Colecţia Cartea şcolarului (Cartea de matematică)


Vrei să fii propriul tău meditator la matematică?
Vrei să fii privit cu uimire şi invidie de către cei care se credeau mai buni decât tine?
Vrei să-ţi îndrepţi coloana vertebrală cu mândrie?
Acceptă ajutorul cărţilor „Mate… pur şi simplu”, care conţin grămezi de exerciţii şi probleme rezolvate pas cu pas, mură în gură.
Deschide cartea care îţi este hărăzită.
Fiecare pagină îţi va dezvălui şaradele matematicii.
Acceptă ajutorul lui „mură-n gură”.
Nu te teme, meritul va fi în întregime al tău!
Nicio „mură” nu sare singură în gură. Întinde mâna cu curaj, deschide-ţi mintea cu speranţă şi încredere şi vei reuşi!
Matematica este făcută de oameni dar, înţeleasă, face oameni între oameni!
Îndrăzniţi!
Gânduri bune şi succese!

Elevi, părinţi, profesori – aceste cărţi vă sunt necesare. Le puteţi achiziţiona prin Librăria Excelsior Art – on-line, la Librăria Excelsior Art (Timişoara, str. Augustin Pacha nr. 2, telefon: 0256201078) sau la Librăria „Esotera” Timişoara.

Click pe copertă şi veţi fi direcţionat către librăria on-line Excelsior Art, unde se poate consulta sumarul şi câteva pagini din fiecare lucrare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

15 ianuarie, Ziua Culturii Nationale, Ziua de naștere a lui Mihai Eminescu (1850-1889)


Eminescu

„Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești.” (Titu Maiorescu)

LIMBA ROMÂNĂ

Am moştenit o limbă de-o frumuseţe clară,
Rostire cristalină, melodios ritmând
Cuvântul şi ideea din cântece şi gând
Şi-ntru desăvârşire, în timp se întrupară

Echilibrate sonuri în graiurile vii,
Ori împlinind, prin scrieri, mesaje-testamente,
Transmise cu ardoare celor ce vor veni,
În forme decantate, alese, coerente.

E-o sacră datorie de a vorbi precum
Poemele depline, în armonii solemne.
Şi-acest perfect tezaur se colorează-antum
De noi semnificaţii şi nobile însemne

(din volumul Armura demnității), Lucian Bureriu

AVEM ROMAN?

Într-o intervenţie din Universul literar (nr. 8/1938), Ovidiu Papadima încerca să legitimeze inaptitudinea noastră pentru roman, deplângând eforturile celor ce se trag dintr-o „ţară magnifică de povestitori”; rezumând, vom nota că atitudinea în faţa vieţii ar explica, potrivit criticului, gustul pentru povestire, întreţinut de fatalismul „omului vechi”, aflând desfătarea în verb, iubind prezentarea ceremonioasă, în sunetele stinse ale Orientului.
Astfel de gânduri, observăm, revin cu oarecare ritmicitate în dezbaterile de la noi, deşi teza lui Ovidiu Papadima, dezvoltată în articolul Între povestire şi roman a fost, din fericire, strălucit infirmată. Există, însă, scriitori care repun pe tapet discuţia şi „duelul” Rebreanu Sadoveanu ar fi, indiscutabil, ilustrativ; primul creează totul hrănindu-se din realism, celălalt îneacă textul în abur liric, sigilat de vocaţia povestirii vieţii, a rememorării ei.
Romanul rămâne, cu o vorbă eminesciană, „metafora vieţii”. Concurând societatea civilă prin verosimilitate, devenind obiect de consum, bucurându-se de popularitate / audienţă, el răspunde nevoii de story. „Contractul minciunii romaneşti” propune o (altă) lume, remodelată, transfigurată, oricum integrabilă; oferă şansa evadării, dar şi a veridicităţii. Genul rege este de o maximă socialitate. Un mai vechi volum de studii de sociologie a romanului (De la Nicolae Filimon la G. Călinescu, Editura Minerva, 1982) ne reamintea, prin vocea lui Paul Cornea, această „permeabilitate sociologică”. În fond, „şubred la analiză”, de un maniheism rigid, colportând „satanisme şi angelisme de foileton” (cum se pronunţase G. Călinescu), romanul lui N. Filimon (ca „slabă şi neînsemnată scriere”, în ochii autorului) era o demonstraţie de moralist vădind incipienţa genului, implicit superioritatea observatorului social în dauna psihologiei.
Apărut (1862) în paginile Revistei române (pe care Odobescu o scotea la Bucureşti „pentru dezvoltarea spiritului şi formarea inimii”) şi, în volum, un an mai târziu, romanul Ciocoii vechi şi noi rămâne, indubitabil, certificatul de naştere al romanului românesc. Autorul se încercase în nuvela romantică (Mateo Cipriani, 1858) şi cea realistă (Nenorocirile unui slujnicar, 1861) şi acuză vizibil tirania modelelor transportate din „civilizaţia Franciei”, ca şi inexperienţa genului la noi. Fără a ridica un monument, Filimon dă o operă viabilă, biciuind – cu vehemenţa pamfletarului – mentalitatea fanariotă. Grija pentru exactitate îl domină; romanul e o transcriere disciplinată, prinsă în chingile veracităţii, o colecţiune de tablouri adevărate (cum a zis Ion Ghica), nutrită din bogăţia fundalului social. Apropiat de epocă, Filimon citează prob, consultă condicile domneşti, îşi îngăduie lungi digresiuni, oferă aproape un studiu social sau, mai nimerit spus, un „roman arhivistic”, suspendat între document şi ficţiune.
Cum stăm după 150 de ani? Un recent Colocviu, desfăşurat la Alba Iulia (Romanul – ficţiune şi evaziune), ar oferi câteva piste pentru o discuţie aplicată. Radu Mareş, de pildă, pariază pe nonficţional, vorbind de „suprasarcina non ficţiunii”. Documentul, după Irina Petraş, rămâne „urzeala” pentru textura ficţionată. În fine, cu alt prilej, Mihai Sin cerea o viziune credibilă şi un larg orizont problematic, după ce, să recunoaştem, aruncat în fundătura textualizării, insensibil la tragic, romanul se devitalizase. N-ar trebui să uităm de „pactul” cu cititorii, lectura fiind, se ştie, în recul, pe fundalul teletropismului epocii (videocultură). Totuşi, Pierre de Boisdeffre era ferm: caracterul de divertisment îi asigură un public. Sigur că mecanismele identificării şi ipostazierii intervin decisiv; dar dorinţa de fabulaţie şi impulsul compensatoriu nu pot explica, izolate, formbidabila carieră a romanul modern. El este şi produs de consum (comercial) şi mijloc de cunoaştere; o cunoaştere implicită, derivată din natura intimă a operei literare, aşa numita cunoaştere problematică. Să pomenim doar pe Balzac, autorul Comediei umane oferind – după o memorabilă formulare – „o istorie completă a societăţii franceze”. Apoi, de multe ori, succesul unui autor se limitează la segmentul temporal când publicul său domină consumul literar; încât, observase Escarpit, „supremaţia” depinde de longevitatea şi autoritatea unui anumit public receptor.
Dar romanul, reamintim, nu se iveşte într-un ghetou estetic. Presiunea contextului influenţează nu doar recepţia, ci şi creaţia. Să amintim, în treacăt, soarta romanului în segmentul postbelic (comunizant), după eflorescenţa interbelică. Gestul scriptural suporta un şir de restricţii (mergând până la autocenzură / cenzura în amonte) şi funcţiona defulatoriu, prin esopism, „şopârle” etc., ca un „sistem de supape”. Epidemia romanescă a „obsedantului deceniu” era o producţie de „deconspirare”, prizată de marele public, căutată cu aviditate. Concurentă Istoriei, defrişând spaţii necercetate, literatura justiţiară (proza „de curaj”) a consacrat o reţetă, căzând în schematism: un conformism confortabil şi un epigonism productiv, întreţinând – în multe cazuri – o deloc pioasă confuzie: cea care valoriza prompt succesul de piaţă, eclipsând literatura înaltă. Or, legile succesului transcend deseori factorul estetic, depinzând primejdios de fluctuaţiile circumstanţelor, de meteorologia politică, îndeosebi. Situaţia aminteşte de elogiile umflate ce au însoţit creşterea literaturii noastre „noi”, invalidate ulterior. Deosebirile sunt, însă, flagrante; impunitatea anilor ’50 desfigura perioada interbelică, terorismul cultural al dogmatismului învederându-se prin relevanţa unor studii de patologie literară. Se căuta obsesiv MODELUL, sacralizat prin sancţiunea „centrului”, pus imediat în circulaţie şcolară; presiunea modelului canonic, impermeabil, marginaliza valorile ne canonice, „negative”, fără a supravieţui unui foarte îngust segment temporar, cu mari răsturnări pe harta literaturii, cum lesne se poate constata retrospectiv. Critica timpului a gândit şi ea pe termen scurt, rămânând documentul unei realităţi istorice şi estetice rapid perisabile. Vrem a spune, concluziv, că independenţa literaturii de un anumit spirit al epocii este iluzorie.
Romanul, fie el oportunist, subversiv, disident, evazionist (ca să preluăm schema lui I. Simuţ), trebuie să rămână credincios marilor teme. Să poarte coloratura de epocă şi să capete, prin lectură / interpretare, sens, închegând un destin. Sau cum spunea Virgil Tănase, sumedenia de întâmplări să câştige un „gust de necesitate”, impunând prin verosimilitate. Din păcate, două hibe (capitale) urmăresc, la noi, destinul acestei specii majore: voluptatea stilului (metaforita), încercând multe condeie şi localismul (mulţumit a oferi cazierul epocii), lipsit de distanţa trebuitoare. Plus păgubosul maniheism.
Cercetând oferta postdecembristă, se impune, cu forţa evidenţei, o constatare: valul memorialisticii, un adevărat tsunami literar, a ocupat, în primii ani, scena. Dar vorba cuiva: „jurnalul nu este mai mult decât este”. Şi nu ţine în spate o literatură. Lăudând fără economie, de pildă, cele două volume ale d-nei Annie Bentoiu (Timpul ce ni s-a dat, Vitruviu, 2000, 2006; reluate la Humanitas), Alex Ştefănescu ar fi preferat, totuşi, un roman al perioadei. „Lupta cu amnezia”, declinul interesului pentru fenomenul disidenţei, nevoia de scandal, pierderile prozastice („farmecul vieţii”, poezia domesticităţii) concură, convergent, la sastiseală; şi, prin ricoşeu, la „reabilitarea ficţiunii”. Chiar dacă ecoul unor jurnale a fost notabil. Şi profitul intelectual indiscutabil. Dan C. Mihăilescu vedea în „gâlceava imaginaţiei cu factologia” şansa (re)umanizării. Ion Simuţ, angajând / suportând „un schimb de ironii amicale” cu pomenitul critic, excedat, pleda pentru (şi profeţea) „diminuarea diaristicii”, încercând a tempera moda. Examinând – cu luciditate – raportul de forţe, tendinţe şi valori, criticul orădean, îngrijorat de soarta romanului, a pus, credem, un diagnostic exact, mizând pe reabilitarea ficţiunii (titlul unui volum din 2004). Chiar dacă, recent, într-un lung dialog (v. Cartea ca destin), Daniel Cristea Enache, încercând un bilanţ, afirma net: „Se vede încă o dată dreptatea dvs.”, înclinând balanţa în favoarea Scriitorincului. Dincolo de „foamea” de Jurnale (explicabilă, prezentând dramele biografico istorice), dincolo de egolatrie, indiscreţii, vanităţi, cosmetizări etc., însoţind inerentul subiectivism al diaristului, faima unei literaturi (fie şi poetocentrică, precum a noastră) se clădeşte pe existenţa unor mari romane. Care există!
Dar avem o mare problemă. În pofida strădaniilor (individuale, mai cu seamă), a eforturilor financiare (susţinând, vai, strategii de grup), traducerile, câte sunt, nu au ecoul scontat. Incisivul Mihai Sin încerca o explicaţie (v. Marea miză, Ed. Nemira, 2008), supunând fenomenul epic autohton unui veritabil rechizitoriu. El identifica simptomele: sincronizarea ca mimetism (la nivelul tehnicilor narative), inautenticitatea, „dialogul subaltern”, carenţa de Universalitate. Promovarea în bloc ar putea reprezenta o cultură, nemulţumindu-ne cu succesele (izolate), zgomotos raportate, fără impact dincolo. Deocamdată, internaţionalizarea întârzie. Dacă în „industria” filmului am devenit vizibili, în roman, în pofida înghesuielii, doar „expatriatul” Mircea Cărtărescu şi-a tăiat, pare-se, vad. Să fie România „ţara cu un singur scriitor”? Şi dacă fostul poet a reuşit, considerat „locomotiva generaţiei” (apud Dan C. Mihăilescu), nu ar fi de dorit să „tragă” după sine şi alte nume, sprijinindu-şi confraţii, ieşind din provincialism şi minorat? Chiar cultură mică fiind (un alibi de largă folosinţă, de fapt), ambiţia de a scrie cărţi mari ar trebui să rămână ţinta oricărui creator, descoperind pe cont propriu „zonele cu plancton” (vorba regretatului Al. Muşina). Ştiind că romanul este un teritoriu de cucerit, cum îndemna „pionierul” Liviu Rebreanu…
În rest, europenitatea noastră cu năbădăi, convoiul de frustrări şi obsesii în siajul „nobelabilităţii” (după formula lui Ion Simuţ), folcloristica de cafenea umflând capricioasa listă a eligibililor ş.c.l. întreţin zarva. Şi împiedică lucrul concret, palpabil, temeinic. Confirmându-l, peste ani, pe D. Drăghicescu care ne aşezase sub „pecetea neisprăvitului”.
Până la urmă, întrebarea de neocolit priveşte, însă, soarta cărţii. În plină bulimie / asfixie informaţională, captivi ai societăţii mediatice, ne putem chestiona, deloc inocent, cui mai comunică azi literatura. Iar răspunsul (ştiut) e descurajant. Şi totuşi…

din volumul Literatură şi ideologie, Adrian Dinu Rachieru, Editura Excelsior Art, 2013

Mirabeau și domnișoara Nehra


Mirabeau

(…)

IV

După 1781, Mirabeau îşi continuă viaţa de aventuri, procese, muncă şi intrigi. În 1734, face cunoştinţă cu domnişoara de Nehra. Ea era fiica unei franţuzoaice şi a lui Wilhelm Van Haren (Nehra este o anagramă). Rămasă de timpuriu orfană, a fost crescută într-o mănăstire. Acolo a cunoscut-o Mirabeau. El avea 35 de ani, ea nouăsprezece. Ea era distinsă: subţire şi înaltă, faţa cu un oval un pic alungit, trăsături fine, ochi albaştri, o bogăţie de păr blond-cenuşiu, tenul imaculat şi parcă transparent. Când l-a văzut prima oară, ea s-a dat înapoi de spaimă. Acesta era efectul pe care Mirabeau îl producea întotdeauna asupra femeilor şi pe care îl folosea ca mijloc de seducţie. După ce îl vedeai o dată nu-l mai uitai şi figura lui te obseda. Dacă vrei ca femeile să te viseze, nu e un mijloc prea rău acesta, de a le inspira un coşmar! De altfel, am remarcat întotdeauna că bărbaţii urâţi au un succes extraordinar la femei. La prima întâlnire, Mirabeau îngrozea; la cea de-a doua vocea şi spiritul său seducător îl făceau să recâştige terenul pierdut; iar prima impresie însăşi o slujea pe cea de-a doua, mişcarea de reacţie mergând mai departe decât s-ar fi întâmplat printr-o mişcare directă.
De altfel, ca Sophie şi ca atâtea altele, Amélie de Nehra îl iubi, n-aș zice de milă, căci niciodată nu se iubeşte de milă, dar din compasiune pentru necazurile lui. Femeile, adesea puţin sensibile la necazurile de fiecare zi ale altora, sunt în schimb foarte sensibile la nefericirile zgomotoase, ieşite din comun şi romaneşti: „Ce m-a determinat înainte de orice au fost nefericirile lui. În clipa aceea totul era împotriva lui: părinţi, prieteni, noroc, toţi îl părăsiseră. Numai eu rămăsesem cu el şi am vrut să ţin locul tuturor.”
Ea sfârşi, bineînţeles, prin a-l găsi frumos: „fizionomie expresivă, gură atrăgătoare, surâs plin de graţie, vorbe pline de căldură.” I se devotă în întregime şi în chip inteligent: făcu pe cât posibil ordine în afacerile lui, adoptă un fiu natural pe care el îl avea, nu se ştie de unde şi care se numea Coco; îl scăpă de „fetele de lume” care îl preocupau şi de care nu ştia cum să se descotorosească: „Uneori – spunea ea – era atât de sătul de ele că îmi cerea sfatul cum să se elibereze în chip decent. Nu-şi dădea osteneala să-mi ascundă şi asta nu mă supăra.” Nu era geloasă decât pe femeile care atentau la inima lui. Intervenea în favoarea lui pe lângă miniştri şi avea succes, într-atât erau de emoţionante curajul şi tinereţea ei.
L-a însoţit, în 1784, la Bruxelles şi la Londra. S-a întors înaintea lui de la Londra spre sfârşitul lui ianuarie sau la începutul lui februarie 1785, ca să se ocupe de afacerile lui şi să facă intervenţii în favoarea lui.
Mirabeau pare să o fi iubit, cel puţin în această epocă. Cam atunci îi scria lui Chamfort: „Nu-ţi voi vorbi despre mine… Prietena mea îţi va spune despre toate. Dar prezenţa ei, fizionomia ei angelică, blândeţea, seducţia magică pe care o răspândeşte vor îndulci tristeţea pe care ţi-o va trezi cu siguranţă relatarea ei. Nu e nevoie să-ţi cer tot ce-ţi stă în putinţă pentru prietena mea şi pentru succesul demersurilor ei… de altfel ea pentru interesele mele îşi dă străduinţa; dar îţi jur, prietene, îţi jur cu toată sinceritatea că este nepreţuită şi că are un suflet superior, plin de tandreţe, delicateţe şi bunătate…” Doamna de Nehra avea asupra tuturor amantelor lui Mirabeau avantajul, pe care în 1785 el începuse să-l ia în seamă, de a fi o tovarăşă a preocupărilor lui intelectuale. Ea îl ajuta la scris şi îl propulsa spre gloria pe care Sophie, dimpotrivă, o respingea ca pe o rivala periculoasă. Doamna de Nehra, dealtminteri, rămânea decentă şi reţinută şi în exprimarea sentimentelor, lucru cu care Mirabeau nu prea era obişnuit, în urma altor experienţe. Trecuse, pe atunci, de treizeci şi cinci de ani şi poate că înflăcărarea lui de altă dată se domolise.
Aţi fi uimiţi dacă aţi auzi că Mirabeau nu a înşelat-o pe doamna de Nehra. Asta s-a întâmplat în 1787, când s-a întors de la Berlin. Pe atunci Mirabeau intră în relaţii cu editorul Le Jay. Doamna Le Jay era foarte frumoasă, foarte elegantă, foarte ambiţioasă şi foarte intrigantă. Ea îl îmbrobodi pe Mirabeau. Cum el era mereu risipitor şi mereu în lipsă de bani, îl aduse încetul cu încetul într-o stare de dependenţă pecuniară şi îl forţă astfel să o determine pe doamna de Nehra să îl abandoneze. Ultimele şase luni ale legăturii lor au fost îngrozitoare. Un şir neîntrerupt de scene violente. Mirabeau se prefăcea gelos sau poate era chiar. O chinuia pe nefericita femeie. Nemairezistând, într-o noapte ea l-a îmbrăţişat pe micul Coco pentru ultima oară şi a fugit plângând, părăsind pentru totdeauna pe Mirabeau şi Franţa. A murit în 1818, la Amsterdam, unde trăia de la începutul secolului.

V

Dar ce s-a întâmplat cu Sophie după 1781 şi ce soartă a avut ea după 1787? În 1783 ea îşi „pierduse” soţul şi devenise văduvă şi liberă, rămânându-i o mică avere suficientă pentru trebuinţele sale. Avea douăzeci şi nouă de ani, dar părul îi albise, îmbătrânise prematur. Se obişnuise la Gien, se simţea bine acolo, avea prieteni, printre care bunul doctor Ysabeau. Ieşi din mănăstire, dar nu se îndepărtă de ea. Închirie o casă pe aproape şi trăi acolo în linişte, vizitând câteva femei, burgheze sau nobile, din împrejurimi, şi făcând multe acte caritabile.
În 1789 reîncepu să iubească. Avea o „nouă speranţă”. Iubea pe un tânăr gentilom de ţară, domnul de Poterat. A fost amanta lui sau nu, nu are importanţă. Urma să se căsătorească. În ajunul zilei fixate pentru asta, domnul de Poterat muri subit. Doamna de Monnier nu putu supravieţui acestei ultime lovituri pe care i-o dădea un destin mereu nefavorabil. În ziua următoare morţii lui Poterat au găsit-o aşezată, cu picioarele lipite de taburetul pe care stătea, foarte aproape de un reşou cu cărbuni, fără viaţă. Avea treizeci şi cinci de ani. Deşi mărginită şi prostuţă, ea ar fi fost perfect fericită dacă ar fi măritat-o la optsprezece ani cu un tânăr, oricare ar fi fost el. Măritând-o cu domnul de Monnier au făcut din ea amanta a unul sau doi briganzi. Domnul de Ruffey era un om de gust şi un fin literat; dar, ca tată de familie, era un idiot şi ceva mai mult decât o jumătate de ticălos.
Un prieten al lui Mirabeau, anunţat de doctorul Ysabeau, îi aduse la cunoştinţă lui Mirabeau nenorocirea într-o şedinţă a Adunării naţionale. Mirabeau păli, nu spuse o vorbă, ieşi şi nu reveni decât după câteva zile. Ştim că peste doi ani avea să moară şi el.

fragment din lucrarea Scriitori îndrăgostiți, vol. I, Emile Faguet, traducerea de Bogdan Bădulescu, Editura Excelsior Art

Când somnul bate în pleoape


 

20160612_105803

Visam

în trupul meu se învolburau izvoare
împrospătând păduri și câmpuri uscate
eram când frunză
când iarbă
pluteam sau creșteam
într-o deplină libertate

în acel spațiu nesfârșit și viu
chipul schilod al fricii
se scufundă în propria-i neputință

zburam
creșteam
sub puterea strigătului de biruință
al unei case zidite peste noapte
de propria-mi dorință

înaintez în salturi
nu sunt iarbă
nu sunt frunză
sunt câmp pârjolit de nu știu ce viscol

casa visată pare construită pe tărâm mișcător
se depărtează
ia cu sine bătăile inimii mele
în nedorita noapte

vreau să ajung la sânul vieții
să mă hrănesc cu ce mi se cuvine
să trec granița înspre adevărata trăire
sau să intru în uitarea din care
cândva
să înmuguresc din nou
frunză
iarbă
fruct uscat pe-o creangă

îmi întorc privirea spre secunda în care
somnul bătea în pleoape
îmi regăsesc chipul decupat din propria-mi umbră

din volumul Scrisoare către nimeni, Corina Victoria Sein, Editura Excelsior Art

 

 

„Care a fost natura reală a relaţiilor dintre doamna du Châtelet şi Voltaire? ” / 4


kim-stauffer-portrays-emilie-du-chatelet

Kim Stauffer portrays Émilie Du Châtelet (sursa: Internet)

(…)

Începând din vara anului 1733, Voltaire şi marchiza Châtelet devin cunoscuţi în faţa publicului, francez şi european, drept prieteni inseparabili. Puteau fi văzuţi sosind la reşedinţa ducesei du Maine – la „curtea de la Sceaux”, semănând, spune doamna Staal, „cu două spectre emanând o duhoare de trupuri îmbălsămate”, uneori agreabili, când era vorba de a scrie un divertisment, cel mai adesea posaci, renunţând la lumina zilei şi la plimbări ca să poată lucra, ea stăruind asupra fizicii newtoniene, el asupra lucrărilor istorice, fără a ieşi din cabinetele lor de studiu decât seara, foarte târziu; într-un cuvânt, ridicoli ca orice oameni serioşi care nu au de gând să-şi piardă timpul în mijlocul unei societăţi frivole şi nefiind vinovaţi, de altfel, decât de a fi venit aici.
Împrejurările, asta se întâmplă destul de rar, le-au impus genul de viaţă care le convenea la amândoi, şi pe care altfel poate că nu ar fi avut tăria să şi-l impună din proprie iniţiativă. Agitat, frământat, hăituit, acuzând şocul unui decret de întemniţare cauzat de apariţia Remarcilor asupra lui Pascal şi de retipărirea, poate fără consimţământul său, a Scrisorilor filozofice, Voltaire este în anul de graţie 1734 un fugar, rătăcitor în afara frontierelor Franţei. Domnul du Châtelet avea un castel aproape ruinat, Cirey, în marginea ţinutului Champagne, lângă frontiera cu Lorena. De la Cirey puteai fi, în câteva ore, în afara regatului francez. Iată, dar, un loc de retragere excelent, atât pentru securitatea personală cât şi pentru studii şi muncă. Voltaire şi doamna du Châtelet s-au hotărât să recondiţioneze castelul, să-l facă locuibil şi să locuiască în el.
Pe la mijlocul anului 1734, ei au început să pună în aplicare acest plan. Să reţinem acest an 1734. Este poate anul în care Voltaire a fost cel mai îndrăgostit şi cel mai fericit în acelaşi timp, lucru care se mai întâmplă câteodată… Îndrăgostit, – era în toată puterea cuvântului, fiindcă doamna du Châtelet îi arătase un devotament neţărmurit şi plin de ingeniozitate în perioada marilor lui frământări şi necazuri, în 1733-1734. Ceea ce îl impresionase extraordinar, ceea ce se vede din tonul scrisorilor sale. Pe 12 iunie 1734 el îi scrie lui Condamine: „… O vei vedea în curând pe doamna du Châtelet. Prietenia cu care ea mă onorează nu s-a dezminţit în această împrejurare. Spiritul ei este demn de dumneata şi de domnul Maupertuis, iar inima ei este demnă de al său spirit. Ea face prietenilor servicii cu aceeaşi energie cu care şi-a însuşit limbile şi geometria şi, după ce a făcut toate serviciile imaginabile, are impresia că nu a făcut nimic deosebit; la fel cum face cu spiritul şi cunoştinţele sale, având încredinţarea că nu ştie nimic şi ignorând spiritul cu care natura a dăruit-o… Te rog să-i spui cât de mult sunt mişcat de bunătatea ei. A trecut ceva timp de când nu i-am scris şi n-am primit de la ea nici o veste, dar asta nu mi-a slăbit cu nimic ataşamentul şi recunoştinţa.”
Iar ei însăşi, Voltaire îi trimitea versurile cele mai învecinate cu pasiunea pe care le-a scris vreodată:

O, Uranie, mi-eşti scumpă, te ador!
Iubirea ta veni târziu să mă dezgheţe.
Ce am făcut cu minunata tinereţe?
Trecu, şi în iubire n-avui spor.

Pe rele căi vânam mai ieri
Zeul iubirii şi-al dorinţei mele,
Dar chipul lui ştiu să mă înşele
Şi-mbrăţişai doar umbre de plăceri.

Nu, săruturi de iubite iscusite,
Nu, clipa de mii de mângâieri ce-i plină,
Atât de dulci prin simţuri răscolite,
N-au preţ cât raza din ochiul tău, divină.

Să cităm în continuare, fiindcă este singura dată, din câte ştiu eu, când Voltaire a vorbit ceva mai precis despre frumuseţea Émiliei, pe care, de obicei, o trece sub tăcere, ocupându-se în schimb de calităţile ei intelectuale.

Iubită Uranie, un altul să te-nveţe
Pământul să măsori şi-n stele să citeşti;
Fie ca geniu-ţi să supună
Pe toţi ce cad, robiţi, din ochi când porunceşti.
Cum mie nici nu-mi pasă de plinuri şi de vide
Tot ce iubesc îmi este univers;
Sistemul meu al lui Ovid e,
Iubirea – miez şi temă-n al meu vers.
(…)
Înfăţişare ai de aburoasă Graţie,
Băciţă-n suflet, Muză-n inspiraţie,
Un chip fermecător pe care strălucesc,
De nicăieri primite, haruri demne de Flore,
Pecetluite de Amor cu degetu-i regesc
Când, sub surâsul dulce, e mai încântător.
Atâţia nuri la ce-ţi slujesc?
Cu-aşa frumoase mâini să mânuieşti compasul
Şi să fixezi luneta oare?
Cu-aşa minuni de ochi tu lumii-i citeşti pasul
Şi petele din soare?
Nu! mâna lui Venus e făcută
Să cânte-amorul, din lăută.

(…)

Fragment din lucrarea Scriitori îndrăgostiţi de Émil Faguet, traducere şi note  de Bogdan Bădulescu, Editura Excelsior Art. 1991.

 

 

 

Eveniment editorial – 2016 / Clanul De Niro (casetă de autor – şase romane), Coleta De Sabata


de-niro-caseta

ROMAN – DOCUMET, ROMAN – AL EPOCII NOASTRE

ziua mondiala 2

Cele şase volume ale romanului – document „Clanul De Niro” formează o saga a emigraţiei şi imigraţiei care s-a desfăşurat timp de secole în Europa; ea acoperă concret un interval de 130 de ani (din 1870 până în anul 2000).
Materia de bază a acestor romane de ficţiune este formată din transfigurarea unor evenimente ce au avut loc; din amintirile, din povestirile, dar şi din documentele de familie ale unor italieni ce s-au stabilit în Ardeal, totul fiind agrementat şi susţinut printr-un amplu studiu bibliografic cu privire la evoluţiile politice, economice, sociale şi culturale ce s-au desfăşurat într-un interval larg de timp, situaţii cărora noii veniţi şi descendenţii lor au trebuit să le facă faţă, să le înțeleagă pentru a-și putea exprima opinile. Localnicii din actualul Friul erau renumiţi constructori încă de pe vremea lui Iulius Caesar şi a împăratului Octavian Augustus şi au contribuit masiv, peste două mii de ani la realizarea de drumuri, poduri, viaducte, la construcţia oraşelor din Nord, la ridicarea de forturi militare şi de cetăţi, a marilor catedrale. Stăpâneau toate meseriile din domeniu: erau zidari, pietrari, mozaicari, tâmplari, tăietori în piatră, la nevoie chiar sculptori, săpători de tunele (cu târnăcopul, deoarece nu exista dinamită), mai târziu au devenit constructori renumiţi de căi ferate cu toate elementele adiacente noilor mijloace de transport precum poduri impresionante şi viaducte uriaşe.
Familiile venite din Friul s-au adaptat la atmosfera din Ardeal. Din sezonieri au devenit stabili, unii imigranţi şi-au adus soţii de acasă, alţii şi-au găsit partenere de viaţă la faţa locului; au adus cu ei şi au păstrat obiceiuri şi tradiţii; au continuat o vreme să vorbească limba friulană, dar s-au străduit să o înveţe şi pe cea majoritar vorbită pe aceste meleaguri; copiii lor au mers la şcoli româneşti, s-au ridicat atât din punct de vedere material cât şi cultural, unii au ocupat funcţii înalte. (…)
Autoarea cărţilor a avut şansa să parcurgă acele locuri, să regăsească familii despre care nimeni nu mai ştia nimic, să audă povestiri amuzante sau triste, pline de zbucium, dramatice, întâlniri neaşteptate, uneori la limita verosimilului, dar totuşi adevărate.
O carte dinamică, scrisă într-un ritm alert, fără nostalgii, cu personaje ce nu s-au lăsat înfrânte de vicisitudinile secolului trecut, încărcată de fapte reale, cu ridicări şi coborâşuri, o carte a epocii noastre în care oamenii se mişcă, vin, pleacă, speră, câştigă sau pierd, o carte a optimismului modern şi lucid. (…)
Coletei De Sabata, i-au fost recunoscute meritele în recrearea unui trecut destul de zbuciumat, dinamic şi antrenant, modern prin problematica abordată, legată de o lume care emigrează. Pentru toate acestea, pentru înalta valoare artistică a celor şase titluri, autoarea a fost distinsă de către preşedintele Italiei, excelenţa sa C. A. Ciampi, cu ordinul „La Stella della Solidarieta Italiana” în grad de cavaler. (…) (Corina Victoria Sein)

***

O MĂRTURIE ROMANȚATĂ

logo-roasit-2015-cmyk-vector

Am citit romanul fluviu „Clanul De Niro”, impresionanta lucrare semnată de Coleta De Sabata, cu plăcere, curiozitate şi cu mare uşurinţă.
Pentru istoria comunităţii italienilor din România, cartea reprezintă imaginea vie a complexelor întâmplări şi trăiri ale acesteia, a multiplelor ei transformări şi frământări, suferite de-a lungul timpurilor. Înseamnă, împlinirile sau neîmplinirile, oamenilor care o formează. Reprezintă, la urma urmelor, oglinda vieţii reale a omului temerar, harnic şi priceput, a omului pentru care nu există graniţe, decât atunci când alţii, din raţiuni mai presus de voinţa lui, stabilesc regulile. (…)
Povestea pe care scriitoarea a pus-o pe hârtie nu este numai odiseea unei familii, ci a unei intregi colectivităţi, alcătuite din familii cu drame asemănătoare, ştiut fiind faptul că istoria se repetă inevitabil şi la nesfârşit. De milenii omul a fost  într-o permanentă căutare a unui loc în care să poată trăi mai bine, iar povestea noastră, a italienilor care trăim aici, fie în Ardeal, fie în alte regiuni ale României, intră în acest tablou.  În culori vii, realiste, cu cuvinte simple, pe înţelesul tuturor, şi cu un stil alert, povestea Clanului De Niro, devine o mărturie romanţată a destinului unor oameni puţin mai altfel decât ceilalţi, a italienilor din România, descrişi atât de bine, de expresiv de Coleta De Sabata în saga familiei sale.
 Asociaţia Italienilor din România-RO.AS.IT. îşi face o datorie de onoare, finanţând, într-un întreg, reeditarea amplei şi valoroasei opere „Clanul De Niro” a prof. univ. dr. Coleta De Sabata.  
Cu mare drag, o recomandăm, cititorului interesat de istoria acelora care au fost şi încă mai sunt etnicii italieni din România, dar şi publicului larg. (…)  (Ioana Grosaru, Preşedinta Asociaţiei Italienilor din România -RO.AS.IT.)

Eliana. Decizie amânată /6


picasoe

Pablo Picasso

(…)

Vreme de mulți ani, în cea de a nouăsprezecea zi a fiecărei luni, primeam în dar nouăsprezece trandafiri.
În decembrie trecut, mi-am spus: destul! De astăzi înainte îți vei cumpăra singură flori.
Și am ales orhideea…
De ce?
Mi s-a părut că orhideea, prin frumusețea-i perfectă, printr-un ceva nobil ce nu poate să fie definit, are și puterea de a-mi aduce, pe lângă universul vizibil, o infinitate de universuri; fiecare cu coordonatele sale.
Așa a început călătoria mea cea mai zbuciumată, cea mai inedită, cea mai fascinantă.
În această seară de duminică, 18 decembrie, la ușa mea a sunat comisionarul. Era cel pe care îl cunoșteam. Avea datoria să-mi pună în brațele nouăsprezece trandafiri… „Semnați” a fost singurul cuvânt pe care l-a rostit. Și m-am supus „ordinului”.
Slăbiciune?
Nu. Mai degrabă gândul stupid că nu am dreptul să alung zâmbetul de pe fața tânărului florar.
După o scurtă ezitare, mă întorc la masa de scris, închid ochii și mă întreb: se încearcă forțarea întoarcerii din călătoria de un an de zile?
Nu. Ar fi prea simplu, iar încercarea ar fi asemănătoare acelor amănunte care stârnesc doar curiozitatea sau/și imaginația celor care participă la spectacolul vieții cu o suită de scene haotice.
Nu este cazul.
Întâmplare îmi tulbură sufletul și mă tem să nu cad pradă falselor impresii.
Dau prioritate universului vizibil și admir trandafirii. Sunt minunați.
Din colțul biroului, un mic zgomot, ca o timidă șoaptă de vânt, mă sperie. Să fie semn rău?
Ezitarea, în opinia mea, induce eroarea. Așa că las trandafirii pe tastatură și-mi îndrept privirea spre locul în care se dezvolta sunetul și constat că de pe lujerul orhideei căzuseră două petale și a treia se desprindea încet, parcă cu durere. Într-un gest necontrolat, întind mâna stângă sub floare și petala se lasă încet, cade în căușul palmei mele…
Întâmplarea are, oare, legătură cu starea mea?
Ceața, seninul, bunul sau răul, greșeala și tot cortegiul de simțăminte omenești , eu știu să le port cu/în mine…
Sunt încă sub puterea surprizei. Nu mă grăbesc.
Mâine dimineața, în drum spre birou, am să ia trandafiri și am să-i dăruiesc celor cu care, întâmplător sau nu,vom aștepta în aceeași stație un vehicul altfel decât cel clasic; un fel de navă fără comandant, ghidată doar de bucuria de fi împreună pentru câteva clipe.
(…)

fragment din romanul Eliana. Apus și răsărit de soare în Lumea virtuală, Corina Victoria Sein, 2016

REMEMBER – 16 DECEMBRIE 1989 la TIMIŞOARA –


timisoara intre

Conducătorii sunt muritori, statul este etern. (Tacitus)

piata-maria-1989

Piaţa Sfânta Maria – Timişoara

Reportaj cu sufletul la gură

Da, ziua aceea a fost deosebită, soarele nu s-a ridicat oricum, ci în aşa fel încât ne-a apărut exact din dosul Catedralei şi-atunci, la îndemnul părintelui din balcon, toţi, bătrâni şi tineri, femei şi copii, demonstranţii cu brasarde, cu panglici tricolore, legate în jurul capului, toată suflarea aceea de mai mult de o sută de mii de oameni, care  n-am îngenuncheat nici în faţa tancurilor, am pus genunchii în pământ, cu faţa spre catedrală, cu faţa spre Dumnezeu, spre soarele ce ridicase parcă sfântul lăcaş printr-un halou de lumină pentru a-l vedea cu toţii şi-am spus, după părinte, după credinţa şi bucuria noastră din suflete, după durerea noastră din piepturi, pe care nu ne-o va scoate nimeni niciodată, Tatăl nostru, pentru cei de acolo, pentru cei din aura ce înconjura sfântul lăcaş, pentru morţii noştri vii întru glorie veşnică şi recunoştinţă adâncă, pentru noi înşine, pentru viitorul nostru frumos şi drept în România, pe care ne-au dat-o cei mai puri dintre noi. Şi, la un moment dat, a erupt …
… curcubeul! A fost primul zvon, pe care mai mult l-am simţit decât auzit, zvon ce ne-a ridicat din genunchi şi ne-a făcut păsări ale cerului, ale bolţilor albastre, toţi fiind cu braţele pe sus, spre nemărginiri, de-acum fiind într-o altă rugăciune, într-o rugăciune-înălţare pentru imensa fericire revărsată din suflete. (Titus Suciu)

 

in-memoriam

Oraşul martir Timişoara

Sfârşit de an sau sfârşit de lume,
Sfârşit de suferinţă fără nume,
Într-un decembrie fără zăpadă,
Cărţi şi idei arse în stradă,
Dar sângele bate la orice rafală
Între Operă şi Catedrală.
Bat clopotele şi ne cheamă,
Nici baioneta n-o luaţi în seamă,
Aer de martie din Anul Nou vine
În magazinele fără vitrine.
Sub arme zace Timişoara,
Iată, îi răspunde şi ţara.
Şi clopotul bate şi-ndeamnă şi cheamă
Şi gloanţele de noi să se teamă.
Din miezul durerii sclipesc năframe
Cu sânge de prunci şi de mame,
Când iarna ne-o face mai caldă ca
ORAŞUL MARTIR, TIMIŞOARA. (Damian Ureche)

 

opera

Piaţa Operei, Timişoara

Pe urmă a fost 22 decembrie

A fost 16 decembrie, 17, 18: nu mai e nici o speranţă, îmi spuneau prietenii cu care alergam pe străzile Timişorii. Cel puţin să încheiem frumos. Pe urmă a fost 22 decembrie, cu exploziile de entuziasm. Şi pe urmă nesomnul lui decembrie.
La începutul lui 1990, totul exploda la Timişoara. Făceam revista Orizont cu o temperanţă demnă de invidiat, dacă notez că în fiecare zi apăreau jurnale care aveau în manşetă ştiri senzaţionale: unde sunt banii lui Ceauşescu, cine sunt teroriştii, ce se întâmpla în spitalul judeţean în decembrie. Toţi deţineau toate secretele; toţi erau posesorii marilor taine ale secolului. Se divulgau secrete teribile, se aruncau anateme. Băieţi molâi altădată, poeţi de mâna zecea, revendicau întâietatea: ştiau. Erau, în lumea aceasta cenuşie, stelele spectacolului …
Premieră la Naţionalul timişorean, Priveşte înapoi cu mânie, montare la care spectatorii stau pe scenă. Aş rămâne, dar … Mult public tânăr. Lor le stă bine acolo, aşa, înghesuiţi, copleşind spaţiul îngust al celor ce se vor dezlănţui. Al celor care vor să privească înapoi cu mânie. Ei între ei, tinerii de ieri şi de azi, trăindu-şi furia, isteriile, vitalitatea, bucuria de a înjura în această lume nebună. Simt că nu am ce căuta acolo – plec acasă, după un ocol lent, ca un drum al disperării prin oraşul care nu mai e – cum se spune – al nostru. (Cornel Ungureanu)

din lucrarea Timişoara între paradigmă şi parabolă, ediţie îngrijită de Eleonora Pascu, Editura Excelsior Art, 2002

 

„Concert la două căciuli”


Emil Șain – In Memoriam

Emil S3

 

Evenimentul editorial-cultural-turistic organizat de către Editura Excelsior Art, cu prilejul apariţiei volumului de poezie satirică „Concert la două căciuli” de Emil Şain. Lansarea de carte nu este una clasică datorită modului în care a fost gândită. Participanţii au beneficiat de o croazieră pe Canalul Bega cu vaporaşul „Pelican”. Prin bogăţia imaginilor vom cunoaşte Timişoara aşa cum nu o putem vedea în fiecare zi. Acest videoclip a fost realizat la 4 ani de la trecerea în nefiinţă a scriitorului Emil Şain. (Filmarea a fost realizată de cineastul Victor Popa. Îi mulţumim!)