Die Menschen der Universitätsstadt am Begaufer / Oamenii oraşului universitar de pe malul Begăi


 

Wie stolz mag vor einem halben Jahrhundert der Temeswarer Lokalreporter gewesen sein, als er seiner Zeitung eine Schlagzeile lieferte über ein Ereignis, von dem bis dahin kein einziger der Chronisten und Verfasser von Stadtmonographien berichten konnte: die ersten zweiunddreißig Hochschulabsolventen, die ersten zweiunddreißig in Temeswar ausgebildeten Ingenieure.
Immerhin, eine Errungenschaft für eine Stadt, die damals zwar schon auf fast siebenhundertjährige Geschichte zurückblicken konnte. Wie geringfügig aber erscheint eine solche Nachricht heute, da in einem einzigen Studienjahr gut über tausend Ingenieure, Ärzte und Professoren aus den vier Hochschulinstituten derselben Stadt ins Leben schreiten …
So also präsentiert sich Temeswar, die Universitätsstadt am Begaufer, in unseren Tagen: nicht allein Gartenstadt, nicht allein eines der bedeutendsten Kulturzentren im Westen des Landes, nicht allein Schwerpunkt der Leicht- und Maschinenbauindustrie, sondern auch eines der jüngsten und größten Hochschulzentren. Ein Rundgang durch die Begastadt wird nolens volens zu einem Rundgang durch eine Universitätsstadt.
Wir beginnen ihn bei jenen wuchtigen Backsteinbauten, die für jeden alten Temeswarer einfach das „Polytechnikum“ heißen, obwohl das Institut längst diesen engen Raum gesprengt hat. Auf dem breiten Eckbau gegenüber dem Zentralpark steht ebenfalls mit lapidaren Lettern das Wort „Politehnica“, genau wie gegenüber der Staatsoper auf einer Renaissance-Fassade und auf dem stolzen Neubau der Fakultät für Bauwesen am Boulevard der Republik …
In glühender Farbenpracht leuchtet der Westhimmel auf, Orange geht in flammendes Purpur über, darüber ein Streifen sanftes Violett. Über dem gezackten Horizont der Stadt verschwindet die Sonne, und am Himmel beginnt der Sternenreigen. Doch was ist das? Der Himmelspol beginnt zu schwanken, der Polarstern vollzieht eine elegante Schleife, der „Große Bär“ reckt seinen Hals, das ganze Sternbild wird zu einem bizarren Zickzack, die Riesensterne des Orion verschieben sich, und der ganze nördliche Sternenhimmel zeigt ein Bild, fremdartig, grandios, nie gesehen! Bis … ja, bis sich plötzlich die Tür öffnet und aus dem breiten Korridor helles Tageslicht in den Kuppelsaal flutet. Die Studenten blicken lächelnd auf den noch ganz benommenen Gast, ehe sie aufstehen und nach ihren Mappen greifen.
Wir wohnten einer Vorführung im Planetarium der Temeswarer Universität bei, des ersten Projektionsplanetariums des Landes, des sechsunddreißigsten der Welt. Standen eine Stunde lang im Bann der fünftausend Sterne, die seine Scheinwerfer in den künstlichen Himmel projizieren, sahen kosmische Zeiträume von Zehntausenden von Jahren auf Minuten zusammengedrängt … Und das alles in einem Seitenflügel der Temeswarer „Uni“.

***
Oamenii oraşului universitar de pe malul Begăi

Ce mândru trebuie să fi fost reporterul local din jumătatea veacului trecut din Timişoara, atunci când livra ziarului său un titlu de primă pagină legat de un eveniment despre care nici un cronicar ori autor de monografii locale nu ar fi putut relata: primii treizecişidoi de absolvenţi de facultate din Timişoara, primii treizecişidoi specializaţi în inginerie.
Totuşi o performanţă pentru un oraş care pe atunci putea privi în urmă la o istorie de aproape şapte sute de ani. Ce lipsită de importanţă ar părea azi o astfel de ştire, când într-un singur an universitar păşesc în viaţă peste o mie de ingineri, medici şi profesori din cele patru instituţii universitare ale aceluiaşi oraş.
Astfel se prezintă Timişoara, oraşul universitar de pe malul Begăi: nu numai singurul oraş grădină, nu numai unul din cele mai importante centre culturale din vestul ţării, nu numai unul din punctele de greutate ale industriei uşoare şi de maşini ci şi unul din centrele universitare cele mai tinere. O plimbare prin oraşul de pe Bega va fi nolens volens o plimbare printr-un oraş universitar.
Acest periplu îl începem de la acele construcţii viguroase din cărămidă care pentru orice timişorean în vârstă reprezintă Politehnica cu toate că instituţia a depăşit de mult acest spaţiu restrâns. Pe colţul larg, vis-á-vis de Parcul Central, stă scris, cu litere lapidare, cuvântul „Politehnica“ la fel ca şi pe partea opusă operei, pe una din faţadele în stil Renaissance cât, şi pe impunătoarea clădire nouă a facultăţii de construcţii de pe Bulevardul Republicii …
În splendoarea incandescentă se iveşte răsăritul, portocaliul se preschimbă într-un purpur arzător, deasupra întâlneşte o fâşie de violet plăpând. Deasupra orizontului îngândurat al oraşului, soarele se retrage iar pe cer jocul stelelor începe … Dar ce este aceasta? Polul ceresc începe a şovăi, steaua polară readuce o eşarfă elegantă în joc, Ursa mare îşi întinde gâtul, întreaga imagine celestă devine un bizar zic-zac, stelele grandioase ale Orionului se preschimbă şi întreaga cortină de stele nordice conturează un tablou curios şi impresionant, niciodată întâlnit. Până … da, până ce uşa se deschide deodată şi de pe coridorul larg lumina clară a diurnului răzbate în amfiteatru. Studenţii privesc zâmbitori la oaspetele stângaci înainte ca să-şi apuce mapele.
Asistam la o prezentare în planetariul Universităţii din Timişoara,  primul planetar de proiecţii din ţară şi cel de-al treizecişişaselea din lume. Am stat o oră întreagă vrăjiţi de stelele cincimii care-şi proiectau lumina pe cerul artificial. Preţ de câteva minute am văzut unite spaţii temporale ale cosmosului bătrân de zeci de mii de ani … şi toate acestea într-o arteră laterală a Universităţii din Timişoara. ( NIKOLAUS  BERWANGER,  Traducerea: Lieselotte Pitulan)

din lucrarea Timișoara între paradigmă și parabolă, Editura Excelsior Art

 

ESTETICA FĂRĂ DRAGOSTE


frumusetea_si_instinctul_sexual
De ce dintre toate formele de manifestare specifice umanității, arta este aceea care acordă instinctului sexual un loc nu numai important, ci chiar privilegiat? De ce el constituie subiectul de predilecție a celor mai multe dintre romane, drame, poeme, opere, cântece și lucrări plastice? (Charles Lalo)
***
Aceste întrebări, pe care și le punea autorul lucrării de față, justifică, zic eu, interesul pe care l-am dovedit, acum mai bine de 15 ani, în calitate de editor, să publica o parte din lucrările semnate de Charles Lalo, în Colecția „Studii” a Editurii Excelsior Art.
Încurajată de interesul cititorilor pentru acest studiu, am să public câteva fragment, alese cu grijă, pentru voi, prietenii mei virtuali.

ESTETICA FĂRĂ DRAGOSTE
(…)
Toată poezia, toată arta plastică sunt înainte de orice opera reveriei contemplative, ce se ridică deasupra nevoilor materiale sau a tendințelor autoritare ale firi noastre. Dacă frumusețea unei femei în carne și oase ne încântă mai mult decât ar face-o reprezentarea ei pe o pânză sau descrierea ei literară – chiar dacă ele ar fi perfecte – e pentru că ea satisface altceva decât simțul frumosului și valoarea ei estetică propriu-zisă e prin asta diminuată.
Artistul este un individ care dă curs impulsurilor sensibilității sale, însă fără a le urma în mod pasiv; forța lui de căpătâi libertatea. Or, contrar părerii curente, independența adevărată a omului nu constă în satisfacerea capriciilor sau instinctelor sale, ci în puterea de a învinge tirania lor, pentru a atinge țeluri mai înalte; adică de a se sustrage de constrângerile inconștientului, eredității sau modului – pe scurt de la tot ce ne este exterior – pentru a nu da ascultare realmente decât nouă înșine, adică părții conștiente a firii noastre.
Atitudinea estetică, spunea Schiller, e diferită prin contemplație: ea presupune seninătate, care e contrariul dorinței sau a trebuințelor. Arta, spune Spencer, este ca și jocul, o cheltuială inutilă a unui surplus de forțe, un lux superior pe care ni-l permit uneori legile autoritare ale evoluției. Or, nimic nu e mai puțin dezinteresat pentru individ, iar pentru specie mai util, decât instinctul sexual – această condiție primordială a oricărei evoluții în lumea vie.
Schopenhauer și-a propus să demonstreze că, alături de morala ascetică a milei, numai arta mai are puterea supraumană de a ne smulge din vâltoarea brutală a luptei pentru viață, această lege universală ce impune legile tuturor ființelor Voința inconștientă a Naturii. Arta e un act de renunțare, prin care oamenii lucizi și chibzuiți, pierzându-și speranța de a-și realiza idealul într-o lume ostilă, își găsesc refugiul în meditație asupra imaginii lumii. Acesta e rolul capital al gândirii estetice în viața umanității. Contemplarea ideilor e o eliberare: ea ne permite să uităm pentru o clipă de viață reală.
„Ne simțim atunci desprinși pentru o clipă de presiunea  împovărătoare a Voinței de a agrăi; după ce am împlinit munca de ocară în slujba Voinței, celebrăm Sabbatul, roata lui Ixion se oprește… Ce mai contează dacă admiri apusul soarelui de la fereastra unui palat sau prin gratiile temniței?”
(…)
Astfel, prin finalitatea ei cea înaltă, arta începe acolo unde se termină realitatea, adică în punctul unde ești capabil să uiți, o dată cu Voința de a trăi și de a supraviețui, condiția de bază a realității: instinctul și dragostea.
Aprecieri asupra cărora Nietzsche făcea comentariu sarcastic:
„Despre puține lucruri vorbește Schopenhauer cu atâta siguranță ca despre efectul contemplării estetice; el pretinde că aceasta acționează tocmai contra interesului sexual, cam așa, probabil cum o fac lupulina și camforul.”
Și totuși, nu este lipsită de grandoare această concepție despre un ideal ascetic, care ne prezintă arta ca pe un protest pașnic al „trestiei gânditoare” împotriva fatalităților ce o înlănțuie; ca o revoltă și o acțiune directe prin mijlocirea visului: ca un strigăt pasional împotriva pasiunilor. Această viziune luminoasă și blândă îndulcește, prin promisiunea sa de liniște sufletească și de seninătate, opera amară a pesimistului (…)

fragment din lucrarea Frumusețea și instinctul sexual, Charles Lalo, traducerea de Eugen Pârvulescu, Editura Excelsior Art, 2001

 

Asterisc XI



Vine vremea când o să-­ţi fie prea potrivnică apa;
îţi ia locul sângelui din trup,
afluind în sine, prin vene, spre Stix.

Vine vremea când o să­-ţi fie prea potrivnic şi aerul;
îţi lasă goluri în respiraţie,
desţelenind cărarea vidului spre neant.

Vine vremea când o să­-ţi fie potrivnic şi focul;
îţi aprinde-­n vatra inimii o flacără rece
care se­ngemănează cu sufletul, îngheţându­l.

Vine vremea când o să-­ţi fie potrivnic pământul;
ţi se-­nfiltrează în carne şi oase,
prefăcându-­te în strat al grădinii cosmice –
rodnică
numai pentru sămânţă de moarte.

din volumul de versuri „Anacharsic”, Aurel Turcuș, Editura Excelsior Art, 2008

 

 

Un modest OMAGIU – Adrian Enescu


adrian enescu

„Compozitorul Adrian Enescu a murit, vineri, 19 august, după o viaţă dedicată muzicii, mai precis 41 de ani de carieră, anunţă Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România.
Adrian Enescu s-a născut pe 31 martie, 1948 şi este un muzician şi un compozitor român cunoscut în special pentru activitatea să în domeniul muzicii de film, numele sau fiind asociat la aproximativ 65 de titluri.
Ca muzician, Adrian Enescu a fost printre primii artişti de muzică electronică din România, începând cu anii ’70.” sursa: „Gândul”.

Timișoara / Akácfaillat / Mireasma florilor de salcâm


Csendes utca a temesvári Erzébetvárosban a Batthyány út, ahol a református templom áll messzelátó tornyával, s annak tetjén a kakassal, mely merészen kelet felé fordulva nyitja a csőrét, hogy a reggelt hírdesse. Szép ezen a környéken az október. Napsütés füröszti a sárguló vén fákat. Mély csend honol mindenütt, mintha a jó Isten is ide tért volna meg pihenőre. A délelőttök tele vannak áhítattal és álomteli pillantással néznek a hulló levelekre, amelyek olyan nesztelenül érintik a földet, mint a sóhajtás egy elveszett barát után. Itt nem szól muzsika, itt nincs fesztelen csevegés, még a halál is elbújik, hogy ne zavarja a hangulatot, ha a világ tavasz és nyár után szerényen visszahúzódik a házak közé. Öreg épületek állnak itt egymás mellett, valamennyit a századelőn emeltek. Mintha Kálvin is itt járt volna egyszer, hogy figyelje szavainak hatását, ha magukba szállnak a hivők az első hóhullás idején és valahonnan, a messzi magasból a közeli karácsony halkan csenget … Lám, barátaim, itt minden olyan egyedi és megismételhetetlen szintelen egyszerűségében él, bár a házakban itt is van gond és nyugtalanság, fájdalom, amit kintről nem láthat senki! Mert kövek nögött is forrong a nyugtalanság, mert e földön béke csak a sírban létezik.
Nos, egy ilyen októberi mélabús estén ott ült az ablaknál Szabolcska Mihály, a református pap és költő, s hosszú pipájából füstöt eregetve elmélázott egy gyönyörű dalon, amelyet a legtöbb cigányprímás akkor húzott el, ha vendége megunta ezt a változékony világot és magában ezt dúdolta édes keservesen:
            Tele van a város
            Akácfavirággal,
            Akácfavirágnak
            Édes illatával.
Ilyenkor jutott Szabolcska Mihály eszébe is ez a dal és papírra vetette. S ilyen hangulatban születhetett az a vers is, amelyet egykor minden iskoláskönyvben olvasni lehett:
Hogyha egy-egy romlott
Embert láttok,
Aki magának is,
Másnak is csak átok:
Sajnáljátok, mert nem volt édesanyja.
Az öreg úr nem volt hangoskodó ember, így nem törődött azzal sem, hogy Ady Endre „Költőcske Mihálynak” nevezte, mert tudta a zsenihez az ormok illenek, egy református paphoz pedig az emberi lélek!
A Batthyány utca nem változott mind a mai napig. Csendes maradt. Némelykor ide járt a jó Isten pihenni, de némelykor lázadozni is … És megfordult itt a történelem. Hogy én is ott jártam a hangommal, csupán szerény emlék maradt. Tarjányi Vali kíséretében énekeltem, s tudtam, hogy az Isten szereti az emberi hangot és az orgonát, mert a lélek a muzsika segítségével többet ért meg, mint némelykor az ige szavával. Mert, aki figyelmesen odahallgat, megérzi a természet búcsúdalát, minden levélhullással.
Áldott maradj, Szabolcska Mihály, Temesvár legcsendesebb költője!

Mireasma florilor de salcâm

O stradă liniştită în cartierul Elisabetin poartă numele lui Batthyány. Aici străjuieşte turnul înalt al bisericii reformate, cu cocoşul îndrăzneţ pe vârf, care se uită spre răsărit, cu ciocul deschis să-ţi vestească venirea dimineţii.
Octombrie e minunat în aceste locuri. Frunzele copacilor bătrâni strălucesc în razele aurii ale soarelui, înainte de a se vesteji. E atâta linişte aici, că ţi se pare că până şi bunul Dumnezeu se odihneşte printre zidurile lăcaşului divin. Orele dinaintea prânzului sunt pline de reculegere pioasă şi rugăciuni. Priviri visătoare urmăresc în tihnă căderea molcomă a frunzelor, ce abia ating, cu straiele lor străvezii, pământul şi-şi continuă zborul, ca o şoaptă, ca un oftat după un prieten drag. Muzica nu se aude până aici, nici vorbele strident nu tulbură liniştea, încât ai impresia că şi moartea se ascunde pe undeva, pentru a nu deranja această atmosferă de pace autumnală.
Străjuiesc aici clădiri vechi, construite la început de secol. Parcă ar fi poposit pe aici Kalvin însuşi, ca să se convingă de forţa cuvintelor sale, adresate enoriaşilor care se închină în liniştea albă a primelor zăpezi, când de undeva se aude deja clinchetul clopoţeilor de Crăciun … Şi aşa, prieteni, recunoaşteţi că aici e totul unic şi inedit, că totul persistă într-o simplitate tandră, deşi în interiorul caselor şi aici sunt griji, durere, nelinişti, ce nu se văd afară! Un zbucium e dincolo de zidurile de piatră, căci pacea nu există pe pământ, doar în morminte.
Într-o zi melancolică de octombrie stătea la fereastră Szabolcska Mihály, preotul reformat şi poetul, pufăind dintr-o pipă mare. Visa la un cântec minunat, la un cântec ce reînvia din viorile muzicanţilor, în clipele când omul se simte mai pierdut ca niciodată. Venea acest cântec dulce-amar să alinte sufletele tulburate, şoptind versuri ca:
Oraşul e plin
De mirosul salcâmului
Înflorit
Ce te alintă
Cu dulci miresme.
În asemenea momente poposea muza în sufletul poetului Szabolcska Mihály. Şi scria, scria poezii, dintre care unele au fost incluse şi în manualele şcolare, şi care sunau ca aceasta
Dacă zăriţi din întâmplare
Un om dezlănţuit ca fiara,
Care-i blestem pe-acest pământ,
Plângeţi-l, că s-a născut orfan.
Distinsul domn nu a fost un om gălăgios, nu se revolta nici pentru faptul că marele Ady Endre îi dădea porecla de „Mihailul poetaş“, întrucât ştia că piscurile înalte sunt sortite doar geniilor, iar pentru un popă reformat se potriveşte doar un suflet nobil!
Strada Batthyány a rămas neschimbată şi astăzi. E liniştită, modestă, sobră. Bunul Dumnezeu găseşte şi astăzi, din când în când, odihnă aici, dar alteori se revoltă … Şi istoria s-a zbuciumat nu demult aici …
Am fost şi eu cândva oaspetele acestui lăcaş divin. Cântul nostru a rămas ca un modest adaos al acestei atmosfere liniştite. Acompaniat de Valeria Tarjányi, am cântat, din tot sufletul, fiindcă ştiam că lui Dumnezeu îi place vocea omenească şi sunetul înaripat, ce zboară din instrumentul sacru ce se numeşte orgă. Sufletul, câteodată, se domoleşte mai repede cu ajutorul muzicii, decât la îndemnul vorbei. Cine ascultă cu atenţie, va înţelege cântecul de rămas bun al naturii cu fiecare foşnet de frunză.
Binecuvântat să fii, Szabolcska Mihály, poet tăcut al oraşului Timişoara! (traducere de Maria Pongracz)

din lucrarea Timișoara între paradigmă și parabolă, Editura Excelsior Art

Un eveniment editorial de excepţie – la Editura Excelsior Art!


Vă propunem o carte-eveniment dedicată operei impresionante a unui autor român contemporan care a creat literatură în spaţiul concentraţionar: TRAIAN DORZ (1914-1989). Scriitorul a rămas multă vreme ignorat de majoritatea covârşitoare a antologiilor de poezie religioasă sau de dicţionarele literaturii noastre, probabil din cauza lipsei unei bibliografii adecvate, care să-i abordeze scrierile sub diferite aspecte; aceasta, în ciuda faptului că multe poezii şi povestiri ale sale se regăsesc în manualele şcolare de religie, iar versurile circulă, sub formă de cântece religioase, în cărţile bisericeşti ori sunt redate de pe marile scene publicului larg.
Ne aflăm deci în faţa unui volum-premieră, elaborat de universitara timişoreancă Florina-Maria Băcilă, care, cu instrumentele cercetării filologice, ambiţionează punctarea câtorva repere desprinse din semnificaţiile generale ale operei lui Traian Dorz, într-un gest de promovare a unei experienţe literare împletite, în mod evident, cu experienţa carcerală – restituire necesară şi deloc de neglijat, concretizată într-un demers recuperator.
Lucrarea „DORZIANA – O (RE)CONSTRUCŢIE A TEXTULUI PRIN LIMBAJ” va fi disponibilă (în librării şi on-line, la adresa http://www.excelsiorart.ro) la sfârşitul lunii august 2016. Vă aşteptăm!

Noutăți editoriale


ziua mondiala 2

Dragi prieteni,

Vom întâmpina toamna cu o premieră absolută: o carte-eveniment, reprezentând cea dintâi abordare amplă, cu mijloacele cercetării filologice, a poeziei create, în detenție, de un autor român mai puțin studiat până acum: TRAIAN DORZ (1914-1989). Volumul, elaborat de universitara timișoreancă Florina-Maria Băcilă, punctează câteva repere desprinse din semnificaţiile generale ale operei lirice dorziene, în vederea înscrierii ei în circuitul naţional şi universal. În curând – la Excelsior Art.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Creşte viaţa noastră


image description

Creşte viaţa noastră ca spaima şi teama,
creşte viaţa noastră precum coada la pâine;

creşte viaţa noastră ca iarba, ca praful şi ca muşchiul,
ca pânza de păianjen, promoroaca şi cuibul de mucegai,
creşte viaţa noastră implacabil ca tusea şi râsul;
indiferent de războaie, armistiţii, negocieri,
destindere, schimbări ale climei, ONU,
exploatare ascunsă şi tiranie pe faţă,
orgoliul limuzinelor negre şi al judecătorilor fără de suflet,
slugi ale ticăloşiei, supuşi ai nimicniciei,
ziare otrăvitoare şi transplanturi de inimă,
înţelegeri tainice şi minciună pe faţă,
batjocură a lucrurilor noastre sfinte,
otrăvire a atmosferei şi cutremure de pământ;

creşte viaţa noastră necontenit, pe ruine
şi, în cel mai profund somn,
deasupra noastră, în jurul nostru şi prin noi,
cei care suntem fiii ei risipitori,
creşte viaţa noastră ca mărirea ascunsă a preţurilor,
                           ca un science fiction,
ca presiunea sângelui, imperiul ficţiunii,
teama de a nu întârzia la lucru sau de a privi direct în ochi;
creşte viaţa noastră ca fătul şi ca foamea,
creşte viaţa noastră ca flora şi fauna,
dar viaţa noastră nu creşte ca ura, dorinţa de răzbunare
sau dorinţa de a ne lua revanşa
şi chiar atunci când nu ştie ce vrea,
vrea să trăiască viaţa noastră

ca omul.

Poeme Alese, Ryszard Krynischi, traducerea de Constantin Geambaşu, Editura Excelsior Art, 2014 www.excelsiorart.ro/carte/poeme-alese-antologie.html

 

 

Val şi uitare


 

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Suntem datori să păstrăm în memoria colectivă creatorii care au adus un spor de zestre spirituală neamului nostru.

 

O cântare nouă
mi se statorniceşte pe buze –
rugăciunea pentru vindecarea
sufletului meu rătăcit
îmbolnăvitul de val

«Un val cheamă alt val
la Vuietul căderii apelor Tale
toate talazurile şi valurile Tale
trec peste mine» Doamne
Călătoresc
câtă uitare – atâta bucurie
fertilă/deşartă
între ostrovurile – alinării de sine

Călătoresc călătoresc fără odihnă
pe tărâmul nesfârşit al întristării
deobşte
uitând mereu că din clipă în clipă
cu valul meu ating marginea Neantului

 

din volumul Val după val, Aurel Turcuș, Editura Excelsior Art

AZI ȘI MÂINE


structura in asteptare

 

Mă așez la fereastră
privesc cum trecătorii calcă apăsat pe ochiul zilei
calea-i deschisă spre nori în spumă

un râu se-nvolburează
teama-i prezentă-n joc de valuri
undeva
există maluri?

curând râul se adună-n blândă rază
se înfrățește cu vântul
căutând sfârșitul

tabloul lipsit de perspectivă
persistă încă în văzul meu

dinspre fereastra oarbă aud cum curge timpul

mâine
voi fi un trecător matinal

de la fereastra noastră
tu vei privi cum mă ia-nstăpânire râul

Corina Victoria Sein
© – 2016 – Editura Excelsior Art și Corina Victoria Sein