Drepturi


image description

– La ce drepturi
te referi?
Dreptul la viaţă?
Nu‑l vei prelungi nici măcar cu o secundă,
chiar de‑ai muri de curiozitate –
cine a câştigat, cine a ucis.
– Dreptul la luptă?
Ea e guvernată de dreptul celui mai puternic…
– Dar tu nu vorbeşti despre drepturile
omului
ci ale naturii,
aşadar cu ea încearcă să câştigi disputa:
victoria ta

să nu ţi‑o ia înainte.

din volumul Poeme alese, Rzszard Krynicicki, traducerea: Constantin Geambașu, Ed. Excelsior Art, 2014

CONTELE APPONYI


HOTEL CALIFORNIA

În 1917 americanii debarcau în Europa şi stingeau sângerosul conflict mondial. Tot astfel îşi încălcau propria doctrină a neamestecului în trebile bătrânului continent după ce Germania le declarase război şi a doua oară. Îmi amintesc de tratativele de pace de la Paris, cu urmări până în zilele noastre. Anumite persoane nu acceptau că un război pierdut are consecinţe fireşti. Nu le venea să creadă că reconfigurarea continentului era iminentă. În memoriul depus de contele Apponyi Adalbert la tratativele de la Paris se încearcă amânarea semnării tratatului de pace în favoarea României Mari, în 1919. Înainte de a reproduce acest document puţin cunoscut, trebuie să aduc unele completări. În primul rând, nu cred că, trecând prin experimentele succesive ale administraţiei noastre, lipsită de glorie, ar mai fi mulţi români care să nu vadă clar că există o adevărată tradiţie în neşansa noastră de a depăşi curbele de sacrificiu şi de a nu mai forma generaţii de sacrificiu. În drumul spre desăvârşire morală trebuie să mai înghiţim multe hapuri amare, începând cu prezentarea paşaportului la o frontieră occidentală… Menţionez că traducerea în română a textului conţine cu prea multă uşurinţă cuvântul „rasă” şi e necesar să amintim că în 1919 conotaţia sa nu devenise atât de periculoasă, ca după atâţia ani de experienţă rasistă nefastă. Există şi nedreptăţi care ni se fac, de ex., maghiarii au avut un contact mai direct cu occidentul şi implicit ardelenii. Românii au fost izolaţi prin bariera altor neamuri de propria latinitate şi de religia rudelor din Apus. Sigur, se spune că Rakoczy le-a dat şcoli în limba lor şi i-a îndemnat spre catolicism. Mai pregnantă este influenţa iluminismului austriac în Banat; epoca theresiano-iosefină a adus, într-o zonă virgină, nu numai mercantilismul economic, dar şi obligativitatea învăţământului şi religiei în limba maternă. Reuşita acestor măsuri este surprinzătoare, multe neamuri din occident, adânc înrădăcinate în vechi tradiţii medievale, n-au avut rezultate pe măsura bănăţenilor, comparabile cu cele ale populaţiei din jurul Vienei… Apponyi recurge la o critică superficială a neamurilor româneşti. Nu se poate spune însă, mai ales după război, că românii i-ar fi tratat cu mai multă delicateţe pe maghiari. Ei îi confundă ades cu hoardele hunilor, cu mongoloizii asiatici, fără a consulta literatura de specialitate privind popoarele şi limbile, emisă de Institutul „N.Iorga”, conform căreia maghiarii, popor european, vine din nord-vestul Uralilor, precum finlandezii. Argumentele contelui n-au schimbat istoria, însă cunoaşterea şi a altor opinii decât cele ale eventualilor lăudători este şi un prilej de reflecţie, un duş rece care ne poate trezi din beţia automulţumirii.
„Din punct de vedere intelectual şi economic Transilvania este cu o sută de ani mai avansată decât România, de aceea alipirea ei la România va avea o influenţă nefastă asupra dezvoltării sale şi poate provoca tulburări cât se poate de serioase. Viaţa socială a maghiarilor şi a saşilor este mult mai diferenţiată. Procentul lor în profesiile calificate depăşeşte cu mult procentul populaţiei lor, asta nu se datorează protecţiei statului maghiar, în schimb, inferioritatea rasială a românilor se manifestă ori de câte ori le este lăsat spaţiu liber pentru iniţiativa privată. Naţiunea română este una tânără şi care nu şi-a descoperit conştiinţa naţională decât la mijlocul sec XIX. Religia sa este cea bizantină, limba ritului său este slavă, iar în Transilvania biserica românească şi-a câştigat independenţa datorită principilor maghiari protestanţi şi uniunii confesionale, pe care românii nu au putut-o realiza prin forţe proprii. Cruciadele, sistemul feudal, papalitatea, Sfântul Imperiu Roman, Renaşterea şi Reforma au trecut fără să lase urme asupra acestui popor. Dimpotrivă, naţiunea maghiară a luat parte la toate aceste evenimente . Poporul român nu a reuşit să scoată la lumină individualitatea rasei sale, nici să imprime un specific naţional instituţiilor ţării sale. Trăind într-un stat, alături de alte popoare românii nu au reuşit multă vreme să egaleze acele popoare, nu au reuşit să formeze UN STAT AL LOR; în Ardeal şi Banat elementul românesc nu a înfiinţat decât în ultima sută de ani instituţii proprii intelectuale şi economice, sub influenţa mediilor maghiar şi german . Acesta este şi motivul pentru care românii din Transilvania au depăşit cu mult în ultimul secol pe fraţii lor de rasă care trăiau în afara acestui amestec etnic, în propriile lor ţări, Valahia şi Moldova. În interiorul zonei carpatice primul stat veritabil a fost format în sec. al X-lea de către maghiari. În sec. XIV-XV, în urma invaziei turce în Balcani a crescut în mod considerabil imigrarea românilor de dincolo de Dunăre în Transilvania. Primul care a exprimat ideea că românii trebuie să fie urmaşii elementelor poporului roman care a rămas în Dacia a fost Bonfinius…Această teză a trecut prin operele lui Toppeltinus şi Cantemir în ştiinţa europeană şi a devenit o dogmă ştiinţifică. Anonymus, unicul cronicar care găseşte români la sosirea maghiarilor, nu este o sursă istorică autentică. Inspirată de o fantezie patriotică, această istorie nu redă istoria adevărată a cuceririi ţării de către unguri, ci o epopee, partea care se referă la români a fost INTERPOLATĂ ÎN ACEASTĂ CRONICĂ ABIA MAI TÂRZIU. Raporturile românilor cu saşii şi maghiarii au fost la fel de proaste ca şi cele cu populaţiile balcanice. Nu s-au putut obişnui decât greu sau deloc cu ordinea statului maghiar şi au fost priviţi peste tot, de la prima lor apariţie, ca un element perturbator, care nu respectă nici proprietatea individuală, nici ordinea socială, nici instituţiile juridice ale statului. A fost foarte dificil pentru guvernările Transilvaniei să obişnuiască acest popor cu o morală, cu ordinea socială legală, într-un cuvânt, să facă din aceşti păstori seminomazi un popor agricol şi muncitor, apt pentru civilizaţie…”
Apt pentru civilizaţie este românul care a ajuns în Silicon Valey şi pătrunde pe poarta fabricilor unde se realizează domeniul vârf de lance al civilizaţiei omenirii. Oare ce ar mai spune astăzi contele, după marele Drang nach Westen al tinerilor înzestraţi cu talent pentru IT şi în egală măsură pentru muzică, care pun mâna pe ghitară, după ce au închis laptopul, interpretând hiturile pop-rock după care noi, generaţia a treia am tânjit atât de mult…

fragment din volumul Hotel California, Lucian Bureriu, 2010, Editura Excelsior Art

Bucuria jalea zborul nemuritor


retorica

Abia‑mi mai duc în spinare
feluritele întâmplări strânse de un flux
ermetic din Gorj ţara miracolelor sau a misterelor
Când am venit în graiul de in tors
pe fusul altei galaxii
femeile jeleau băiatul venit de la Jiu
să‑ncerce un zbor din vârful Columnei infinite
cum urcaşi acolo maică de nu te mai vedem
ce‑au zis stelele văzute de dincolo
după care plecasei Ion nu răspunde
nu se vede nu se ştie în ce roi de stele spune
vorbe neînţelese Unde te duci neică
întreabă pandurul
Se face întuneric luminile asurzesc
semn că Ion se uită la noi De ce plângeţi
n‑am ajuns în vârful Coloanei Infinite
O să vin odată să văd nevăzut
femeia mea subţire mirosind a pânză de in
şi‑a mângâierile mele rămase în lacrimile vremii

Nu vă duceţi în Gorj fără aripi pandurii mei
copiii mei fraţii mei îndrăgostiţi de iarba‑nflorită
şi de cântecul Jiului de sus Voi aţi rămas curaţi
cu aripi nevăzute de infinit
noaptea pe la cântători

 

din volumul Retorica și umbra ninsorii, Anghel Dumbrăveanu, Editura Excelsior Art, 2008

Cheia dezlegării


val dupa val

De­-acum
pasul furnicii
devine-­nsemnat
cărare bătătorind
pe­-ntinderea Neantului
pe când vietatea nici
nu se mai vede
fiind acoperită întreagă
de sacul său cu mâncare

Răspas de tăcere
peste păsuire
ca o iertare­-amânată
negăsindu-­i­-se cheia pierdută
a dezlegării Sub
colbul Neantului răscolit
de paşii furnicii

din volumul Val după val, Aurel Turcuș, Ed. Excelsior Art (Premiul Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Timișoara), 2002

The Autumn of our love – Siro Ashun


Originally posted on mihran Kalaydjian:

Mihran Kalaydjian The Autumn of our love – Siro Ashun

Lyrics: Aline Najarian
Music and Arrangement : Joseph Keyrouz
Music and Arrangement : Elias Keyrouz
Record Labels: Paramount Studios

Mino Element Band Members

Aram Kasabian – Lead Guitar
Sevan Manoukian – Drummer
Hratch Panossian – Bass
Samer Khoury – Violin
Tony Amer – Saxophone
Haim Cohen – KeyBoard
Albert Panikian – Trumpet
Nicole Del Sol – Percussion
Dana Debos – Trombone


Mer Siro Ashune (The Autumn of our love)
Do you think the rain’s been drumming on your window all day long?
It’s the words of my repentance, falling down drop by drop.
See them, rolling down the glass and down into the endless brine;
Words that only you can hear in this belated song of mine.

What is this confession now, overdue regret, – for what?
Love has always been a riddle that I never can decode.
It…

View original 179 more words

Într-o altfel de seară


ad8

Intru într-o altfel de seară
săracă în evenimente
ușor ursuză
parcă prea matură
nehotărâtă în a lăsa deschis
sau
a închide canalul de comunicare
cu lumea supradimensionată a imaginarului
a măștilor din alte măști desprinse

pot părăsi casa
sau să repet ultimul joc pierdut
însușindu-mi rolul fals
de oaspete în parte așteptat

rămân o noapte

aștept umbra zilei trecute
să deschidă ușa prin care să mă avânt
în noaptea ce plutește grațios
spre mine…

din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014

Cazul Marichen Ursula Rott / 3 /


CAZUL COP 1

(…)
Grigore Feneşan era un bărbat sobru, sumbru şi taciturn. Cu toate acestea, plăcea femeilor fiindcă părea plin de mister şi avea o calitate rară: neplăcându‑i să vorbească, ştia să asculte. În plus, era un bărbat atrăgător, cu părul negru şi lucios, cu o privire adâncă – uneori cu un licăr de cruzime în profunzimea ei – cu tenul luminos şi trăsături regulate; când mergea, îşi ţinea spatele drept, astfel încât părea mai înalt decât era în realitate; mâinile lui expresive făceau puţine gesturi dar acestea erau capabile să schiţeze cu uşurinţă ideea pe care o susţinea cu vorba.
Viaţa de copil îi fusese umbrită de un fapt grav. În 1941, când, în urma Diktatului de la Viena, o bună parte a Ardealului trecuse sub stăpânirea ungurească, satul în care trăia împreună cu toată familia sa a căzut de partea ocupată. Fiind oameni săraci, cu o casă de copii, nici prin gând nu le trecuse părinţilor lui să îşi părăsească gospodăria crezând că, dacă se vor comporta corect, vor fi lăsaţi în pace de noii stăpânitori. În casă se aflau şase copii, Grigore, care abia încheiase clasa a şaptea primară, fiind cel mai mare dintre ei.
Casa lor se afla la marginea satului, cu grădina în pantă; zona fiind colinară, în spate, nu prea departe, se înălţa o pădurice.
Tatăl lui Grigore vorbea bine ungureşte aşa că atunci când o grupă militară a pătruns în sat şi a ajuns în dreptul lor, le‑a ieşit înainte cu bunacuviinţă tipică ţăranului român. Soldaţii a intrat în casa lor şi, fiind spre seară, au cerut să fie tăiată o găină şi să le facă gospodina un papricaş cu găluşte. Deşi speriaţi de sosirea acestora, cei din familie au încercat să se comporte cât mai simplu gândind că oameni sunt şi unii şi alţii.
Soldaţii aveau cu ei o sticlă cu vin iar tatăl lui Grigore, sperând în felul acesta că va fi mai repede lăsat în pace, a scos şi el o butelcuţă din care s‑au cinstit cu toţii.
Când s‑a întunecat, unul dintre soldaţi a zis celorlalţi să se ridice şi să plece; trebuiau să se încartiruiască iar în casa Feneşan nu era loc destul nici măcar pentru toţi membrii familiei. Sergentul, un om uscat, negru la faţă şi cu o mustaţă subţire, care băuse mai mult decât ceilalţi, după rang, le‑a spus soldaţilor să se pregătească iar el a cerut gazdei să îl conducă afară pentru nişte treburi naturale.
Ce s‑a întâmplat afară, în spatele casei, nu s‑a aflat niciodată. În atmosfera de cenuşă caldă a serii, s‑a auzit un foc de armă. Sergentul s‑a întors, a urlat ceva pe limba lui către soldaţi iar aceştia s‑au ridicat plecat.
Afară, pe grămada de gunoi a vitelor, a fost găsit trupul prăbuşit al bărbatului. Fusese împuşcat în piept. A mai trăit puţin dar fără să îşi mai recapete cunoştinţa.
Mama lui Grigore, femeie simplă, aspră, dar cu mintea limpede, a priceput pe loc nenorocirile ce îi aşteaptă. După ce şi‑a pus bărbatul pe năsălie, înainte de înmormântare, l‑a chemat la sine pe Grigore şi i‑a pus:
– Feciorul mamei, aici nu va fi de trăit, cu cei ce s‑au năpustit peste noi omorându‑ne cape vite. Ţi‑am pus un schimb – o cămaşă şi o izmeană, că mai mult nu am în casă – jumătate de pâine şi un dărăb de clisă; ia şi briceagul tatălui tău. În noaptea asta fugi prin păduriţă, ştii drurnul, şi treci dincolo. Să nu‑ţi fie frică decât de oameni, de ei să te fereşti.
L‑a strâns la piept şi l‑a condus, fără să‑l vadă cineva, până la marginea pădurii, apoi i‑a dat drumul în lume.
Frontiera nu era încă stabilizată aşa că Grigore a scăpat dincolo, la români, dormind prin adâncuri de păduri, umblând pe furiş, purtând cu sine curajul dat de vorbele mamei.
Mai mult mort de foame decât viu, a fost preluat de organele de ordine, zăpăcite şi ele de exodul impus cu furie de unguri prin satele în care au pătruns cu repeziciune, încărcaţi în vagoane de vite, înghesuiţi peste măsură, bătrâni, copii şi femei speriate, fără apă sau hrană, popi şi învăţători, tot ceea ce avuseseră înainte comunele mai de valoare, trenul ajungea prin gările cele mai apropiate de noua graniţă şi bieţii oameni trebuiau să fie ajutaţi. Grigore a ajuns şi el la Arad, flămând, obosit, buimăcit şi plin de păduchi. A fost deparazitat şi trimis la un cămin de ucenici, fiindcă a declarat că împlinise patrusprezece ani şi îşi încheiase cele şapte clase. A fost norocul lui. Cei ce se ocupau cu aceşti copii fugiţi, pierduţi sau uitaţi prin gări, 1‑au văzut deschis la minte şi vioi aşa, că l‑au repartizat ucenic la uzinele „Astra”, unde se fabricau vagoane de cale ferată; a fost calificat în meseria de electrician, urmând la şcoala profesională din localitate şi locuind până la sfârşit în căminul cel nou, situat aproape de uzină.
În primăvara lui ’44, norocul i‑a surâs din nou. Într‑una din zile, s‑a dus la meşter, cu falca umflată până aproape de ochi; acesta, om sever, dar corect, i‑a dat foaie să plece la doctor, să vadă ce‑i cu măseaua stricată; policlinica, o clădire mare şi frumoasă, cu coridoare largi şi multe săli de consultaţii, fusese construită chiar pe strada principală a oraşului, în apropiere de Biserica Roşie – numită astfel după cărămida aparentă, de o superbă culoare violacee, din care fusese zidită – şi era un punct de referinţă modern în ansamblul unitar din punct de vedere arhitectural al Aradului.
Grigore a pierdut mult timp pe la cozi neştiind cum merge treaba pe acolo, aşa că a ajuns destul de târziu. După ce i‑a drenat măseaua, medicul, îngrijorat de felul cum arăta fălea băiatului, i‑a zis să mai adaste puţin pe coridor, să îi caute nişte medicamente din rezerva proprie, pe care să le ia cu el acasă. În acest timp, a sunat sirena pentru alarma aeriană. Lumea s‑a grăbit spre adăpostul din subsolul clădirii, dar fără a fi prea speriată; de câteva săptămâni, „alarma” suna zilnic, dar avioanele anglo‑americane, pe care le recunoşteai uşor după un vuiet caracteristic, treceau peste Arad zburând spre alte oraşe ale României.
De data aceasta a fost altfel. Curând, bombele, cu un zgomot asurzitor, au început să cadă, ploaie aducătoare de moarte, slobozită, din cerul senin, umplând zona cu fum, cu foc şi cu mirosuri grele. Cei din adăpost aveau senzaţia că totul se petrece chiar deasupra capului lor. Unii plângeau, alţii se rugau, alţii, încremeniţi de spaimă, îşi aşteptau în tăcere sfârşitul.
Când Grigore a părăsit policlinica, ceea ce a apărut în faţa ochilor săi a fost imaginea apocalipsei: case în flăcări, oameni sfârtecaţi, fumul greu şi înecăcios, dărâmături, cele mai ciudate obiecte azvârlite în rondourile cu flori, copacii torsionaţi de suflul exploziilor.
Bombardamentul fiind făcut în plină zi, avioanele delimitaseră distrugerile la o zonă precisă, gara feroviară şi uzinele „Astra”; tot ceea ce se afla în jurul acestor obiective fusese complet nimicit. În păduricea, aflată, între cele două obiective, mulţi oameni crezuseră că vor găsi adăpost. A fost cel mai teribil carnagiu ce se putea închipui. Gara ardea si ea într‑un nor dens şi negru de fum, străbătut de imense limbi roşiatice sau gălbui, după cum focul cuprinsese clădirile sau imensele rezervoare cu combustibil,
Tânărul uită de durerea de măsele şi fugi spre căminul aflat dincoace de zona fierbinte. Fusese atins, dar numai într‑un colţ. Apoi încercă să ajungă la uzină, dar cordoanele de soldaţi şi pompieri, ca şi bărbaţii din apărarea civilă, nu lăsau pe nimeni să treacă, întâlnind un meşter care scăpase cu bine din infernul creat de bombe, Grigore se oferi să ajute la stingerea focarelor de incendiu; omul îl duse la o echipă aflată în formare şi băiatul începu să mişte din mormanele de dărâmături, căutând răniţi sau victime îngropate acolo.
Mai târziu, când lucrurile intrară în normal şi ordinea, atât cât putea fi, fusese restabilită, Grigore continuă să aibă coşmaruri; tinereţea îşi spuse însă cuvântul şi treptat acele momente de groază au fost alungate spre periferia conştiinţei, acolo, de unde puteau să mai iasă sau nu la iveală, monştri tainici şi ameninţători de mai târziu.
În anii ce au urmat Grigore Feneşan, ce îşi încheiase cu bine ucenicia, a preluat misiunea atât de grea şi de copleşitoare răspundere, de a juca rolul tatălui dispărut, în condiţiile tragice ale războiului. Unul câte unul, când fraţii şi surorile sale au atins vârsta la care începeau lupta pentru o profesiune, au fost ajutaţi de el, îndrumaţi şi sprijiniţi material – din toată sărăcia proprie – pentru a se forma şi a se ridica deasupra stării de‑acasă.
Primul care venea la rând era Vasile, un băiat blând şi tăcut. Grigore a aflat că la Arad tocmai s‑a înfiinţat o şcoală tehnică de îmbunătăţiri funciare, şcoală ce oferea burse şi condiţii bune de cazare şi masă. Admiterea a fost mai mult o formalitate, căci în acei ani tulburi puţină lume ştia ce putea sa însemne o asemenea calificare. Vasile a terminat cu bine cursurile şcolii respective iar, mai apoi, la sfatul lui Grigore, s‑a înscris la Facultatea de Zootehnie, ce funcţiona tot la Arad.
În vremea aceasta, lui Grigore i‑a venit rândul să plece la armată pentru a‑şi îndeplini stagiul militar. Acum se ivi a doua mare cotitură în viaţa sa. Cu un dosar politic curat ca lacrima, Grigore a fost repartizat la unităţile de securitate, o „armă nouă”, înfiinţată de regimul ce stăpânea ţara, şi care avea să joace un rol de seamă atât în dezvoltările ulterioare ale României cât şi în viaţa personală a lui Grigore.
Sobrietatea firii lui, natura introvertită şi caracterul dur erau exact calităţile ce se cereau pentru un asemenea domeniu; stăpânindu‑şi cu un sânge rece rar întâlnit, temperamentul şi vorba, Grigore a ajuns în câţiva ani un excelent ofiţer de securitate. Ce s‑a întâmplat cu el în anii aceia nu a putut afla nimeni niciodată, căci discreţia era cerinţa de bază a meseriei iar dorinţa de comunicare cu semenii săi, care îi caracterizează pe aproape toţi oameni, a fost curmată din conştiinţa lui Grigore odată cu trăirile atât de aspre ale adolescenţei sale.
Situaţia materială din ce în ce mai bună i‑a permis să îşi ajute întreaga familie să o apuce pe noul drum al prosperităţii, ce se prefigura încă destul de firav în ţară, deşi el a rămas un simplu străin pentru ei; îl respectau, dar se şi temeau de el. Singurul cu care a rămas oarecum apropiat a fost Vasile, nu atât datorită vârstei, cât mai ales diferenţei de structură sufletească, calităţile lor ca şi defectele fiindu‑le complementare.

fragment din romanul  Cazul Marichen Ursula Rott, Coleta De Sabata, Ed. Excelsior Art, 2001

BALSAM


george FILIP

GeorgeFilip1103

am nişte doruri, mai ascălâmbe.
la pun pe rana ta – balsam.
Femeie: clipe năsărâmbe
am rumegat şi-ncă mai am.

dar m-am tocmit cu Heracleia
să-mi spună taina din cutează
şi mi-a mărturisit: femeia
prin dragosrte… te-nveninează.

mi-am pus uitarea în potire
şi-am dus-o-n târg, s-o ia hamalii
şi toţi m-au înjurat – din fire
ştiau ce-s… cele saturnalii.

m-am sprijinit pe mîna dreaptă,
cu care beau şi scriu poeme
şi muza mi-a şoptit: aşteaptă,
nu-i prea târziu… dar nici de vreme…

m-am dus la stadion – ca omul,
sperând să îmi găsesc vreun rost
şi-n zodii mi-am citit atomul:
scria indescifrabil… PROST!

ultima dzi de august – 2015,
pe la Montreal

„Mirarea Muntelui Albastru” sau consacrarea lirică a spaţiului şi timpului


DEVENIREA METAFOREI

Într‑o creaţie lirică, pe baza unor elemente dominante, se pot identifica etape artistice, un spaţiu afectiv şi imaginativ original, unde purificarea spiritului se face prin propagarea sunetelor vechi în pătimirea ecoului fixat în cuvinte ireductibile, îmbinare alchimică a sensurilor.

Este firesc să răzbată, în creaţia lui Iosif Băcilă, elemente din Lucian Blaga, Tudor Arghezi sau Ion Pillat, deoarece poetul vine dintr‑o lume în care glasul pământului vorbeşte şi azi. Răsuflarea ancestrală încă se poate recunoaşte în satele Almăjului:

„Eu
nu cânt piatra râului,
ci iubirile ei volburând –
mirarea
Muntelui Albastru
de-a se auzi pe sine curgând!”.
(Poeme-Semenice, p. 121)

Poezia lui de atitudine romantică este o evoluţie statornică spre clasicizare chiar din originea ei, dar mai ales după volumul Poeme (1993), prin care se depăşeşte faza experienţelor lirice în potenţarea elementelor tipologice pentru a „re‑construi” un univers al spiritului românesc vechi rural şi bogat în semnificaţii universale. Până în acest moment, poetul îşi dezvăluie şi îşi demonstrează intenţia. Devenită certitudine, o slujeşte cu temeinicie.

Creaţia‑„sărbătoare” defineşte poetul. Drumul unei sărbători (2007) sugerează metaforic o tendinţă normală în orice poezie, dar mai ales în creaţia care urmăreşte existenţa „eului profund”. Volumul Poeme‑Semenice (2014) îmi întăreşte această convingere. „Răspasul” în echilibrul liric rotunjeşte un univers poetic, contribuţie semnificativă în poezia bănăţeană şi în literatura noastră. Pe „drumul unei sărbători” se întâmplă „o calificare” lirică prin motive literare, adevăruri eterne. Între fiorul folcloric şi simţul modernităţii are loc „triumful simbolicii arhaice”. Impulsurile structurilor folclorice şi ale poeziei tradiţionaliste se subordonează experienţelor moderniste şi cadenţei sufletului în consacrarea artistică a spaţiului Văii Almăjului, a timpului simţirii româneşti care urcă din „izvorul tinereţii fără bătrâneţe” (Constantin Brâncuşi) în vibraţii autentice ca ale naturii, aducând câştig sensibil clarităţii şi meditaţiei.

Eleganţa expresiei, cu artă de bijutier, strălucirea imaginaţiei în cuvinte neaşteptate, care asimilează sugestii lexicale arhaice ca orientare deliberată, nu ca simplu ornament, armonia structurală a ritmului în modalităţi interpretative ale sonorităţilor fonetice, ale sensurilor prin combinaţii de efect („acasa izbăvitoare a curcubeului”), descoperă esenţa fiinţei în inefabil:

„Lacrima nopţii veşmântată
în otava măruntă,
neogoiul din spice
când zorii desfiră
pribegii de logodnă şi nuntă…”.
(Poeme-Semenice, p. 86)

„«Îndestulate cu dor», volumele lui Iosif Băcilă se vor o sărbătoare a slovei; «înminunarea» în cuvânt va fi, desigur, un dor mărturisit (cum îşi botezase placheta din 2010), cântând Muntele cu nume de floare, apa morilor din Rudăria (în sălbăticia ei), propunând un «răspas» în Valea Miracolelor, reamintindu‑ne nedeile de altădată, când se schimbau «mărfuri şi veşti»: «O, Doamne, / ce frumoasă / e clipa în care / mă‑nminun în cuvânt, / necum în uitare!» […].

Fondator şi redactor‑şef al revistei Almăjana, ostenind cu devoţiune la apariţia ei, membru în colegiile redacţionale ale altor publicaţii bănăţene, antologat, trezind interesul multor exegeţi din zonă (eseistul Ionel Bota dezvoltând chiar un Fals tratat despre «întemeierea» melancoliei, Editura Timpul, Reşiţa, 2002), Iosif Băcilă, cel «încărcat de doruri», trudeşte la «ocoşitele» sale poeme şi, auzindu‑se în cuvânt, se mărturiseşte fără rest, încercând a străcura (precum, altădată, un alt brav almăjan, preotul dr. Ion Sîrbu) câteva «bănăţenisme din munţi»: «Să te poţi / contopi cu cuvântul – / să intri în cuvânt / ca zorile înspre ziuă!».” (Adrian Dinu Rachieru, Poezie şi dăscălie, [în] „Convorbiri literare”, Iaşi, CXLVIII [2014], nr. 6, p. 88).

Fascinaţia cuvântului creşte din uimirea înţelegerii tainelor. Prin înţelesurile fiinţei în chemarea arhaicului, chemare a sângelui, are loc retragerea în vocaţia cuvântului de a lămuri ceea ce este fiinţa. Descoperirea semnificaţiilor legăturilor sufleteşti e începutul poeziei. Versul devine mod de raportare a fiinţei la fiinţă, o emoţie copleşitoare complicată de rafinamentul tâlcuirii, de luciditatea din actul creaţiei, de reconfirmarea formelor prin modernitate. Poetul „se aude în cuvânt” şi trans‑punerea aceasta îl prinde bine, definindu‑i viaţa. Excelând în propria‑i chemare, prin funcţia suverană a metaforei, urmează ritualul întemeierii poemului ca sacerdot al naturii şi simţirii în seducţia reală a valorii, în întemeierea la zi a sensului nu doar din informaţii fundamentale, ci din trăiri esenţiale. Fără sens, omul, dar mai ales poetul nu e o fiinţă autentică. În lumea hiperactivă în care trăim, omul nu poate renunţa la deschiderile afective, are nevoie şi de poezie, iar poezia – de o casă primitoare: sufletul.

Libertatea individuală asupra cuvântului determină imagini artistice originale. O realitate specifică, Valea Almăjului, spaţiu privilegiat („Valea Miracolelor”), se impune de la sine prin structuri valorice lirice şi semantice care exprimă un univers de creaţie. Într‑o lume a convenţiilor, resursele lexicale sugerează, departe de artificial, rostirea unei realităţi de care poetul e legat profund subiectiv şi realizează, nu e un termen pretenţios, referenţialitate. E o soluţie faţă de criza cuvântului determinată de sensibilitatea postmodernă în căutarea unei paradigme care să restructureze viziunea şi simţirea.

Din perspectiva sinoptică a poeziei lui Iosif Băcilă, singeneza creaţiei evidenţiază „un registru liric care defineşte, prin autenticitate, o pagină însemnată adăugată, din Banat, literaturii naţionale.” (Ionel Bota, Fals tratat despre „întemeierea” melancoliei – eseu asupra poeziei lui Iosif Băcilă, Editura Timpul, Reşiţa, 2002, p. 50).

fragment din volumul Devenirea metaforei în poezia lui Iosif Băcilă, Constantin Teodorescu, Editura Excelsior Art, 2015