Mona


si dragostea

(…)

Era trecut de miezul nopţii când Ivona sună la uşa casei fostului ei soț. În vreme ce aştepta să i se deschidă, încearcă să ghicească motivul pentru care Mihai o chemase cu atâta insistenţă.
Întunericul nopţii, liniştea aproape de nesuportat îi aduseră în minte o frază citită cândva: „Toate femeile fericite se aseamănă între ele. Fiecare femeie nefericită, însă, este nefericită în felul ei.”
– Stupid! își zise ea.
Mai apăsă o dată butonul soneriei. Desluşind, în spatele uşii închise încă, paşi grei, apăsaţi, ridică sprâncenele a mirare, iar când se află faţă în faţă cu Mihai, întrebă ironic:
– Dorul şi dragostea te-au ţinut treaz?
Mihai, cel veşnic inspirat în replică şi spontan o privea grav. Gravitatea îi dădea un aer indecis, de bărbat aflat într-o încurcătură din care era conştient că nu va ieşi doar prin forţe proprii şi nici prea curând. Crezând că întrebarea ei îi provocase o atare suferinţă, Ivona se grăbi să-l liniştească:
– Nu mă lua în seamă! Dar realmente sunt surprinsă: eşti acasă, mă aştepţi… în fine, nu m-am bucurat, cred, niciodată de atâta atenţie.
Mihai îi luă mâna şi o strânse între palmele lui.
– Eşti nedreaptă… Vru să mai spună ceva, dar sfârşi prin a lăsa mâna Ivonei şi-şi plecă fruntea în pământ. „Da, e copleşit şi preocupat de ceva, de cu totul alte probleme decât cele obişnuite…”, se gândi Ivona.
Şi nu se înşela.
– Eşti bine? întrebă ea după ce aruncă geanta pe o măsuţă din holul spaţios.
– Da, spuse Mihai, dacă reinventez lumea după tiparele nebuniei…
O luă înainte şi deschise uşa, lăsând-o pe Ivona să păşească prima în cameră. Avea pe faţă o expresie nouă, ciudată. Privea ţintă, cu nerăbdare şi totodată cu sfială.
Ivona se aşeză într-un fotoliu, îşi ridică privirea invitându-l să vorbească.
Mihai îşi freca fruntea înaltă şi-şi scutura capul, încercând parcă să alunge un gând supărător.
O arzătoare simpatie pune stăpânire pe Ivona.
La urma urmei, era datoare să-l asculte, să-l ajute dacă încurcătura în care, pesemne, intrase, nu contravenea principiilor ei morale.
– M-ai chemat. Am venit. Ce văd însă nu-mi place…
Şi, rostind aceste cuvinte, îşi prinse tâmplele între palme.
– Eşti cu adevărat frumoasă…
Ivona îi ridică bărbia cu un deget şi-l rugă zâmbind:
– Să nu fii sentimental…
– Bine.
Ivona deschise fereastra şi privi cerul.
Luna stătea albă deasupra casei. Aerul era rece.
I se făcu frig.
I se păru şi mai frig când se gândi la ceea ce, probabil, simţea Mihai, care îşi încleştase mâinile cu apucătura unuia ce lupta cu imposibilul. Părea disperat, prăbuşit. Aştepta ca Ivona să-i spună ceva de care el să se agaţe ca de un colac de salvare.
Însă ea întrebă doar politicoasă ce i se întâmplase.
– Am trecut printr-o mulţime de evenimente. Cu toţii trecem prin tot felul de necazuri.
Ivona tăcu şi surâse, încurajându-l.
– E vorba de Mona. Mă întreb dacă vrei s-o ajuţi…
– Eu? Cum aş putea?

*
Dintr-o dată, în ochii minţii lui Mihai apăru chipul Monei făcându-l să vibreze de un dor aproape insuportabil.
Ivona se uita la el cu înţelegere, dar şi cu iritare. „Nu ar trebui să-şi manifeste suferinţa atât de făţiş”.
– O să treacă noaptea şi eu tot n-o să aflu din ce motive mă aflu aici, spuse Ivona
– Iartă-mă, mi-e greu, nu ştiu de unde să încep.

*
Mâna lui dreaptă, vârâtă adânc în buzunarul elegantei haine de casă, de o culoare nedefinită, între verde pal şi tonuri calde de maroniu, mototolea scrisoarea pe care o primise de la Mona: o scrisoare disperată prin care îi cerea ajutor:
„În distrugerea propriei mele vieţi, până acum, am fost cu adevărat un geniu. Am făcut exact ce nu trebuia. Poate că sunt nebună, dar nu incurabilă, Cea mai elocventă dovadă este conştientizarea pericolului. Am trăit, mai trăiesc şi în aceste clipe cu spaima perpetuă că o să fiu asasinată. Până şi aici, în mănăstire, unde mă bucur de o îngrijire deosebită şi sunt păzită cu îndârjiri şi devotament, nu mă refer la cei ce mă ţin sub supraveghere, ci la măicuţe… Îmi duc zilele într-o teroare de nedescris. Văd în fiecare umbră, în fiecare cotlon ascuns un potenţial asasin. Şi, de câtva timp, cortegiul nefast al simţămintelor negative, cu care convieţuiesc într-un fel de mariaj imposibil de anulat, s-a îmbunătăţit cu sentimentul frustrării. Îmi trece prin cap că am fost adusă aici de tata și de tine și că mă veţi lăsa să putrezesc între aceste ziduri… Dacă nu eşti fricos, dacă-ţi pasă de mine, înlesneşte-mi plecarea din ţară. Fă asta fără să-l implici pe tata. E de modă veche, n-ar înţelege. Cred că mi-ar conveni să plec la Berna. Cunosc oraşul, acolo am şi câteva cunoştinţe bune, dar, ce e esenţial, la Berna n-am fost cu Paul, am fost cu tata pe când aveam şaptesprezece ani, iar el conducea renumita clinică a doctorului Walter Müller și era după cum toată lumea știe, era unn neuro chirung rrnumit. Atât. Mai multe nu trebuie să afli. Accept orice variantă de scenariu. Mai mult: îmi asum toată răspunderea. Închei aici. Motivul este obiectiv: peste reşedinţa-mi provizorie s-a lăsat noaptea. Aproape că mă doare sufletul de câtă linişte s-a înstăpânit. Locul ăsta e ca o mică cetate împrejmuită de ziduri şi, când trăieşti ca un paria, secretele obştei, dar şi ale tale sunt păzite de intruziunea persoanelor neimplicate. Acest fapt face să mă menţin într-un spaţiu oarecum protector. Ai să rişti? Hotărăşte-te! Am obosit şi fizic şi afectiv.”

*
Degetele lui Mihai, în contact cu scrisoarea, păreau să ia foc. Cuvinte scrise cu cerneală violetă îi erau dureros săpate în memorie. Îi zvâcneau buzele. Cântărea în minte planul făcut în grabă şi în care nu avea deplină încredere. Ca un făcut, oboseala, starea lui cea mai obişnuită în ultimele săptămâni, acţiona ca o veritabilă formă de apărare; nu lăsa aproape nimic să pătrundă până la zonele înţelepciunii şi să tulbure voiajarea egocentristă a primejdiilor ce-i se perindau în straturile cele mai vulnerabile ale structurii sale sufleteşti. Chiar şi introspecţia avea un curs indecis şi voltaj necontrolat, născând meandre, introspecţie alimentată de strigătul de ajutor al Monei, dar şi de obiceiul lui de a analiza cu prudenţă toate datele problemei. Toate gândurile lui, toate semnalele venite din afară sunt preluate de memorie şi prelucrate imediat preschimbându-le în vârfuri de lance. De multă vreme, somnul nu-i mai era liniştit, subconştientul, asemeni unui capac sub presiune, îl hărţuia continuu. Cauzele erau obiective. Mona se afla prinsă într-o ţesătură complicată de situaţii din care în unele intrase conştient, iar în altele fusese împinsă de ghinion.

*
Pauza în conversaţie părea să se prelungească nepermis de mult.
Ivona dădea semne de iritare.
– Ştii care-i problema ta? întrebă ea păstrându-şi surâsul, atunci când o femeie care face parte, chiar și vremelnic,  din viața ta și se află într-o situație dificilî, te consideri obligat să o aperi…
– De data asta vreau doar să nu greşesc faţa de tine. Mă întreb dacă am dreptul să te implic într-o poveste deosebit de primejdioasă.
– E prea târziu să-ţi mai pui întrebări. În plus, nu-mi place să hotărăşti pentru mine. Povesteşte-mi, deci, pune-mă la curent cu păţaniile voastre.

(…)

din romanul Și dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

Debut editorial – Mielul singuratic – roman


CAPITOLUL VI
1
Nu mai fumez.
Nu mai merg la hogeag.
Nu mai chiulesc; ba mai mult abia dacă ies pe culoar în pauză. Cu Sela, desigur.
Aşa am ţinut-o tot acest al treilea trimestru şi, iată, am ajuns în ultima săptămână de liceu. Îmi pare rău, o spun cu toată sinceritatea, aş face orice ca să nu se termine niciodată, să pot petrece cât mai mult timp în clasa a XII-a R alături de draga mea Sela.
Ca acum, în această ultimă oră de chimie: în timp ce eu sculptez cu râvnă în lemnul tare al băncii numele noastre înlănţuite Sela mă acoperă plină de mândrie.
Soneria s-a dezlănţuit exact la încheierea lucrărilor şi, după ce am admirat capodopera menită să aducă aminte de noi generaţiilor viitoare, am ieşit din clasă ţinându-ne de mână, înfruntând cu seninatate sarcasmul tot mai accentuat din ochii Georgianei.
Colegii respectau amuzaţi idila aflată în exploziv progres. Doar din când în când ispita se prezenta sub înfăţişarea amicului meu Vasi.
– Hai, Cristi, la o ţigară.
– Nu, mersi.
– Hai, dom’le, dau io un Kent!
– N-auzi că n-am chef.
Adevărată întruchipare a reproşului, prietenul meu cel abandonat a emis spre roşeaţa care nu mai părăsea obrajii Selei:
– Tipule, eşti terminat! Gastrita era nimic faţă de ce te a pocnit acu’. Asta-i boala incurabilă! Nu mai râde, domnişoară, că nu-i nimic de râs, a continuat bosumflat, mai în glumă, mai în serios. Hai tu, Oana.
– Tare simpatic mai e, râdea Cerasela din toată inima. De ce nu te duci, Chris?
– Chiar, am făcut eu pe nedumeritul, de ce nu mă duc? Şi de ce nu mai fumez, de ce nu mai chiulesc?
– I-ai promis Mentorului, ai uitat?
– Să ştii că de-aia!
– Oricum, dragule, îţi mulţumesc că stai atâta cu mine.
Acum era momentul să aduc discuţia acolo unde de mult o doream.
– Cât stau, Sela? Doar şase ore pe zi! Vreau să fim mai mult timp împreună.
– Dar suntem împreună în fiecare zi, Cristian.
– Da, împreună cu alţi douăzeci şi ceva de colegi. Vreau să fim numai noi doi, Sela, nu înţelegi?
M-a strâns fericită de mână, fericită şi tristă în acelaşi timp.
– Şi eu aş vrea dar ştii bine că nu se poate. Avem foarte mult de învăţat şi pe urmă mami…
Asta era problema, mami cea de oţel nu mă înghiţea sub nici un motiv.
– Chiar aşa de rău mă crede? am întrebat pentru a nu ştiu câta oară.
– Îmi pare rău, Cristi, am încercat să-ţi iau apărarea. Nici nu vrea să audă.
– „Să ne te mai prind cu golanul acela!”, aşa ţi-a spus, nu?
Incapabilă să mintă, a dat din cap suspinând.
– Mi-a programat timpul la secundă. Când nu este ea acasă, mă supraveghează mătuşă-mea.
– E clar, am conchis mai mult pentru mine, dacă nu se poate în timpul liber, rămân orele.
A ridicat ochii intrigată de mormăiala mea.
– Cristi, ce pui la cale?
Aveam ceva în cap. Mizând pe faptul ca profa de sport iar nu va veni, era convocată la lotul naţional de handbal, cumpărasem cu mari sacrificii două bilete la filmul lui Lelouch, „Vivre pour vivre”. Mai trebuia s-o conving…
– Nu facem spoort, a urlat Şobo ca de obicei. A zis dirigu’…
– Ce zici, Sela, mergem? i-am arătat biletele.
– Vai, tu, Cristi, să chiulesc?! N-am mai făcut aşa ceva niciodată.
– Dar nu tu chiuleşti, profa!
Am blocat-o pe moment, dar tot nu voia să cedeze.
– Şi ora următoare, la desen?
– Boşorogu’ a spus să fie prezenţi doar cei care nu au adus planşele.
– Tocmai, tu nu le-ai adus!
– Nu-i nimic, se rezolvă. Se ridică Vasi de două ori, doar s-a mai întâmplat, proful e ramolit rău. Ce zici?
Aşteptam cu ochii în ochii ei în timp ce Vasi se apropia curios la semnul meu.
– Oana, a început să strige în gura mare după ce-l am pus la curent, ţine-mă că leşin! Aştia doi vor să chiulească!
– Ce chiul, dom’le, l-am potolit speriat că Sela se va răzgândi. Avem o chestie importantă.
Uitându-se la noi printre gene, Oana a ghicit fără cruţare:
– „Vivre pour vivre”, aşa-i? E chestia cea mai importantă din oraş. Iubi, s-a întors spre Vasi, ai promis că mă duci.
– Mâine, dragă, mâine. Prietenul la nevoie se cunoaşte.
Sela nu părea încă hotărâtă aşa că mi-am folosit întreaga forţă de seducţie insistând:
– Gândeşte-te, iubito, două ore, doar noi doi!
N-a apucat să accepte căci Vasi ne-a luat de braţ şi a început să ne împingă spre scări.
– Băi, dacă într-un minut n-aţi părăsit hardughia asta, vă iau la bătaie, ne-a avertizat cu cea mai severă moacă de care era în stare. Uite ţigări, Cristi, ia şi banii aştia, ia-i! Hai, roiu! (…)

fragment din romanul Mielul singuratic, Lucian Mili, Editura Excelsior Art, 2016

LA MULȚI ANI!


Paul Eugen Banciu,
Astăzi, 30 noiembrie,  este ziua ta de naștere: LA MULȚI ANI!
Atașez videoclip-ul – Paul Eugen Banciu / despre măști africane, videoclip realizat și publicat de Editura Excelsior Art.

Cu prietenie și prețuire, Corina

 

 

 

 

 

Poem în alb



Noaptea intră discret
învelindu-mi umerii cu o eșarfă străvezie

atingerea blândă precum o briză
mă stăpânește deplin
apoi
îmi strânge pieptul și îmi inundă ființa
cu dorul de tine

nu încerc să opresc năvala violentă
rămân pe margine de drum adâncit în rutină

nu pot să merg mai departe
nu pot să mă întorc
nu pot să rămân în punctul atins

pot doar să țin visul treaz

furtuni de zi cu zi vor șubrezi dorul de tine
lăsându-mi intactă dorința de a controla
visul împrăștiat

spre ziuă
dorul de tine se stinge
conștientizez starea de călător cu drepturi limitate
în tot ce prezentul oferă

din volumul Ritual în absență, Corina Victoria Sein, 2015 (grafica de Vasile Pintea)

 

 

 

Între prezent și viitor


paducel-foto

(…)

Denisa se oprise lângă o tufă de măceşi, se înalţă pe vârful degetelor şi apleacă arbustul decorat cu o mulţime de fructe roşiatice. O clipă cred că le va culege cu gura, dar, după ce atinse cu degetele un ciorchine, cu o mângâiere delicată, eliberă brusc creanga, iar aceasta făcu aerul să geamă sub forţa ei. Nu izbutesc să-mi reţin un sentiment de oarecare admiraţie. Îmi era greu, dacă nu chiar imposibil, să văd la ea ceva care să semene a panică, lucru ce m-ar ajuta să mi justific îngrijorarea… Contat, însă, că era relaxată, hotărâtă. Se comporta excelent, fără a fi excesiv de politicoasă, oferindu-mi claritatea fără crispare a obrazului său, iar pe buze îi flutura umbra unui surâs. Ochii însă aveau o expresie de seriozitate aproape dură. Dacă aş lua în calcul doar ceea ce văd, aş putea spune că Denisa este o tânără optimistă ce şi caută drumul. Cu siguranţă că nu va păşi orbeşte, oricât de tentantă va fi oferta.
Renunţ să o mai analizez. Ea însă mă ţine sub observaţie. Citesc în privirea ei că, la rândul meu, eram supusă unei judecăţi calme şi implacabile.
– Ce mai fete suntem, mă surprinde ea, rostindu-şi gândul, eu nu sunt în stare să mă pun de acord cu mine însămi, tu continui să cauţi locul unde să te abandonezi cu totul…
– Minunată, dar falsă observaţia, spun eu, apucându-i braţul şi obligând-o să pornească alături de mine spre han.
– Atunci, dă-mi tu o alternativă… Poate că ai dreptate, poate că nu ai. O să analizez şi o să decid…
Nu am timp să emit vreo idee, vreun sfat. Denisa se desprinse brusc şi aleargă spre un bărbat ce părea să aştepte pe cineva. Acel cineva se vede că eram chiar noi. Gestul Denisei, nu ştiu de ce, mă enervează. Pornise de lângă mine cu paşi inegali, obstinată. Parcă ghicindu-mi gândul, după ce parcurse o bună parte din distanţă, se opreşte cu un aer speriat, ca şi cum ar fi intrat în contact cu un pericol invizibil. Vântul îi anima părul şi îi lipea fusta de pulpe. Rămase pe loc doar pentru a şi arunca părul pe spate. Mâinile îi tremurau. Porneşte din nou. Încerc să n-o mai văd. Retina îmi întoarse însă imaginea; o închipui alergând spre necunoascut, dar nu în mod firesc, ci de-a- ndaratelea, oferindu-mi un chip dezorientat.
Eu văd viitorul?
E acolo, în curtea hanului, dar ceva mai palid, mai flexibil decât prezentul. Mă întreb ce nevoie are să se întâmple… Pentru că va adăuga ceva?
Da. Împlinirea viitorului va adăuga întotdeauna ceva.
Denisa se depărta, alergând dezordonat. Pentru o clipă se opreşte din nou doar pentru a-şi aranja încă o dată părul. Porneşte. Nu mai aleargă. Merge. Adineauri era acolo, acum e mai aproape de mine… Aşa o fi? Oare văd gesturile ei sau le prevăd?
Destul! Trebuie să încetez de-a mai separa prezentul de viitor. Oricum, lucruile vor continua să se realizeze în ritmul lor; Denisa va sfârşi alergarea într-o îmbrăţişare, făcându-l fericit pe bărbatul necunoscut mie, dar luându-şi şi ea partea ei de plăcere. Aşa e timpul, aşa e viaţa; viitorul se lasă aşteptat, apoi se realizează. Uneori, atunci când vine, suntem sătui, ne dăm seama că se afla cu noi de multă vreme.
Denisa, în umbra bărbatului, îmi pare doar o pată de culoare. Când ajung lângă ei, bărbatul îmi aruncă o privire ademenitoare şi complice, fără îndoială, vrea să mă facă părtaşă la bucuria lui.
Eu nu sunt dispusă să răspund în vreun fel: atunci, fără să lase impresia că atenţia lui şi-a schimbat obiectul, adică plicul enorm, maroniu pe care tocmai se pregătea să-l înmâneze Denisei, încearcă asupra mea focul privirii sale; ne cercetăm unul pe celălalt, în tăcere, timp de câteva clipe; mă studiază din cap până în picioare, făcând pe miopul, evaluează, mă clasează. În categoria femeilor pe care le uiţi imediat? (…)

fragment din romanul Evadare spre nicăieri, Corina Victoria Sein, 1999

Maculatură, fier vechi


image description

Atlantologi ai viitorului,
Micile noastre victorii şi marile înfrângeri,
micile noastre adevăruri şi marile minciuni,
oraşele noastre din beton,
bolile noastre incurabile,
pulberea noastră radioactivă,
măruntele noastre speranţe şi marile deziluzii

au existat cu adevărat.

Aceste straturi de calciu
sunt oasele noastre.

Aceste obiecte de plastic nedegradabil
nu au fost talismanele noastre, ne au servit
în menajul zilnic.

Cuburile de sticlă
nu erau zeităţile noastre, deşi s a încercat
prin intermediul lor
să ne încovoaie voinţa
şi să ne frângă caracterele.
Se putea întâmpla
ca şi gândurile noastre să fie supuse ascultării.

Este adevărat
că ne am înmulţit în mod animalic
şi ne am hrănit cu fraţi ai noştri: animale şi plante,
pentru a ne menţine specia
noastră.

Nu ar fi trebuit să ne ucidem reciproc
în numele Himerei inumane:
al unui viitor mai bun.

Atlantologi ai timpului viitor,
maculatura, fierul vechi,
dacă vor supravieţui,
poate nu vor lăsa cea mai bună mărturie despre noi,
dar noi am existat cu adevărat

– şi am fost conştienţi de propria existenţă.

din volumul Poeme alese (antologie) , Ryszard Krynicki, editura Excelsior Art, 2014

 

Remember – Emil Șain


 

ÎNGER PENTRU ÎNGER

Septembrie 2007, editura Excelsior Art…
Mă întorsesem de la New York după aproape o lună de vacanţă cu conştiinţa încărcată că manuscrisul cărţii mele mai avea nevoie de nişte „cosmetizări“ şi depăşisem termenul de predare.
Mă simţeam ca un şcolar cu tema nefăcută şi eram foarte stânjenită, când, în încăperea în care mă aflam a intrat un domn parcă desprins dintr-un serial englezesc. Îmbrăcat elegant , cu eleganţa unor vremuri demult trecute; pălărie neagră cu boruri mari, fular alb asortat cu batista si cămaşa de un alb imaculat… costum  de culoare închisă impecabil.
Era îngândurat, preocupat de tehnoredactarea unei cărţi personale. Mi-a fost prezentat: era scriitorul şi poetul Emil Şain. Un chip blajin, o voce prietenoasă care mi-a spulberat din temerile cu care venisem.
Am început să povestesc despre New York… ca  scuză pentru încurcătura pe care presupuneam că o creasem editurii. A fost prins, împreună cu ceilalţi, de avalanşa de impresii proaspete. Era foarte curios şi interesat. L-am mai întâlnit apoi pe parcursul finalizării monografiei mele şi mi-am dat seama că era foarte implicat în tot ceea ce reprezenta munca într-o editură şi că directoarea editurii, Corina Victoria Sein și el formau împreună la Excelsior Art o  echipă minunată.
Delicateţea, zâmbetul, disimularea D-lui Emil Şain, abia că au atras atenţia ochiului meu „format” în direcţia suferinţei, a bolii. Dimensiunile ei erau însă imense. Aveam să le aflu după ce îngerii săi păzitori au deconspirat-o, iar eu am demarat cercetările.… M-a durut foarte tare ceea ce am descoperit. Nici cei apropiaţi nu ştiuseră. M-am alăturat echipei şi m-am străduit să-l determin nu numai să se trateze, ci şi să spere, să ia măsuri şi… să mă adopte ca „înger păzitor”.
Prietenia noastră s-a înfiripat repede şi pe nesimţite. Am intrat cu ajutorul Dumnealui în lumea creatorilor de carte, o lume nouă, fascinantă pentru mine. I-am cunoscut prietenii…avea o mulţime, pentru că avea un suflet cald şi generos şi cu spiritul său ludic atrăgea ca un magnet!
Ne întâlneam frecvent la editură, la lansările de carte, dar… şi la spital pentru „încărcarea bateriilor”, cum glumeam noi.
Nu am mai văzut un om care să-şi ducă suferinţa cu atâta demnitate. Era cu fruntea sus, mereu cu zâmbetul pe buze şi până spre final răspunsul la întrebarea „cum vă mai simţiţi?” era: „mai bine”.
Şi primul semn de mai bine era scrisul…Niciodată n-a venit la spital fără coli A4 şi pix! Multe din poeziile dumnealui s-au născut la spital! Şi tot un semn de „mai bine” era grija pentru ceilalţi! Tocmai el sărea cu altruism în ajutorul semenilor aflaţi în suferinţă. „Vă rog dacă se poate să-l vedeţi pe… e foarte bolnav”. Astfel, unui mare scriitor i-a salvat viaţa… Acesta însă nu a conştientizat faptul. Nu a venit nici la înmormântare, necum să i-o recunoască vreodată. Astfel de fapte îl deosebeau de mulţi.
În spital avea un fel de a fi plăcut faţă de cei ce-l îngrijeau… era un pacient model… nu se plângea niciodată de nimic. Nobleţea şi demnitatea îl defineau!
I-am citit cu mare plăcere poeziile. Multe din ele sunt de o valoare excepţională, iar cei mai îndreptăţiţi să le analizeze  nu au ezitat s-o facă în cei mai elogioşi termenii cu putinţă. Şi, cum de multe ori în asemenea împrejurări i-am fost aproape, m-am simţit mândră de a mă număra printre prietenii săi, iar momentele în care a deconspirat public în semn de recunoştinţă faptul că eu eram un coechipier în bătălia pentru viaţă alături de dânsul mi-a umplut sufletul de bucurie şi ochii de lacrimi!
L-am admirat şi preţuit enorm şi pentru constanţa sentimentelor, pentru iubirea adevărată, profundă, dublată de o tandră grijă faţă de Ea, iubire care la rândul ei l-a susţinut şi motivat! A iubit-o cu adevărat pe Gioconda!
Un asemenea OM nu putea fi la rândul lui decât iubit!

Destinul a vrut însă ca într-un moment de cumpănă să o ia pe un alt drum… şi acesta a fost un drum fără întoarcere.
„Nu plânge pentru că nu mai este… bucură-te că a existat” spunea un alt mare scriitor, iar eu mă bucur. Mă bucură amintirile frumoase, volumele de poezii… Şi am rămas cu convingerea că nimic nu a fost întâmplător ci că a fost înger pentru înger…

dr. Livia Brânzan

 

 

Despre prietenie, despre Emil Șain – scriitor și prieten / Remember


floarea-prieteniei2

 (…) Am avut, am norocul, şi nu de astăzi de ieri, ci de decenii, să fiu prietenă cu Emil Șain.
Prietenia noastră se bazează pe o afecţiune deosebită generată de încredere şi stimă reciprocă, pe ideal sau principii comune.
Prietenia  pare să fie o relaţie uneori dezechilibrată, dar întotdeauna aducătoare de satisfacţii mici, dar necesare.  
În prietenie detaşarea poate fi cea mai bună răsplată, o detaşare care nu înseamnă indiferenţă, dimpotrivă, ea poate fi un paşaport spre libertate.
Ce este în fond prietenia? O vale prin care aleargă zglobiu o gamă întreagă de sentimente nespectaculoase, dar agreabile: siguranţa, plăcerea de a nu te şti singur în faţa anumitor obiective sau capete de drum; bucuria de a schimba opinii, de a admira împreună o floare, o operă de artă, de a asculta şi înţelege neliniştea, visul celuilalt, este indiciul, dar în acelaşi timp, şi produsul unei prietenii; plăcerea, aici, nu are sensul îndestulării, ci al unei stări de bine.
Relaţia dintre oameni, impusă de viaţa socială, ia forma prieteniei şi se regăseşte în modul de a trata împreună o maladie după aceeaşi schemă de tratament.
Vorbesc despre boala numită singurătate; greu acceptată sau greu suportată şi care dă şi nevoia relaţiilor prieteneşti.
Prietenia este un scut, o pavăză şi o soluţie de protejare împotriva singurătăţii.
Un prieten este înţelegător, dar şi sever.
Despre prietenia adevărată aş spune că este ca un tribunal în care nu există acuzare…
Cu toate acestea, prietenul adevărat nu acoperă o greşeală, el te va ajuta să o previi sau să-i toceşti vârfurile tăioase.
Un prieten adevărat îţi va duce alţi prieteni.
Aşa se întâmplă de când lumea, aşa se întâmplă şi acum. (Corina Victoria Sein)

PORTRETUL UNUI SCRIITOR… CU UMOR
 
Lui Emil Şain la 70 de ani

Doamne, unde ai să-l pui pe Emil Şain, scriitorul,
Care a visat să spună măcar o dată, o singură dată, adevărul,
Dar l-ai obligat mereu să-şi ţină gura,
Nimeni să nu ştie ce-i în sufletul lui.
 
Nu s-a revoltat. S-a mulţumit cu un zâmbet dulce, ca otrava
fină,
Minţindu-se că nu este îndrăgostit de cea mai suavă făptură,
Pe care ai creat-o anume pentru el.
 
L-ai torturat, Doamne, fără pic de milă,
Arătându-i-o zi de zi şi refuzându-i-o noapte de noapte,
Făcându-l să o iubească sute de ani sau poate mai mult în
fiecare clipă!
I-ai strecurat în nări răsuflarea ei aţâţătoare,
Mirosul unui trup de frăgezimea spicului verde de grâu…
Şi i-ai luat vederea. Să bâjbâie în preajma ei,
Să-i sară inima din piept de dragoste,
Fără să poată să-i spună un cuvânt de iubire.
Să o atingă ca un frate, ca un admirator,
Niciodată, niciodată ca un iubit.
L-ai umilit. I-ai arătat de timpuriu
„Zăpezile în flăcări” şi urmele paşilor ei avântaţi
Pe suişul unui munte tot mai înalt…
S-a căţărat, s-a ridicat
Deasupra tuturor alor săi,
Deasupra pădurilor, deasupra norilor, deasupra zărilor
înstelate,
Sus, foarte sus
Pe sub poalele POEZIEI…
Cu mâinile însângerate, cu gura uscată,
Pe sub poalele învolburate ale POEZIEI…
Doamne, lasă-l acolo! (Mirela-Ioana Borchin)

Sein Vaterhaus / Casa părintească


 

adam-muller-guttenbrunnAdam Müller-Guttenbrunn a fost un scriitor, romancier și om de cultură șvab, care a avut o mare influența asupra vieții culturale, în special în lumea teatrului, din Viena sfârșitului de secol XIX. A fost director al Teatrului din Viena. Wikipedia
Născut: 22 octombrie 1852, Comuna Zăbrani, Arad
Decedat: 5 ianuarie 1923, Viena, Austria
Cărți: The Great Swabian Migration: A Historical Novel by Adam Müller – Guttenbrunn, Sunetul clopotelor: roman. (sursa Wichipendia)

Timișoara între paradigmă și parabolă

 

Sein Vaterhaus

(…)

Mit Csatad war seine rege Phantasie beständig beschäftigt. Die Nähe der Festung Temeschwar erschien ihm als der größte Vorzug der neuen Station; die wollte er sich zunutze machen. Er lechzte nach Verkehr mit Standes- und Altersgenossen, mit Menschen seiner Art. Der freie Fluß städtischen Lebens, in dem man sich, ungehemmt durch tausend kleine Rücksichten, nach Lust und Neigung bewegen konnte, hatte für ihn den Reiz des Verbotenen. Nur genippt hatte er manchmal von diesem Leben, nie es aus dem Vollen gekostet. Der Gedanke, ihm jetzt wieder näher zu kommen, bot ihm einen heimlichen Genuß …
Die Musik von der „Königin von England” grüßte sie von weitem. So oft die Tür der Gaststube, in der die Zigeuner fiedelten, sich öffnete, riß der Luftzug einen Fetzen los von einer Tanzweise und warf ihn hinaus in die Winternacht. Hei, war da lustige Gesellschaft. Die jungen Herren vom Komitat langweilten sich auch in der Festung, in der nach zehn Uhr abends keine Geige mehr singen durfte, ohne besondere Erlaubnis des Stadtkommandanten; auch sie suchten die Vorstadt auf, wenn sie sich eine fröhliche Nacht bereiten wollten. Freilich öffneten sich die Festungstore nicht vor dem nächsten Morgen, aber das war ihnen gar nicht so sonderlich unangenehm. Schlafen konnte man bei Tage. Und bei der „Königin von England” fand man doch immer das feinste, der „Pfau” war bei weitem nicht so in Gnade bei der galanten Welt …
Und was strömte in der Vorstadt Fabrik nicht von jeher alles zusammen! Aus allen interessanten Völkern des Landes zog die Industrie ihre Helfer herbei, ringsum siedelten sich die Schichten, die ohne Grundbesitz waren, an; nirgendes gab es ein solches Sprachen- und Rassengemisch. Serben und Walachen, Bulgaren und Slowaken, Zigeuner, Madjaren sogar hausten mitten in dem deutschen Bürgertum, das die Betriebe leitete. Und auch Italiener, Franzosen und Holländer waren einst hierher berufen worden, die industriellen Versuche zu fördern und in Schwung zu bringen.
Nikolaus Hell war am frühesten Morgen mit einem Bauernwagen, in den er nur seinen Ledersitz einhängen ließ, nach der Stadt aufgebrochen. Als die Kaufleute der Festung ihre Gewölbe öffneten und die Kinder zur Schule gingen, fuhr er schon über den Paradeplatz. Er ließ den Wagen bei den „Sieben Kurfürsten” einstellen und sagte dem Vetter Kaspar, seinem Nachbar, daß er sich jederzeit bereithalten solle zur Heimfahrt; es könne sein, daß er sehr bald wieder komme.
Dann begab er sich ins Café Delbondio zu einem Frühstück. Das war ja der Ort, wo die Klasse, zu der Niembsch sich zählte, verkehrte. Da konnte er am ehesten Auskunft erhalten über den Verbleib seines Gegenschreibers. Und auch den Namen eines guten Arztes wird er da leicht erfahren. Denn ohne einen solchen wollte er keinesfalls heimkehren. Und er täuschte sich nicht. Der Luigi, der erste Aufwärter des Kaffeehauses, ein ehemaliger Feldwebel aus einem lombardischen Regiment, kannte den ganzen Stadtklatsch; ihm entging nichts. Natürlich war ihm der Herr von Niembsch sehr gut bekannt.

Casa părintească

(…)

În imaginaţia sa bogată era mereu preocupat de Csatad. Cel mai important privilegiu, survenit deodată cu noua detaşare, era apropierea de cetatea Timişoarei, privilegiul pe care-şi propusese să-l exploateze din plin. Îşi dorea atât de mult să se afle printre oameni asemeni lui, să comunice cu cei de-o vârstă, din aceeaşi pătură socială. Pentru el, cursul liber al vieţii citadine, în mijlocul căreia te puteai mişca nestingherit, după pofta inimii, purta într-însul tentaţia „fructului oprit”. Nicicând nu se putuse bucura din plin de această viaţă, o gustase doar în picături, din când în când. Gândul că se afla din nou în apropierea unei astfel de experienţe îi provoca o bucurie ascunsă …
Muzica de la „Regina Angliei” îi întâmpinase din depărtare. De fiecare dată când se deschidea uşa localului unde, ţiganii cântau la vioară, vântul fura câte o frântură de melodie şi zgomot de dans, aruncându-le afară în noaptea de iarnă. Hei, hei, asta da veselie! Acolo oamenii ştiau ce-i voia bună. Tinerii din comitat se plictiseau şi ei între zidurile cetăţii în care după ora zece nu avea voie să se audă nici măcar o vioară, fără acordul „comandantului orăşenesc”. Găseau însă refugiu la periferie când voiau să se distreze. Faptul că porţile oraşului nu se deschideau până dimineaţa, nu-i deranja deloc. De dormit puteai dormi şi în timpul zilei. Iar la „Regina Angliei” găseai mereu cele mai râvnite delicatese. „Păunul” însă nu era nici pe departe atât de căutat de lumea „galantă”…
Din totdeauna cartierul Fabric adunase o mulţime pestriţă. Găseai acolo muncitori din toate naţiile imperiului, se aciuiseră prin preajmă nevoiaşii, niciunde altundeva nu găseai un asemenea amestec de rase şi limbi. Sârbi şi valahi, bulgari şi slovaci, ţigani sau chiar maghiari trăiau printre burghezii germani care conduceau fabricile. Italieni, francezi şi olandezi fuseseră cândva chemaţi pentru a contribui la dezvoltarea industriei în această zonă.
Nikolaus Hell o porni spre oraş dis-de-dimineaţă cu o căruţă unde îşi aranjă doar capra din piele. La ora când negustorii cetăţii deschidau prăvăliile, iar copii mergeau la şcoală, el traversa deja Parade Platz. Trase la „Cei 7 Principi Electori” şi îi spuse vecinului său, vărul Kaspar, să rămână pregătit de plecare, căci era posibil ca el să se întoarcă în curând. Apoi luă micul dejun la „Café Delbondio”. Acolo se întâlneau cunoscuţii lui Niembsch. La cafenea putea să obţină uşor informaţii despre supraveghetorul său, cel care-l controla. Tot aici putea afla şi numele unui doctor bun. Fără aceasta nu voia să se întoarcă în nici un caz acasă. Nu se înşelase. Luigi, îngrijitorul, care fusese plutonier într-un regiment lombard, era la curent cu toate bârfele din oraş, nu îi scăpa nimic. Bineînţeles că-l cunoştea şi pe domnul von Niembsch foarte bine. (traducerea: Simina Birăescu)

din lucrarea Timișoara între paradigmă și parabolă, Editura Excelsior Art

 

Colecția Ars Poetica – POVESTEA IZVORULUI


discutii
Ne-ntrerupte veacuri, fără de odihnă
Peste şalul vremii clinchetul lui sună
Răscolind pădurea, îngânând câmpia
Cântece bătrâne strunele-i adună.

Plin de vioiciune se aruncă-n vale
Dând un sărut tandru ascunselor poteci
Ducând hora noastră şi doina de jale,
Frate cu pământul peste maluri seci.

Când amurguri sumbre vin să se strecoare
Oprind raze-n şiruri printr-un negru nor,
Ascultaţi! În lumea plină de amaruri
O orchestră cântă – e înaltul zbor
Ce vă spune-ntruna: «Să ţinteşti spre soare,
Fiind mereu tânăr, ca şi un izvor!»

din volumul Discuţii în grădina filosofului, Mihai Man, Editura Excelsior Art, 2012

BUTON CUMPARA3

http://www.excelsiorart.ro/libraria-virtuala-excelsior-art.html