Un semn


retorica

Se stinseră ultimele ruguri de toamnă,
Nu se mai aud prin nori zburătoarele vremii
Trecând cu ţipete lungi spre mările calme din sud.
Acum sosesc nevăzute armii de frig,
Ceţuri lăptoase devoră copacii şi câmpul.
În curând, caii albi ai zăpezii, în curând
Iarna suflând cu albastru peste mişcările noastre.
Cel ce singur pleacă din pădurile verii,
Cel ce se‑ntoarce cu sufletul palid
În odaia solstiţiului, învelit în tăcere –
Mai singur va sta lângă fereastra de nord,
Încercând să şteargă cu răsuflarea
Aceste flori de gheaţă, aduse prin întuneric
De cineva neştiut, ca un semn fără nume
Al depărtării de sine sau al plecării…

din volumul Retorica şi umbra ninsorii, Anghel Dumbrăveanu, Editura Excelsior Art, 2008

3 ( Ad navem Vergilii )


 

ODE -  COPERTA 1
Nava cu care Virgiliu o să sosească,
Toate furtunile bine s‑o ocolească
Prin puterea zeiţei din Cipru, mare,
Fraţii Elenei, stele strălucitoare;
Să strunească zeul vânt şi furtună
Şi să sufle zefiru‑adiere bună;
De pe ţărmul atic teafăr revină,
Rogu‑te, altfel inima nu mi‑e plină.
Amăgitoare marea‑aştepta în larg,
Nava‑i era fragilă sub catarg,
Însă, cu sufletul netulburat de teamă,
Ca de fier sau întreită‑aramă,
Nu s‑a temut de crivăţul ce se luptă
Cu vâjâitul pe zarea‑n vifor ruptă;
Nici de stelele triste nu i‑a fost frică,
Nici de turbatul viscol care ridică
Valuri şi, după voie, le potoleşte:
Pe Adriatica Mare el domneşte.
De ale morţii praguri s‑o fi temut
Steiul din Acroceraunia când l‑a văzut?!
Urmărise privirea‑i înţepenită
Monştrii marini prin apa răscolită,
Peştii, marea cu ape răsturnate,
Şi printre ele stâncile blestemate?!
Zeu‑nţelept de mult a decis să‑ntindă
Glia deoparte şi apa‑n Ocean plutindă;
Navele‑ncalcă hotarele rânduite
Peste vaduri de apă ne‑ngrădite.
Preacurajosul neam omenesc se‑avântă,
Cu universul tainic se ia la trântă;
Ginta iapetică, în curaju‑i mare,
Foc din cer pentru om poate să coboare.
După ce foc din ceruri a venit,
Trudă şi chin pe lume a‑nstăpânit;
Grijile noi muritorul împins să poarte,
Însuşi pasu‑şi zoreşte către moarte.
S‑a avântat Dedal pe‑adieri uşoare,
Chiar de omul n‑avea aripi să zboare;
Hercules trece în forţă şi sub pământ;
Nu au nimic muritorii de ne‑nfrânt.
Ochi către cer înălţăm doar din prostie,
Pentru greşelile noastre, cu mânie,
Fulgere de la Zeus noi aşteptăm,
Fiindcă înşine noi nu le suportăm.

din volumul Ode, Quintus Horatius Flaccus, traducerea din limba latină de Ecaterina Andreica, Ed. Excelsior Art, 2014

MIRRORS AND SILVER


COPERTA CAPCANE
This woman in her dream
puts an end to trachery –
burning bush

silver threads surround her
she weaves them into a circle
and
travels the world…

a guy running faster
passes her
then
kindly asks permission to hold
her hands tied by the silver circle…

The woman
rediscovers her splendor
and
puts out her hands gathered
in the circle that she thought
were keeping her prisoner…

astounding!

the silver threads apply themselves to weaving
a mirror that returns
a different image of the man
he wears
hunting apparel…

The woman
in a ruby
is burning the shadow of the treacherous couple

after a day and a night spent in complete obscurity
she still maintains her splendor’s aura…

din volumul Traps / Capcane, Corina Victoria Sein, traducere în limba engleză de Mihai Mihuţ, ilustraţii de Marius Fechete, în pregătire la Ed. Excelsior Art, 2015

pentru versiunea în limba română, clik aici

Poezia azi – Iosif Băcilă


A trăi şi a crea prin iubire
Constantin Teodorescu ( Ontario Canada)

Clişeul „iubirea – temă eternă” nu poate fi ignorat. Orice clişeu are un caracter restrictiv, fiind o expresie categorică, determină reacţia de reţinere. Fără îndoială e un avantaj. Înţelegând lucrurile astfel, ajungi la convingerea că mai există ceva de spus. În orice caz, iubirea este o experienţă fundamentală, un sentiment plenar prin care existenţa se îmbogăţeşte ca sens. Că este esenţa lumii, o dovedeşte actul creaţiei divine (vezi şi Robert Grimm, Amour et Sexualité, în „Cahier Théologique”, Delachaux et Nietlé, 1962, passim).
Definită drept „cea mai generală dintre virtuţi” (Filocalia, Editura Harisma, Bucureşti, 1994, p. 151), iubirea nu e numai sentiment, tensiune a psihicului, instinct, dimensiune sufletească, e istoria lumii repetată în fiecare individ. Hemon (Sofocle), Romeo (Shakespeare), în esenţă, au simţit la fel, până la jertfă. Astfel, obiectul dieges-ului poetic se defineşte ontologic, eternitatea temei se exprimă prin prezentul trăirii individuale şi prin „faptul” cultural: cititorul percepe o iubire „străină” cu implicarea sufletului său.
Iubirea e descoperire de sine, un fel superior de a deveni conştient de ceea ce eşti, de fiinţa ta. Ceea ce se întâmplă şi în poezia lui Iosif Băcilă:

„Când pleci tu
e ca şi cum
aş rămâne fără drum.

Când vii tu
e ca şi când
iar e vară în cuvânt!

Când eşti tu,
tu eşti cea care
mă-nfloreşti c-o sărbătoare!”  (…)

 

Dor marturisit

Dor mărturisit

Nebănuind nimic,
Măcar că-i seară,
Răsfiră luna
Fânul
De-astă-vară,
Şi-mi rod
Scăluşii
Roua din cuvinte,
Ca ochii tăi
Aducerile-aminte!
A crâng tânjesc
Şi florile
Din glastră,
Oglinda
Din junie
Se uită pe fereastră,
Să pună mărturie
(Ştiu eu, când şi cum?)
Şi lemnului,
Şi pietrei,
Şi focului de-acum!!

Poem

Dorule, eşti vânt şi rug,
Eşti brăzdarul de la plug,
Eşti poteca mea, dintâi,
Drum eşti, moară, căpătâi!
Foiofiu de lângă apă,
Zaua lacrimii din pleoapă
Şi povestea ce mă ţine
Viers în floarea de măgrine!

din volumul Dor mărturisit, Iosif Băcilă, Editura Excelsior Art,

 

 

Haina mamei cea neagră


casa parasita

Casa părintească, urgent,
Cu o telegramă m­-a chemat.
Pe drumeag,
Bolovanii s-au plantat
Şi crescuseră, an de an,
Ca şi merii, ca şi nucii.
Poteca dinspre grădină,
În faţa mea se lega,
Cu sârme tot mai ghimpate,
Iar, în poartă,
Un ciocan bătea cuie
Şi ofta.
Mesteacănul, şi el,
S­-a uscat
Când m-­a privit.
În bradul de la fântână,
Un steguleţ, afumat,
Ca­ntr-­un ştreang,
Ţinea în braţe
O păpuşă.
Şi o ulucă,
Îmbrăcată în haina mamei,
Cea neagră, cu care ieşea în lume,
Vorbea: Dezbrăcaţi­-mă!
O altă ulucă îi şoptea:
Numeşte pe cineva.
Prin preajmă, un corb
Se recompunea,
Din călătoria mea spre casă.

din volumul Casa părăsită, Tatiana Flondor Arieșanu, 2006, Editura Excelsior Art

Sărmană democrație


hotomania
Sărmană democraţie
Te‑am dorit din răsputeri,
Dar ţi‑o spunem pe‑aia dreaptă:
Parcă‑a fost mai bine… ieri!

Am avut uzine, fabrici,
Crame pline de Cotnar’,
Dar veniră „democraţii”
Şi‑au vândut tot… cu‑un… dolar.

Aţi vândut munţi şi izvoare,
De noi v‑a durut în cot
Aţi vândut staţiuni de‑odihnă,
Pe noi… cu chil… cu tot!

În schimb, ne‑aţi dat magazine:
Kaufland, Billa, Super‑Mall,
Unde ne plimbăm adesea
Ţanţoşi şi cu… fundul gol.

din volumul Hoțomania, Emil Șain, 2007, Ed. Excelsior Art

Piatra de pe inimă


taramul nalucirii

Odată, un om bogat, dar zgârcit, de îşi mânca de sub unghie, şi­a încărcat carul cu saci de grâu şi a plecat la moară. Acolo i s­a părut că e uiumul prea mare. Şi a umblat vreo săptămână pe la mai multe mori, neîndurându-­se să­-şi macine grâul, pentru că trebuia să dea uium. I se terminase mâncarea: cerşea prin sate câte o bucată de pâine, minţindu-­i pe oameni că o să le dea un tănier de făină, când se va întoarce de la moară. Simţea şi el că e mare pacoste zgârcenia pe capul său, însă era în stare putere să scape de ea.
Avea puşca la el. Într­o seara a rămas în pădure, să stea la pândă, ca să vâneze. Toată noaptea nu i­-a venit nimic în bătaia puştii, iar omul, fiind flămând ca vai de el, tare mai poftea nişte carne friptă de căprioară ori de mistreţ. În zori, dintr-­o dată aude strigăte de prunc:
–Tulai, Doamne! Tulai, Doamne! Cine m­-aude, cine nu m-­aude, că vine lupu şi mă mâncă! Cine m­aude, cine nu m­aude, să vie să mă scoată din gura lupului! Vai de mine şi de mine, săriţi, scăpaţi­-mă!
Omul fuge în partea aceea unde se aud zbieretele şi, după vreo treizeci de paşi, iaca un lup care se aruncă asupra unui prunc. Trage în lup şi-­l-omoară. Prichindelul sare în spatele omului şi-­i spune să­-l ducă acasă:
– Colea, aproape, în stânca aia de lângă bradul trăznit – îi arătă el unde avea sălaşul.
Se cam sperie omul, gândindu-­se că nu-­i lucru curat cu micuţul ăla, însă socoti că el i­-a făcut un bine că l­a scăpat de lup, aşa că părinţii lui trebuie să­-l răsplătească.
Mergând spre stâncă, se întâlniră cu părinţii pruncului. Ei alergară spre locul unde îl auziseră strigând. Văzându-­l în spatele omului, îl luară şi-­l muştruluiră, că a pornit-­o cu noaptea-­n cap prin pădure, fără să le spună nimic. Abia îl scăpă din ghearele lor. Tatăl îşi luă fiul de-­o ureche şi îi mulţumi omului că i l-­a scăpat din gura lupului, apoi îl pofti să meargă la ei acasă.
Intrară într-­o încăpere făcută în stâncă, iară acolo nişte pietre fermecate luminau ca soarele.
Atunci văzu omul că, în stânca aceea, locuiau spiriduşi, aveau pe ei mult păr roşu şi erau îmbrăcaţi în haine lungi de blană; pruncilor le rămăseseră hăinuţele mai scurte şi li se vedeau copitele de cal şi labele de câine.
– Cu ce ţi­-om plăti fapta cea bună? – îl întrebă tatăl.
–Îs flămând – zise omul, cerându-­le, astfel, mâncare.
Spiriduşul merse la un fel de vatră, unde era o lespede de piatră neagră şi o cremene roşie. Lovi de câteva ori cu cremenea în lespedea cea neagră care se aprinse, făcându-­se roşie ca jăraticul. Apoi se duse în cămară şi aduse o pulpă de căprioară, pe care o fripse atât de iute, încât omul, uimit de pietrele cele fermecate, nici nu apucă să se limpezească bine. Mama puse carnea într­-un tănier de piatră albă şi îl pofti să mânce. El se aşeză pe un scaun de piatră, la o masă de piatră şi înfulecă tăind carnea cu un cuţit de piatră.
– E bună carnea? – îl întrebă spiriduşul.
– Bună, bună – răspunse omul, gândindu-­se că i­ar trebui oleacă de sare.
Pruncul de spiriduş, cel care o păţise cu lupul, se uita cu drag la om cum mâncă. Da’, deodată, ca şi cum i­ar fi ghicit gândurile, se duse într-­o copcuţă a stâncii şi aduse de acolo o solniţă de lemn, umplută pe jumătate cu sare.
– I-­am văzut pe oameni când au fript o căprioară, aci în pădure, că îşi puneau d­asta pe ea, îi zise el omului, dându-­i sarea. Ei au uitat­-o lângă foc…
– Ba nu, îl pârî soru-­sa mai mică, el a furat asta – şi arătă cu mâna spre solniţă – şi ceva cu care mâncau oamenii carnea, ceva rotund şi alb ca o piatră, numa’ că e moale, şi amiroase tare mândru. Mi-­a dat frate­-meu o bucată, jumătate am mâncat-­o cu carne, iar cealaltă jumătate am prăjit­-o şi am mâncat-­o goală, aşa caldă. Asta – adică sarea, voia să spună fata de spiriduş – eu cu frate­-meu n­-o putem mânca; ne ustură limba de ea.
– Tâlharule! – strigă spiriduşul la fiu-­său. Mă faci de râs, îmi faci neamul de ruşine cu hoţiile tale!
Şi iar îi întinse urechile. Omul sări să­-l apere spunând că învinovăţitul n­-a făcut un rău atât de mare dacă, vrând să ştie ce mâncă oamenii, a luat o solniţă de sare şi o bucată de pâine.
După ce omul a mâncat toată pulpa de căprioară, spiriduşul i-­a dat apă într-­un căuc de piatră vederoasă şi l-­a întrebat din nou:
– No, cu ce să-­ţi plătesc fapta cea bună?
Se uită omul în casa spiriduşului şi se gândi să ceară o piatră fermecată, care să lumineze ca soarele. Privi lung la cea mai luminoasă dintre pietre.
– Ţi­-o dau, dacă ţi­-o trebuie – îi spuse spiriduşul, văzând că binefăcătorul se uită cu lăcomie la piatra aceea. Da’, am pietre şi mai mândre şi unele dintre ele fac fel de fel de minuni. Hai să ţi le arăt – îl chemă spiriduşul în cealaltă cameră, unde era o ladă mare de piatră.
O deschise, iar încăperea se lumină, încât te dureau ochii de atâta strălucire.
– Dă-­mi o piatră care să mă poată face fericit! – îi ceru omul.
– Nu am piatra asta.
– Da’, ai piatra care te face nefericit?
– N-­am!
– Piatra aceea o ai domnia­ ta – îi zise pruncul de spiriduş, care se ţinuse după ei, înapoia omului, fără să-­l vadă taică-­său. Aceea e piatra de pe inima domniei-­tale.
– Ieşi afară! – îl alungă taică­-său, mâniindu­-se pe el, că i-­a dezvăluit omului taina nefericirii sale.
– Ia-­mi piatra asta de pe inimă! Asta-­i plata pe care ţi-­o cer – se hotărî omul.
– N­-am cum să ţi-­o iau.
Pruncul de spiriduş a ieşit din încăpere, dar s-­a ascuns într­-o bortă de lângă intrare, de unde auzea totul.
Strigă:
– Ba ai cum să­-i iei piatra de pe inimă! De ce nu spui adevărul? Pe mine mă înveţi să nu mint…
– Taci, taci şi pleacă deacolo; nu-­i frumos să tragi cu urechea! – se răsti tatăl la cel din ascunzătoare şi se repezi să-­l gonească afară.
Înainte de a apuca să fugă, prichindelul îşi sfătui binefăcătorul, în şoaptă:
– Cere-­i cheia de pe inimă!
– Ogoieşte-­te! – îl opri omul pe spiriduş – că, acuma, mi s­-a limpezit dorinţa: eu vreau cheia de pe inimă.
Spiriduşul numa’ îşi încleştă fălcile, de mânios ce era. Însă, n-­avu încotro – dacă i­-a făgăduit omului că-­i dă ce­i cere! Se duse şi luă de după lada cu pietre fermecate o lăcruţă în care era o cheie mică, albastră, din piatră.
– Uite cum e cheiţa asta, vai şi­-amar, e bună numa’ să se joace pruncii cu ea; unii se şi joacă de-­a povestea cu cheia asta… Nu da cu picioru­-n noroc, omule! Ia­-ţi ce doreşti din bogăţiile mele – încercă spiriduşul, cu glas mieros, să-­l ispitească pe om să nu mai ceară cheia aceea.
„O viaţă-­ntreagă am avut avere destulă, da’ n­-am putut fi fericit, pentru că mi-­a fost inima închisă“, socoti omul. „M-­am gândit numa’ la mine şi la averea mea, chinuindu­-mă cu grija de a agonisi şi de a nu da nimănui nimic. Grea e piatra de pe inima omului!“
– Numa’ cheiţa asta îmi trebuie.
– Ia­-o, dacă-­i aşa! – îi întinse spiriduşul cheia, făcându­-se verde de necaz.
Omul plecă în poiana în care lăsase carul, prinse boii la jug şi se duse la moară. Măcină, fără să i se mai pară că e mare uiumul; apoi, întorcându­-se acasă, intră pe la casele celor la care cerşise şi le dădu câte ­o cofă de făină. Nu voiau oamenii să primească, dar el le­-o lăsa cu de­a sila, bucurându­-se din toată inima. Mai dărui destulă făină unor oameni nevoiaşi, aşa că ajunsese acasă, aproape cu carul gol.
Nevastă-­sa îl aştepta îngrijorată, temându­-se că i s­-o fi întâmplat ceva, de întârzie atât de mult.
– Te-­au călcat tâlharii, ori de ce aduci aşa de puţină fărină – îl întrebă ea, din poartă, uitându-­se la cei doi-­trei saci din car.
– Nu m-­au călcat tâlharii – îi răspunse el – da’, am împărţit fărina pe la săraci, să aibă şi ei oleacă de pită, că şi eu am mâncat destul de pe ei. Mi s­-a deschis inima, muiere, uite, cu asta mi-­am luat piatra de pe inimă – îi arătă omul cheiţa primită de la spiriduş. Iar tu să mergi mâine la târg cu nepoţii noştrii, şi să vă cumpăraţi ce v­-o dori sufletul, o îndemnă omul pe femeia sa, care nu ştia ce să creadă şi o cuprinse o mare dragoste de bărbatul ei, a cărui faţă părea întinerită în lumina unei adânci bucurii, pe care o poate avea numai un om fericit.

Din volumul Tărâmul nălucirii, Aurel Turcuș, Editura Excelsior Art, 2003

Despre revizuiri şi revizionisme / 2


LITERATURA SI IDEOLOGIE

(…)

Obsesiva temă a revizuirilor, stârnind polemici purtate cu îndârjire viscerală, corelată – inevitabil – cu discuţiile înverşunate despre canon, au inflamat, ca subiecte predilecte, frontul critic, imediat după prăbuşirea regimului comunist. În pofida alunecărilor (numeroase) în revizionism, în pofida prezenteismului agresiv (refuzând trufaş-beligerant conti-nuitatea), a controverselor imunde care au răvăşit şi polarizat viaţa culturală postdecembristă, „abdicarea” canonului nu s-a petrecut, totuşi. Mai mult, mai degrabă reconfirmat, canonul „moştenit”, cu inevitabile prefaceri, rezistă; şi pare a îndreptăţi concluzia lui N. Manolescu, criticul considerând că „niciodată, canonul n-a părut a fi impresionat direct de politic” (1, 3). Tentative, se ştie, au fost, de-ar fi să pomenim, de pildă, eşecul realismului socialist, încercând a impune o literatură nouă (ca moment zero). Şi după decembrie ’89 s-a propus, de pe poziţii maniheice, cu vehemenţe justiţiare, o reconfigurare a canonului printr-o grilă „sever controlată politic”, nota, cu îndreptăţire, Nicoleta Sălcudeanu (2, 64). Şi cum un recent volum al d-nei Sălcudeanu (salutat cu entuziasm sau, previzibil, ignorat) pune pe tapet, cu onestitate şi minuţie interpretativă, chestiunea revizuirilor şi revizionismului în literatura postcomunistă, cercetarea peisajului literar, identificând fie spaima de revizuiri (blocând procesul), fie, dimpotrivă, canibalismul axiologic, demolator, devine obligatorie. Pornind, fireşte, de la preceptul lovinescian, criticul de la Sburătorul vorbind de teoria mutaţiei valorilor estetice şi a autonomiei artei. Şi înţelegând procesul, în primul rând, ca autorevizuire.
Posteritatea lui E. Lovinescu, observa Mircea Iorgulescu, este, din păcate, acum, „ofilită” (3, 221), ajungându-se chiar la anularea lovinescianismului. Valul revizuirilor a vizat, la ordin politic, indexarea unor autori, uitându-se că procesul are „o cadenţă naturală” (2, 19), rezultat al unor acumulări şi al unor prefaceri (de gust, standarde etc.). Or, cele „cinci posterităţi” ale lui Lovinescu (cf. Mircea Iorgulescu) divulgă un paradox: deturnat, el face loc unor revizuiri contaminate politic, sub comanda unui „cor anticomunist tardiv” (2, 18). Încât, demontând confuzia dintre etic şi estetic, Nicoleta Sălcudeanu, în expertiza sa, subliniază tocmai „sensul etic şi revanşard” al revizuirilor literare postcomuniste, întrebându-se, cu temei, dacă ele definesc o mişcare literară, se vor un demers estetic sau exprimă un fenomen politic.
Trebuie să observăm că cea care a trădat lovinescianismul a fost tocmai fiica criticului, Monica Lovinescu. Nimeni nu poate contesta rolul crucial jucat de tandemul Monica Lovinescu / Virgil Ierunca în efortul de coagulare a opoziţiei româneşti (anemică). Şi, mai ales, a influenţelor, cu rol director, în viaţa culturală românească după cotitura istorică din 1989. Evident, în acel Bucureşti-sur-Seine, cum spunea inspirat M. Iorgulescu, pelerinajul intelectualilor noştri (în clandestinitate, desigur, în epoca ceauşistă) însemna nu doar o solidaritate complice. Vizitele echivalau cu un „ritual valorizant”, gazdele bucurându-se de respect moral şi autoritate; cei „unşi” la Paris se întorceau, într-un mediu opresiv, aureolaţi şi omologaţi. Doar că acea critică estetică, preluată de la Timothy G. Ash (un „făuritor de formule fericite”, recunoştea Monica Lovinescu), purtată „în tranşeele exilului” (2, 129) devenise o critică de front, degradând demersul critic. Ingerinţele politicului (ca anticomunism) erau la vedere, livrând etichete şi ignorând valoarea intrinsecă, printr-o legitimă abordare estetică. Cum grupul parizian a dat tonul în evoluţia postcomunistă a culturii noastre, atitudinea „de front” a devenit o prelungită răfuială între „buni” şi „răi”, instaurând un „jdanovism pe dos” (2, 22). Să fie acestea, cu adevărat, revizuiri? se întreabă autoarea, cea care practică „o lectură suspicioasă” (cf. Alex Goldiş). Pentru a conchide ferm: „nu se poate revizui estetic nimic prin mijloace extraestetice” (2, 37). Volumul Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă este, ca şi Asupra criticei de azi (Ed. Limes, 2011), un „raport” semnat de o voce lucidă, energică, incoruptibilă (cum s-a spus), denunţând, când e cazul, accentele revanşarde („revanşism”). Şi ele, se ştie, n-au lipsit / nu lipsesc, ocultând criteriul estetic şi eşuând, în numele „purificării”, în radicalism politic şi iacobinism etic (2, 17). „Declandestinizarea” (cf. Monica Lovinescu), posibilă după decembrie 1989, îngăduind libertatea de mişcare, a însemnat, în contextul unor penibile dispute (opţiuni politice, răfuieli ierarhice), o solidarizare pierdută, întreţinând un justiţiarism cu dublă măsură. Cea care a reprezentat „nucleul militant al exilului” (2, 78), promovând şi mediatizând, prin „viza” pariziană, numeroşi intelectuali de la noi, a prelungit, nefiresc, „campania militară” în interior, polarizând viaţa culturală. Încât ruptura ideologică a favorizat, ciudat, revizionismul postcomunist. Fiindcă, ne reaminteşte Nicoleta Sălcudeanu, „totalitarism n-ar exista fără trădarea intelectualilor” (4, 171), laşi, coruptibili, de regulă.
Or, în cadrele societăţii româneşti, nemulţumirea generalizată coexista cu tăcerea conformistă şi elasticitatea morală; teroarea difuză, cu excepţia unor voci singulare, n-a condus la articularea unei mişcări de protest în sânul breslei. Botniţa comunistă n-a împiedicat nici viesparul scritoricesc să dea în clocot, oferind delaţiuni, compromisuri, duplicităţi, şicane etc. Şi dacă, în paranteza comunizantă, strategia no combat („rezistenţa prin cultură”) îndemna la pasivism politic (apolitism), postcomunismul, prin voci belicoase, a încurajat, paradoxal, radicalizarea discursului, îndemnând, în condiţiile pluralismului, la intoleranţă. Şi stigmatizând pe cei cantonaţi „în ţarcul apolitismului” (cazul lui Eugen Simion). Iată un greu de explicat alt „paradox românesc” (2, 72), deşi alibiul rezistenţei „prin cultură” (marginal, iluzoriu oricum şi nepericulos pentru regim, constatase Adrian Marino) devine azi necesar, încercând a anihila „imbecilizarea prin media”. Dar pentru o societate înrobită teletropismului / divertismentului (ca supraideologie), rezistenţa la cultură, cum zicea cineva, pare o seducătoare deviză.
Militanţa intransigentă de la microfonul Europei libere blama obedienţa „propagandabililor”, duplicitatea, în contextul constrângerilor regimului. Ea satisfăcea „datoria ţipătului”, mărturisea V. Ierunca, venind în întâmpinarea celor cărora „soarta le-a legat limbile”. Dar această receptivitate trează, după criterii poliţieneşti, vânând carenţele morale în speranţa salubrizării mediului literar, întocmind liste etc. s-a prelungit şi în postcomunism. Evident, tradiţia succesivelor epurări e veche şi ea nu ţine doar de experienţa comunistă. Un şir de excomunicări, denunţuri, ocultări sau demascări etc., încercând, cu zel bolşevic, a alunga „colaboraţioniştii” a transformat un „litigiu patrimonial” (2, 27) într-o înfloritoarea dosariadă şi în postcomunism, propunând, fără succes, o literatură „lustrată”. Încât, vocal, ascultat şi căutat, un V. Ierunca se dovedeşte, nota caustic Nicoleta Sălcudeanu, „mult mai puţin decât credem un analist literar” (2, 33). (…)

din volumul Literatură şi ideologie, Adrian Dinu Rachieru, Editura Excelsior Art, 2013

Minima latina / O


COPERTA -------  DICTIONAR ----  VARIANTA FINALA

Omnes qui acceperint gladium, gladio peribunt. (Noul Testament)
Toţi cei care vor fi apucat sabia, de sabie vor pieri.

Omne tulit punctum qui miscuit utile dulci. (Horatius)
A atins întregul ţel cel care a îmbinat utilul cu plăcutul.

Omnia audacissime incipientem nusquam fefellit fortuna. (Titus Livius)
Norocul nu l-a dezamăgit niciodată pe cel care începe totul cu curaj.

Omnia bona mea mecum sunt. (Seneca)
Toate bunurile mele sunt cu mine. (cu referire la bunurile spirituale)

Omnia, Domine, in mensura et numero et pondere disposuisti. (Vechiul Testament)
Le-ai rânduit, Doamne, pe toate în măsură, şi număr, şi greutate.

Omnia fluunt, omnia mutantur.
Toate trec, toate se schimbă.

Omnia homini dum vivit speranda sunt.
Omul, cât trăieşte, trebuie să spere totul.

Omnia humana brevia et caduca sunt. (Seneca)
Toate cele omeneşti sunt scurte şi trecătoare.

Omnia in rebus humanis dubia, incerta, suspensa, magisque omnia verisimilia quam vera. (Minucius Felix)
În treburile omeneşti, toate sunt îndoielnice, nesigure, nehotărâte şi toate mai curând simulând adevărul decât adevărate.

Omnia mea mecum porto. (Bias, la Cicero)
Toate bunurile mele le port cu mine. (cu referire le bunurile spirituale)

Omnia migrant, omnia commutat natura et vertere cogit. (Lucretius)
Toate trec, pe toate le schimbă natura şi le sileşte să revină.

Omnia mutantur, nihil interit. (Ovidius)
Toate se schimbă, nimic nu piere.

Omnia nobis mala solitudo persuadet. (Seneca)
Spre toate nefericirile ne împinge singurătatea.

Omnia orta occidunt. (Sallustius)
Toate cele născute pier.

Omnia praeclara rara. (Cicero)
Toate lucrurile excelente sunt rare.

Omnia prona victoribus atque eadem victis adversa. (Tacitus)
Toate se pleacă în faţa învingătorilor şi aceleaşi lucruri sunt potrivnice celor învinşi.

Omnia scire, non omnia exsequi. (Tacitus)
Să ştii totul, dar să nu faci orice.

Omnia sol temperat. (poem medieval)
Soarele îmblânzeşte totul.

Omnia sternet abducetque secum vetustas.(Seneca)
Le va domoli şi le va duce cu sine pe toate bătrâneţea.

Omnia vincit amor. (Vergilius)
Toate le învinge dragostea.

Omni negotio tempus est et oportunitas. (Noul Testament)
Pentru orice treabă este un timp şi un prilej potrivit.

Omnium rerum principia parva sunt. (Cicero)
Începuturile tuturor lucrurilor sunt neînsemnate.

Optima est legi interpres consuetudo.
Pentru interpretarea unei legi, cel mai bun sfătuitor este obiceiul (cutuma).

O, quam bonum tempus in mala re perdis! (Seneca)
O, cât timp frumos iroseşti, ca să săvârşeşti un lucru urât!

Ordo idearum idem est ac ordo rerum. (Spinoza)
Ordinea ideilor este aceeaşi cu ordinea lucrurilor.

Orpheum poetam docet Aristoteles numquam fuisse. (Cicero)
Aristotel arată că poetul Orfeu n-a existat niciodată.

O, tacitum tormentum animi, conscientia! (Syrus)
O, chin tăcut al sufletului, conştiinţa! (…)

din volumul Minima latina, culegerea și traducerea de Ecaterina Andreica, Ed. Excelsior Art, 2014

Câteva relaţii între arta poporală la români şi lituani


studii si articole de istorie

Civilizaţia Orientului, în drumul ei spre inima Europei, a lăsat după sine urme ce se pot urmări aci mai uşor, aci mai greu; aci ele apar bine conturate şi se succed o bucată determinată având caracter de drum bine tăiat, aci ele sunt mai puţin marcate îmbinându­se cu altele venite din direcţiuni diferite: drumul se micşorează în potecă nesigură ce de multe ori se pierde, întreruptă, printre bălării.
Popoarele răsăritului, al căror exod pe tărâmurile Occidentului a fost În parte semnalat de Istorie, au lăsat peste tot ceva din sufletul lor, au lăsat graiuri diferite, tradiţii literare cuprinse în legende ori în versurile rituale, o muzică cu caracter oriental bine definit, au lăsat în sfârşit variate manifestări de artă plastică.
Dar aceste popoare migratoare au fost multe, pornite spre Europa din diferite puncte, încât a urmări cu preciziune calea străbătută de ele, se prezintă ca o problemă cât se poate de grea.
Dintre urmele trecerii sau ale şederii timp mai îndelungat a acestor popoare în anumite locuri, cele mai preţioase sunt formele de artă plastică, ca unele, ce fiind materiale, mai uşor pot fi urmărite, studiate şi comparate. Aşa fiind, şi aportul Răsăritului, acela ce pe noi Românii ne interesează în primul rând, îl vom putea studia mai bine în aceste forme ale folclorului: poporul tradiţionalist a păstrat cu îndârjire moştenirea strămoşească în ciuda perfecţiunei tehnice la care am ajuns astăzi. Semne, că această tradiţie multimilenară se tulbură cu încetul, nu lipsesc, dar dacă e dureros adevărat că:
şi cum vin pe drum de fier
toate cântecele pier
este tot aşa de adevărat că astăzi putem încă să adunăm resturile artei poporale rămase nouă printr­o norocită întâmplare sau ca trăind încă şi astăzi spre a putea continua studiul care să contribuie la precizarea caracterului specific al diferitelor naţiuni.
*
Cât ne priveşte pe noi românii, pământul nostru e aşezat în drumul mare pe unde ne­au venit şi nenorocirile în formă de invaziuni barbare, dar ne­a venit şi civilizaţia pe acelaşi drum dinspre Indii. Această dâră de civilizaţie rămâne mai mult iranică decât civilizaţia importată în Europa pe celălalt drum, care plecând, tot de acolo spre Nord, aduce această civilizaţie originară în contact cu alte vechi civilizaţii, dintre care îndeosebi cu cea turanică.
Considerând acum aspectul artistic al Europei centrale şi orientale, observăm aceste două curente – luate în mare – destul de bine precizate din punctual de vedere al formelor de artă poporală.
Locurile ocupate de traci conţin forme ce se deosebesc dacă nu în mod absolut, totuşi destul de evident de acelea ce se găsesc în părţile unde s­au aşezat slavii. În urma acestei împărţiri, putem deosebi arta popoarelor sub­carpatice şi balcanice, iar pe de altă parte, arta slavă­nordică. În prima grupă, vom cuprinde mai întâi România, Ucraina, Slovacia şi Bielorusia, apoi: Bulgaria, Serbia, Albania, adică vechiul teritoriu al tracilor, iar în grupa a II­a toate popoarele din Nord, în primul rând Rusia şi Polonia.
Dintre elementele ce compun arta plastică a unui popor, vom menţiona în această scurtă expunere, numai formele accesorii ale obiectelor sau monumentelor de uz practic, adică motivele decorative, amintind în acelaşi timp – unde e nevoie – alte forme de artă în genere. Şi premitem îndată: motivele decorative ale primei grupe sunt aproape exclusiv geometrice, pe când acelea ce caracterizează grupa a doua, sunt geometrice îmbinate cu combinaţiuni de curbe, sau în preponderenţă curbe. Linia curbă este aproape necunoscută în arta indo­persană, sau cel puţin evitată; de la cel mai simplu motiv şi până la reproducerea animalelor şi figurilor omeneşti, concepţia decorativă respectivă stilizează totul în anumite spaţii sau linii geometrice: aceasta atât în incizia sau sculptura în lemn, cât şi în ţesătură, broderie, ceramică etc.
În schimb în arta slavilor de Nord, cu cât avansăm mai mult spre Nord­Est, cu atât elementUl liniei curbe, adică concepţia veristă devine mai frecventă, adăugându­se aci la comoara subiectelor ce le găsim la prima grupă, unele, ca diferitele animale fantastice şi care sunt chiar rezultatul contactului cu concepţia artistică a extremului Orient, cu arta barbară aşa­zisă: siberiană, chineză, caucaziană.
O altă notă caracteristică, ce desparte aceste două grupe, este gama de culori folosite la decorarea obiectelor chiar atunci când sunt din diferite materii. Grupa primă foloseşte o scară de tonuri cu mult mai întinsă, făcând uz de semitonuri şi nuanţe, care toate denotă un gust rafinat: tonalitatea generală rămâne sobră şi odihneşte ochiul.
În schimb, grupa a doua, (în care, din punctual de vedere al culorii putem cuprinde şi pe slavii balcanici) întrebuinţează cu predilecţie tonuri foarte vii, strigătoare chiar, şi în număr limitat, nu nuanţează, ci juxtapune tonuri, ce de multe ori provoacă dizarmonie. Aceste două concepţii diferite ale tonalităţii corespund perfect şi temperamentului respectivelor popoare.
În cadrul acestor două note de caracterizare generală: desenul şi culoarea, se dezvoltă complexul de relaţii între cele două grupe, împrumuturile reciproce, sau luate de către amândouă de la un izvor extern care le­a inspirat, predominiul sau vasalajul respectiv, puritatea lor mai mult sau mai puţin evidentă faţă de leagănul comun al Indiilor etc.
Deci, din punctul de vedere al repartizării de mai sus în două grupe distincte având caracterele lor specifice, problema nucleului artei poporale in Europa centrală şi orientală pare destul de clară. Rămâne totuşi de văzut arta ungurească şi aceea din ţinuturile baltice.
Arta poporală ungurească trebuie cuprinsă în cea slavă, neavând ea o notă caracteristică atât de pronunţată spre a o distinge în mod simţitor. Ca aspect general, ea se prezintă sub aceleaşi forme la care a ajuns arta slavă nordică, dar aci procesul s­a făcut în sens contrar, aci la fondul turanic s­a adaos concepţia geometrică iranică. Deci atunci, când voim să facem o împărţire geografică – foarte liberă bineînţeles – vom pune arta poporală ungurească în grupa a doua, adică între cele nord­slave.
Mult mai interesantă este problema ce se pune în legătură cu arta poporală de pe coasta Mării Baltice, din Lituania, Letonia, Estonia şi, în parte, şi Finlandia. Ca aspect generic, această artă trebuie cuprinsă în prima grupă, adică în cea sub­carpatină. Şi aceasta nu numai pentru că într­însa predomină concepţia geometrică, ci pentru că afară de aceasta, sufletul acestei arte, culoarea, este aceeaşi ca şi în arta noastră ţărănească, înrudindu­se în mod surprinzător cu formele de artă din Banat şi Ardeal.
Dintre aceste trei popoare baltice, strâns înrudite între ele, ramuri ale aceluiaşi trunchiu al unui popor băştinaş, pe care Tacit îl numeşte poporul de Est (de aci şi Estonii) şi asupra căruia s­a suprapus un strat de civilizaţie slavă, încât astăzi, aceste trei popoare sunt cunoscute sub numele colectiv de Balto­Slavi, lituanii au conservat mai mult puritatea rasei, a limbii, a cântecelor, şi a artelor plastice. Ori, se pune întrebarea: cum de arta baltică nu prezintă acelaşi aspect ca şi aceea a slavilor de nord?! Cum de, despărţită de popoarele sub­carpatice prin bariera cehilor, polonilor, ruşilor, totuşi această artă se înrudeşte aşa de mult cu arta românească?!
Fără să am pretenţia să dau un răspuns – care azi, când problema artei poporale este încă numai la începutul studiului de a fi rezolvată, ar fi prea pripit – totuşi nu pot să nu amintesc unele detalii semnificative care, dacă nu pot dovedi mai mult, arată totuşi cu destulă probabilitate că dintre cele două drumuri mai sus menţionate, aceste popoare baltice l­au făcut pe acela ce duce peste ţara noastră, pe aci a adus cu sine o idiomă, care dintre toate limbile vii ale Europei se apropie mai mult de cea sanscrită.
Arta poporală lituano­letonă de azi se mişcă aproape în aceleaşi cadre ca şi în era preistorică. De fapt săpăturile arheologice făcute în ţinuturile baltice, în decursul cărora s­a scos la iveală mult material din epoca neolitică şi a bronzului, dovedesc pe deplin că arta acestor popoare n­a evoluat, decât foarte puţin încât ea poate fi luată drept model de comparaţie în reconstituirea formelor de artă preistorică – tot aşa ca şi a noastră – îndeosebi atunci când e vorba de culoare şi de aplicare.
Obiectele scoase din mormintele vechilor prusieni şi lituani se aseamănă surprinzător cu cele găsite în staţiunile preistorice din Asia­Mică şi Balcani.
Stela funerară a lituanilor, care dupa încreştinarea lor, ia forma de troiţă, este aproape identică cu aceea a dacilor, împodobită cu motive geometrice combinate din drepte şi curbe.
Motivele înşirate cu predilecţie pe aceste cruci, iar în al doilea pe toate obiectele de lemn, sunt: greca, cercul, împletitura, încrucişarea, soarele, luna, stelele, şarpele şi paserea, tot aşa ca şi pe obiectele găsite în insula Cipru, la Troia, în Capadocia şi Asia Mică şi Dacia. Se mai adaugă apoi cercul împărţit în 6 părţi prin trei bare transversale, semicercul şi dinţii de ferestrău, motive frecvente mai cu seamă primele două, în Dacia.
Ornamente stilizate împrumutate din lumea vegetală sunt foarte frecvente în arta poporală lituană de azi: acestea au fost împrumutate de la slavi. Dintre flori mai frecvente este tulipanul, însă şi acesta stilizat în linii drepte încât de multe ori abia se mai recunoaşte.
Lumea animală, afară de şarpele sacru şi de paserea care prin cântecul său îndulceşte somnul de veci, nu este reprezentată deloc. Un alt moment interesant în arta poporului lituan este aplicarea foarte frecventă a clopoţeilor îndeosebi la extremităţile ştreşinelor ediculelor funerare şi ale caselor. Cândva vor fi fost clopoţei adevăraţi, azi însă au luat forma de chenar tăiat cu ferestrăul în scândura ştreşinei. Acest uz, care ne aduce aminte de cultul Dodonei, se leaga oare de obiceiul dacilor de a lega clopoţei la gâtul boilor?
Am amintit aci câteva din semnele mai caracteristice ale legăturii dintre Ţările Baltice şi părţile noastre, semne care împreună cu altele ne arată calea pe care au străbătut­o aceste popoare venind din Orient trecând prin Asia Mică, în Balcani, în Turcia şi de aci înspre Nord.
În poezia poporală lituană, foarte des se vorbeşte de Dunăre. De unde şi până unde??Dacă acest popor ar fi urmat drumul exodului spre Nord–unde negreşit şi­ar fi însuşit ceva din arta popoarelor mongolice–nu avea cum să­i rămână în amintire un râu pe care nu l­a văzut niciodată şi în acest caz s­ar vorbi despre Wolga sau despre alt râu dacă l­ar fi traversat sau de­a lungul căruia ar fi trecut. Tot aşa de puţin probabil e că amintirea Dunării să dateze din sec. XIV–XV, când Marele Ducat al Lituaniei se întindea până la Marea Neagră, căci cu toate că în acel timp ostaşi lituani vor fi fost destui în trecere prin Moldova sau Muntenia (chiar istoria ne arată numele a doi voievozi români de origine lituană: Lituvoi şi Jurg Curiatovicius) totuşi timpul a fost prea scurt ca acest element atât de straniu în poezia unui popor nordic să fi putut trece aşa de trainic în tradiţia poporală.
Şi ca tip fizic, lituanii, îndeosebi cei din sud, se deosebesc de slavi şi de germani. Mai scunzi decât ruşii, se găsesc între ei în număr considerabil, tipuri cu totul brune, cu ochii negri şi părul castaniu închis. (…)

din volumul Studii și articole se artă, Ioachim Miloia, îngrijitor ediție Aurel Turcuș, Editura Excelsior Art, 2007