ale guvernanţilor, oricare ar fi ei. Oricum, ideea instituţionalizării datei de 1 decembrie ca Zi Naţională a României, adoptată emoţional în zarva imediat postrevoluţionară, a fost una total neinspirată. Lucru spus şi răsspus. Era previzibil din prima clipă că ea nu va putea deveni nicicând o Sărbătoare. În primul rând, din motive meteorologice. Motive agravate ulterior, de la an la an, de o gândire retardată, care o concepe ca o sărbătorire a unui eveniment cu rezonanţe afective doar pentru români. Care însă, şi ei, marşează din ce în ce mai puţin şi doar stimulaţi cu vin fiert şi fasole cazonă. Şi astfel, majoritari rămân cei rezonabili, care nu concep să stea ore întregi în picioare, în ger ori burniţă, ca să asculte cuvântări lemnoase, incapabile a comunica ceva nou şi dătător de speranţă, pentru a asista apoi la desfăşurările marţiale ale unor ostaşi învineţiţi de frig. N‑are nici un haz, parol, nu se simte nici o adiere de Sărbătoare adevărată, care presupune bucurie, exuberanţă, senzaţie a totalei relaxări şi, în cele din urmă, o uriaşă comuniune a tuturor celor ce îşi au înaintaşii îngropaţi în pământul aceleiaşi patrii.
România a avut in illo tempore o asemenea Sărbătoare. Am apucat‑o şi îi simt încă şi azi, ca un arc peste jumătatea de veac comunist, farmecu‑i inefabil. Amintirea ei e una eminamente luminoasă şi împovărată de culori şi miresme. De dimineaţă, fără nici o „indicaţie”, toată lumea aşternea cele mai frumoase covoare peste balustradele balcoanelor şi ale pervazurilor ferestrelor larg deschise. Obicei superb, care dădea întregului oraş o alură de fiestă şi care, bineînţeles, a pierit fără nici o interdicţie expresă, a pierit de la sine, de mâhnire şi mizerie, o dată cu „divorţul” impus cu pistolul, de Groza, Majestăţii Sale. Covoare, aşadar, peste tot. Şi flori. Se oficia, pe la zece, un Te Deum. Nicicând vreo cuvântare. Se intona, în schimb, Imnul Regal. „Trăiască regele, în pace şi onor…” Îl ştia toată lumea. În simplitatea lui uşor vetustă, avea marea calitate de a fi concis, de o emoţionantă solemnitate şi inubliabil. Cine a apucat să‑l cânte vreodată nu l‑a mai uitat. Îl ţin minte şi acum, text şi melodie deopotrivă, spre deosebire de toate cele patru imnuri (3+1!) pe care le‑am tot schimbat de atunci, fără a le putea memora în ruptul capului. Şi asta pentru că nici unul, nici cele dintre 1948 şi 1989, nici cel absolut stimabil (dar interminabil) de azi, nu sugera/sugerează plenitudinea luminoasă a ideii de Sărbătoare. Ei bine, după intonarea Imnului Regal, trecea fanfara militară şi defilau regimentele oraşului. Iar toată lumea aceea, chemată nu de damful cazanului cu fasole, ci de sentimentul Sărbătorii, arunca flori peste soldaţi şi ofiţerii lor în mare ţinută. Obicei pierdut şi acesta. Şi totul nu dura mai mult de un ceas. După care toată omenirea aceea radioasă flana pe Corso şi umplea terasele, cafenelele, cofetăriile, parcurile, Pădurea Verde, stadioanele. Pentru ca, după înserare, să se adune iar „în centru” spre a se entuziasma de trecerea aceloraşi regimente, de data asta în „retragerea cu torţe”. Ei, şi apoi artificiile! Nu erau ele ca ale francezului, dar orşicâtuşi, mă‑nţelegi, încununau o Sărbătoare care fusese un prilej de reală bucurie pentru toţi. Într‑un oraş şi o ţară plurietnice, Zece Mai nu suscita nici unei naţii amintiri frustrante, era o zi neutră, nu numai a românilor, ci cu adevărat a României. Sunt convins că nu toată lumea, poate nici măcar majoritatea, nu ştia ce sărbătoreşte de fapt – Independenţa?, Ziua Regelui?, a căruia dintre ei? Şi aceasta pentru că nu asistam la o sărbătorire, ci participam la o Sărbătoare, percepută de toţi ca stând sub semnul Regalităţii, ca sub veghea unui Zeu nevăzut, dar binevoitor şi prielnic bucuriei.
A urmat apoi ce a urmat şi, din 1948, România n‑a mai avut parte de vreo Sărbătoare. Au fost 1 Mai, 23 August, ba până prin 1964 şi 7 Noiembrie, dar bucuria, câtă va fi fost, nu era una a Sărbătorii, ci aceea trivială a veştii că „s‑au băgat” ouă (câte 5 de căciulă!), parizer, hârtie igienică… Şi iată că azi, determinarea „mobilizării” şi, eventual, a bucuriei la 1 Decembrie, tinde să devină de aceeaşi natură: „se dă” fasole de la cazan, iar amărâţilor înfometaţi li se pune microfonul sub nas ca să‑şi declare admiraţia şi recunoştinţa… Aici însă, constat că, furat de evocări, am omis să spun ceea ce se cădea spus de la început. Anume că acela care a remarcat distincţia dintre Sărbătoare şi sărbătorire a fost campionul absolut al disocierilor subtile şi caustice, Ion D. Sîrbu. El e cel ce consemna, în de acum celebru‑i jurnal, acest adevăr care, vai, a rămas activ şi evident până azi: „Cred că intenţionata confuzie care se face azi între o sărbătorire şi o sărbătoare (subl. I.D.S.) stă la baza acelui sentiment de plictis şi lehamite care compromite până şi cele mai sfinte zile de patriotică aniversare. Într‑o sărbătoare, Zeul rămâne absent, el este doar cel care girează bucuria şi veselia noastră omenească: de îndată ce trecem la sărbătoriri (tot mai dese, mai lungi şi mai mortifiante), Zeul este cel care vrea să se bucure şi să se înveselească, poporul de jos devenind o simplă figuraţie în acest teatru gigantic ce se vrea tot mai religios şi mai sacru.” Ei bine, de vom dori cu bună‑credinţă ca România să‑şi redobândească şi să‑şi aibă din nou Sărbătoarea asemenea celorlalte ţări de veche tradiţie, nu cred că ne rămâne decât să alungăm Zeul calp al sărbătoririlor demagogice şi populiste. Ceea ce nu înseamnă nicidecum că ar trebui să renunţăm la venerarea amintitoare a marilor date ale istoriei naţionale. Pe care însă, pentru a scăpa de „plictis şi lehamite”, fiecare loc, instituţie şi persoană ar trebui să fie libere să le celebreze cum cred de cuviinţă. Nu sunt nici paseist, nici monarhist, dar am convingerea că, pentru a ne recâştiga acea mare Sărbătoare a bucuriei unanime, care să‑şi merite numele de Zi a României, nu avem altă cale decât reaşezarea cu roşu în calendar a zilei de Zece Mai sub semnul acelui „Zeu absent” care trebuie să rămână ideea de Regalitate.

din volumul Europa din noi, Radu Ciodabu, 2008, Ed. Excelsior Art

Pe malul Luncavăţului


coridor in oglinda

(…)

Sfârşit de mai. Paul îşi petrecea concediul de odihnă în satul ei. Sosirea lui provocase o oarecare fierbere în rândul sătenilor, dar mai ales, în rândul fetelor. Paul, bărbat în plină maturitate, cu o figură de intelectual, puţin cam prea smeadă după părerea unora, avea în vara aceea necazurile lui. Nu le prea băga în seamă pe codanele ce-i aruncau ocheade şi râdeau tare de îndată ce-l întâlneau în drum. Doar Ioana trecea cu ochii plecaţi, grăbită. Lui Paul, fata i se păruse de-o frumuseţe hieratică, rece, de neatins. Nu şi-o putea închipui decât acolo, în satul de munte renumit pentru turmele de oi – îndeletnicirea cea mai de seamă a locuitorilor fiind oieritul – şi, tocmai, pentru frumuseţea femeilor.
Ioana, de câţiva ani, aştepta primăvara cu nerăbdare de îndrăgostită, deşi ştia că acest anotimp o vlăguieşte şi se joacă cu ea aşa cum se joacă vântul cu lacrimile copilului, după ce i-a distrus zmeul de hârtie. Ca să nu se lase învinsă, intra în joc. „Primăvara trece, eu rămân, rămâne şi pădurea şi, oare, ce mai rămâne?…” Uita să se teamă de ce va urma.
Satul ei natal pierduse mult din pitorescul de odinioară. Dispăruseră, în ultimii ani, multe din casele de bârnă dispuse pe coasta dealului într-o dezordine încântătoare. Recunoştea, însă, că vilele cu coloane mari, albe schimbau în bine faţa aşezării. Şi parcă, în anul acela, verdele ierbii era mai dulce, şipotul Luncavăţului urca şi cobora în note clare, destule motive pentru ca după orele de clasă să străbată, pas cu pas, împrejurimile.
În ziua aceea, îmbrăcată în uniformă, cu cărţile prinse cu o cureluşă, se ascunsese în zăvoi. Desfăcându-şi larg braţele, respirase adânc şi pe îndelete. Apoi, aşezată pe pământul jilav, cu picioarele în apa râului, şi-a prins cu braţele genunchii. Se uita atentă în oglinda apei. Din spate se auzeau pocnituri de vreascuri. Cineva călca neatent. Paşi de om străin locului, altfel ar fi ştiut unde să calce, fără să tulbure liniştea. Curând, în apă, se reflecta chipul unui bărbat. Ioana îl studie concentrată, fără să lase impresia că-i bănuia prezenţa. Minutele treceau. Tăcere. Bărbatul voia să se retragă. Ghicindu-i gândul, Ioana rostise: „Şi uite aşa apare Făt-Frumos. Nu pe un cal alb, ci dintre puieţii de salcie, călare pe o undiţă.”
„Credeam că, la ora asta, nu e nimeni în zăvoi… N-am vrut să te sperii. Mă numesc Paul Iancu.” „Ştiu. Nu m-am speriat. Zăvoiul e al obştei. Nu am cum să te alung, după cum nici dumneata nu aveai dreptul să crezi că nu e nimeni aici… Putem să facem abstracţie unul de celălalt; eu nu exist, dumneata nu exişti…” Întorcând brusc privirea spre el, Ioana îşi dăduse seama că el zâmbea, poate puţin cam ironic, şi se uita la cărţile ei aruncate la câţiva paşi: „S-au emancipat sătenii, nu mai poartă cărţile în traistă.” Ioana, prinzându-i privirea, rostise rar, răspicat, fără nuanţe: „Punctul întâi: s-a renunţat la traistă pentru că s-au împuţinat ciobanii «clasici»-, ca să nu mai vorbim de oi, din ce în ce mai greu de văzut la poalele muntelui, cum a spus un tovarăş, venit de la un centru de studii, îngrijorat peste măsură de echilibrul animalelor domestice din această parte a ţării. Punctul doi: ce ai împotriva emancipării? Dacă stau şi judec drept, tot dintre crescătorii de oi ai plecat şi domnia ta…”
Privirea Ioanei zăbovea neruşinat de insistent asupra lui. Paul se simţea uluit şi tulburat. Frumuseţea hieratică ascundea o minte neaşteptat de vioaie. „înţepi mai rău ca o albină…”. „Mai bine decât o albină, te-ar corecta mama, o Diană a catedrei.” „Aşa îţi baţi joc de toată lumea?” „Lumea se termină la dumneata?” Şi Ioana, întoarsă din nou cu faţa spre râu, îşi admirase chipul multiplicat în unde.
Soarele, ajuns la crucea zilei. Era târziu. Îşi luase pachetul cu cărţi şi se pierduse în stufăriş. La o mică distanţă, râul făcea un cot. Trecându-l, se liniştise. Nu mai simţea, înfiptă în ceaţă, privirea lui Paul. Curioasă să afle ce face bărbatul rămas singur, se oprise. Dar ceea ce văzuse îi rănise orgoliul: nu privea în zare visător; îşi scosese pantofii şi meşterea cu sârguinţă ceva la undiţă. „Precis că a deschis cutia cu momeală şi degetele i se încurcă în cârlige…”
Avea dreptate. În câteva clipe, braţul lui Paul se curbase peste râu şi undiţa, făcând un salt amplu, plonjase aproape de celălalt mal. Deşi aruncarea fusese sigură, frumoasă chiar, Ioana murmurase: „Nepriceputule, aşa crezi că se prind păstrăvii?” Stătea sub jocul razelor de soare, cu ochii la firul de apă ce cădea cu zgomot peste o răgălie şi de unde săreau, ca nişte săgeţi aurite, peştii. Îi cântărea. Din ochi. Erau prea mici. La numai câţiva metri, se ridicau din albia râului pietre mari, albe, netezite de veşnicia apei. Îşi petrecuse multe ore pe malul apei, ştia, ca nimeni alta, să prindă păstrăvi. „Fiecare om se pricepe la ceva nemaipomenit, eu asta pot…” O singură dată îşi afundase mâna în apă şi, ridicându-se, ţinea între palme un păstrăv de toată frumuseţea. Apoi, se apropiase de Paul care continua să urmărească imobilitatea plutei pe firul de nailon. Fără să facă cel mai mic zgomot, lăsase peştele lângă cutia cu momeală. „Poftă bună, inginerule…” îi spusese în gând.
A doua zi, era duminică, plecase dis-de-dimineaţă pe malul Luncavăţului. Ştia că va veni şi el. Paul îşi făcuse apariţia spre ora prânzului. „Mult ţi-a mai trebuit… şi nici măcar nu te-ai bărbierit. A fost bun păstrăvul?” „Deci dumneata…” „Da, eu. Că doar n-ai crezut că ţi 1-a adus plocon vreo sirenă?”
Lângă ei ardeau mocnind nişte vreascuri. Ioana luase un băţ să împrăştie jarul. Pe vatra încinsă zăceau câteva forme de pământ ars. „Ce crezi că se ascunde sub crusta de lut?” Paul era încurcat, „…nişte minicărămizi…” „Eh, unde ai mai văzut «minicărămizi» cu un miros grozav ca ăsta?”
Din ghemele de pământ fumegânde Ioana scotea la iveală peşti rumeniţi. „I-am prăjit după metoda haiducească. Sunt grozavi! Stai jos! Să ne închipuim că suntem foarte, foarte săraci, n-avem faţă de masă, aşa că am să aştern o frunză de brusture. Mănâncă, nu te sfii şi poartă-te mai degajat, mă intimidezi şi am de făcut o comunicare importantă…”

***
Ioana n-a uitat nici până astăzi, după şapte ani, zilele şi nopţile care au urmat. Aerul îmbălsămat cu iasomie şi busuioc, arinii şi sălciile, şoaptele metalice ale frunzelor, mulţimea cuiburilor de pasăre ce atârnau în copaci ca nişte podoabe într-un pom de iarnă. Prima noapte de dragoste se consumase acolo, pe malul apei. După două luni Ioana descindea în marele oraş din Vestul ţării. Impresionată dar şi derutată de tot ce vedea se agăţa de braţul lui Paul. „Ce e cu tine? Ce te sperie?” îi zicea Paul. „Nu ştiu… am citit undeva că pasărea continuă să cânte şi atunci când creanga arde, pentru că are încredere în zborul ei…” „Dar tu nu prea arăţi ca o cântătoare, pari mai curând o pasăre rebegită, de ce?” Ea îl privea cu dragoste şi cu o gravitate fermecătoare adunată în colţurile ochilor. Apoi îşi număra paşii, pentru ca să scape de senzaţia de ameţeală şi inconfort. „Ce se întâmplă cu mine? Nu ştiu unde duc străzile şi am senzaţia că niciodată n-am să reuşesc să leg între ele aceste drumuri. Oricât aş călca aceste trotuare, n-am să aleg pentru mine nimic din memoria lor… Nu-i aşa că şi străzile au memoria lor?” Paul tăcea. Ce să răspundă? O strângea lângă el. „Nu mai eşti fata curajoasă care prindea păstrăvi şi, dacă mă gândesc bine, îmbrăţişările, acolo, pe malul Luncavăţului, erau mai îndrăzneţe. Să mă fi schimbat eu? Ce zace în sufletul tău?” „Ce-ţi trece prin cap? Crezi că ascund cine ştie ce taină groaznică? Nu, dragul meu, sunt tot eu dar sunt un rob al propriei mele zăpăceli… Ştiu foarte sigur: îmi placi. Te ador… Paul, aş vrea să fugim la capătul lumii, poate că acolo aş avea puterea să-ţi povestesc învălmăşeala din gândurile mele…”

fragment din romanul Coridor în oglindă, Corina Victoria Sein, Ed. Albatros, 1983, CD – Destine în oglindă, 2012