AZI ȘI MÂINE


structura in asteptare

 

Mă așez la fereastră
privesc cum trecătorii calcă apăsat pe ochiul zilei
calea-i deschisă spre nori în spumă

un râu se-nvolburează
teama-i prezentă-n joc de valuri
undeva
există maluri?

curând râul se adună-n blândă rază
se înfrățește cu vântul
căutând sfârșitul

tabloul lipsit de perspectivă
persistă încă în văzul meu

dinspre fereastra oarbă aud cum curge timpul

mâine
voi fi un trecător matinal

de la fereastra noastră
tu vei privi cum mă ia-nstăpânire râul

Corina Victoria Sein
© – 2016 – Editura Excelsior Art și Corina Victoria Sein

Poem infraroşu / Poema infrarrojo


ARCA LUI NOE
Bărbatul acesta ţepos
La chip şi suflet
Mi-e drag,
Dar de câte ori îi scriu numele,
Calculatorul îl subliniază
Cu o linie roşie.

Creierul lui rece,
De maşină sofisticată
Mă avertizează pe dată
Că nu-l cunoaşte…

Dar eu?

Îmbrăţişarea mea asta şi este,
O dâră roşie, vulnerabilă,
Subliniind speriată
Aerul care-l înconjoară,
Aerul infraroşu
Al pleonasmului iubire-moarte…

POEMA INFRARROJO

A ese señor,
De cara y alma hirsutas,
Le tengo mucho amor,
Pero cada vez que pongo su nombre,
El ordenador lo subraya
Con una fuerte roja raya

Su frío cerebro,
De máquina sofisticada,
Me advierte en seguida,
Que estoy equivocada…

¿Y yo?

Mi abrazo es un vulnerable rastro rojo,
Que subraya con temblor,
pero muy fuerte,
El aire de alrededor,
El aire infrarrojo,
Del pleonasmo amor-muerte…

din volumul Arca lui Noe / Arca de Noé, Passionaria Stoicescu,  traducerea în limba spaniolă de Alexandru Calciu, Editura Excelsior Art, 2012

Poezie și muzică / Eu și trecutul


 

ritual-in-absenta-coperta

Zilele trecute au aruncat peste mine resturi de lumină

rostogolite în cascadă
întâmplări uitate mă invită să le fiu oaspete
refuz
în mine ele sunt temeinic așezate

din când în când le îmbrac în recunoștință
merită
cu sau prin ele
am înțeles că viața este un nesfârșit început

capcane strălucitoare îmi poruncesc
să alunec pe pojghița fragilă a trecutului
să deschid cercul ce închide o parte din mine
să mă întreb
ai învățat să asculți gândul
ce ai înțeles

fluviul de gând are curs prin filtrul memoriei mele
eu și trecutul ne angajăm într-o luptă blândă

întâmplările se lovesc în cădere
lumina crește
limpezește gândul

silit se-nchide cercul

 eu salvez prezentul

exist
vreau să adun în mine
destinul

din volumul Ritual în absență, Corina Victoria Sein, 2015

 

 

Șantaj


si dragostea

(…)

– Să ne aducem mereu aminte, dar să nu vorbim niciodată. Observaţia Monei îl readuse în prezent.
Îşi desprinse privirea de pe silueta Savetei. Lua cele două pahare în care amestecase băuturile şi, aşezându-se pe sofa, o îndemnă:
– Bea, o să-ţi facă bine.
Mona luă paharul.
– Ai rămas neîntrecut în prepararea băuturii…
– Preferam să deţin recordul în alt domeniu, replică Mihai şi se aplecă spre ea.
Mona îl îndepărtă uşor, zâmbi neaşteptat după acest atac şi se ridică. Lumina ostenită a candelabrului îi accentua paloarea obrazului.
După o clipă de stânjeneală, Mihai are sentimentul unui tumult înţepenit. Şi cum nu accepta niciodată o stare de inconfort, zise:
– Se vede că m-am înşelat. Eşti dură, întotdeauna, atunci când e vorba de tine, mă îndoiesc de… Mona se apropie de el şi-i puse un deget pe buze:
– „Un ajutor de tâmplar nu se îndoieşte de bunea calitate a uneltelor cu care lucrează, nici de lemnul de stejar sau de brad pe care îl lucrează, acceptă faptul că lumea, într-o bună zi, nu va mai avea nevoie de tâmplăria lui. El știe un singur lucru: tâmplăria este viaţa lui, viitorul lui…” frumos spus. nu? Meditează asupra aeste gânduri, un fel de filosofie simplă şi anunţă-mă când vei înțelege ceva…  Până atunci fă-mi plăcerea şi întoarce-te în haina ta de avocat.
– În mod normal, ai nevoie de avocat când eşti acuzat.
– Exact. Cineva mă acuză de crimă.
– Vrei să mă sperii?
– Nu, răspunse sincer Mona. Am nevoie de un avocat bun. Şi m-am gândit în primul rând la tine. Cazul, ai să vezi, este complicat, aş zice fără speranţe.
– Explică-mi. O să trag eu concluziile.
Mona stătea acum în dreptul ferestrei. Refuză invitaţia lui de a se aşeza.
Rămase tăcută şi concentrată.
După un timp întrebă:
– Cunoşti pe cineva de la redacţia fiţuicii care a publicat notiţa despre cazul Stoian?
– Desigur, directorul îmi e bun amic. Crezi că există un caz Stoian?
– Categoric. Vreau să-l găseşti pe acel gunoi de gazetar… Dintr-o raţiune care-mi scapă, mă şantajează. Vrea ca eu să fiu ţap ispăşitor, s mi se pună în cârcă crima…
– Crimă? Cine vorbeşte despre crimă?
– În primul rând eu. Soţul meu nu s-a sinucis şi amărâta aia nu era amanta lui…
Deşi destul de surprins, Mihai avu prezenţa de spirit să ia paharul gol din mâna Monei.
Prin fereastră aerul nopţii intra în salon liniştit. Rece.
Noaptea se învârtea egal în jurul axei sale. Acest fapt se putea observa doar după anumite semne: căderea unui astru, ivirea luceafărului. Aici, în salonul casei din strada Principesei, semnele erau mai pământene: oboseala fizică, neliniştea, îngrijorarea evidentă şi un echilibru gata să se frângă.
Parcă tocmai pentru a evita ruperea echilibrului, Mona propuse:
– Să ne aşezăm. Nu-mi place să recunosc, dar mai ales fizic, sunt la limită…
– De ce nu amânăm pe mâine dimineaţă? întreba Mihai sincer.
– Nu. Vom sta de vorbă acum. S-ar putea ca mâine să nu fiu dispusă să fac mărturisiri complete. Mihai îi arată cu un gest fotoliul, invitând-o să ia loc.  Mona, se supune. 
– Deci, cunoşti, ca toata lumea, faptul că mariajul meu a fost greşeala capitală a vieţii mele. Acest aspect mă priveşte şi n-am să mai insist. Aşa că trec direct la ce s-a întâmplat în ziua asasinatului…
Soţul meu a venit acasă la o oră când nu-l aşteptam. Era preocupat, îngândurat. Nu-l văzusem niciodată într-o stare asemănătoare. S-a retras în cabinet. Acolo a rămas aproape o oră. Înainte de a ieşi din casă, mi-a înmânat un bilet pentru spectacolul de la operă. „Încerc să ajung şi eu înainte de începerea actului doi”, a ţinut el să-mi spună…
M-a frapat atât tonul cât şi tristeţea care îi umbrea privirea, însă, cum de multă vreme între noi relaţia era una specială, n- am dat importanţă şi totuşi, nu pot nici acum să-mi explic modul meu de comportare: spre seară am cerut un taxi şi m-am dus la spital. Care era obiectul acelei vizite inopinate? Nu ştiu. Cred că o fracţiune de secundă, înainte de a coborî din taxi, am dorit să renunţ, nu mai sunt sigură… Nici nu contează. Contează ce a urmat. Ajunsă în faţa cabinetului, am bătut la uşă. Nici un răspuns. Atunci am apăsat clanţa şi uşa s-a deschis. Undeva, între un dulap şi biroul secretarei, cadavrele. N-am simţit nici-o durere, nici-o strângere de inimă… Din nou am făcut un gest pe care nu-l pot justifica. M-am aplecat asupra lui Picu, numele de alint din vremurile bune, încercând să aduc braţul stâng lângă corp. Mi se părea indecentă poziţia iniţială. Apoi, am plecat. Eram sigură că nu mă văzuse nimeni. Am ajuns la spectacol. Acasă m-am întors după miezul nopţii, aici mă aştepta un poliţist.
– De ce nu mi-ai spus toate acestea a doua zi, când ai fost la noi?
Mona se gândi puţin, apoi răspunse:
– Nu ştiu, doar pentru a-ţi spune am venit… poate prezenţa Ivonei…
– Scuză-mă, din ce ai povestit, nu mă convingi că e vorba de o crimă, şi cu atât mai puţin înţeleg de ce eşti şantajată.
– Aşteaptă, n-am terminat. Chiar înainte de înmormântare, am primit un mesaj ciudat: într-un buchet de flori, pe un cartonaş, un text: „Felicitări”. Atât. Nu i-am dat importanţă. O glumă pe care nici măcar nu o găseam proastă. După înmormântare alte semne: apeluri telefonice care încetau de îndată ce ridicam receptorul. Ieri am primit prin poşta un plic. Mona scoase din poşetă plicul şi lăsă să cadă din ele două fotografii. Mihai le luă.
– Drace! exclamă el.
– Diabolic! Cineva, criminalul bănuiesc, stătea în cabinet şi m-a fotografiat aplecată deasupra mortului. Fotografiile sunt o probă?
– Cine şi de ce să te acuze?
– De ce îţi spun eu: doctorul era implicat într o poveste dubioasă. Mai ţii minte că acum câteva luni a fost împuşcat, în poarta Ambasadei germane, un consilier sau aşa ceva?
– Da, îmi amintesc. S-a spus că a fost actul unei psihopate.
– S-a spus. dar nu s-a dovedit. Fata a fost internată la clinică. Cine crezi că a tratat-o? Picu. Până aici totul este în regulă, dar pacientei i s-a făcut ieşirea. Biletul de ieşire a fost semnat doar de doctorul Stoican, în mod normal trebuia contrasemnat de profesor, adică de tata…
Mona îşi aprinse o ţigară. Mihai încerca să pună cap la cap faptele aşa cum îi fuseseră relatate.
Nemişcată, în colţul camerei, Mona avea ochi deschişi larg, ca şi cum retrăia un coşmar, parcă încerca să înţeleagă corect şi repede situaţia, Mihai nu-şi putea desprinde privirea de pe chipul Monei; îi studia, nu fără să vrea, fiecare element al fizionomiei, fiecare sentiment sau resentiment. Receptarea celui mai mic semnal venit din subconştient ar putea să fie punctul de plecare în ceea ce avea să întreprindă pentru a o apăra. Într-un târziu îşi plecă privirea copleşită, resemnat: „Cât e de frumoasă şi fără noroc”, murmură el pentru sine.
La rândul ei, Mona scruta atentă chipul bărbătesc, plăcut, dar neliniştit al lui Mihai. Împotriva voinţei sale, îşi reproşa faptul de a-l fi preferat pe doctorul Stoican în loc să-l accepte pe Mihai. Regrete târzii. Nu era nici locul, nici timpul. „Un prieten îndatoritor este mai eficient decât un soţ tolerant”, îşi zise ea hotărâtă.
Tăcerea, la această oră din noapte, avea semnificaţii aparte.
Mihai credea că tăcerea Monei însemna mult vorbind…
– E periculos să ceri o explicaţie mai amănunţită unui om care tace…
Mona tresări:
– Nu ascund nimic. Ţi-am răspuns la jumătate de întrebări: de ce, cine o face e de datoria ta să afli. Îl vreau pe gazetar. Intuiţia îmi spune că e amestecat. (…)

fragment din romanul Și dragostea ucide, Corina Victoria Sein, Editura Excelsior Art

Şi nu ştiam cu adevărat


 

image description

Lui Adam Michnik

Poate eram copii, nu aveam experienţă,
ştiam doar că suntem obligaţi să credem în minciună
şi nu ştiam cu adevărat ce vrem mai mult
în afară de respectarea drepturilor şi adevărurilor umane,
când cei adunaţi într o piaţă mică
în faţa statuii marelui poet
care şi a petrecut tinereţea într o ţară împilată,
iar restul vieţii în exil,

Fumam ţigări şi ardeam ziare mincinoase,
fumam ţigări, deşi ne otrăveau trupul,
ardeam ziare, fiindcă ne otrăveau mintea,
citeam constituţia şi declaraţia drepturilor
şi nu ştiam cu adevărat că drepturile omului
pot fi în contradicţie
cu drepturile cetăţeanului;

Şi nu ştiam cu adevărat,
că atâtea care de luptă pot fi trimise
                       împotriva celor fără apărare,
împotriva noastră a celor care încă eram copii
înarmaţi doar cu idei despre care ne au învăţat în şcoli,
şi ne au dezvăţat în aceleaşi şcoli,
şi nu ştiam cu adevărat
că pot fi anulate toate
prin şarja nemiloasă a violenţei mistuitoare
prin minciună multiplicată
şi nu ştiam cu adevărat că cei maturi nu ne vor crede pe noi,
ci minciuna multiplicată, că totul poate fi şters,
că poţi uita totul
şi te preface că nu s a întâmplat nimic,
şi nu ştiam cu adevărat că memoria este duşmanul
                                cetăţeanului,
şi nu ştiam cu adevărat că trăind aici şi acum,
trebuie să te prefaci că trăieşti în altă parte, în alte timpuri,
şi să lupţi cel mult cu umbrele celor morţi

prin cortina de fier a norilor

din volumul Poeme alese, Rzszard Krynicicki, traducerea: Constantin Geambașu, Ed. Excelsior Art, 2014

Eliana


20160612_105803

Spre seară, viața Elianei arată o continuă pendulare între activitatea cotidiană, evadarea scurtă prin viața ce pare mondenă, ademenitoare,  oarecum secretă a Lumii virtuale alături de El, un prinț învăluit în umbră, de alți prieteni dintre care puțini vor mai putea să-i rămână alături după  misterioasa și traumatizanta stare de extaz consemnată într-o altă zi a deceniul doi din mileniul trei.
Oare ce s-a întâmplat în răstimpul comentat sau doar povestit într-un tablou amplu și enigmatic, asumat și ascuns de ea până în acest ceas de  amurg galben-violet, apus din care ziua nu se îndură să plece?
Totul! Aș zice eu, „Nimic care să merite atenția voastră”, ar spune, Eliana.
Și eu și ea avem dreptate.
Eu, din fotoliul meu de comentator-observator, am credința că tabloul încărcat cu straturi diverse de informații ne va ajuta, într-o mare măsură, la înțelegerea și explicarea luptei cu sine.
Așadar, încalc cu bună știință spațiul privat în care Eliana îşi petrece seara, mă uit peste umărul ei și urmăresc fascinată cum degetele ei aleargă pe taste și, din când în când, oftează: o inspirație adâncă, atât de adâncă încât pare să fi cuprins cerul, expirația – șuier de reptilă, flacără de gheață…
Un fulger de o clipă, monitorul intră în Standby și Eliana stăpână pe sine, îmi zise:
– Rămâi!
– Ești sigură că asta vrei?
– Nu am încotro, știu cine ești, știu ce urmărești…
– Ce?
– Să cumperi pe nimic sufletul meu… de fapt eu nu exist fără tine, suntem una…  

(…)

Nu-mi pot desprinde privirea de pe tastatura acum acoperită de mâinile Elianei care, pe neașteptate, se ridică, mă obligă să-i iau locul în fotoliu și… dispare.  Mintea mea proiectează o ecuație cu o singură necunoscută… Să încerc o rezolvare pe loc, sau să o trec în folder-ul „pentru mai târziu”?
Aleg să o las deoparte… așteptările sunt multe… Nu pot însă să las pentru mai târziu epistola Elianei, scrisă se pare, chiar în prezența mea.  
Cui să-i fie adresată? Enigmă. E bine să rămână așa cum ea a vrut.

Darling,

„Sory… am plecat din nou…”
Lovitură de trăsnet acest scurt mesaj!

Sunt atât de tristă încât vreau să dorm tot restul vieții.
Totuși, rămân încă o seară cu tine pentru a sfârși dezbaterea despre principii, despre iubire, despre  spiritul exact, însușit cu ușurință de un bărbat ca tine și despre spiritul mai  aproape de subtilitate pe care îl respingi fără să clipești. E drept?
E drept să trăiesc doar eu durerea pricinuită de ruperea fragilului echilibru, să îmi înlesnești conștientizarea  modului fraudulos prin care am ajuns la confruntarea directă cu noi înșine?  
***
Ce s-a întâmplat (se mai întâmplă încă)  în ultimele zile, întrece tot  ce poate să fie mai rău: minciună, ipocrizie, sadism și setea  de a răni, de a ucide, nu fizic, mai rău…  
Dar, merit.
M-am lăsat atrasă într-o cursă abil întinsă, deși, am știut de la început că sfârșitul va fi mai aproape decât o spun acum…
Un singur lucru mă menține, în aceste ceasuri, într-o stare ce-mi permite să aștept ziua de mâine… Ea, ziua de mâine,  va începe și se va sfârși fără tine.
Îmi pare rău. Dar chiar și pentru o femeie  îndrăgostită  este prea mult, prea umilitor.
Lanțul care sugrumă ceea ce era pe cale să se nască, nu are nici o fisură, a fost nituit în laboratorul unui meșter priceput…

Încearcă să mă înțelegi și judecă-mă după principiile tale morale. (…)

fragment din romanul Eliana. Apus și Răsărit de Soare în Lumea Virtuală, Corina Victoria Sein, în curs de apariție la Editura Excelsior Art, 2016

© Editura Excelsior Art 2016

 

 

Și dragostea ucide / Mona / 2


linistea8

(…) Pentru Mihai, Mona continua să fie una dintre cele mai interesante femei, o femeie al cărei comportament uimea, deruta şi incita în acelaşi timp.
El şi Mona erau prieteni vechi. O scurtă vreme fuseseră şi amanţi.
În acea perioadă Mona era un fel de lider al tinerilor. Generaţia lor era una diferită, cu certe calităţi, dar şi cu zestre grea: acumularea unor tensiuni sociale, o oarecare instabilitate afectivă, mereu grăbiţi, mereu suspicioşi, mereu îngroziţi că timpul trecea, fără ca ei să fi gustat cu adevărat viaţa şi, ceea ce era mai grav, o bună parte din ei trăiau sentimentul zădărniciei.
Mihai continuă să amestece băuturile.
Linguriţa lovea pereţii paharului de cristal şi clinchetul pur îi aduce în urechi zarva ameţitoare, plăcută a petrecerilor reuşite.
Nu departe de el, Saveta, fata în casă, aduna platourile, paharele, scrumierele, încercând să aducă salonul la ordinea şi ambianţa cunoscute.
În ciuda mâinilor mari, roşii, era o apariţie încântătoare: asupra ei privirea unui bărbat zăbovea cu interes.
De multe ori, prezenţa fetei îi stârnise simţurile. Acum îi aduce în minte o altă seară.
*
Avea douăzeci şi doi de ani, iar caracterul lui era marcat de cumpătare şi un accentuat simţământ de plenitudine sufletească.
Îşi descoperea tatăl, care fusese mai mult absent în perioada copilăriei, şi era încântat de asta, îşi descoperea prietenii, îşi făcea noi prieteni. Momentul era plăcut. Era ca şi cum se întâlnea cu toţi şi simţeau împreună plăcerea descoperirii şi familiaritatea unei lungi convieţuiri.
Era şi perioada când medita mai mult decât o făcuse până atunci, asupra alegerii unei amante. Legăturile pasagere nu-l mai satisfăceau.
Problema alegerii devenise primordiala. Mai cu seamă după ce, plictisit de cuceririle în serie şi relativ uşoare, se pronunţase solemn: „Ia să te vedem, domnule avocat, cum şi unde ai să găseşti în micul Paris, de pe malul Dâmboviţei, în care se zbate o societate în permanentă schimbătoare, o femeie frumoasă, ambiţioasă, de neam şi cu destulă înţelepciune, dornică şi totuşi rece, într un cuvânt o femeie cu glorie.
Din experienţa prietenilor mai umblaţi, mai în vârstă, dar mai ales din ce îi împărtăşise tatăl lui, a aflat că cel mai rentabil şi de bun gust ar fi fost să ţintească vreo soţie de om politic. Omul politic era, pentru sfârşitul deceniului trei, titlul de nobleţe.
Nu ia fost greu să pătrundă în mediile unde străluceau personalităţile politice. Dar avea să constate că oamenii politici îl plictiseau.
Erau, pe vremea aceea, dar ele există şi acum în Bucureşti, câteva case frecventate de poeţi, pictori, artişti.
Acele locuri erau asaltate nu numai de boema capitalei, ci şi de cele mai frumoase femei.
Spre ele se îndrepta Mihai Orleanu. Dar nu aocricum, voia mai întâi să afle părea seniorului Orleanu.
– Așa am hotărât. Am credinţa că voi găsi printre ele pe cea mai potrivită: celebră, sensibilă şi drăguţă. Îmi voi alinia bucuros corabia modestă la unul din acele vapoare
Bătrânul, un cuceritor la vremea lui, surâde complice. Cinismul fiului său îi făcea mare plăcere, cu toate că îl şi speria puţin: acest raţionament, acest plan schiţat fără grabă, temeinic, îl determina să tragă concluzia că tânărul lui vlăstar era un monstru de insensibilitate şi calcul.
Îl îndeamnă la prudenţă:
– Mă pui în încurcătură. Deşi femeile au jucat un oarecare rol în viaţa mea, n-aş zice că locul ocupat de ele a fost cel mai important. Generaţia ta să fi ajuns la altă concluzie? Să fie la modă femeia boemă? Din prudenţă, deci, te îndemn să îţi încerci norocul, dacă asta te face fericit. Nu pot însă să nu mă întreb: la ce-ţi foloseşte, la cei douăzeci şi ceva de ani, o amantă oficială? La ce ţi-ar servi o femeie lansată deja? La treizeci de ani, o amantă celebră îţi poate fi utilă, când şi tu ai o biografie, când nu mai eşti un anonim…
Mai mult pentru ai face plăcere, Mihai întreabă:
– Atunci, nici o amantă?
– Ba da. dar fereşte te de rapiţe!
Mihai a uitat discuţia şi s-a îndreptat exact spre saloanele boemei.
Ceaiurile erau prima etapă în periplul unui tânăr monden.
După mai multe luni, acestor mici distracţii li se adăugau balurile şi dineurile la care de regulă erau invitaţi numai acei tineri ce meritau să ocupe locul din capul mesei.
Prima invitaţie semăna cu un examen.
Erau cântărite calităţile; nu trebuia să fie un timid, dar nici prea vorbăreţ, politicos, dar nu linguşitor. Cu doamnele trebuia să fie respectuos, dar destul de insistent, să lase impresia companioanelor că mai erau încă tinere şi frumoase.
Mihai trecuse prin toate etapele şi, într-o bună zi, se vedea invitat de cea mai selectă casă: a Monei, singura moştenitoare a celebrului şi bogatului medic neurolog Walter Magheru.
Mona tocmai sosise acasă după o lungă şedere în străinătate.
Mihai s-a simţit atras de fată.
Mona, versată şi capricioasă, a răspuns interesului cu o bine jucată indiferenţă.
În acea primă seară. Mihai se trezise, la un moment dat, singur, în faţă cu un pahar. Exact ca şi acum, într-o altă casă, iar în locul Savetei, o subretă timidă avea grijă să fie o oarecare ordine la bar. Era o fată frumoasă, o frumuseţe hotărâtă. Se numea Simina.
Furios că Mona nu-i acorda cine ştie ce atenţie şi profitând de zarva produsă de oaspeţii ce începuseră să plece, s a apropiat de fată şi i a şoptit:
– Ce zici de o plimbare, mâine, spre seară, în Cişmigiu?
– N am liber… da’ joi pot, a murmurat ea cu un surâs amabil şi obraznic în acelaşi timp.
Cucerirea făcută doar în câteva clipe îi înlesnise lui Mihai ocazia să cugete.
Aproape că-i venea să râdă în hohote: comicul situaţiei era deplin. Venise pregătit să cucerească o prinţesă şi sfârşise prin a seduce o subretă.
Succesul, aşa modest cum era, îi răsplătea însă orele de plictiseală îndurate.
Întâlnirea din joia următoare avea să-i aducă prilejul să verifice un adevăr: pisicuţa era adorabilă. Un argument în plus pentru a trage concluzia că nu avea decât să câştige dacă şi pe viitor ar fi prudent şi n-ar amesteca vanitatea în problemele simţurilor.
Mica aventură cu slujnica l-a învăţat multe. I-a adus în primul rând o experienţă picantă, l-a învăţat ce înseamnă discreţia şi i-a dat putere să aştepte premiul cel mare: Mona.
Când se aştepta mai puţin, Mona devine amanta lui. (…)

fragment din romanul Și dragostea ucide, Corina Victoria Sein, Editura Excelsior Art

 

Și dragostea ucide / Ivona


RITUAL IN ABSENTA 18

(…) Ivona se întoarse la masă şi luă ziarul.
– Nu merită osteneală, crede-mă… Cuvintele rostite de Mona erau încărcate cu dispreţ. O piatră a fost aruncată în apele şi aşa agitate ale vieţii mele: ridicând măşti de aer la suprafaţă, măşti care, spărgându se, formează valuri… Evenimentul mă afectează doar pentru că este un fapt vulgar, mă plasează în zona cea mai gălăgioasă, unde conversaţiile sunt stridente, grosolane… Imbecilul care a scris nota, prin stilul patetic demonstrează că face cea mai murdară meserie din câte există: vidanjare. Astfel de indivizi trăiesc pretutindeni, trăiesc excitaţi de beţia cuvintelor care le exacerbează dorinţa de a scotoci prin coşul de gunoi al unuia sau al altuia, un fel de boală ce le contractează faţa urâtă şi uscată, aplecată peste mizera lor coală de hârtie…

***
Ce ştia Ivona despre Mona? Că era cam uşuratică, suavă, atrăgătoare la chip, cu un caracter ascuns, ducând o existenţă complicată. Avea destule calităţi şi defecte pentru a atrage atenţia asupra ei. De îndată ce debutase în societate, s-a aruncat în tumultul vieţii cu dragostea aproape estetică pe care o au femeile răsfăţate şi frivole pentru legături amoroase primejdioase, scandaloase. Îşi confecţionase o aură apoi o pusese cu abilitate în evidenţă, lăsându-se atrasă în escapade, când mai puţin vinovate, când cumplite prin urmările dezastruoase pentru viaţa de familie a bărbaţilor căzuţi victime. Părea să-i facă plăcere să înfigă în inimi pumnalul pasiunii necontrolate.
Ivona şi Mona nu se simpatizau. Ivona o dispreţuia, iar Mona avea pentru Ivona un simţământ confuz de agresivitate, marcată însă de expresia unui sentiment ridicol dacă ar fi adevărat: convingerea intimă că ele două ar fi putut fi prietene.
– Draga mea, am impresia că nu ai curajul să ne spui că mori de curiozitate să afli ce scrie în acest ziar…
Ivona recunoscu:
– Da, însă mi s-ar părea că m-aş strădui prea mult…
– Dă-mi voie să citesc eu: „Bucureşteni, treziţi-vă şi cutremuraţi-vă. În seara trecută, în vreme ce voi vă strângeaţi pe la casele voastre, bucurându-vă că aţi mai învins o zi, undeva, foarte aproape, într-un cabinet al Clinicii de neurologie, după o secundă de tăcere profundă, a izbucnit un tunet puternic, născut din emoţii nestăpânite comunicate subit oamenilor de gestul morţii. Eroii: un bărbat şi o femeie, doi tineri care se iubeau. O dragoste fără speranţă: el era renumitul specialist neurolog Paul Stoican, ea, o nimeni: secretara distinsului doctor. Act final: ei nu mai sunt. Bărbatul şi-a împuşcat amanta, apoi s-a sinucis. Se pare că din umbră a acţionat însă un criminal. Vom reveni cu amănunte.”
Mona aruncă ziarul pe masă şi rămase tăcută. Ivona se simţea stânjenită. Comportarea Monei i se părea ciudată, jenantă, falsă, chiar îngrijorătoare. Dar îi căută o scuză: „Ni se poate întâmpla totul şi viaţa devine cumplit de complicată, ori supravieţuieşti şi e bine, ori cazi şi pieri şi este aproape şi mai bine…”
Erau gânduri parcă împrumutate. Conştientizate, ele o înfricoşară. Se grăbi să ofere Monei o ceaşca de cafea. Mâna îi tremura vizibil. Mona îi mulţumi, dar refuză trataţia.
– Nu te superi dacă îţi răpesc soţul?
– Am de trimis nişte scrisori, aşa că vă las…
– Ivona, constat că mariajul şi viaţa mondenă nu te-au prea ajutat. Ai rămas vulnerabilă. Ascultă sfatul unei prietene: nu te implica şi mai ales învaţă să nu suferi pentru ceea ce li se întâmplă altora. Viaţa e doar o comedie… Apropo, ce mai face Dragoş?
Nu aşteptă răspuns. Se adresă lui Mihai:
– Prietene, am nevoie de un umăr pe care să mă sprijin. Te aştept în maşină.
Plecă grăbită şi se pierdu pe aleea principală a parcului la capătul căreia se afla o ieşire în stradă.
Ivona rămase singură. Părea copleşită de cele aflate. Îşi mai turnă o ceaşcă de cafea, încercând astfel să învingă starea de iritare căreia nu-i găsea justificare. La capătul câtorva minute bune reuşi să formuleze o concluzie: „Sunt doar melancolică.” Îşi plimbă privirea peste obiectele îngrămădite pe masă. „Aceleaşi şi aceleaşi lucruri… Ca o sufocare, sau, mai curând, ca o mlaştină ce poate atrage şi distruge în final, prin monotonie…” murmură ea, şi cuvintele i se învârteau în cap ca o melodie care ajunge aproape întotdeauna să te obsedeze. Zărind o pe Saveta, camerista, coborând scările cu o tavă plină cu pahare şi cu o cană cu limonada, pentru a evita încă o repetiţie, se grăbi să se întoarcă în camera ei.
Era neliniştită, sau simţea nevoia de a fi neliniştită.
***
Iat-o pe Ivona cu toată gama sa de expresii: îndurerată, serioasă, ironică, glumeaţă, îndoielnică, nesigură, curioasă, acuzatoare, sau prefăcut acuzatoare, femeie pasională, sfâşiată de un dor nedefinit, un fel de nevoie de a evada. Prea multe lucruri la un loc. Concentrată asupra propriei stări sufleteşti, neputând să se detaşeze, să înţeleagă cu adevărat, fără exagerări, drama petrecută într-un banal şi onest cabinet şi care era pe cale să schimbe câteva destine, de la fereastra dinspre parc scruta acea părticică de univers şi îşi recapitula întâmplările benefice din ultimul timp, dar şi renunţările.
Era, cu siguranţă, îndrăgostită, dar ştia că nu-i era uşor să obţină ceea ce în mod obişnuit ar fi trebuit să-i fie dăruit prin dragoste. Neînduplecată şi sceptică, ştia de asemenea că trebuia, dacă-şi dorea o existenţă bogată în trăiri intime, să facă unele mici compromisuri, să renunţe chiar la unele principii, să fie abilă, mai abilă decât Mihai.

***

Mai întâi, chiar în prima lună de căsătorie se aflase într-o aproape desăvârşită fericire.
După voiajul de nuntă, petrecut la mănăstirea Agapia şi scurtat pe neaşteptate numai la o săptămână, Mihai îşi adusese mireasa în casa strămoşilor un mic castel, confortabil şi romantic, situat pe aleea Principesei.
În prima zi petrecută în noul ei cămin, Ivona trecuse în revistă cameră cu cameră. Seara îi anunţase intenţia de a face unele schimbări.
„– Intră în obligaţiile femeii să facă din spaţiul conjugal un colţişor de rai. Aşa că treci la treabă: schimbă destinaţia încăperilor, dărâmă, ridică pereţi, decorează după placul inimii tale. Dacă nu-ţi convine personalul, concediază pe cine vrei, angajează personal pe placul tău.”
Ivona n-a fost chiar atât de radicală. S-a străduit însă să atragă cât mai multe cunoştinţe ale ei, ale lui Mihai, în saloanele casei din aleea Principesei. În timp zilele ei de primire deveniseră strălucite şi căutate.
Iar Mihai, tandru şi îndrăgostit, părea întotdeauna atent, gata să-i sară în ajutor, s-o ferească de primejdie, dacă ar fi existat cu adevărat.
Şi totuşi, după nici un an de la căsătorie, simţea goliciunea acestei vieţi şi tot mai des tânjea după zilele şi nopţile, după necazurile, grijile, bucuriile – în fond un mod simplu şi direct de a trăi care, şi fără ea, continuau să curgă la Cerna.
Dintotdeauna a trăit independent.
I s-a părut, deci, normal să-şi exprime dorinţa de a se întoarce acasă pentru o vreme.
Reacţia lui Mihai a fost mai mult decât neaşteptată, răspunzându-i cu răceală şi cu dispreţ: „N-ai aflat cî eu te iubesc  cu pasiune, dar şi într-un mod egoist: am nevoie de tine, de prezenţa ta pentru a mi păstra echilibrul erotic”
Şi ea îl iubea. Niciodată însă nu fusese pusă în situaţia de a acţiona altfel decât simţea. Şi mai ştia că instinctul n-o trădase nicicând.
S-a gândit să-şi justifice dorinţa, aducând argumente. Dar n-a reuşit să obţină decât un alt refuz: mai categoric, mai rece. „Te-am iubit. Cred că mai sunt îndrăgostit de tine. Ai grijă: nu acţiona aşa cum ar reacţiona o femeiuşcă, nu-mi da prilejul să regret…”

***

Rezemată de spătarul scaunului din faţa toaletei, Ivona îşi plimbă privirea de pe obiectele îngrămădite pe măsuţă peste feţele oglinzii. Astfel are răgazul să chibzuiască asupra acestor gânduri neplăcute. Clipele de meditaţie se înmulţesc brusc şi ajunse la concluzia că era timpul să se elibereze de şantajul fericirii.
Se privi în oglindă.
„Recunosc că nu mă mai înţeleg, ştiu doar că femeile şi bărbaţii nu-ar mai fi îndrăgostiţi dacă în ierarhia realităţii nu s-ar petrece neîncetat subtile răsturnări…” (…)

fragment din romanul Și dragostea ucide, Corina Victoria Sein, Editura Excelsior Art

grafica de Vasile Pintea

Şi dragostea ucide / Dragoş şi Gloria


RITUAL IN ABSENTA 10

(…)

Câteva zile mai târziu. Mihai Orleanu se pregătea să plece. Treburi urgente îl chemau fără întârziere acasă. Şi pentru că scena din dimineaţa aceea mohorâtă nu se mai repetase, Ivona se simţea în largul ei şi la adăpost. Îşi îngăduia să abordeze un ton prietenos şi cochet. Luându-şi rămas bun. Îl întrebă:
– Ţii tot atât de mult la plictiseala dumitale?
– Nu! Ţin numai la dumneata! M-am îndrăgostit…
Din nou acel sentiment ciudat, prea puţin furtunos, dar tenace, un fel de dorinţă agresivă, o stăpânea pe Ivona, obligând-o să recunoască în sinea ei că răspunzând avansurilor lui Mihai n-ar fi fost chiar cel mai rău şi necugetat lucru din toate câte i s-ar fi putut întâmpla, doar că totul era o complicaţie sigură, iar planul, în ansamblul lui, părea să aibă ceva rigid şi stupid.
(…)
La vila „Narcisa” se dă o petrecere. Eşte ziua de naştere a lui Dragoş
Ivona se află tot pe terasă, loc unde se simte bine, loc potrivit pentru meditaţie. Aşa cum stătea aproape izolată, ai fi crezut că e pierdută în hăţişul unei mulţumiri de dincolo de cuvinte. În realitate, gândurile ei luau forme concrete în recapitularea calmă, lucidă a întâmplărilor petrecute recent sau mai puţin recent.
Anii şi evenimentele erau parcă adunate în oboseala şi apatia ce marcau chipul palid al lui Dragoş, a cărui privire grăbită trecea de la un oaspete la altul pentru a se opri în final pe chipul enigmaticei Gloria, fermecătoarea şi imprevizibila lui prietenă.
Ivona ştia că mintea şi inima fratelui său sunt împărţite între un puternic şi real sentiment de dragoste şi teama de a nu deveni ridicol prin îngăduinţa cu care trata micile, dar prea frecventele, escapade ale iubitei lui. Această luptă interioară îi dădea aerul unui bărbat ce se găsea în grea cumpănă. Se hotărî să-i schimbe gândul. Auzindu-şi numele strigat de sora lui, Dragoş părăsi repede grupul şi urcă treptele terasei.
– Pentru un sărbătorit nu pari prea fericit. Suferi?
– Nici o problemă.
Îşi surâd unul celuilalt. Un surâs convenţional. Lui Dragoş nu-i stă în fire să se plângă sau să se confeseze. Cu atât mai mult n-ar face-o în faţa Ivonei care continua să-l intimideze cu felul ei de fi: degajat, cordial, dar glacial.
– Dragoş, noi nu prea ne-am înţeles ca fraţii, cum se spune. Amândoi am suferit însă mult în ultimii ani, destinele noastre, până la un punct, se aseamănă. Pe amândoi ne-a pus viaţa la încercare. Eu mărturisesc că am obosit. În seara aceasta, după ce vor pleca oaspeţii, am să-ţi dezvălui planul meu pentru viitor… Poate mă căsătoresc…
Dragoş o întrerupse:
– Ivona, unul dintre noi trebuie să rămână… în clipa aceea auzi dialogul care avea loc între Gloria şi doctorul David. Se retrase în umbra coloanelor albe ce susţineau stâlpii terasei.
Ivona îl urmări cu privirea şi, văzându-i chipul crispat, zise:
– Mi se pare că nu te simţi în largul tău, parcă am mai făcut observaţia asta, iartă-mă, mă repet, freamătul vieţii nu te mai stimulează?
Dragoş sesiză ironia. Simţea cum fierbe în disperarea, dispreţul şi resemnarea. Singura lui dorinţă era de a se face nevăzut. Se întoarse cu faţa spre locul unde o ştia, dar pe terasă nu mai era nimeni.
Foarte aproape de el, la câţiva metri mai jos, Gloria, agăţată de gâtul doctorului David, întreba provocatoare:
– Eşti în căutarea destinului? Ar fi comic, pentru că destinul nu poate fi căutat.
– Da, răspunse medicul, s-ar părea că mă zbat într-o stare de confuzie…
Gloria se depărtă puţin şi replica pe un ton cochet:
– Evident!
Dragoş o văzu, alături de însoţitorul ei, traversând aleea principală a parcului.
– Gloria este o femeie admirabilă, dar are o fire simplă, un suflet care nu înţelege complicaţiile, cu atât mai puţin ar putea deveni conştientă de ceea ce face. E, în felul ei, originală, este alcătuită altfel decât noi… poate că nu discerne binele de rău, sau, pentru ea binele este cu totul altceva decât ceea ce credem noi… Cochetează? Ei, şi ce? Aşa o fi firesc.
Ivona apăruse lângă el aşa cum dispăruse, pe neaşteptate. Vorbea rar, fără intonaţii, ca şi cum reflecţiile ei ar fi fost nişte gânduri rostite cu voce tare. Şi parcă pentru a confirma acest lucru, se întoarse şi coborî treptele terasei.
Dragoş, deşi nu era un bărbat slab, fu cuprins de o impresie penibilă de părăsire. Plecarea Ivonei îi provocă o tulburare nedorită. Înciudat, se trânti într-un jilţ de răchită.
Era cald, o căldură prevestitoare de furtună de primăvară. Făcu un efort şi-şi adună gândurile ajunse la unele concluzii logice, absolut coerente şi în acord cu situaţia în care se găsea, însă merse şi mai departe: „Ceva îngrozitor, fatal pluteşte în aer, aici şi aiurea…”
Acest sentiment nu era nou. Îl mai încercase într-o noapte, cu aproape un an şi ceva în urmă, când îi bătuse în uşă Carina Volonski.
Carina venise la Bucureşti pentru a susţine câteva concerte. Mihai Orleanu i-a prezentat-o. Între ei se legase o prietenie durabilă. Carina era evreică şi trăia în Polonia. Pianistă deosebit de înzestrată, cucerise simpatia bucureştenilor. Mulţi ar fi vrut să bată la uşa lor, dar ea, în acea noapte, bătuse la uşa lui Dragoş. Intrase în camera lui, pregătită pentru călătorie, cu geamantanul în mână.
S-a aşezat pe pat şi a povestit că primise veşti de-acasă, veşti rele. Sora ei mai mică. Leonora, singura ei rudă, imobilizată într-un scaun cu rotile, urmare tragică a unui accident de automobil, o implora să se întoarcă. Se întâmplase ceva cumplit acasă. Ea nu putea să rămână la adăpost, în vreme ce deasupra capului Leonorei stătea gata să cadă fulgerul morţii. Şi a plecat. După câteva zile Dragoş a primit o scrisoare. „Prietene, cineva a deschis porţile infernului şi forţele răului dau năvală peste noi. Eu şi Eleonora am ajuns la Paris. După ce o internez într-un sanatoriu, o să încerc să onorez contractele încheiate, deşi nu mai cred în nimic… Iartă-mă, nu pot să scriu despre lucruri drăguţe… Să nu crezi că am fost întotdeauna sceptică, fatalistă. Când eram la Bucureşti, viaţa mi se părea frumoasă, sigură, desfăşurându-se într-un ritm uniform… ar fi trebuit să am în vedere, toţi ar trebui să avem în vedere, neprevăzutul. El, neprevăzutul, se poate numi: cataclism, accident, război. Dragul meu prieten, roagă-te lui Dumnezeu să nu se întindă şi peste patria ta…
– Dau un bănuţ pentru gândul tău.
Dragoş tresări, Ivona era din nou lângă el.
– Surioară, întotdeauna, dar mai ales la timp, îmi arunci colacul de salvare. Recunosc, gândul meu era unul trist, trist, teribil de periculos…
– Sper să nu fi fost unul morbid.
– Ba da. chiar mai rău: războiul… . Ivona îl prinse de braţ şi-l conduse spre o alee dosnică. (…)

fragment din romanul Și dragostea ucide, Corina Victoria Sein, Editura Excelsior Art

4 IULIE


CAPITALA TEHNICO-ŞTIINŢIFICĂ A LUMII MODERNE

Palo Alto este ţinta ieşirii noastre de azi, pentru aprofundarea virtuţilor locului. Noi, seniorii ieşim mai repede cu David-Robert, nerăbdător să mergem la plimbare. Pe atunci, ai noştri locuiau încă în Silicon, la Elan Village. Părinţii încarcă în maşini hainele, căruciorul, iar noi aşteptăm la colţul străzii ce trece pe lângă Lockheed Martin. Privesc cu suspiciune peste gardul celebrei fabrici şi nu văd mare lucru. În fine, vin cele două maşini şi ne îmbarcăm, ajungând repede în Palo Alto, de îndată ce trecem pe podul Dumbarton. Vorbim despre scunfundarea geologică a San Francisco Bay Area, despre sutele de microclimate sau despre petele colorate din această coadă de golf traversată de Dumbarton. Pentru depoluarea lagunei urât mirositoare au fost deversate culturi de microorganism care degajă oxigen. Numele spaniol al oraşului e dat de pădurea de conifere Redwood, El Palo Alto, descoperită în 1769 de Gaspar de Portola, cum atestă o placă mare, comemorativă. Desigur, iniţial trăiau aici amerindienii ohloni, acum peste 64% din populaţie este albă, europeană. În mare parte ascunse de vegetaţia fastuoasă, se unesc aici două localităţi şi sunt două downtown-uri foarte active, alternând cu suprafeţe întinse rezervate parcului, care este raiul bicicletelor.
Populaţia rezidentă din Palo Alto este cea mai educată din ţară, cu cea mai mare densitate de inteligenţă tehnico-ştiinţifică din lumea modernă. Include mari porţiuni din complexul universitar Stanford, este incubatorul văii Silicon, cu Hewlett Packard, Tesla Motors, pentru high-tehnology companies Apple, Google(cu anexa Muzeului computerelor), Facebook, Sun Microsistems…
Universitatea a fost construită în 1876, dedicată de Jane şi Leland fiului lor care a decedat la 15 ani de febră tifoidă. Pe o mare întindere în jurul ei s-a impus din start o prohibiţie antialcoolică, pentru care locuitorii s-au autodenumit Temperance Town. Oricum, în întreg arealul golfului se consumă cel mai puţin alcool din lume şi nu se fumează aproape deloc. Pe lângă campusul universitar s-a mai construit şi un Professorville, pentru a nu impune naveta cadrelor didactice.
Încă la începutul veacului XX localnicii au început să inventeze. Întâi tubul cu vacuum şi oscilatorul electronic. Pe Addison Avenue am descoperit şi garajul în care a fost conceput Hewlett Packardul care a generat dezvoltarea industrială din Silicon Valley. Mersi, nu este accesibil publicului. Numărul mare de şcoli au clasat oraşul pe locul doi în SUA. Cum lucrurile n-au stat pe loc, înalta calitate a vieţii, existenţa unei puternice clase de mijloc au evoluat, la o populaţie urbană de 64,000 de locuitori s-au creat în noile locaţii industriale peste 100,000 locuri de muncă în Silicon. Palo Alto este most expensive college town in USA în 2010. O maree de tineri studioşi…La ieşirea din oraş ne mai oprim în faţa vitrinelor lui Stanford Shoping Center, care la ora aceea era déjà închis. Oricum, nu achiesam la marfa scumpă a lui Armani. O lumină artificial plăcută se lasă peste oraş, de sub veiozele verzi ale arborilor. Aşadar, din acest cel mai intelligent oraş al lumii se ramifică în jur fabricile pe lângă care trecem în fiecare zi. Îmi amintesc doar câteva, Amazon, Hewlett Packard, Ideo, Palo Alto Medical Foundation, SPACE Systems, Tesla Motors, Tibco Software, Xerox, Nokia, Samsung, Lockheed Martin, Skype, Apple, Bell (regional), P.A.Internet Excange, Cisco, Gartner, Google, Microsoft şi câte or mai fi…În acest context nu înţeleg cum există indivizi care au vandalizat şi decapitat statui. Nu-i frumos să plasez informaţia tocmai aici, dar cred că un segment de populaţie, care nu are acces la lucruri sublime, devine ridicol cu făptuiri de neconceput. Se revoltă tehnica împotriva artei? Nicidecum. În Palo Alto s-au născut Joan Baez, L. Buckingham de la Fleetwood Mac, Clifford de la Creedence Clearwater Revival. Ca şi Sergey Brin, cofondator Google, David Filo de la Yahoo, regretatul Steve Jobs de la Apple, Karim de la YouTube, William Hewlett, cofondator la Hewlett Packard, Mark Hurd, preşedinte la H.P., Larry Page, cofondator Google, Zuckerberg de la Facebook, Eloon Muk de la Tesla Motors şi Space X.
Din Palo Alto e şi Condoleeza Rice, iar cel de al 31-lea preşedinte al Statelor Unite, Herbert Hoover este o constantă mândrie a paloaltiştilor.
Joan Baez mai cântă şi azi, fără acompaniamentul lui Bob Dylan. I-am ratat concertul din Mounty Wiew, cu toate că era la doi paşi de noi. De fapt, ai mei sunt rockeri şi n-am insistat să-i car după mine la o briză de folk, cu toate că ne-am fi amintit de acea perioadă hippyotă, care de-acum este apanajul seniorilor care au trăit-o. Fenomenul New Age, care a înlocuit vechiul nonconformism, nu mi se potriveşte.
Ieşim din nou de pe podul Dumbarton şi oprim într-un complex commercial pe care l-am localizat pe lângă Cisco. Erau doar firme chinezeşti. Am fost acostaţi de un englez european care căuta ceva…de mâncare, într-un complex de localuri cu grămezi de alimente asiatice. Insul era un nonconformist, probabil, nu se putea adapta la realităţile zonei. L-am conseiat să urce în maşină şi să meargă la San Francisco, unde va găsi, precis şi un biftec în sânge…

din volumul Hotel California, Lucian Bureriu, Editura Excelsior Art