Editura Excelsior Art la cea de a 27-a aniversare


Primul deceniu (1990 – 2000) de activitate editorială a fost, poate, perioada cea mai creativă pentru autori, pentru editori, iar cititorii luau cu asalt librăriile. Tirajele în care erau publicate cărțile depășeau cu ușurință pragul de 10.000 de exemplare.
De-a lungul anilor (1990 –2017) în luna mai a devenit luna în care se desfășoară Zilele Editurii Excelsior Art, prilej de a ne întâlni (autori și editor)  cu cititorii, cu prietenii noștri.
Pentru noi, cititorul nu este un simplu „receptor” comunicațional, transmis sub formă de carte.
El, cititorul, este feed-back-ul care valorifică valabilitatea mesajului și motivează circulația datelor.
Numai dacă trăim împreună, dacă ne pasă unora de alții, dacă vrem să ne înțelegem, ne putem da seama de puterea miraculoasă a cărții.

25 mai 2017 vă invităm la lansarea primei casete de autor Clanul De Niro, roman document, roman istoric, în care sunt incluse cele 6 romane semnate de Coleta De Sabata.
Ampla și valoroasa lucrare Clanul De Niro (casetă de autor) a apărut cu sprijinul Asociației Italienilor din Româna – Ro. As. It.
Coleta De Sabata a publicat sub egida Editurii Excelsior Art și lucrări de știință, eseuri, note de călătorie, romane polițiste.
Relația între scriitor și editor a fost și este una deosebită.

Despre relația scriitor-editor

OAMENI ȘI CĂRȚI
(…)
Cartea nu se naște nici din dragoste și nici din interes, nici din imaginație și nici din rațiune, nici din talent și nici din robire, ea se naște din nevoia de a comunica și sporește la infinit nevoia de comunicare.
Autorul, editorul, bibliotecarul și cititorul participă, în momente și cu atribuții diferite, la ceea ce ne-am obișnuit să numim „drumul cărții”.
La început autorul și editorul își împart responsabilitatea ivirii cărții, fiind răspunzători  de soarta ei, așa cum – într-un alt context – izvorul poartă în forța propriei țâșniri întreaga răspundere pentru suflul epic al fluviului.
În diala autor – editor, cel dintâi are privilegiul de a fi mai vizibil prin semnătura de partinitate – și mai longeviv – prin șansa mai mare de a   supraviețuii în memoria colectivă.  (…)
Editorul este reprezentat doar prin sigla instituției – veritabil atelier de creație – în care construiește sub inconvenientul anonimatului cartea într-o formă  stare în care să deschidă ochii și sufletul cititorilor, astfel încât acestora să li se releve o viziune, o trăire efemeră, un strigăt la fel de răscolitor ca un cântec de lebădă.
Editorul este – dacă ar fi să actualizăm – o interfață într-un mecanism în care cartea a ajuns doar intrigă pentru un dialog (științific sau afectiv) între scriitor și publicul larg. (…)

(fragment din articolul „Oameni și cărți” semnat de conf. univ. dr. Mirela-Ioana Borchin – apărut în Info Carte – Publicație de informare culturală și literală – editată de Editura Excelsior Art.)

 

Anunțuri

2 ( Ad Caesarem Augustum )



Se-nspăimântă Roma, sfinte coline
Nea şi aspră grindină dacă vine,
Sau de Zeus scutură făr’ să-i pese
Fulgere dese.
Se-nspăimântă lumea, să nu revină
Pira iar, cu faţa de lacrimi plină,
Când Proteu cu turma porni să-nfrunte
Vârfuri de munte;
Sus pe culme peştele ajunsese,
Zbor făceau columbii prin ramuri dese
Şi săltau pe creste de val spumoase
Ciute sfioase.
Val gălbui din Tibrul curgând la vale
Ţărm etrusc îşi scălda-n tumult din cale,
Vesta, Ilia-n ape se acopăr toate
Învolburate
Peste temple sau pe aşezări regale;
Ameninţă-n murmurul apei sale,
Ţărmul stâng de Zeus oprit să-i treacă
Albia seacă.
Cetăţenii arma au prins-o iară;
Perşii gravi mai bine ar fi să piară.
Rari urmaşi din părinteasca vină
Lupta s-o ţină?
Dar poporul ce zeităţi cinsteşte
Pentru statul care se prăbuşeşte?
Vesta ascultă rugile de fecioare
Fără-ndurare.
Dreptul ispăşirii cui îi revine?
Bun Apolo, te implorăm pe tine,
Umeri dalbi în nouri tu înfăşoară
Şi apoi coboară.
Joc şi Amor pot împrejur să zboare;
Tu priveşte, Venus îndurătoare,
Generaţii din stirpea ta create
Care-s uitate.
Coif uşor şi strigăt de lupte crunte
Timp prea lung ca-n joacă ar vrea să-nfrunte;
Pedestraş atacă mereu duşmanul
Marsul, şoimanul.
Fiul Maiei vrei pe pământ să vie
Pentru Cezar îngăduind să fie,
Chip schimbând asemeni cu zburătorul,
Răzbunătorul.
Pentru ai tăi cvirini ca un scut să fie
Viaţa ta; în cer mai târziu revie.
Eşti prea bun, nu vrem aura cerească
Să te răpească.
Ave Cezar, tu eşti învingătorul,
Tată, principe te-a numit poporul.
Pedepseşte-i dacă apar în zare
Mezii călare.

fragment din Cartea I, volumul Ode, Quintus Horatius Flaccus, traducerea din limba latină de Ecaterina Andreica, Ed. Excelsior Art, 2014

 

O zi de primăvară


 

Bună dimineața!
În această clipă, sunt pătrunsă de spiritual nașterii-renașterii. Primăvara, în deplină maturitate, strecoară în ființa mea dorința de a medita profund asupra primăverilor lăsate în urma…

Prietene, mulțumesc.

„O poveste despre moarte și renaștere, un album despre schimbare, iubire și artă, despre natura efemeră a memoriei, despre cum sunt reflectate relațiile noastre” (sursa: prezentare You Tube)

„Poezia nu se naşte după program /…/. Se naşte din câteva revelaţii”


Eu m-am născut
după ce am murit.
După ce am murit
M-a înfiat cuvântul
Eu.
Care Eu
(Nichita Stănescu, Knjevna Peć, 10. 11. 1982)

 

 

(…)
Poezia lui Nichita Stănescu a şocat de la început prin deconstrucţia limbajului poetic tradiţional şi introducerea unui discurs ce ignoră cu dezinvoltură logica obişnuită. Cititorul era deconcertat deoarece, în ciuda imaginilor de o truculentă concreteţe, poezia aceasta îi dădea senzaţia unor abstracţiuni inaccesibile raţional. Avizat la normele „poeziei leneşe”, cum ar spune Ion Barbu, el se vede dintr-odată vulnerat de insolitul metaforelor, absurdele metamorfoze ce se produc într-un spectacol halucinant, montat cu un neobişnuit gust al straniului şi echivocului. Să fie totul doar manifestarea înclinaţiilor ludice stănesciene sau, dincolo de frivolităţile jocului, se ascunde altceva? Fără îndoială că, asemenea oricărui mare poet, Nichita Stănescu nu eludează problemele grave ale existenţei umane, numai că ceea ce-l singularizează printre contemporani este modul său propriu de a le aborda, iar acest mod se naşte dintr-o înţelegere profund originală a rosturilor poeziei. De la Nichita ne-au rămas, pe lângă eseuri, medalioane etc., numeroase interviuri în care poetul şi-a „deconspirat” cu generozitate liniile de forţă ale gândirii estetice, fără de care accesul la miezul universului său liric ar fi greu de imaginat. În primul rând, el recuză categoric ceea ce, cu o sintagmă prea bine ştiută, numim „poezia de idei”; faimosul vers camilpetrescian: „Eu am văzut idei” e amendat cu severitate: „Multora le-a plăcut acest vers, mie nu-mi place defel. Cum să vezi idei? Mai bine trăieşti nişte idei”. Prin urmare, poezia nu trebuie să vizeze abstractul, ci concretul viu al existenţei; şi cum cuvântul este „singurul lucru concret din fiinţa generală a conştiinţei”, „tatăl realului”, acestuia îi consacră poetul o meditaţie dintre cele mai fecunde. „Cuvântul – afirmă el într-un vădit spirit heideggerian – e singura casă a noastră, dacă avem o casă”. Sau, într-o şi mai frapantă apropiere de filosoful german: „Cuvântul este locul existenţei”. Cuvintele îşi apropriază structura materiei înseşi, se identifică cu lucrurile şi sfârşesc în cele din urmă prin a le înlocui, pur şi simplu, astfel că lumea lucrurilor se va converti treptat într-una a cuvintelor, deoarece „Numai cuvintele au fiinţă, / numai ele există”, în timp ce lucrurile nu sunt decât „exacerbare a vidului”, un „vid absolut” (O, lucrurile, din vol. Obiecte cosmice). „Foamea de lucruri”, care îl chinuie pe poet, se transformă deci într-o mistuitoare „foame de cuvinte”, căci „În străfundul fiecărui lucru nu există / până la urmă decât un cuvânt /…/ până la urmă în lucruri nu este / în miezul miezului decât un cuvânt” (Foamea de cuvinte, din vol. Oul şi sfera). Cu timpul însă, poetul îşi dă seama că şi cuvântul îşi are precarităţile lui, că poezia nu se identifică, totuşi, cu cuvintele ce o compun; prin urmare, „Nu se poate vorbi despre poezie ca despre o artă a cuvântului…”. Atunci ce fel de artă este ea? A necuvântului, răspunde Nichita, o artă a cărei substanţă rezidă în elemente primordiale „nenoţionale şi ambigue”. Cuvintele, aşa cum apar ele în practica vorbirii curente, sunt vehicole ale unor noţiuni, idei; or, insistă poetul, nu din idei se naşte adevărata poezie, ci dintr-o „tensiune semantică spre un cuvânt care nu există… Poetul creează semantica unui cuvânt care nu există”, se serveşte, altfel spus, de … necuvânt. Nichita ne propune aici, desigur, o înţelegere modernă a poeziei care nu mai exprimă idei, ci „tensiunea ideilor”, energia lor interioară. În consecinţă, valoarea intrinsecă a unei asemenea poezii va consta nu atât în comunicarea propriu-zisă, pe care poetul o şi ignoră dealtfel, cât în tensiunea comunicării, în tendinţa disperată a subiectului liric de a se manifesta cognitiv. Poeţii moderni, observă în acest sens G. Călinescu, „se joacă, făcând ca şi nebunii gestul comunicării fără să comunice în fond nimic decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii”. Aşadar, ceea ce contează într-un astfel de discurs poetic este în primul rând gestul comunicării sau, cum repetă Nichita de atâtea ori, sentimentul acesteia. Definind poezia ca „expresie a sentimentelor”, poetul pleacă de la convingerea că „Sentimentul este tot ce poate fi mai antiabstract, mai concret din conştiinţa omului”, de unde şi marea lui forţă tensională. Evident, nu e vorba de sentimentalismul banal, emanaţie a glandelor lacrimale, lirismul adevărat fiind, după expresia poetului însuşi, „o stare a sentimentului inteligent” (s.n.) Idei ca aceasta se regăsesc adesea în elaborările poeticienilor, la un Mikel Dufrenne, bunăoară, pentru care „cunoaşterea şi sentimentul sunt întotdeauna solidare”; cum însă procesul de comunicare poetică e mult mai complex, Nichita face şi alte dezvăluiri susceptibile să ne familiarizeze cu propria-i poezie şi cu cea modernă în general. Insistând asupra ideii că „Sfânt în om e sentimentul” şi că, în consecinţă, poezia e în primul rând expresia acestuia, Nichita Stănescu „reabilitează” astfel una din sursele permanente ale lirismului, expusă sterilizării, prin exces de intelectualizare, în ermetismul poeţilor moderni. Pentru Nichita, viziunea poetică este O viziune a sentimentelor („cu un surâs îmi e de-ajuns / să vă alung stări ne-nchegate. / Eu nu pe voi v-aleg, vă caut, / ci sentimentul, dulce flaut / şi frate geamăn cu iubirea îl aplaud”), dar şi revelaţie totodată, îşi are rădăcinile în momente de fulgurantă iluminare interioară. Asupra acestui adevăr poetul revine mereu avertizâd că „Poezia nu se naşte după program /…/. Se naşte din câteva revelaţii” a căror tensiune uriaşă determină apoi şi apariţia programului, alcătuirea construcţiei înseşi. Din seria unor asemenea revelaţii cea mai des evocată este aceea în care, după un meci de volei, tânărul Nichita, spălându-şi mâinile la o pompă, descoperă cu mirare înstrăinarea lor de sine. Existenţa mâinii i se pare absurdă nu atât pentru că avea cinci degete, ci deoarece trebuia să le spună „ele”, nu „eu”, iar atunci când vroia să zică „mâna mea”, nu putea spune „eu”. Perceperea acestei alienări îi dă conştiinţa tulburătoare că există, îi deschide perspectiva înţelegerii propriului statut ontologic, a rupturii dramatice de lume şi de lucruri. Poetul aminteşte şi alte revelaţii, trăite ulterior, dar aceasta rămâne cea mai semnificativă, ea marcând prima experienţă existenţială majoră, cu reverberaţii în gândirea şi opera sa, ca în Enghidu, de pildă, care începe cu versul „Priveşte-ţi mîinile şi bucură-te, căci ele sînt absurde”. (…)

Din volumul De la Eminesc la Nichita Stănescu, Iosif Cheie-Pantea, Ed. Excelsior Art

3 ( Ad navem Vergilii ) / 4 ( Ad Sestium )


 

 

3 ( Ad navem Vergilii )

Nava cu care Virgiliu o să sosească,
Toate furtunile bine s-o ocolească
Prin puterea zeiţei din Cipru, mare,
Fraţii Elenei, stele strălucitoare;
Să strunească zeul vânt şi furtună
Şi să sufle zefiru adiere bună;
De pe ţărmul atic teafăr revină,
Rogu-te, altfel inima nu mi-e plină.
Amăgitoare marea aştepta în larg,
Nava-i era fragilă sub catarg,
Însă, cu sufletul netulburat de teamă,
Ca de fier sau întreită aramă,
Nu s-a temut de crivăţul ce se luptă
Cu vâjâitul pe zare-n vifor ruptă;
Nici de stelele triste nu i-a fost frică,
Nici de turbatul viscol care ridică
Valuri şi, după voie, le potoleşte:
Pe Adriatica Mare el domneşte.
De ale morţii praguri s-o fi temut
Steiul din Acroceraunia când l-a văzut?!
Urmărise privirea i înţepenită
Monştrii marini prin apa răscolită,
Peştii, marea cu ape răsturnate,
Şi printre ele stâncile blestemate?!
Zeu-nţelept de mult a decis să-ntindă
Glia deoparte şi apa-n Ocean plutindă;
Navele-ncalcă hotarele rânduite
Peste vaduri de apă ne-ngrădite.
Preacurajosul neam omenesc se avântă,
Cu universul tainic se ia la trântă;
Ginta iapetică, în curaju-i mare,
Foc din cer pentru om poate să coboare.
După ce foc din ceruri a venit,
Trudă şi chin pe lume a-nstăpânit;
Grijile noi muritorul împins să poarte,
Însuşi pasu-şi zoreşte către moarte.
S-a avântat Dedal pe adieri uşoare,
Chiar de omul n-avea aripi să zboare;
Hercules trece în forţă şi sub pământ;
Nu au nimic muritorii de ne-nfrânt.
Ochi către cer înălţăm doar din prostie,
Pentru greşelile noastre, cu mânie,
Fulgere de la Zeus noi aşteptăm,
Fiindcă înşine noi nu le suportăm.

 

4 ( Ad Sestium )

Se-nmoaie iarna aspră-n zefir de primăvară,
Uscatele corăbii plutesc pe ape iară;
Din ţarcuri iese turma şi zburdă prin livezi,
Nu stă la foc ţăranul, nici câmpul sub zăpezi,
Iar Venus Citerea, sub dulci sclipiri de lună
Suave Graţii dalbe cu Nimfele şi adună
Şi-nlănţuite-n hore, bat glia sub picior;
Pentru ciclopi Vulcanus dă focuri în cuptor.
Încinge-ţi mirtul verde pe capu-nmiresmat,
Cu flori pe care, reavăn, pământu-acum le-a dat.
În umbra din dumbravă, se mai cuvine a face
O jertfă pentru Faun, ied, mia, precum îi place.
Gândeşte-te că moartea cu aceeaşi râvnă bate
Sărmanele colibe, ca şi regeşti palate.
Preafericite Sestus, cu atât de scurtă viaţă,
Nu-i lungă nici speranţa ce-ntinde-se în faţă.
Te aşteaptă zeii Mani şi casa negrei morţi,
Regatele lui Pluton şi n-ai să tragi la sorţi
Nici cum se toarnă vinul în cupe la ospeţe,
Nici cum să mângâi nurii-n gingaşă tinereţe,
Iar ce-i acum în tine iubire arzătoare,
Va lâncezi cu umbre de palide fecioare.

fragment din Cartea I, volumul Ode, Quintus Horatius Flaccus, traducerea din limba latină de Ecaterina Andreica, Ed. Excelsior Art, 2014

Stare


Grafica: Vasile pintea

În fiecare dimineață
în adâncul sufletului meu cânt
poem de dragoste pentru viață

Zi după zi
succesiunea lui ieri
devine tot mai neclară

În lupta cu sine
rămân între frontiere
între vis și realitate

un hoț îmi fură ziua de ieri
salvându-mi viitorul

Seara spre mâine
Luni
adorm în sunetul sfâșietor al Universului

Dimineața
mă trezesc la apelul de urgență
„lumea a fost distrusă de visul tău”

Închid și deschid ochii
mișcarea lor adună visul

Caut o tactică de manipulare pentru întoarcerea în ieri

Ieri este departe
Lupta cu sine îmi pare acum iadul meu secret

din volumul Scrisoare către nimeni, Corina Victoria Sein, grafica: Vasile Pintea, Editura Excelsior Art, 2016

Flori de cireş


Echinocţiul de primăvară a trecut.
E rândul florilor de cireş să ne poarte într-o lume a purităţii, a visului perpetuu.

RUGĂ

Sfeşnic şi cer!
Copac de care-mi lipesc
trupul şi mâna prea scurtă.

Sfeşnic şi cer
înfloriţi-mi gândul, grăbiţi-mi
întâlnirea cu valul cu mii de licăriri.
În adânc, din setea ierbii,
eliberaţi-mi dimineaţa.

din volumul Prinţul călător, Emil Şain, Editura Excelsior, 1995

Ziua mondială a poeziei – 21 martie 2017


Final neaşteptat

În drum spre casă
nelinişti
avertizări
tentaţii şi umbre nedefinite
mă însoţesc de parcă
întoarcerea mea nu ar fi dorită

o poartă deschisă
fotolii de iarbă pe aleea ce duce spre uşa din perete
corole înclinate de flori
o moară de apă-n miniatură
mă iau sub protecţia lor

împreună
întoarcem casa pe temelia încă sănătoasă

Ritual în absență, Corina Victoria Sein, Editura Excelsior Art, 2015

 

 

Thread and Knot

Surrounding the mountain
wannabe rivers
relentlessly shake the rock
imposing paces adrift

Paths
prisoners inside our eyes
we are paving
our soul with memories
and open a way
for the stars
under glass roof
where
the dream –
thread and knot of our bundled desires
is tying our glance
chained
to the world eternally running in cirles
rolling over and over until lighting up
the day desperately carrying the burden
of our emotions.

Traps, Corina Victoria Sein, traducerea de Mihai Mihuț, 2015

 

 

Geniu

Nimic nu e
Mai simplu ca
O stea,
Alb punct
În sumbru
Absolut.

Invers,
Definiția
Oricărui punct
E la fel de simplă
Ca orice stea.

Elementară
Ne e iubirea:
O dreaptă,
Culori,
Un cuplu de puncte,
În noapte.

Discuții în grădina filosofului, Mihai Man, Editura Excelsior Art, 2012

 

 

E adevărat

că organizez parade solare
şi dansuri clasice
cu frunze de toamnă
pentru orice anotimp
dar numai la rugăminţile ierbii
arse de brume
şi de mila viselor
rătăcitoare în lume
cum înserarea răscoleşte
în lada cu mătăsuri
decoruri fabuloase
înainte de răstignire
în rama întunecată a nopţii

Spirală, Nora Damian, Editura Excelsior Art, 2016

 

 

După o vreme, vânt de martie

strada e bătută de vânt, picioare şi roţi,
uneori imprecise, întoarse din drum
dinspre râu, adiere de martie
nimic exigent,
sunet asemenea paşilor
liniştea-n neliniştea vremurilor
vântul de martie
ne ţine
în mână
speranţa adunată în paşi,
în roţile ce nu încetează
a se juca
de-a drumul dus-întors
înţeleaptă rutină,
numai vântul de martie
după o vreme, seamană
dor de ducă…
zdrobit, ascuns sub marşul
paşilor, al roţilor,
nu vă înduioşaţi
se repetă  mereu,
în fiecare primăvară,
nu-l dispreţuiţi
e-un exerciţiu
ce maschează o inimă
ieri, astăzi şi mâine,
în fond, poate fi ascuns,
obicei lumesc,
într-un mugur de salcie,
bătut de lumini,
curată risipă…

Dragostea are picioare repezi, Anda Maria Neagoe, Editura Excelsior Art, 2016

 

 

Da, exist

De mai multe zile
umblu înapoi
prin Cracovia înceţoşată,
dar încă nu m am întors
din Ierusalimul
meu din gresie trandafirie,
din calciu trandafiriu

mă întorc mereu
la Zidul Plângerii.

Rătăcesc mai departe
în labirintul îngust
al Drumului Crucii.

Uneori
în orificiul de deasupra capului
văd luna,

plină.

Rătăcesc mai departe
la început.
Sunteţi evreu? –
mă întreabă un bătrân hasid,
cu siguranţă mai tânăr decât mine.

Da, sunt poet –
îmi vine să i răspund,
dar doar îi zâmbesc
şi i spun:

     Shalom, achi!

(2006)

Poeme alese, Ryszard Krynicki, Editura Excelsior Art, 2014

 

Hamlet și fereastra verde

De când bufonul a pătruns la Elsenor,
S-a mai amânat necesarul omor.
Îmbătrâneşte Hamlet şi-i rugineşte spada,
Iar ura-n el şi-a domolit cascada.

Chiar Majestatea-Sa se teme, să nu râdă
Curtenii de iubirea-Sa, bătrână, hâdă.
Ş-o vizitează pe Regină rar.
Şi cum rămâne cu celebra crimă, dar?

Sub bolţile-ntunecate, oamenii mai şi râd, câteodată,
De tristul bufon, cu şira-ncovoiată.
Şi-mbătrânesc, ating şi ani o sută
Şi moare crima cea neîncepută.

De când bufonul a pătruns la Elsinor,
Hamlet îşi amână răzbunarea pe lume, universalul omor…
Netânăr, slab, el tot mai des privirea-şi pierde
Pe-o gotică fereastră de viaţă verde…

Armura demnității, Erwin Lucian Bureriu, Editura Excelsior Art, 2014

 

grafică de Vasile Pintea

 

Timișoara Capitală Culturală Europeană 2021

 

 

 

 

 

În semn de prețuire


Cu fiecare zi care trece simt că prietenia este un factor important în cea ce sunt, în ceea ce voi deveni.
Mi s-a întâmplat, de câteva ori, să ajung seara acasă obosită, simțindu-mă „ștearsă”, neputând să mă „definesc”. Eram o străină chiar și pentru mine. Întunecată perspectivă, dar, așa cum se întâmplă în viață, cineva de undeva mă atenționează: Hei, ce faci? Cum a fost ziua pentru tine? Ai adus un strop de bucurie prietenilor tăi? Le-ai ascultat păsul? Ai plâns pe umărul cuiva? Ai căutat măcar un prieten căruia să-i ceri să se uite la cer în același timp cu tine și să strigați împreună: viața merge înainte, să o trăim nu doar să luăm la cunoștință de intrarea într-o altă zi?
Iată pretextul pentru a mă așeza în colțul meu de liniște.
Las gândurile libere, chiar dacă vin de-a valma.
În această seară de martie, din valul de imagini, aleg să adun lângă mine câteva cărți pe care le datorăm scriitorului Eugen Dorcescu.
Mâine, 18 martie, Eugen Dorcescu aniversează cea de a 75-a zi de naștere.
În semn de respect și prețuire, alcătuiesc un videoclip cu momente importante în care drumurile noastre s-au intersectat.
La mulți ani, Eugen Dorcescu!

Cu drag, Corina Victoria Sein

8 Martie 2017 – Frumusețe, bucurie, iubire și speranță


Editura Excelsior Art omagiază femeia scriitor, cercetător științific, mamă, iubită care de-a lungul anilor au publicat lucrările domniilor lor sub emblema Excelsior Art.
La mulți ani, frumoase și distinse doamne! Pentru fiecare o floare și un gând de prețuire.

 

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.