Biblioteca Excelsior Art. Beletristica / traduceri


La editura Excelsior Art,

Cărți de beletristică și cărti de știință semnate de scriitori români traduse în limba engleză, franceză, maghiară, spaniolă, italiană.

Avem nevoie de modele? / Eu, Deea, în pragul majoratului / 3


20 septembrie9

(…)

Deschid fereastra.
Sunt învăluită de aerul primăvăratic, prietenos, strălucitor, ca şi cum ar înălţa particule de lumină. Mă aplec peste marginea geamului şi aud cum pocnesc, vioi şi hotărât, mugurii plopului sădit de mine şi de tata, atunci când a început construcţia vilei…
Astăzi e o zi în care e păcat să rămâi acasă.
Poate le conving pe Anna şi pe mama să dăm o raită prin magazine, prin parcuri.
În sufragerie miroase puternic a cafea bună. Pe pereţi lumina zilei se înfruntă cu lumina becurilor aprinse, aducând un joc ciudat de umbre.
La masă, mama şi Anna discută aprins, cu voce joasă. Observ că nici uneia nu-i păsa de bunătăţile aşezate pe câteva platouri.
În trecere iau o tartină, de dimensiunile unei alune, aşa i plac Annei, o înghit şi încerc să prind din zbor subiectul discuţiei.
Sora mea vorbeşte cu multă însufleţire despre ultimul eveniment monden la care participase seara trecută: o întâlnire specială cu un scriitor special.
Mă aşez la locul meu şi trag zgomotos o farfurie spre mine. O fac intenţionat, pentru a atrage atenţia asupra mea. Nu reuşesc.
– Hei, dragele mele, am voie să intru şi eu în „academica” voastră dezbatere.
Tăcere. Cele două mă privesc de parcă mă vedeau pentru prima dată.
– Hei, sunt eu, Deea, şi sunt fericită că ne aflăm, într o zi aşa de frumoasă, la aceeaşi masă. Vă iubesc!
– Maturizează-te! mă apostrofează Anna. Efuziunea ta e vulgară.
Reacţia ei mă ia prin surprindere, dar nu atât de mult încât să mă ghemuiesc în scaunul meu, aşa cum se întâmplă adeseori.
Ripostez:
– Dacă maturitatea mă va schimba, aşa cum te-a schilodit pe tine, mă lipsesc, rămân adolescentă!
– Fă paşi şi închide uşa după tine!
Sunt furioasă. Încrucişez braţele la piept – aşa făcea bunica atunci când voia să se impună în faţa noastră –, şi zic:
– Anoo, (ştiu că apelativul rostit în acest fel o va scoate din sărite) mi-e milă de tine. Ai pierdut bunul obicei de a te uita din când în când în oglindă? Sfatul meu: nu pleca de acasă fără să o faci! Nu pentru a te machia şi pentru a te admira, ci pentru a te întreba, chiar şi numai în gând: ştiu cine sunt? ştiu ce fac cu viaţa mea?Vreau să trăiesc cu folos ziua ce mi-a fost dăruită?
– Dar tu, nu te temi că devii patetică? Cine te crezi? Deţinătoarea bunului simţ şi a adevărului absolut? Nu eşti, surioară, decât o adolescentă care nu ştie decât să provoace.
– Tu vorbeşti? Tu, care conjugi verbul a provoca doar la persoana întâi? De ce te ambalezi? Întrebarea nu este retorică… Dar, pentru că tu nu respecţi nicio regulă a jocului, răspund eu în locul tău: acum, la cei peste douăzeci de ani, nu ştii cine eşti, nu ai idee ce vei face în următorii anii… Ce mi se pare mie grav în toată această harababură din viaţa ta? Faptul că rătăceşti pe un drum întortocheat, cu o istorie şi geografie discutabile, greşit, într-un cuvânt, şi, pentru că nu ai cugetat atunci când l-ai ales, nu ai plătit vama cuvenită – fac referire la faptul că nu ai asudat la alegerea traseului, ai luat ce era la îndemână. Greşesc? Posibil! Argumentează, convinge-mă că nu am dreptate! Până atunci, dă-mi voie să fiu îngrijorată, sunt o biată fiinţă umană şi-mi pasă de ce se întâmplă cu cei din familia mea…

Speriată, tac. Ce se întâmplă cu mine? De unde atâta îndrăzneală de a o înfrunta pe soră mea, direct?
Mă simt terminată, ca şi cum m-aş afla în faţa unei catas trofe anunţate, cu efecte ce vor schimba lumea, lumea mea.
Premoniţie?
Spaime de adolescentă?
Spaima nu vine de nicăieri, are un substrat…
Nu, ceea ce simt nu e nelinişte… Premoniţie?
Pentru că nu sunt în stare să dau un răspuns, mă întorc la Anna, străduindu-mă să reiau dialogul de acolo de unde îl lăsasem.
– Drama, tu trăieşti din plin o astfel de situaţie, capătă proporţii catastrofale şi se traduce prin evidenţa clară a ceea ce va fi să fie: devii sclava propriei tale atitudinii. Ştiu, nu mă iei în serios. Consideri că nu am dreptul de a pune sub semnul întrebării acţiunile tale, modul tău de viaţă. Nici nu o fac, doar te sfătuiesc să analizezi cele spuse de mine, cele ce se tot învârt, sunt sigură, şi prin forul tău cel mai intim, şi să nu le arunci la coşul de gunoi al istoriei personale. O.K.! Văd cu cât dispreţ mă priveşti. Consideri că nu e treaba mea. Fie! Doar tu hotărăşti ce faci cu viaţa ta de doi lei, rămâi înfiptă în centrul ei, acolo se tot mişcă haotic olimpiana ta fiinţă dominată de un orgoliu nemăsurat, dublat şi de un dispreţ total pentru ceea ce se întâmplă cu noi, restul lumii… Bănuiesc, surioară, că nu dai doi bani pe vorbele mele. Singura ta poziţie, atunci când eşti atacată – greu cuvântul, dar nu am altul la îndemână – este aceea de persoană ofensată care, în mintea ei aburită de nu ştiu ce rezultat al unor combinaţii de trăiri şi calităţi, după părerea mea, închipuite mai toate, este: Ce vă priveşte? Cum vă permiteţi să mă judecaţi voi? Uite că ne permitem. Cu toată faţada asta a ta de femeie de gheaţă, cu accente de superioritate, eu, dar nu numai eu, şi alţii ne-am săturat să ne prefacem că nu te vedem aşa cum eşti: o femeie cu o mulţime de calităţi, dar şi cu mai multe defecte. Cum eşti prea orgolioasă, prea preocupată de nu ştiu ce proiecte ambiţioase, ştiute doar de tine şi a căror singură ţintă este tot preţioasa ta făptură, nu-ţi dai seama că te situezi, mai tot timpul, într-un loc de unde şi unde ţi pregăteşti saltul… Nimic rău, zici tu, aşa am zice şi noi, dacă nu am citi, pe faţa ta, aproape permanent, o disperare ce se traduce cu: nu sunt încă pregătită pentru un salt în gol, mă tem de ceea ce aş putea simţi…

– Taci! se repede Anna să mi închidă gura. (…)

Fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005, Ed. Excelsior Art şi reeditat pe sport electronic, CD Destine în oglindă, 2013, (CD-ul cuprinde nouă dintre romanele Corine Victoria Sein)

Editura Excelsior Art – Noutăți editoriale, septembrie 2016 / 3


coperta

(…) O peisagistică atemporală predomină în acest volum. Flash-uri imagistice apar într-o oarecare discontinuitate, cu atât mai bine conturate astfel: „se îmbrăţişează / sălciile înfiorate de vânt / lumini curgătoare lucesc / în ochiul blând al nopţii / linii frânte / unghiuri destrămate / cu graţie se rotunjesc / în oglinzile lunii”
Imaginaţia autoarei este cu adevărat deosebită. Versurile sunt benefice, „solare vise”, de o luminozitate pozitivă. Uneori apar inovaţii precum „în ionatane amintiri/şi clipe pădureţe”/…/„furişe umbre”/„prin graţia de undelemn a alunilor…” (Aurul vechi). (…)

Cartea va fi în librării la începutul lunii octombrie 2016. Vă așteptăm.

 

ACORD DE INVADARE
linişte deplină
nici fir de cântec nu se aude
în lumea de întuneric

doar troznetul încheieturilor
bătrânei pianine
traversează ere

se avântă în dans
prin trupul nopţii
sunete albe şi negre

sar ziduri vechi
luminează cotloane
invadează pieţe

bate ceasul
în turnul burgului
pustiu

sub capacul prăfuit al pianinei
îmbrăţişate în tăcere –
siluete albe şi negre

ECOU
trecuse prin noi
un val de lumină
târziu în noiembrie
când ploaia
se oprise
sub soarele palid
sub lacăt de neguri
trecuse şi plecase
mai departe
spre ape uitate
în care
– se spune –
se scufundaseră
mările sudului
CÂNTEC
din pierderi
se nasc zboruri

din goluri
răsar muguri

acorduri de sfere
din doruri –

petrecute de greieri
şi de un stol pelerin
dispărut în senin

din volumul „Spirală”,  Nora Damian, Editura Excelsior Art, 2016

 

Avem nevoie de modele? / Eu, Deea, în pragul majoratului / 2


cred2d3

(…)

Asta este Anna: hipnotizată de puterea libertăţii.
De o mie de ori mi-am pus întrebarea: oare cum e lumea proiectată în imaginaţia ei?
Cred că nu vreau să ştiu.
Ceva totuşi, pentru a respecta adevărul, recunosc: Anna are destul rafinament şi curaj pentru a fi specială, pentru a nu se lăsa încadrată în vreun tipar…
Iată, am ajuns, din păcate, exact în punctul de unde am plecat: acuz, judec.
Perfect.
Să încep cu începutul: ce a făcut Anna atât de diferit, de neconvenţional, încât a devenit o problemă?
S-a eliberat de sub teroarea familiei.
Nici nu se putea altfel!
Prin structură, e noncomformistă şi independentă…
Şi ce? Nu sunt şi alţii înscrişi în această categorie şi rămân, cât de cât, sociabili şi normali?
Sunt! Numai că ea are un mod parşiv, – ea îi spune original – de interpretare a noţiunii de independenţă: se strecoară cu mişcări derutante printre noi, face ce face şi îşi impune punctul de vedere. Sunt puţini – mă tem că numărul lor este neimportant – cei care nu sunt dispuşi să sporească turma supuşilor gata oricând să o adore. Printre cei puţini, fără a o fi arătat, până acum, pe faţă, mă număr şi eu.
Anna vrea independenţă, dar continuă să se lase întreţinută de tata, de noi. Într-o logică, dacă nu perfectă, cel puţin normală, o astfel de abordare, goleşte de sens sintagma „independenţă individuală… individuală, individualistă”? O fi corectă sintagma? Se pare că da, iar Anna este acum mai individualistă ca niciodată.
O fi bine, o fi rău?
De parcă îi pasă cuiva…
Ce ar fi să nu-mi bat capul cu lucruri prea complicate? Mai bine adun la un loc trăsăturile Annei, atâtea câte cunosc, şi schiţez un portret.
Când?
Acum!
Mă simt în stare, am o dispoziţie nebună să-i creionez profilul psihologic. 
Cui îi va folosi rodul trudei mele?
Nimănui!
Dar, cu siguranţă, mă voi simţi mai bine…
Aşadar, pentru început:
Anna nu este o visătoare.
Anna nu acordă cecuri în alb, nu dă nimănui o a doua şansă.
Anna nu crede decât în judecata ei, în adevărul ei, în dreptatea ei…
Anna nu face niciodată planuri, nu ia seama la ziua abia trecută, nu o aşteaptă pe cea viitoare. Ea vorbeşte doar despre disperările viitorului. Pentru ea contează doar clipa pe care o construieşte, în aşa fel încât să-i uimească pe cei cu care împarte acelaşi timp şi spaţiu.
Şi totuşi:
Anna este o fată extrem de frumoasă şi îşi poartă cu un nobil sentiment de certitudine frumuseţea.
Anna este neiertătoare, directă, dar vulnerabilă, dependentă de o mulţime de factori; are nevoie de admiratori, de o turmă de indivizi, pe care să-i domine prin intelect şi despotism. Cel care nu-i cade la picioare din prima clipă, aplică o tactică perfidă: îl seduce folosind metoda seducţiei studiate, apoi îl striveşte, la figurat, ca şi cum ar călca un gândăcel…
Anna are strălucire şi îndrăzneală intelectuală: schimbă banalul în spectaculos, încearcă să schimbe gândirea oamenilor şi culoarea lucrurilor. Uneori chiar reuşeşte.
Spre binele cui? Bineînţeles, al ei!
Anna este inteligentă şi ambiţioasă. Nu oboseşte niciodată, nimic nu-i se pare prea mult sau prea greu, dacă efortul aduce după sine ceva care are legătură directă cu instrucţia, cunoaşterea, aprofundarea informaţiilor.
Conştient sau nu, ea a generat experimente ce i-au adus, în unele cazuri, rezultate remarcabile.
La şcoală, la facultate, spre exemplu, cu greu găsea pe cineva cu care să intre în competiţie. Până şi profesorii erau seduşi de puterea ei de pătrundere, de înţelegere. „Dacă destinul meu e să lupt pentru a mă remarca, o voi face. Am vocaţia celui ce nu ştie să piardă.”, spune ea din când în când.
Are dreptate. Până nu de mult, a tot adunat la succese.
După mai toate olimpiadele şcolare, bifate şi câştigate, ca studentă, a câştigat un concurs internaţional în arta comunicării (pe atunci studia ştiinţele politice pentru care, spunea toată lumea, dovedea talent). Profesorii, colegii, noi, familia, o şi vedeam făcând o carieră de excepţie.
Dar n-a fost să fie aşa!
În semestrul doi al anului trei de studii, după ce a ales să fie total independentă, a renunţat la facultate şi s-a alăturat unor tineri care au o cu totul altă viziune despre ceea ce înseamnă a te pregăti pentru viitor.
Ei nu desconsideră studiul, dar îl socotesc depăşit.
Ei agreează şi susţin că pentru a lua cu asalt viitorul, pentru a te desprinde de turmă, sunt suficiente călătoriile, experienţele împinse până la limita suportabilului.
Astfel de prieteni îşi doreşte sora mea: tineri lângă care să uite de spaime, de convenţii sociale, de constrângeri, de obligaţii, de dădăceală. Inteligentă, cu vocaţie de bun psiholog, cu un strop de prefăcută înţelegere a acelor momente de panică prin care trec mai toţi tinerii, a reuşit să adune în preajma ei o mulţime de băieţi şi fete pe care îi manevrează după cum vrea.
Se spune că, dacă, într o bună zi, Annei i-ar trece prin cap să le ceară prietenilor să o urmeze în iad, nu ar ajunge acolo singură.
Răsfăţată, avidă, mereu dependentă de admiraţia celor din jur, cu un profund dispreţ pentru cei ce îşi construiesc planuri de viitor, trece prin reale momente de criză. Deunăzi, mi a mărturisit că adesea îşi refuză dreptul la orele de somn de teamă că într o dimineaţa se va trezi şi va afla că „iluştrii ei supuşi” s au răzvrătit şi o vor pedepsi obligând o să uite drumul spre ei şi să pornească singură prin ceaţă.
Nu aş vrea să trăiesc un astfel de coşmar. Înţeleg de ce sora mea se află într o continuă căutare, neputându-se opri pentru mai mult de câteva luni într-un habitat.
A practicat, pe rând, mai multe meserii: fotomodel, moderatoare a unei emisiuni de televiziune cam deocheate, reporter de ştiri, voluntar în cadrul unei fundaţii culturale.
Dintre acestea, doar postul de televiziune a răsplătit-o: i-a oferit prilejul să plece într-o campanie de promovare a unui autoturism autohton, în sudul Africii.
Pe plan intim, lucrurile, în viaţa ei, se petrec cu şi mai multe surprize: se îndrăgosteşte instantaneu, renunţă cu şi mai mare viteză.
Aş zice că îi este imposibil să împartă cu cineva spaţiul de locuit mai mult de câteva zile.
De parcă nu ar fi destul, de ceva vreme, are probleme de sănătate. Aşa susţine mama, şi eu o cred, cu atât mai mult cu cât semnele sunt vizibile: a slăbit, e irascibilă, violentă chiar, are stări care alternează cu scurte episoade de generozitate, blândeţe şi chiar manifestări de dragoste.
Părerea mea, nu am împărtăşit-o nimănui până în această clipă, este complet opusă faţă de cea a părinţilor mei: Anna nu e bolnavă fizic… şi nu i-ar strica câteva întâlniri cu un specialist.
Poate că, fiecare, în felul nostru, exagerăm.
Poate că se comportă astfel pentru a mai smulge ceva bănuţi de la tata. O condamn şi nu prea; are, după câte s-a plâns ea acum câteva zile mamei, datorii importante la casele de modă, la saloanele de cosmetică. A intrat în nişte încurcături şi cu administratorul unei discoteci care a dat o afară şi i-a interzis accesul în acel local…
Aceasta este Anna. Şi ea este a mea, este a noastră… (…)

Fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005, Ed. Excelsior Art şi reeditat pe sport electronic, CD Destine în oglindă, 2013, (CD-ul cuprinde nouă dintre romanele Corine Victoria Sein)

Avem nevoie de modele? / Eu, Deea, în pragul majoratului


adolescenta suspendata

Am rămas aceeaşi adolescentă măcinată şi deopotrivă stimulată de întrebări, de dorinţa de a înţelege ce se întâmplă în jurul meu.
Ce s a întâmplat în ultimii trei ani cu mine, cu familia mea?
S au întâmplat multe; mamei, tatei, Annei.
Ne am schimbat cu toţii.
În bine?
În rău?
Şi, şi.
Ceea care s-a străduit cel mai tare, obţinând rezultate pe măsură, este Anna.
S-a schimbat concret şi identificabil.
Înainte era o tânără ambiţioasă, capricioasă, curajoasă, gata să plonjeze în cele mai incerte şi periculoase acţiuni, dacă ar fi considerat, fie şi numai o clipă, că îndrăzneala ei îi va aduce un oarecare profit emoţional sau de imagine.
Nu a avut nici un fel de probleme de conştiinţă, de bun simţ, pentru a trage câteva foloase, prin şantaj sentimental, de îndată ce a aflat că tata şi mama se vor despărţi.
A obţinut tot ce şi-a dorit de la bun început: un apartament, un autoturism sport, o rentă pe măsura pretenţiilor, exagerate, zic eu, şi s-a mutat într-o casă superbă.
Norocul ei nu se termină aici: frumoasă, plăcută, a reuşit să strângă în jurul ei o sumedenie de tineri pe care îi manipulează după cum simte nevoia: într-o zi îi copleşeşte cu atenţii, pentru ca a doua zi să-i uite.
Toate acestea au un preţ pe care nu-l plăteşte doar ea, ci şi noi:
eu
sunt obligată să suport ieşirile furioase ale mamei, atunci când Anna uită să treacă pe la noi. În plus, sunt atât de proastă, că îi dau toate economiile mele…
tata
umblă din ce în ce mai des la rezervele băneşti…
mama
suferă oricum, dar cel mai adesea pentru că se consideră vinovată de eşecurile înregistrate de noi şi pentru că nu înţelege de ce „prinţesa” ei a ales să locuiască singură, când, o ştie toată lumea, a fost şi a rămas răsfăţata, privilegiata familiei… Şi, capac peste toate, soră-mea a „curăţat-o” de bijuterii…

Oare dacă Anna rămânea cu mine şi cu mama, viaţa noastră ar fi fost alta?
N-am să aflu niciodată.

Ce face Anna, acum?
Aleargă.
Aleargă bine şi doar pentru ea.
Sper doar că va alerga întotdeauna spre ceva şi nu de ceva…
Până una alta, astăzi, 13 mai, soră mea ne face hatârul de a veni în vizită.
Să i se fi făcut dor de noi? Sau…
Gata cu bănuielile.
Mama are dreptate: cine îmi dă dreptul să condamn fără a judeca, fără a da posibilitatea „învinuitului” să se apere. Sunt, oare, geloasă? Anna a fost mereu preferata părinţilor noştri – ea este prinţesa, eu…
Nu!
Exagerez.
Tata, mama ne-au privit, ne-au tratat cu aceeaşi dragoste, cu aceeaşi măsură.
Evident, măsura a fost uneori diferită, pentru că şi cererile ce plecau de la noi erau diferite.
În timp ce Anna are tot felul de nevoi urgente, eu mă mulţumesc cu mai puţin.
Eu mă simt în siguranţă sub aripa ocrotitoare a familiei.
Anna îşi impune propria ei „politică” de convieţuire…
Cândva, după o lungă şi violentă confruntare de idei între noi două, luptă inegală, din care am ieşit învinsă, o clipă, a fost umană, poate s-a gândit să îndulcească, pentru mine, gustul amar al înfrângerii şi m-a sfătuit:
„Nu încerca să fii ca mine. Aştrii care ne guvernează viaţa sunt plasaţi pe orbite diferite. Vedem, simţim, abordăm viaţa în moduri diferite, atât de diferite, încât singura şansă de a nu ne scoate ochii, la figurat, desigur, este aceea de a ne ignora reciproc. Obiectivele mele sunt: independenţă, libertate. Nu vreau indicatoare, nu vreau alianţe impuse. Urăsc cărările înguste, pe care ne împing părinţii, din dragoste, zic ei, dar eu cred că din prea dezvoltatul lor simţ al proprietăţii extins, de la avere, la copii… Egoiştii! Eu n-am să am copii pentru a nu cădea în păcatul părinţilor noştri. Maturii, părinţi prin întâmplare, terorizează copiii tot evocând trecutul: pe timpul nostru nu era aşa… Mie îmi plac poveştile despre viitor, deşi, în familia noastră, astfel de poveşti sunt aproape întotdeauna disperate. Tot pentru mine, prezentul înseamnă ceva, dar nu definitoriu, îl preţuiesc sau nu, depinde de context, evoluez după propriile mele dorinţe… Ceea ce pentru mai toată lumea pare imposibil, pentru mine este O.K. Ştii de ce? Pentru că îmi controlez total viaţa. N-am să permit nimănui să-mi dicteze vreo soluţie nici măcar în chestiuni minore. Vreau să fiu EU, cu majuscule. Vreau să ştiu, să simt ceea ce simte o pasăre când părăseşte cuibul şi zboară, lăsându-se în voia instinctului… Dacă vrei să fii tu însăţi, să te simţi bine în ambalajul tău, însuşeşte-ţi următorul adevăr, croit şi decretat de mine: obligaţiile, îndatoririle morale sunt periculoase. Aşa că nu ţine seama de ele…”

Fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005, Ed. Excelsior Art şi reeditat pe sport electronic, CD Destine în oglindă, 2013. CD-ul cuprinde nouă dintre romanele Corine Victoria Sein – grafica: Vasile Pintea

Cultură populară. Folclor


Colecţia vizează recuperarea culturii tradiţionale a poporului român. Prin valorificarea trecutului în prezent punem conştient bazele viitorului nostru şi al generaţiilor care vor urma. Învăţămintele sedimentate în memoria colectivă, valorificate de folclorişti în lucrări monumentale, nu au întotdeauna viabilitate ştiinţifică, dar compensează printr-un surplus de valoare.

Deea și nevoia de modele


RITUAL IN ABSENTA 6

(…)

– Te ai trezit?
Întrebarea mamei este formală; nu este susţinută de acel zâmbet stimulator, ocrotitor, promiţător cu care mă întâmpina în fiecare dimineaţă.
Mă simt părăsită, neajutorată, derutată. De parcă, dintr-o dată, cineva a înălţat pragurile, a zăvorât uşile, lăsându-mă în afara spaţiului, a timpului.
Un obstacol, oricare ar fi el, o uşă trântită în faţă, nu sunt suficiente pentru a mă ţine departe de desfăşurarea evenimentelor ce urmează să se producă de-a lungul zilei ce nu are un debut prea promiţător, dar nici dezastruos. Tot ceea ce trebuie să fac este relativ simplu: să înţeleg de ce mama, în astă dimineaţă, are un aer atât de obosit, încât pare îmbătrânită peste noapte.
Nici nu trebuie să-mi bat capul prea mult pentru a ghici pricina.
Mama are toate motivele din lume să considere ziua de astăzi ca fiind cea mai neagră zi din viaţa ei: Anna îşi ia zborul.
Nimic nou, nimic spectaculos.
Acest lucru îl ştim cu toţii de câteva luni.
Am convenit că Anna este majoră, că îşi doreşte o oarecare intimitate, că are dreptul să aleagă locul unde să se culce seara, să se trezească dimineaţa şi să spună: „Sunt acasă la mine!”
Atunci, care să fie sursa nemulţumirii mamei? Starea ei de proastă dispoziţie să se fi instalat sub presiunea unei forme de egoism, de gelozie mascată?
Categoric, nu!
Ştiu asta pentru că am fost martoră, din când în când participantă activă, de partea mamei, la lungi, plicticoase şi uneori violente confruntări cu sora mea, încercând să amânăm spre toamnă plecarea Annei din casa părintească. La un moment dat, am avut impresia că am câştigat o mică bătălie: Anna ne-a promis că se va muta după ce divorţul părinţilor noştri se va fi pronunţat.
Dar ce-a făcut ea?
Ieri, la prânz, ne-a făcut cunoscută decizia sa: „Mâine mă mut în casa mea.”
Şi eu şi mama am înţeles că o eventuală împotrivire ar fi inutilă.
Nici-o clipă nu mi-a trecut, însă, prin minte, posibilitatea că vestea va face ravagii asupra stării psihice a mamei.
Nu pot să nu mă întreb: de ce Anna calcă în picioare promisiunea făcută?
De îndată ce o văd, o să-i cer explicaţii.
Să cer explicaţii?
Se vede că, aşa cum spune mama, am un prea dezvoltat spirit juridic.
Obiceiul de a contabiliza, de a monitoriza acţiunile celorlalţi, de a încheia cu mine însămi tot felul de contracte, de înţelegeri pe care, culmea nebuniei, le şi respect, mă situează într-o poziţie de unde atenţionez, alteori ameninţ: ia seama, amice, eşti pe cale să uiţi promisiunea făcută, caz în care, pe viitor, cuvântul tău nu mai are valoare. Sau, atunci când sunt în dezacord cu ideile cuiva, spun: eu n-am să fac niciodată aşa ceva!
Oare?
La urma urmei, a te ţine de cuvânt este atât de important?
Să presupunem că eu, la un moment dat, am fost de acord cu spusa cuiva, că am promis să-i susţin ideea, dar, a doua zi, descopăr sensuri ce depăşesc limitele morale ale angajamentului, fapt care mă plasează în postura ingrată de a reevalua situaţia, de a măsura în alt mod consecinţele.
Ce ar trebui să fac, cum ar trebui să ies dintr o astfel de situaţie?
Dacă-mi respect promisiunea, intru în dezacord cu mine însămi şi, în consecinţă, accept să rămân la gradul de înţelegere pe care îl dezvoltam atunci când am răspuns: da, îmi voi ţine cuvântul.
Dacă procedez în conformitate cu ceea ce-mi dictează conştiinţa evolută, ca să zic aşa, prin noi acumulări de informaţii, risc să pierd respectul celui care a contat pe angajamentul meu…
– Ai vreun motiv să rămâi înţepenită în mijlocul încăperii? mă ia la rost Anna, care coboară din camera ei, trăgând după sine un geamantan.
– Am… o problemă de conştiinţă…
– Nu mai spune! Cu ce se mănâncă aşa ceva?
– Cu garnitură de bun simţ.
– Sărăcuţa de tine. Eşti chiar atât de disperată?
– Mai mult decât crezi! Iar cauza eşti tu!
– Asta-i menirea surorilor mai mari: să genereze subiecte de meditaţie.
– Am să învăţ să trăiesc cu asta… Anna, trebuie să te întreb ceva.
– Da?
– Ce înseamnă pentru tine familia?
Anna îşi lasă capul spre umărul stâng, apoi întreabă:
– Care familie?
Tonul cu care rostise întrebarea nu era ironic, era îndurerat. Ochii îşi schimbaseră culoarea, expresia: de la nuanţa caldă a alunei spre negru adânc, frământat de mişcări haotice, nehotărâte, ca şi cum spaţiul de dincolo de pleoape nu mai era suficient pentru desfăşurarea exploziei de sentimente ce nu mai pot să fie controlate.
Cunosc acest mic truc, cu care sora mea caută să scape de întrebările incomode. Sunt gata să renunţ, dar îmi amintesc de tristeţea distrugătoare ce pare să se fi stabilit pentru multă vreme pe chipul mamei şi întreb:
– Tu te înţelegi? Te vezi? Sigur că da, numai că imaginea pe care mintea ta o proiectează este una contrafăcută, exact cea care îţi este favorabilă. Te crezi superioară prin tot ce faci, de aici aerul unic şi glorios…
– Deea, eşti obositoare. Spune ce-ai de spus! mă somează Anna.
Sunt atât de surprinsă de reacţia neaşteptată a ei, încât amuţesc pentru o clipă. Îmi revin de îndată ce intervine mama:
– Deea, cere-ţi imediat scuze! îmi porunceşte ea. (…)

 

Fragment din romanul Adolescenţă suspendată, Corina Victoria Sein, 2005, Ed. Excelsior Art şi reeditat pe sport electronic, CD Destine în oglindă, 2013. CD-ul cuprinde nouă dintre romanele Corine Victoria Sein – grafica: Vasile Pintea

TIMIȘOARA – CAPITALĂ CULTURALĂ EUROPEANĂ în 2021


Timișoara văzută și prin cărțile editate de Excelsior Art și prin diverse acțiuni culturale ale redacției Editurii Excelsior Art.

Despre scriitorul Emil Şain / In Memoriam


Emil Şain – un scriitor interesat de realitate, de viaţă, fiind mai tot timpul „conectat” la ce se întâmplă în apropierea lui, implicându-se, atunci când este nevoie, atunci când poate, în rezolvarea problemelor care, uneori, ne îndepărtează de propria fericire. „Sunt, a mărturisit cândva Emil Şain, robul unei intuiţii stranii care-mi porunceşte să nu pierd timpul, că trebuie să profit de clipa de graţie”. Emil Şain scrie răspunzând unei necesităţi, dar şi cu plăcere pentru că în universul lui nu e loc pentru lucruri deformate. Aş spune că este deţinătorul secretului de a crea, de a interpreta propriile-i trăiri prin simţirea colectivă, ca şi cum ar trăi într-o conştiinţă ciudată a lumii, vrea, nu vrea, prin acest demers are parte de evenimente complicate şi uneori dureroase. Cele mai recente apariţii editoriale semnate de Emil Şain (Baladă pentru o inimă fugară şi Bobârnace sub centură) mă obligă să remarc disponibilitatea autorului de a reveni cu tenacitatea-i bine cunoscută, cu mânie blândă, uşor diluată şi dezintoxicată cu abilitate măsurată, la faptul cotidian, la fotograme.
Emil Şain are ce are cu cei care au drept ţintă agoniseala rapidă, cu cei care fac afaceri sub oblăduirea întunericului generat de: nu văd, nu aud, ce treabă am eu?Autorul nu-i iartă pe cei care au ridicat la rang de sport naţional dezumanizarea prin acumulare de bunuri obţinută prin minciună, prin trădare, prin jaf.
Scriitorul Emil Şain mai are şi alte temeri pe care, mai direct sau mai pe ocolite, ni le împărtăşeşte: „ne-am putea trezi, ne şopteşte Domnia-Sa, într-o bună zi, «globalizaţi» într-un mediu în care cei mai mulţi dintre noi să fim fascinaţi de «metafizica» unui fals teritoriu în care «orice este permis, orice se poate, orice, orice…» de parcă ne-am afla într-o nesfârşită sesiune mereu deschisă pentru grobieni”. Iată de ce, zic eu, Emil Şain scrie, iar cărţile lui sunt ca un strigăt de avertizare pe care-l doreşte întors către noi sub forma unui ecou igienizat, decojit de prostul gust, de vulgaritate, de răsuflarea otrăvită a galeriei portretelor atât de bine conturate în paginile cărţilor sale. Emil Şain, prietenul nostru, ne-a adunat, aici, astăzi, 19 septembrie, 2009, data când împlineşte o vârstă frumoasă. În acest volum, autorul este preocupat, îndeosebi, de modul ciudat în care timpul se dilată şi se contractă. Cei care veţi citi cartea veţi înţelege mai mult.
Talentul literar al lui Emil Şain este unul vizual, dar mai ales selectiv, „Cazul” Emil Şain este un amestec de observaţie şi receptor afectiv. Ilustrez spusele mele, citindu-vă un fragment din poezia „Călătorie incertă”:
„Puteam să am o inimă fugară
Să i-au trenul tristeţii dintr-o gară
Să merg fără să ştiu unde cobor,
Fără să ştiu de-o să trăiesc ori mor…
S-ajung acolo, unde nu am fost nicicând,
Purtându-te mereu, iubita mea, în gând,
S-ajung acolo, unde n-am mai fost,
Căutându-te, iubito, fără rost,
Tu, trenule, din nopţile tristeţii,
Păstrează-mi la bagaje anii tinereţii,
Hai trenule, du-mă, du-mă orişiunde,
Du-mă în orizontul unei iubiri pierdute,
Tristă, rătăcind pe căi necunoscute,
Ori lasă-mă în gara, în gara fericirii,
Acolo, unde a rămas gustul iubirii!”  (Corina Victoria Sein)

Salvează-mă, arată-mi calea / Poeme alese – Antologie


image description

image description

(…)

În spiritul liricii lingvistice, Ryszard Krynicki a manifestat încă de la început o grijă deosebită faţă de numirea adecvată a lucrurilor, de încărcătura semantică a cuvintelor. Conştient că limba reprezintă un instrument greu de stăpânit („minciună adevărată ce păcăleşte”), depune un efort permanent de cizelare şi esenţializare a limbajului poetic. Probabil, sub influenţa lui Issa Kobayashi, unul din marii maeştri japonezi ai haiku ului, şi a traducerilor din lirica germană şi austriacă, în ultimele cicluri se observă tendinţa spre decantare şi esenţializare a ideilor, complet opusă spiritului postmodern. Deşi adeseori „memoria îi şopteşte ce să scrie”, forma poetică necesită reflecţie cognitivă. Ca şi Czesław Miłosz, confratele mai vârstnic, Krynicki înţelege rostul salvator al poeziei ca voce a conştiinţei (…)

Salvează-mă, arată mi calea

Salvează-mă, apără-mă, credincioasă călătorie,
de minciuna mea şi a epocii noastre,
Tu să mă păzeşti, Înger şi Paznic,
Iar tu să mă conduci, Nor Alb.

Apăr-mă de tunet,vijelie,
adevăr nepătat luminează-mă.
Să nu mă treci cu vederea, porumbiţă,
când ne vei trimite un semn de sus.

Iartă-mă, luceafăr de seară,
nu străpunge, suliţă, somnul rău.
Nu-mi binecuvânta nebunia,

trezeşte-mă, utrenie

volumul Poeme alese, Ryszard Krynicki, traducerea Constantin Geambașu, Editura Excelsior Art, 2014