Nu te vei vindeca de ură


image description

Ziar jalnic, nu te vindeci de ură,
oare n-ar fi mai bine pentru tine să fii câine,
care, deşi slujeşte,
totuşi reuşeşte să-şi vindece rănile singur
sau şi mai bine vulpe ce se smulge din capcană
chiar cu preţul schilodirii;

dar tu, chiar dacă eşti vulpe sau câine,
preferi să te afunzi în somn, în letargie, în paralizie avansată,
să infestezi cu turbare, să verşi spume,
să faci victime,
să te întinzi în faţa zbirilor

şi să ascunzi cât mai adânc
rana adevărului care
linsă în singurătate
niciodată nu se ogoieşte

ca pe cea mai ruşinoasă boală.

din volumul Poeme alese, Rzszard Krynicicki, traducerea: Constantin Geambașu, Ed. Excelsior Art, 2014

Gânduri fără șir / 3


imagini irlanda

(…)

Venus, o doamnă frumoasă şi cu vino-ncoa, era zeiţa amorului; Junona, o scorpie insuportabilă, era zeiţa căsătoriei; ele au fost în toate vremurile duşmani de moarte.
Apreciem în mod deosebit o femeie care dovedeşte că are un dram de spirit, la fel cum ne încântă cele câteva cuvinte pe care ştie să le pronunţe desluşit un papagal.
Toţi prinţii s-au remarcat în pruncie, în copilărie şi în tinereţe, după cum ni se povesteşte, prin însuşirile lor nemaipomenite, şi au spus vorbe surprinzător de adânci. Ce lucru ciudat: atât de mulţi prinţi de mare viitor şi atât de mulţi regi detestabili! Dacă li se întâmpla să moară tineri, s-ar fi nemurit cu toţii ca nişte minuni de înţelepciune şi virtute; dacă rămân în viaţă, sunt adesea nişte minuni, dar de cu totul alt fel.
Se spune de obicei despre regi că „au braţul lung”; personal, aş dori mult să se spună la fel despre urechile lor.
Dacă numărul de cărţi şi numărul legilor continuă să crească la fel de repede ca în ultimii cincizeci de ani, mă întreb cum va mai reuşi cineva să devină un om instruit şi cum va reuşi să devină un bun om al legii.
Se zicea că Apolo, zeul medicinei, are puterea să trimită bolile asupra oamenilor. La începuturi, cele două profesiuni nu erau decât una singură, şi astfel este şi în continuare.
Bătrânii şi cometele au fost veneraţi pentru aceleaşi motive: au bărbi lungi şi pretind că prevestesc catastrofele.
Un mare număr de divertismente practicate de bărbaţi, de copii şi de alte animale sunt imitaţii ale luptelor dintre războinici.
În Pausanias aflăm despre un complot pentru predarea unui oraş, care a fost descoperit datorită răgetului unui măgar; gâgâitul gâştelor a salvat Capitoliul, iar conspiraţia lui Catilina a fost trădată de o prostituată! Aceste trei animale sunt, din câte îmi amintesc eu, singurele care şi-au câştigat celebritatea în istorie ca martori şi trădători ai secretelor.
Ce gândire adâncă, exclam eu, când citesc într-un autor un pasaj unde descopăr păreri foarte asemănătoare cu ale mele. Atunci când are păreri diferite, declar că se înşeală.
Foarte puţini oameni trăiesc, propriu zis, în prezent, de fapt, ei îşi organizează existenţa pentru o epocă viitoare.
Deşi practicarea minciunii este general răspândită şi pare să fie un lucru la îndemâna orişicui, nu-mi amintesc să fi auzit trei minciuni perfecte pe parcursul conversaţiilor mele, nici măcar din partea unora consideraţi unanim drept nişte somităţi în domeniu.
Se întâmplă adesea ca legi formulate cu cea mai mare atenţie şi pe înţelesul tuturor să fie interpretate greşit; atunci de ce să ne mai mirăm că se întâmplă la fel şi cu textul Bibliei?
Un bătrân zgârcit avea o coţofană domesticită, care se deprinsese să fure monezi şi să le ascundă într-o scorbură; observând aceasta, pisica a întrebat-o ce rost are să adune o grămadă de fleacuri strălucitoare, care nu-i folosesc la nimic. „Ştii ceva, i-a răspuns coţofana, află că şi stăpânul meu are un cufăr plin cu fleacuri din astea, şi nu le foloseşte niciodată.”
Oamenii îşi doresc mult să se râdă de spiritele lor, dar nu şi de gogomăniile lor.
Dacă oamenii de talent şi de geniu s-ar putea hotărî să nu se plângă niciodată, în lucrările lor, de critici şi de detractori, secolul următor nici n-ar şti că au existat vreodată.
Un exemplar al unui poem păstrat în cabinetul de lucru, şi arătat numai câtorva prieteni, e ca o fecioară foarte dorită şi admirată; dar, tipărit şi răspândit în public, nu mai e decât o femeie uşoară, pe care oricine o poate avea pentru un gologan.
Deviză pentru iezuiţi:
Quae regio in terris nostri non plena laboris?
Un om ar avea foarte puţini spectatori dacă s-ar oferi să demonstreze, pentru numai trei bănuţi, cum poate să introducă un drug de fier înroşit în foc într-un butoiaş cu pulbere, fără ca acesta să explodeze.
Întrebare: Nu sunt bisericile nişte dormitoare comune pentru cei vii ca şi pentru cei morţi?
Există puţine ţări, care, bine cultivate, n-ar putea hrăni de două ori mai mulţi oameni decât locuitorii lor, şi totuşi în cele mai multe o treime din populaţie este departe de a trăi bine, ba este chiar săracă. Trimit în afară douăzeci de butoaie de grâu care ar asigura pâinea pentru o familie timp de un an şi primesc în schimb de acolo un butoi de vin pe care o jumătate de duzină de băieţi zdraveni l-ar da gata în mai puţin de o lună, în dauna sănătăţii şi a raţiunii lor.
Din moment ce uniunea dintre divinitate şi umanitate este ideea centrală a religiei noastre, e foarte ciudat să-i vezi pe clerici, în scrierile lor despre divinitate, dezbrăcaţi de orice strop de umanitate.
Epicurienii au început să se răspândească la Roma sub imperiul lui August, la fel cum socinienii, şi chiar şi epicurienii, s-au răspândit în Englitera spre finele domniei lui Carol al II-lea; domnie ce trece, deşi e de-a dreptul absurd, drept secolul lui August al nostru. Şi una şi cealaltă se remarcă prin corupţia prilejuită de lux şi de pace, precum şi prin începutul unui declin al purtărilor civilizate.
Mi se întâmplă uneori să citesc cu plăcere o carte, cu toate că îl detest pe autor.
Camerista unei doamne pe care o cunosc, care locuia la treizeci de mile de Londra, avea acelaşi fel ciudat de a gândi ca stăpâna sa, când, discutând cu una din suratele ei, îi spunea: „Am aflat că prin Londra umblă zvonul că o s-o părăsesc pe mylady”; la fel gândea şi un lacheu care, fiind proaspăt însurat, îi cerea unui coleg din capitală să-i spună cinstit ce se vorbeşte în oraş despre alegerea sa.
Nu mă miră să văd în jurul meu oameni vinovaţi de ceva, dar sunt adesea uimit să văd că nu se ruşinează de faptele lor.
Nu vedem în fiece zi cu câtă uşurinţă ne scuzăm acţiunile şi pasiunile şi chiar infirmităţile trupului nostru? Atunci de ce să ne mire faptul că ne scuzăm şi imbecilitatea? (va urma)

fragment din volumul Istorii irlandeze,  Jonathan SWIFT, selecţie, traducere şi note de Bogdan Bădulescu, în curs de apariţie la Editura Excelsior Art

Ne mai așteaptă


ed5

Acolo sus pe deal,
Ne mai aşteaptă o fântână
Cu apă de dor,
Cu apă de cântec,
Cu apă de amintiri,
Cu vise, speranţe,
Cu lumina lunii odihnindu‑se
În apa fântânii.
 
Acolo sus, pe deal,
Îţi voi dărui inelul razelor de soare,
Şi‑ţi voi coborî în palme
Luceferi.
Acolo sus, pe deal,
Stă o fântână tristă,
Fără apa dorului, fără noi.

din volumul M-am îndrăgostit de Mona Lisa, Emil Șain, 2012

Walking Towards Nowhere


COPERTA CAPCANE

I walk in a park
trees
fountains
flower-clad pavilions
alleys converging towards a central
circle that seems to capture
remains of a stream

from and towards everywhere
I see
the sea of alleys gathered
in a fragile spider web.

to move ahead
I dive into the circle

in winding motion
a patch of water
comes closer and closer
it shakes as iffrightened
then
disappears

the next step is
diving into a miracle

I am lifted
by a strong stream
the spider web gets dissolved
its place taken by an end to suffering that tries
tomake its way behind my eyes
protected solely by pieces
of shattered clouds of hope

footsteps
open doors
that were shut way too soon
the forgotten day
when all these signs
were created

My late afternoon deambulation
burns
slowly and softly
trying to ritualize
absence…

pentru versiunea în limba română – click aici

din volumul Traps / Capcane, Corina Victoria Sein, traducere în limba engleză de Mihai Mihuţ, ilustraţii de Marius Fechete, în pregătire la Ed. Excelsior Art, 2015

Marea cea mare


Motto:
Dacă ar fi vreun om fără pasiuni, acela nu e urmaş al lui Adam”
Proverb Persan

COPERTA - UNIVERS 3

www.excelsiorart.ro

Nu mai ţin minte anul…
Era în timpul bombardamentelor americane şi ruseşti, din cel de-al Doilea Război Mondial. De la Galaţi, unde locuiam, ne-am refugiat, la îndemnul unor prieteni de familie, într-un sat uitat de lume, din Lunca Dunării. Luam cunoştinţă despre război, şi bombardamente, numai prin bombardierele noastre, care pe fondul cerului întunecat, datorită luminilor de semnalizare, păreau roşii, iar noi, copiii credeam că era din cauza încărcăturii de bombe, destinate frontului; ce mai auzeam şi noi, din vorbele acoperite de taină ale părinţilor sau sătenilor. Neavând în apropiere obiective economice, care să atragă asupra-i bombardamentele, satul respectiv îşi desfăşura existenţa paşnic, între zvonuri despre război şi preocupările zilnice, cum ar fi pescuitul.
Ca în orice comunitate, viaţa nu era lipsită de bucuria plăcerilor şi a păcatelor.
Iar noi, cu zumzetul hărmălaiei noastre, ne zbenguiam, de la o ştire la alta, spre nedumerirea uneori plictisită a părinţilor, care pentru a ne proteja, nu ne ţineau la curent, sau chiar evitau să discute în prezenţa noastră, evenimente de natură să ne tulbure prea mult creşterea, şi aşa marcată de refugiul trăit ca o povară, pe capul celor care ne găzduiau. Pentru că, nicăieri, nu-i mai bine ca acasă, fără să deranjezi, sau să fii deranjat. Orice s-ar spune, libertatea nestânjenită de mişcare n-o poţi avea decât în propria-ţi casă, indiferent de confortul asigurat.
Într-o zi, echilibrul distracţiei noastre copilăreşti a fost tulburat pe neaşteptate. În timp ce forfoteam în colbul drumului, o mulţime de oameni alerga agitat spre grupul nostru în plină joacă. În fruntea lor o femeie cu părul lung, despletit, cu un aer disperat, alerga, strigând: „lăsaţi-mă, mi-ajunge! Mă duc să mă salveze Marea cea mare!” Trupeşă, cu ochii albaştri decoloraţi de o reală tulburarea sufletească, cu părul în vânt, în timpul mişcării, femeia era o apariţie stranie, venită de pe altă lume. Curând este ajunsă din urmă. Câţiva bărbaţi o prind de braţe şi o ţin strâns. În cele din urmă, femeia, orbită de disperare, a fost întoarsă din drumul ei, spre „Marea cea mare”. Cu şoapte ferite, unii copii spuneau că e coana Preoteasă şi că este supărată, din cauza popii, care o înşeală, cu o stricată, pripăşită pe lângă biserică. Alţii, mai măricei, ştiau că popa, o şi bătea, ori de câte ori ea îl ruga să n-o mai facă de râsul satului. Cu toată naivitatea aparentă, satul are o vigoare pe care, doar dacă eşti rău intenţionat, n-o recunoşti şi n-o apreciezi. Viaţa şi-a reintrat în normal. Popa şi stricata lui îşi făceau în continuare de cap. Asta până într-o zi, când preoteasa, n-a mai rezistat şi a hotărât să-şi pună capăt zilelor.
Nu pot uita lecţia de justiţie, pe care am văzut-o la săteni.
După înmormântare, nişte săteni au pornit spre casa stricatei. Au scos-o în stradă şi au luat-o la bătaie, lovind-o cu ce le venea la îndemână. Chemat să stingă conflictul, jandarmul a apucat doar să tragă în aer câteva focuri de armă. Prea târziu însă. Lovită întâmplător, în cap, de o piatră aruncată de unul din justiţiari, victima a decedat în aceeaşi zi în care a fost înmormântată preoteasa.
Ce s-a întâmplat cu popa, după eveniment, nu mai ştiu… Cred că, fiind marcat de drama preotesei, sau, poate, n-am mai locuit mult timp în localitate.

din volumul Universul feminin, Ioan Ionescu, Editura Excelsior Art, 2014

BUTON CUMPARA3

Inelul de fum / 7


cred1

(…)

De cealaltă parte a parcului, Andrei urcă scările. La numai câţiva paşi, zidurile cenuşii ale sanatoriului îi aduc aminte că soarta lui este legată de cea a fiinţelor de dincolo de barieră, o barieră a nopţii, unde deznădejdea şi moartea pot fi aproape.
Nu intră în dormitor, aşa cum avusese intenţia. Îşi lasă fluierul pe o policioară şi pătrunde în birou.
Aici timpul pare încărcat de nelinişte. Cărţi de medicină, reviste de specialitate zac aruncate peste tot. Pe masa de lucru aşteaptă un teanc apreciabil de chestionare completate. Andrei, cu un oftat de uşurare, se aşază pe scaun. Aranjează la îndemână un tom de hârtie, o cutie în care creioanele ascuţite stau drepte, ca nişte soldaţi. Trage în faţă, atât cât poate cuprinde cu degetele, o parte din chestionarele-răspuns. Alege un creion. Îi încearcă vârful. Grafitul e aspru. Îl schimbă. Se învârte în scaun până îşi găseşte o poziţie comodă. Are de gând să lucreze toată noaptea.
Testul, copiat dintr-o revistă străină, începe cu o întrebare puţin obişnuită: „Dacă aţi fi bogat, cu care dintre arte aţi încheia contract?” „Muzica” scrisese cineva în spaţiul alb.
Andrei pune creionul jos. Imaginea Iulie îi alungă dorinţa de a aprecia şi grupa temele testului.
„De ce naiba am plecat şi am lăsat-o singură? Oricât de detaşat aş fi, nu pot să mă gândesc la ea ca la o entitate socială… Bine zic prietenii mei, am îmbătrânit, am devenit sentimental… Mai bine să-mi văd de lucru.”
Dar Andrei nu poate lucra. Împinge scaunul. Se ridică. Din buzunarul vestonului scoate o cheiţă, descuie sertarul biroului şi trage din el un caiet gros, cu coperte, cândva albastre, acum gri spălăcit. Îl strânge cu amândouă mâinile şi degetele, crispate în apăsarea lor, îl dor.
Noaptea continuă să se scurgă. Zgomotele sunt misterioase şi urcă odată cu suflarea pământului.
Iulia, stând pe canapea, cu spatele la fereastra deschisă, respiră, cu neştiinţă, din infinit.
Nu se arată surprinsă când Andrei se opreşte în faţa ei. Îl aştepta. Prezenţa lui o apără de gânduri.
– Doctore, de câteva clipe trăiesc de parcă aş fi suspendată într-un gol imens… Ai idee ce simt?
– Nu. Dar senzaţia trebuie să fie teribilă.
Părul căzut pe frunte îi dădea Iuliei un aer de adolescentă.
Andrei continuă să stea în faţa ei, cu mâinile mari, inexpresive, încleştate peste caietul cu copertele groase.
– Iar eseuri filosofice? Sau o nouă fotogramă socială?
Andrei desface cu prudenţă degetele şi lasă caietul pe canapea. Se întoarce, fără un cuvânt, şi dispare pe uşa prin care nu după mult timp va năvăli o nouă dimineaţă.
Iulia, tulburător de liniştită, îl petrece cu privirea.
„Orice lucru asupra căruia insişti prea mult devine păcat”, îşi zise judecându-şi propria atitudine.
Se lasă pe speteaza canapelei încercând să anuleze absenţa lui Andrei prin împovărarea conştientului cu tot felul de constatări, fie ele şi ilogice, numai să scape de sub controlul şi greutatea timpului.
Pe peretele opus, într-un joc sălbatic şi ireal, umbrele proiectate de perdeaua mişcată de vântul ce pare că se înteţeşte, îi aminteşte de un vechi coşmar. Iulia e atrasă şi, în acelaşi timp hotărâtă să refuze amintirea vechilor imagini. Cu coada ochiului zăreşte caietul. îl ia. După un moment de ezitare, îl deschide.
„Uneori oamenii fac gesturi binecuvântate.”
Citind, se simte uşoară, de parcă ar pluti odată cu aerul ce se mişcă în voie prin uşa deschisă.
„Andrei îmi oferă singurătatea fără a mă lăsa liberă.”

Yvonne

„Omul poate fi un obiect sublim, dar numai în sens estetic”
„Există momente în viaţă când nu-ti rămâne decât să joci după cum ţi se cântă.”
N-am de ce să fiu îngrijorat. Oricât ar fi de impusa, muzica este pe gustul meu.
Sentimentul înviorării, al renaşterii mă încorporează acestui anotimp: primăvara, deci şi oricărei muzici.
Am douăzeci şi…
Se spune că anii nu modifică esenţa, atunci când ea există…
Nu-mi amintesc când am meditat pentru prima oară asupra acestui lucru. Poate în momentul în care Yvonne mi-a spus:
„Andrei, tata a hotărât să mă mărit cu prietenul lui, Dudu Neacşu. Sărăcia se face tot mai simţită în casa noastră. Ne-au mai rămas doar moşia de la Voineasa şi casele din Râmnic, prea puţin pentru un trai onorabil. Dudu s-a întors, nu de mult, din străinătate. E un tip priceput în afaceri şi cuceritor în viaţa de toate zilele. Mama nu-i poate ierta originea. Mie nu-mi pasă. Banul nu are miros.”
Am înţeles că Yvonne se va supune cu ostentativă indiferenţă, fără curiozitate, fără nelinişte.
Văzându-mi zăpăceala, mi-a aruncat un zâmbet şi mi-a cerut să o însoţesc la teatru.
Îmi purtam paşii alături de ea, pe străzile cunoscute, dar aveam senzaţia că nu sunt nici măcar un trecător oarecare, eram un călător exclus brutal din timp.
Ajunşi în faţa teatrului, fără să-l fi. văzut vreodată pe Dudu Neacşu, l-am recunoscut imediat. Cred că avea în mână o orhidee, sau poate numai în imaginaţia mea. Aş fi fost fericit să-l urăsc, dar nimic din înfăţişarea sa nu-mi dădea acest drept.
Înalt şi puternic, îmbrăcat după ultima modă, cu fruntea incredibil de netedă, mi-a întins mâna.
„Pun pariu că te numeşti Andrei, cel mai bun prieten al lui Yvonne.”
Cu o mişcare lentă a prins-o pe Yvonne de braţ.
Păstrez şi acum, în auz, vorba lui nesuferit de pedantă aşa cum îmi amintesc de aerul fragil şi tragic al verişoarei mele.
Aveam să mă conving că Neacşu era într-adevăr cuceritor, de o politeţe desăvârşită, ceea ce mi-a adus o oarecare satisfacţie răutăcioasă; prea avea calităţi multe ca să fie şi statornic.
N-am acceptat invitaţia de a încheia seara într-un restaurant. Yvonne mi s-a alăturat pretextând o migrenă.
Acasă, înainte de a urca în camerele noastre, ne-am oprit în salonaş. Eram trist şi nefericit. Yvonne tăcea. Părea înconjurată de o lumină palidă, de perlă despuiată. M-am refugiat în propria-mi durere şi am început să mă gândesc la situaţia mea.
Unchiul, mătuşa şi Yvonne erau singurele mele rude. Ei însemnau pentru mine miezul intim al familiei şi, poate, al lumii.
Yvonne, mai mare cu doi ani decât mine, mă copleşea cu o afecţiune acaparatoare. Tot ce venea dinspre ea era asemeni căderii unui măr dintr-un frunziş care te împiedică să vezi prospeţimea culorilor. Deşi trecusem de pragul adolescenţei, percepeam viaţa exterioară doar în prezenţa ei. Realitatea, în vremea aceea, nu mi se părea necesară. Ignoram amănuntul exact din viaţă însuşindu-mi doar concluziile pe care mi le strecura ea ca pe o hrană zilnică.
Copleşitoare şi dulce această emoţionantă orbire.
Dependenţa absolută faţă de Yvonne conferea suferinţei mele un fel de gingăşie morală care, din nefericire, nu vindecă. De altminteri, aveam să mă conving că singură viaţa te desparte de suferinţă, în împrejurări diferite, uneori chiar în plin haos.
Vestea că Yvonne se va căsători în curând continua să joace, în tot timpul serii, rolul cuiva care eclipsează soarele şi mă menţine într-o falsă nemişcare. Tăcerea înstăpânită în salon (nici unul dintre noi nu rostise un cuvânt) îmi îngăduia o primă anchetă lăuntrică.
Însă, o privire a lui Yvonne mă aruncase într-un soi de vârtej care-mi tulbura sufletul. Aşteptarea devenea minunată prin ea însăşi. Numai că Yvonne avea puterea inimaginabilă de a rămâne în pasivitate iar biata mea suferinţă, cred, ei, i se părea o indispoziţie trecătoare. Poate că sunt nedrept. N-am de unde să ştiu cu, ce preţ a plătit timpul în care a aşteptat ca eu să cobor în mine însumi.
Târziu, îmi pierdusem speranţa, mi s-a adresat:
„Andrei, eşti destul de matur ca să înţelegi… Ştiu, te gândeşti la mine într-un mod nepermis şi asta mă face să nu mă simt în largul meu. Te-ai înfipt într-o stare de proastă dispoziţie din care doar înţelepciunea te poate scoate. Eşti ca un băieţaş încruntat care nu ştie să spună decât ah, e timp urât şi ploaia o să dureze o veşnicie. Ascultă-mă, adevărul se schimbă mult prea des, atât de des încât nu ne rămâne mare lucru de făcut, poate doar să luăm la cunoştinţă…”
Există momente în viaţă când doreşti să ai în tine un ins lucid gata să acţioneze în locul tău.
Tocmai într-o astfel de stare eram, când Yvonne a vorbit din nou. Avea un zâmbet ciudat: jumătate vesel, jumătate dureros.
„Dacă suferi din pricina mea, eşti un prost. Nici o femeie din lume nu merită.”
Probabil că în mirarea mea aveam un aer stupid şi cretin. Încât a continuat:
„Ce-ai fi vrut mai mult? Primul schimb de mângâieri l-ai făcut cu trupul meu, ai învăţat sa te descoperi, încetul cu încetul, prin mine… chiar dacă toate acestea s-au întâmplat doar imaginativ… Dacă eşti deştept, dacă vrei cu toată tăria, schimbul nostru de vise ne va aduce o dragoste adevărată…”
Yvonne s-a dus la culcare.
Eu am rămas să meditez că toate întâmplările din lume au mai fost trăite, că totul în lume a mai fost văzut, că, de fapt, a trăi înseamnă a retrăi.
Treptat, ziua a început să crească. În acelaşi ritm, totul se depărta: şi chinul şi uimirea. Rămăsese doar spaima de a nu fi cuprins de acea încordare stearpă, capabilă să ucidă bucuria simplă. (…)

fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu,1984, CD Destine în oglindă, 2012

Inelul de fum / 6


Capcane6

(…)
Iulia simţi o uşurare imensă.
– Ştii, Andrei, orele de trudă, emoţiile intense pe care le-am trăit, în toţi aceşti ani, au însemnat mult. Cu toate acestea, în faţa şevaletului, nu mă simţeam la locul meu… până şi cea mai neînsemnată trăsătură de penel pornea din mintea mea, nu din stropul de nebunie frenetică pe care se pare că nu-l am… Poate că am talent, dar nu sunt mulţumită, poate că ceea ce fac seamănă a trădare sau a moft…
Duce paharul la gură fără să guste.
– Vrei să aduci puţină gheaţă? S-a încălzit băutura. Ai avut dreptate, nici unul dintre noi nu este un băutor autentic, totuşi, plăcerile vieţii sunt multe şi avem datoria să le căutăm. „Să fii beat sau numai ameţit echivalează cu actul fizic al dragostei”, aşa spune tata şi dacă ţin cont de insuccesele lui amoroase, îl cred.
Andrei aduce un pahar cu gheață. Iulia ia un cub transparent şi , înainte de a-i da drumul în pahar, îl studiază atent. Tăcerea părea un freamăt nedesluşit. Respiraţia i se desprinde de pe buze ca o succesiune de zâmbete interioare, ceea ce dădea întregii sale făpturi un aer de suveranitate. Liniştea absolută părea că se încărcase cu electricitate şi că explozia nu putea fi evitată. Se întoarce către Andrei.
– S-a făcut târziu. Noaptea are puteri de vrăjitoare, e gata să ne dezlege sufletele…
Andrei îi aruncă o privire alarmantă.
– Am spus, rosteşte Iulia fără să-l ia în seamă, o mulţime de inepţii, în timp ce întâmplări mari continuă să se producă, să aducă schimbări pe fiecare centimetru de pământ. Spaţiu şi lumea se leagănă încet, cuprinse de îndoială, de teamă, de curiozitate
Obiectele din salon păreau duplicitare în nemişcarea lor. Oglinda reflecta imaginea pianului şi Iulia se înspăimântă de parcă ar fi fost atinsă de sărutarea unui strigoi. I se pare, pentru o clipă, că silueta mamei sale, elegantă şi ireală, aşa cum o văzuse în urmă cu treisprezece ani, chiar în ziua accidentului, pluteşte prin încăpere. O cuprinde o slăbiciune. Aude, ca din depărtări, ţipătul sinistru al unei păsări. Făcu un efort să se desprindă, să se ferească de năvala imaginilor care o ameninţau. Nu se poate stăpâni. Îl prinde pe Andrei de mână.
– Andrei, vreau să ştiu dacă bârfele au vreun temei… Mama s-a sinucis? Vorbea cu o asprime care o făcea mai reală decât oricând.
Andrei păleşte. Ochii lor se cercetau. O umbră, ca un val lunecat şi scăpat de sub forţa psihică, îi despărţea.
Iuliei i se pare că timpul se mişcă încet, precum melcii. Îşi lasă capul pe spate ca şi cum ar fi vrut să grăbească rostogolirea clipelor. Simte cum inima şi-a intensificat ritmul, cum obrajii, palizi, se colorează. Ar fi dorit să existe cineva infinit mai înţelept care să o întrebe: „ De ce astăzi şi nu ieri? De ce acum şi nu mâine?” iar ea să răspundă: „Ieri nu eram pregătită, de mâine intenţionez să trăiesc altfel”. Desigur, cuvintele nu se potrivesc întocmai cu ceea simte, dar ele ar fi alungat fiorul intens al unei senzaţii neplăcute.
Era obosită, obosită psihic. Andrei continua să tacă. Din această tăcere, ea se desprinde, evadează. Cu un mic efort se închipuie  la un concurs de călărie. Coboară pleopele. se regăseşte într-un  spaţiu vast, pe o câmpie albastră, cu păduri la marginea orizontului. Îşi struneşte calul. Iată-l pe arbitru. E îmbrăcat în alb, în mâna dreaptă are un pistol de semnalizare, în stânga un cronometru. Clipele se scurg. Buzele arbitrului se mişcă abia vizibil, acum numără, numără şi iar numără. Ea nu înţelege nimic. Ştie că peste câteva clipe, după pocnetul pistolului, caii se vor avânta, vor zbura peste obstacole, lăsând în urmă tribune, şanţuri cu apă şi vor ajunge în pădurea albastră. Nişte mâini, mâini ale nimănui, vor face semn de bun venit şi frâele se vor preschimba în flori. Flori sau umbre? Umbre de oameni, oameni plecaţi în sănii violete, cu mâini frumoase, acoperite de petale. Şi caii aleargă. Călăreţii culeg floare după floare, garoafe albe, garoafe galbene, garoafe albastre, garoafe fără roşu în petale. Iată-le aşternute între goana cailor şi nerăbdarea călăreţilor. Petalele se scutură. Nu va fi sărbătorit învingătorul. Vântul scutură copacii şi ninge cu petale. O umbră viorie cade peste câmpia albastră. Arbitrul e prins de o petală. Se lasă dus într-o sanie, într-o petală. Şi ceilalţi se plimbă în jurul unui foc ce arde într-o petală. Iulia rămâne să vegheze somnul râului condamnat la tortura tăcerii de către un tribunal al petalelor căzute. Când se va trezi, râul, îi va da rochia liliachie pe care o purta mama ei, atunci, la vânătoare, şi toate florile vor bea din pahare-petale pentru oameni.
Iulia deschide ochii. Fiorul dat de senzaţia neplăcută a dispărut, dar tăcerea e ca la început. „De când e lumea şi pământul s-au petrecut drame şi se vor mai petrece. Nu vreau să le ştiu pe toate, doar una singură.”
Andrei, vreau seara asta cât mai plină cu prezent, cu trecut, cu viitor…
Privirea Iuliei, încărcată de înţelegere, îl arde pe Andrei care se ridică şi pleacă, lăsându-şi paharul plin pe marginea servantei.
Iulia devine calmă. Un zâmbet fin, de supunere, părea că instalează între ei înstrăinarea.

fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Ed. Eminescu,1984, CD Destine în oglindă, 2012

Cele patru elemente


DISCUTII

Suntem pământ din ţărâna acestei planete,
Curgând prin timp ca o lavă mocnită;
Araţi de riduri, răcoriţi de lacrimi,
Săpaţi de boli, poleiţi cu pirită.

Suntem stropi din oceanul acesta terestru,
Veniţi dinspre cer, susurând prin canale;
Nilul ce roşu ne curge prin vene
Se va întoarce-ntr-o zi la izvoare.

Suntem un suflu al rozei de vânturi,
Ce de pe buze, sărutăm alte suflete;
Tăcerea ne-adoarme, suspinul ne-nalţă,
Respiraţia ne-mbibă cu parfumuri de stepe.

Suntem flăcări din focul vulcanic central,
Recea conştiinţă a ardentei trăiri;
Desprinşi din solara coamă – furnal,
Creăm culori cu lumina din priviri.

Munţii-i cunoaştem, dar nu prăpastia-ne;
Pe mări plutim, dar izvorul nu ni-l ştim;
Spre soare zburăm, dar ce lumină e-n noi?
O boare suntem, un strănut – şi murim.

din volumul Discuţii în grădina filosofului, Mihai Man, Editura Excelsior Art, 2012

BUTON CUMPARA3