Noutăţi editoriale – Planeta Paradis


(…)

La început au văzut un continent lung, ce se întindea de la un pol la altul. Avea forma unei banane de culoare predominant verde. Erau vizibile şi câteva insule mai răsărite, împrăştiate prin cele două oceane imense. Eiua a ţinut să le arate şi partea întunecată a planetei. Fiindcă planeta era luminată tot de un singur soare, precum Pământul, acolo era noapte, dar au avut plăcuta surpriză să descopere doi sateliţi naturali, care împrăştiau o lumină consistentă. Aşa au reuşit să distingă încă un continent, aproape identic ca primul şi plasat la distanţă apreciabilă. Naveta îşi încheie rapid rotaţia şi reveni în ţinuturile scăldate de soarele darnic.
Era timpul să caute un loc de coborâre şi pentru asta trebuiau să ţină cont de mai mulţi factori. Să nu fie la ecuator şi nici apropiat de polii frigului. Aveau nevoie de o suprafaţă plană, apropiată de ocean, dar şi de sursă de apă curgătoare. Căutarea lor a fost încununată de succes când au dat cu ochii de delta unui râu măreţ, care le amintea de Dunăre. Acesta era plasat în emisfera nordică, venea din sud, coborând dintr-un munte impresionant, şi se vărsa în partea vestică a continentului, după ce-şi liniştea curgerea. În dreapta lui era o câmpie cu iarbă aprigă şi flori multicolore, ce scăpase miraculos de invazia pădurii întunecate, care o înconjura, totuşi, din celelalte părţi. Aşadar, aveau ieşire în deltă, la ocean şi la pădure. Un loc mai frumos şi mai practic nici că puteau nimeri, iar votul a fost unanim.
Eiua a ales un petic de pământ cu iarba ceva mai puţin înaltă şi nava a atins solul în siguranţă. Au coborât cu emoţii nedefinite şi chiar cu o teamă justificată de necunoscut. Nu se grăbeau şi privirile fiecăruia dintre ei se roteau mereu pentru a cerceta necunoscutul în care vor trăi de acuma. Când erau jos şi calabalâcul gata inventariat, extraterestrul le-a strâns fiecăruia mâna şi le-a urat mult noroc pe noua lor planetă. Ultimul a fost Relu, căruia i-a cerut din nou iertare şi i-a oferit încă un dar:
– Să porţi mereu la tine această brăţară. E altfel decât cealaltă şi e ultimul lucru pe care-l pot face pentru voi, deşi nu am acceptul superiorilor. Atunci când vei crede că nu ai altă soluţie pentru a vă salva vieţile, te rog să mă chemi. Nu trebuie decât să zdrobeşti cercul cel mare, din mijloc, iar eu voi fi avertizat şi voi face tot posibilul să dau curs chemării. Voi risca totul pentru a vă ajuta. Sper să nu fie nevoie, deoarece pe acest continent nu sunt pericole prea mari.
Strângând mâna lui Eiua, Relu ţinu să-i spună:
– N-am să uit niciodată răul pe care mi l-ai făcut, dar am să ţin minte şi binele cu care ai încercat să te revanşezi. Nu e suficient, dar cred că înseamnă mult pentru unii dintre noi. Sper să nu ne mai vedem.
Au zăbovit aşa, preţ de câteva clipe, după care mâinile lor s-au desprins şi Eiua s-a întors spre navetă. Privirea celor şase pământeni urmărea cu o oarecare nostalgie aparatul ce se pierdea în imensitatea cerului. Se familiarizaseră cu ea şi, chiar dacă era o navetă extraterestră, parcă se rupea ultima punte care-i lega de Terra. Apoi au revenit cu ochii la noul lor pământ şi au început să-şi facă planuri. Aveau cu ei două corturi mici, în care se puteau înghesui până vor construi o căsuţă. Cerul era senin, dar nu se ştia cât o va ţine tot aşa. Pe deasupra lor zburau nişte păsări lungi şi subţiri. Gavrilă a profitat de ocazie şi a luat la ochi un stol. Două dintre ele au căzut străpunse de alice. Era timpul mesei.
Fiecare a intrat în priză şi au început pregătirile. Relu a aprins focul, Gavrilă şi Bogdănel ridicau corturile, Florica pregătea păsările, iar Carmen şi Olga despachetau lucrurile şi le aranjau. Ceva mai târziu se delectau cu carnea gustoasă a primului vânat de pe această planetă. Au închinat şi câte un pahar de tărie, urmat de câteva gânduri şi urări.
– Să nu uităm această zi, care poate fi un bun început pentru noi, sau începutul sfârşitului, a grăit Gavrilă.
– Să fim optimişti şi să credem în viitorul nostru!, a răspuns Relu.
– Dumnezeu să ne ajute!, zise şi Florica, în timp ce-şi făcea cruce.
Bogdănel a râs, spunând:
– Care Dumnezeu, mami?! Că aici e altă planetă şi o fi şi alt zeu…
– Ia mai taci, măi păcătosule!, i-o întoarse mă-sa, uitându-se urât la el.
Olga schimbă vorba şi întrebă ca pentru sine:
– Oare sunt multe păsări de-astea pe aici? Că tare-s bune şi o să avem nevoie de carnea lor. Cum să le punem numele?
Carmen sări prima:
– Mie mi se pare că seamănă cu un fus, cum am văzut la muzeu. Să le zicem, de exemplu… fus-arine. Fusarine!
– Atunci aşa să fie, Carmen!, aprobă cu entuziasm Relu Eşti prima care botează ceva pe aceast tărâm! Dar cum să-i spunem planetei? Ce zici, draga mea?
Întrebarea îi era adresată Olguţei. Femeia zâmbi şi se ridică în picioare. Apoi se roti încet 360°, inspirând adânc şi cuprinzând cu privirea toate priveliştile, din aproape în depărtare. Îşi ridică ochii spre cer şi exclamă:
– Parcă suntem în Paradis. Poate chiar acolo am ajuns. Eu zic să-i zicem… Planeta Paradis! (…)

fragment din romanul Planeta Paradis, Petru Racolţa, coperta şi ilustraţii de Lucian Bureriu, Editura Excelsior Art, 2017

Reclame

Petrecere ratată / Și dragostea ucide


Această prezentare necesită JavaScript.

(…)

Ziua de duminică, ziua petrecerii, avea o melancolie dintre cele mai romantice. În cursul dimineţii plouase; nici spre seară nu se oprise ploaia, se transformase în zloată. Era un frig de munte, nehotărât şi puţin iritant, care dădea locului o culoare indecisă, între sumbru şi feeric.
Petrecerea începuse de cu seară. Costache avea chipul supt, obosit, dar ochii lui păreau inundaţi de o lumină calmă din care scăpărau sclipiri suspect de vii. Era fericit. Părea că îşi uitase vârsta. În obraji îi urcase o roşeaţă alarmantă, dar se simţea minunat. Se învârtea printre oaspeţi cu verva lui obişnuită; fericit şi uimit.
Acum dansa.
Când orchestra tăcu, se opri cu braţul stâng încolăcit pe talia tinerei sale partenere. Râse satisfăcut şi, alintându-se, începu să recite:
„– Anii bolovănoşi îşi târăsc paşii. Împresurându-mă. împresurându vă, doar mie cerul închis deschis de fiecare an în parte mi se strânge ca un laţ în jurul gâtului. Am împlinit pe rând un sfert de veac, jumătate de veac şi chiar şaizeci de ani. Situaţia ar trebui să fie comică, dar nu este. Ah, douăzeci de ani! Ah, cincizeci de ani! Tot mai trec alergând prin viaţă. Fiecare, fiecare femeie să mă sărute ar dori, gata în felul acesta viaţa a mi-o îndulci. Ah, şaizeci de ani! Şi totuşi încă bărbat, bărbat mă numesc…”
În jurul lui se adunaseră aproape toate femeile.
– Vai, ce şarmant! strigă o tânără. Ce păcat că n-o să vă avem în mijlocul nostru în această iama! Circulă zvonul că plecaţi în Italia, e adevărat?
– Da, frumoasă domnişoară. Oasele mele au nevoie de soare… Mă tem însă că, de data asta, soarele Italiei n-o să mai aibă puterea miraculoasă de până acum… pentru mine, fireşte.
Orchestra cânta un vals. Tinerele rupseră cercul. Costache rămase singur. Zâmbi. Instantaneu inima începu să-i bată nebuneşte, huruindu-i în urechi. Un junghi puternic, paralizant, ca o gheară, îi sfâşia pieptul. Se clătină şi, pentru că nu voia să producă panică, ridică mândru fruntea.

Primul chip pe care îl văzu fu cel al Ivonei. Ea stătea la o fereastră şi discuta cu un bărbat. Costache încercă să prindă privirea fetei, fără succes. Concentrându-şi atenţia asupra acestei dorinţe, durerea devenie mai difuză. Era gata să pornească spre fereastră, dar păru surprins că picioarele nu-l mai ascultau.
„Ce ciudat! Durerea nu mai e durere, e ca o dulce patimă care mi înghite toată puterea… E ca o chemare mângâietoare, nu-i pot rezista… De ce oare Ana Maria îl suporta atât pe plicticosul de Alex?”
Pentru o clipă i se păru că se afla la petrecerea pe care o dăduse în onoarea tinerei sale soţii, când Alex, cel mai bun prieten al lui, nu o slăbise nicio clipă pe Ana Maria şi declarase public că niciodată pe valea Cernei nu trecuse o femeie mai frumoasă decât eroina acelei seri.
Costache continua să ţină sub observare perechea de la geam. La un moment dat, Ivona se întoarse. Atunci Costache avu un şoc; cine era străina? Aducea cu Ana Maria, dar nu era ea.
Clipe de derută totală.
Şi, parcă pentru ai spori confuzia, femeia păru că se desprinde de pe podea şi vine într-un zbor lin pe deasupra capetelor celor prezenţi.
– Ana Maria! strigă el cu o voce înăbuşită, aşteaptă-mă!
Năluca încremeni. Lui Costache îi era o frică de moarte: „Dacă o sperii, cade…”
Atins de o forţă nebănuită, se deplasă spre centrul camerei, fără să piardă din vedere silueta femeii suspendate în aer.
Respira greu. De fapt încerca să-și reţină respiraţia.
Orchestra schimbase melodia: perechile se dezlănţuiseră într-o frenetică şi îndrăcită samba.
Muzica îi biciuia simţurile.
Se întoarse.
Ce ciudat.
Se trezi înconjurat de oglinzi. În acele oglinzi dansatorii păreau nişte statui. De sub tavan cobora lin Ana Maria. Întinse braţele s o prindă. Ea alunecă şi în clipa următoare dispăru. Era ca şi cum ar fi aspirat-o podeaua.
Se aplecă să pipăie parchetul.
O voce, vocea Anei Maria îl opri: „Nu insista! Un cărăbuş care a căzut nu se mai ridică niciodată…”
„Oare de ce sunt atât de obosit?” se întreba Costache.
Dragoş, aflat în apropiere, îi văzu ochii măriţi, ca nişte ochi regeşti: se distingea albul şi deasupra şi în jurul pupilei.
„Mă prăbuşesc! Nu mă lăsa. fiule!” părea să-i spună acei ochi, poruncindu-i şi implorându-l în acelaşi timp.
Dragoş ajunse la timp pentru a-l sprijini.
– Uite o petrecere pe care am ratat-o. Du-mă în camera mea!
Când Dragoş închise uşa salonului în urma lor, Costache murise.
În noaptea de veghe, Dragoş simţea plăcutul egoism pe care îl experimentează cel în viaţă atunci când unul dintre cei ce păreau mai puternici şi mai buni moare. (…)

fragment din romanul Și dragostea ucide, Corina Victoria Sein, Editura Excelsior Art

Eliana. Într-o zi de vineri


pag 24 (8)

(…)

O zi de vineri.
Sfârşit de săptămână.
Vacanţa de primăvara se apropie.

Mă simt de parcă aş călca pe apă.

Ciudat!

Nu pot sau nu vreau să definesc starea de spirit în care mă aflu.
Părăsesc Amfiteatrul printre ultimii cursanţi, încercând astfel să evit îmbulzeala, uşoarele îmbrânceli, prieteneşti altfel, de la ieşirea prin uşa masivă, dar deschisă doar pe jumătate.
Şi chiar reuşesc.
Merg cu pas uşor prin culoarul lung şi întunecos, puţin iritată de nepăsarea administraţiei surde în faţa cererii noastre de a înlocui becul chior cu o sursă de lumină mai potrivită.
– Ia te uită cine-mi iese-n cale! Simpla ta trecere pe-aici dă locului ăsta întunecat, aproape înfricoşător de înnegurat, mai multă splendoare decât merită…
Mă opresc şi încerc să descopăr locul din care se pare eram urmărită şi pe cel care mă abordează atât de intempestiv.
În semiîntunericul culoarului, sprijinind o coloană uriaşă din marmoră roşie, nimeni altul decât cel mai arogant şi nesuferit coleg de grupă: un bărbat frumos, un macho, aş zice.
Studentelor, şi nu mă refer doar la cele din anul întâi, li se scurg ochii după el; îl provoacă, îl asaltează cu tot felul de drăgălăşenii, sperând ca Olimpianul, aşa e supranumit, să răspundă dorinţelor feciorelnice şi arzătoare şi să aleagă pe una dintre ele.
Sisifică şi inutilă trudă.
El se încăpăţânează să nu cadă în nada întinsă. Face chiar mai mult; cu cât numărul lor creşte şi devin mai insistente, cu atât băiatul se îmbăţoşează, iar dispreţul cu care le răsplăteşte este evident.
Ce l-o fi apucat să-mi ţină calea? mă între eu şi hotărăsc să-mi văd de drum. El, ghicindu-mi gândul, vine spre mine; e numai zâmbet.
Stau în faţa lui şi mă simt la limita unei situaţii penibile; nu ştiu ce să zic, nu ştiu ce atitudine să iau, de parcă brusc aş fi intrat în criză de timp, de idei.
În cele din urmă, reuşesc să articulez câteva cuvinte:
– Nu te-am văzut la cursuri…
– E o întrebare, o constatare sau un reproş? Orice ar fi, mă simt măgulit. Înţeleg că ochişorii tăi, atât de strălucitori şi de apăraţi de umbra genelor dese mă spionează, mă aşteaptă…
– Nu te amăgi! Voiam să fiu doar politicoasă.
– O.K. Am o idee: încearcă să fii ceva mai pământeană şi salvează una dintre victimele modului tău imperfect, în opinia mea, de a socializa, şi apleca-ţi privirea spre mine, un simplu muritor de rând! Crede-mă, sunt nopţi în care nu dorm, căutând motive care să te scuze şi să te scoată de sub acuzaţia de fraudă sentimentală, manifestată, în cazul tău, prin ignorarea omului ce gravitează, de câteva luni, în jurul tău. Află, Regină, că nu e nici şic, nici plăcut, modul tău de a-ţi trăi viaţa în laboratorul supraaglomerat cu stative, eprubete şi alte recipiente pe care, e drept, le mânuieşti cu pasiune şi dăruire, sperând, în naivitatea ta, că o să strigi cândva: Evrica!
Atitudine complet aiurea! Industria farmaceutică este doar o afacere şi nu te merită.
Crezi că, după ce o să obţii titlul de farmacist, societatea mereu zbătătoare pentru supravieţuire o să-şi arate recunoştinţa şi te va ovaţiona de-ar fi să obţii premiul Nobel pentru nu ştiu ce descoperire revoluţionară?
I-aţi gândul de la aşa ceva.
Opinia publică te va confund cu un comerciant şi nici nu va fi prea departe de adevăr.
Apropo, se şopteşte de după pupitre, că eşti dependentă şi fascinată de muncă. Eu nu cred, e doar o supoziţie. Am nevoie de certitudine, aşa că te invit la o cafea, poate încercăm şi ceva ierburi, că de, studiem asiduu plantele.
De acord?
Jur că îţi voi asigura intimitatea de care ai nevoie, nu vei fi expusă şi nimeni nu ne va descoperi secretul. Clubul, unde intenţionez să petrecem seara, este situat în Dorobanţi, îmi aparţine, adică este al familiei: discreţie totală şi servicii de clasă. Ei, ai curaj?
Arogant şi încrezut. Aşa l-am catalogat, aşa este.
– Mulţumesc, mă grăbesc eu să răspund, e vineri şi am programul meu care nu se intersectează cu al tău. Scuză-mă, sunt puţin obosită aşa că…
– Aşa sunteţi toate; alunecoase, temătoare, ostenite şi prefăcute…
E prea mult!
Tipul, cine se crede?, m-a şi înregimentat într-un grup amorf, fără identitate. Ce-o fi în mintea lui?
De parcă aş vrea să ştiu!
Şi pentru a-mi demonstra că nu sunt deloc interesată de propunerea şi de persoana lui, vreau să mă retrag.
Caut în jur ceva şi, prin uşa deschisă a sălii de lectură a Bibliotecii, puternic luminată, zăresc un şir lung de trupuri aplecate peste tastatura unor calculatoare. Toţi păreau încrâncenaţi, concentraţi asupra monitoarelor, amănunt ce dădea scenei un aspect marcat de omogenitate, încât îmi reprimă un abia născut impuls de a intra pe uşa larg deschisă şi a scăpa de „agresor”.
– Un loc în care miroase pregnant a creier prăjit.
Tânărul mă pironea cu ochii lui de un albastru spălăcit.
– Rareş, ăsta e numele meu, dacă nu ştiai…
Încet-încet trăsăturile dure ale feţei i se relaxară şi o sumedenie de cute hazlii îi destind chipul palid.
Mă prefac că nu văd mâna întinsă spre mine.
– Ştii, într-o altă viaţă, viitoare, poate vei reuşi să mă atragi cu adevărat, acum însă nu ai nici cea mai mică şansă pentru o relaţie şi cu atât mai puţin sunt dispusă să mă înscriu pe lista celor cu care-ţi pierzi vremea şi toci averea familiei. Rămânem ceea ce suntem: colegi de facultate: ne suportăm, ne ignorăm şi aşteptăm să ne maturizăm, fiecare cum crede de cuviinţă, fiecare după puterile sale…
– Asta vrei, asta o să ai!
Dar, jur, aşa, din perversă plăcere, am să te ţin sub observaţie, să văd cum creşti, cum „toci” anotimp după anotimp tinereţea, sau, cine ştie, cum o să leşini de plăcere sau de epuizare atunci când, în premieră mondială, primarul urbei îţi va repartiza o Stea pe Walk of Fame din Bucureşti, situat în Piaţa Timpului…
Nu protesta!
Sunt un vizionar şi am permanent revelaţii.
Dintre cele mai incredibile şi lovite de spiritul lui „este posibil” cultiv ideea că mâine, poimâine, peste un deceniu un secol sau un mileniu, alături de artişti vor, fi răsplătiţi prin acordarea de stele terestre şi oamenii de ştiinţă. De ce n-ai fi tu cea care îşi va pune amprenta pe o palmă de asfalt…
Fac un exerciţiu de imaginaţie şi te văd peste vreo 30 de ani:
o doamnă distinsă, dar acrită de prea multă muncă depusă pe altarul ştiinţei şi în folosul te miri cui, înconjurată de asociaţi şi şefi, că prieteni n-o să prea ai, încercând să nu depăşeşti marginile Stelei în mijlocul căreia un pictor anonim ţi-a scrijelit numele şi prenumele.
Ce zici de tablou, îţi place?
Nu.
Aşa credeam şi eu.

Pălăvrăgeala colegului meu mă supără, dar mă şi amuză, mă face să zâmbesc. Motiv pentru care nu reuşesc să găsesc o cale de retragere cuviincioasă.
Noroc în telefonul lui mobil care sună şi sună.
Rareş, evident iritat de apelul telefonic, este gata să refuze apelantul şi să-şi continue discursul delirant. Profit de situaţie şi intervin:
– Răspunde! Poate e ceva important. Iar eu am şi întârziat. Alerg!
Îndemnul meu pare să-l fi convins.
Îmi zâmbeşte tâmp şi deschide telefonul.
Acum pot să părăsesc Institutul.

fragment din romanul Eliana. Popas în amurg, Corina Victoria Sein, în curs de apariție

LUNA


 

si dragostea

Pericolul este omniprezent. N-ai de ales: trebuie să-i faci faţă.”
„Ia act de puterea şi neputinţa societăţii. Respectă-i pretenţiile numai dacă ai ceva de câştigat.”
„Nu lăsa pe nimeni să te încânte şi să te pedepsească în acelaşi timp.”
„Fii tu însuţi chiar dacă vei fi condamnat să trăieşti doar în păcat.”
„Ţine seama de lumina lunii şi de influenţa ei.”
„Un bărbat poate să adopte o atitudine romantică faţă de oricine, dar nu faţă de corpul ceresc numit LUNA.”

O, bietul de mine.
Ce fraze sforăitoare eram în stare să culeg de prin cărţi şi să le ridic la rang de deviză!
Destinul e destin. El nu se lasă păcălit, nici nu se împiedică în vreo încâlceală de planuri făcute şi contrafăcute.
Cum a fost viaţa mea?
Ratată!
Ei, nici chiar aşa…
Peste câteva zile o să împlinesc şaizeci de ani.
Ce am şi ce nu am la această vârstă?
AM
doi copii: Ivona şi Dragoş,
o fabrică, păduri, case, pământ…
Alţii au mai mult? Poate.
Ce am eu însă e grozav, unic…
Să iau în calcul conacul de la Cerna.
E o casă veche, străveche, modernă şi confortabilă. Are şi un nume: Narcisa. Are şi o legendă.
Se zice că a fost construită de un moşier de prin nordul Olteniei care a dăruit-o Narcisei, o frumoasă copilă, fruct al unei legături amoroase din tinereţea lui cu o trufaşă dar săracă boieroaică. Se mai spune că Narcisa, ajunsă şi ea la vârsta primei pasiuni, s-a îndrăgostit de un tânăr ai cărui strămoşi erau din familia lui Brîncoveanu.
Într-un februarie geros, Narcisa a aflat că alesul inimii ei se logodise cu alta.
Se prea poate ca Narcisa să fi primit vestea în vreme ce Luna lumina din plin ferestrele conacului. Razele ei de aur, malefice în acele clipe, au înnebunit-o. Nefericita a fugit din casă. Dimineaţa a fost găsită rezemată de una dintre coloanele albe ale terasei. Frigul, viscolul o transformaseră într o statuie de gheaţă.
După tragicul sfârşit al Narcisei, conacul a fost vândut unui negustor din Bucureşti.
Noul stăpân, deşi pretindea că-i plăceau nespus de mult şi casa şi împrejurimile, a părăsit totul într-o zi de februarie geros, după o noapte cu Lună plină.
Conacul a rămas multă vreme ne locuit.
Când bunicul meu a cumpărat conacul, casa era o veritabilă ruină.
Fostul proprietar, după ce a încheiat afacerea, a spus:
„– Conacul e superb… l-am vândut la un preţ de nimic… Ascultă-mi sfatul şi fă în aşa fel încât să te fereşti, să i fereşti pe ai dumitale, de nopţile cu Lună plină… Pot să jur că într-o astfel de noapte am văzut stafia Narcisei urcând treptele casei…”
Bunicul a râs.
„– Jupâne, Luna şi lumina ei n-o să mi vlăguiască neamul. O să găsim noi ac şi pentru cojocul fantomei.”
Bietul meu bunic …
El a sădit şi întreţinut în mine dorinţa de a folosi fiecare prilej, fiecare zi, pentru a mi satisface capriciile, nevoile. Eu m-am dovedit un discipol receptiv; am învăţat să mi doresc mult, chiar foarte mult, să obţin absolut totul, fără a-mi face probleme de conştiinţă, fără a lua seama la ce se întâmplă în jurul meu, fără să ţin cont de cât şi cum se plătea ceea ce eu ştiam că trebuie să am… După un astfel de mod de viaţă, nu mă mir că, ajuns la vârsta adolescenţei, mi se părea, ba nu, eram convins, că trăiesc doar pentru a oferi lumii întregi motivaţia existenţei…
Bunul meu bunic!
A făcut puţine greşeli în viaţa lui. Una dintre ele, cea mai gravă, a fost aceea că n-a ţinut cont de sfatul negustorului: de a se ţine şi a ne ţine departe de tentaţia de a hoinări prin împrejurimi în nopţile cu Lună plină…
Câteva decenii stafia Narcisei, poate că intimidată de puterea credinţei bunicului, i-a lăsat în pace pe noii stăpâni ai conacului. Totul era perfect, minunat. Până într-o noapte…
… m-am trezit brusc. Camera era inundată de o lumină de aur, rece, dură, care mă rănea. Am ieşit şi m am aruncat pe un fotoliu de paie de pe terasa vilei. Am închis ochii, încercând să-mi amintesc un moment plăcut din viaţa mea. Lumina Lunii mă izbea drept în faţă. Nu mi făcea bine. M-am scuturat de ea, dar razele ei, ticăloasele, rezistau, se sudau între ele ca pliurile unui evantai, rezistând dorinţei mele de a mă descotorosi de ele. Pentru prima oară în viaţa mea, m-am simţit singur, golit, dar, în acelaşi timp, copleşit de o trăire aparte: dorinţa de a mă cufunda adânc şi pentru totdeauna în magia nopţii.
Voiam cu adevărat s o fac, dar un suflu de pace, adus parcă de o boare de vânt, a fost de ajuns să-mi schimbe acele gânduri sufocante.
A doua zi eram epuizat. Ca şi cum aş fi ieşit dintr un labirint.
Bunicul a fost singurul din familie căruia m-am destăinuit. El mi a sugerat să plec. Să străbat lumea în lung şi în lat.
Şi am plecat la Viena.
M-am înscris la drept. Nu-mi prea erau pe plac sălile de curs, în schimb alergam dintr un salon în altul, de la Teatru la Operă, de la Operă la Cazinou. Făceam ce făceam şi eram veşnic şi solid implicat în cele mai scandaloase poveşti de amor.
Mă deosebeam radical de prietenii mei. Pentru ei, băgasem eu de seamă, fericirea şi mulţumirea li se înfăţişau exclusiv sub forma gloriei, a succesului, să-i zic, palpabil. Eu aveam, pentru visul lor, un fel de greaţă fizică. Pentru mine nu exista pe atunci alt drum spre fericire decât acela care mă ducea direct şi fără complicaţii într un alcov, de preferinţă mereu altul.
Da. Femeile mă găseau fermecător, irezistibil. Se îndrăgosteau de mine şi când doream şi când nu aveam nevoie.
Şi cum aveam şi eu un principiu al meu, nu puteam să iubesc mai mult de două, trei femei în acelaşi timp, le părăseam pe cele care şi terminau stagiul şi aduceam, mai bine zis acceptam, în galeria frumuseţilor, alte şi alte candidate. Pe bună dreptate am căpătat o faimă de seducător necuviincios de nestatornic.
Goana de flutur mă obosea.
Cuceririle, pentru care nu consumam nici un pic de energie, mă plictiseau.
Lumina saloanelor mondene începuse să-mi se pară fadă.
Aşa că am hotărât să mă întorc în ţară.
Dau poruncă feciorului să pregătească bagajele, iar eu cobor să achit nota de plată.
Eram şi trist şi fericit.
Starea confuză mă deprima.
Slab de înger cum eram, nu m ar fi mirat dacă în clipa următoare m aş fi aruncat în vreo caleaşcă, să zbor la Cazinou.
Stăteam în cumpănă, când, sub arcada unei ferestre, am observat o tânără îmbrăcată într un costum de călătorie. Părea dezorientată şi speriată, acolo, în mijlocul unei grămezi de geamantane. Fără să mai pierd timp, mă apropii de ea şi mi ofer serviciile. Tânăra mă învăluie cu o privire albastră şi mi se destăinuie:
– Mă aflu într o situaţie cât se poate de hazlie. Abia am sosit de la Lorena… m a chemat mama printr o telegramă, aici, la acest hotel… Ea trăieşte pretutindeni, se vede că a uitat că mi-a dat întâlnire… Nu prea ştiu ce am de făcut…
Îi propun să ia o cameră şi să aştepte.
– Exclus! Acesta este un hotel de lux. Mama este o femeie bogată. Eu nu!
Cuvintele ei au avut un efect neaşteptat. Pe loc, fără echivoc, am contramandat plecarea.
Se năştea în mine un sentiment nou: dorinţa de a acorda protecţie acelei fiinţe uluitor de delicate, de vulnerabile, abandonându mă în privirea albastră, să rămân acolo pitit aşteptând „pericolul” după care tânjeam, pe care îl visam; aventura.
Abordând aerul că sunt preocupat, binevoitor şi antrenat în a găsi o soluţie, comandam inimii să rămână cât mai liniştită: uşurel, uşurel, Costache Stanciu. Nu ţi supralicita calităţile şi nu nutri speranţe, nu te ridica până la cer, aşa n-ai să cazi de prea sus şi nu-ţi vei şifona renumele de bărbat irezistibil.
Tânăra căreia mă oferisem să-i dau ajutor purta o haină foarte elegantă peste o fustă de mătase grea prinsă într o parte cu o cataramă.
Părul ei moale, blond, unduia în aer animat de o boare de aer ce intra nestingherită prin fereastra deschisă parcă pentru a-mi provoca şi mai mult simţurile.
Avea stil. Fragilitatea şi timiditatea îi aduceau ceva în plus. Ochii, mintea, inima-mi făceau descoperiri peste descoperiri: picioarele lungi, de o eleganţă aparte prin linia delicată a gleznei, supleţea pulpei, genunchii rotunzi, ochii albaştri, îmbătători. Zâmbetul ei devastator mă aducea în situaţia neplăcută când ţi se taie picioarele. Încercam să ies din acea stare de amorez fleţ, când am observat că în bărbie avea o gropiţă. Detaliul avea o oarecare semnificaţie pentru mine, iar ei îi sporea farmecul.
Obrajii îi erau rotunzi şi trădau, prin lumina lor, o fire veselă. Doamne, nici nu mi-ar fi trebuit prea mult curaj săii sărut.
Era peste puterile mele să mă rup din acel miraculos amalgam de simţăminte.
Pentru prima oară simţeam nevoia să mă grăbesc. Să duc la loc sigur acea comoară vie.
– Acordaţi-mi toată încrederea. Cunosc o doamnă care are o pensiune, una foarte confortabilă şi nu prea scumpă… Are şi avantajul de a fi foarte aproape de acest hotel. Voi lăsa la recepţie adresa, pentru cazul în care mama dumneavoastră o să vă caute…
Zâna mă privea cu recunoştinţă.
– În acest caz, domnul meu…
– Costache Stanciu, cu reşedinţa temporar în Viena. Mă aflu aici pentru a mi desăvârşi instrucţia…
Tânăra se mai apropie cu un pas şi-mi întinse mâna în modul cel mai simplu, direct şi încântător:
– Ana Maria Heine. Sunt convinsă că n-am să regret uşurinţa de care dau dovadă încredinţându mă domniei tale…

fragment din romanul Și dragostea ucide, Corina Victoria Sein, Editura Excelsior Art

La cronaca della famiglia De Niro


la_cronaca_della_famiglia_de_niro_1

Con l’ autunno inoltrato, dopo la conclusione dei lavori, Giovanni era tornato nel comune natio, Maiano, sito fra i colli che fungevano da tramite fra le Alpi maestuose, a Settentrione, e la spiaggia dorata dell’ Adriatico, verso Mezzogiorno. Il capoluogo del Friuli era Udine, città antichissima che aveva condiviso la tormentata storia di quella terra di confine.
La loro casa, come tutte le dimore del comune, era costruita in pietra cinerea e aveva quale unico ornamento la scala esterna che conduceva al piano di sopra, dove si trovavano le stanze da letto di tutta la famiglia. Al pianterreno c’ era l’ ingresso, la cucina, la dispensa e la scala che scendeva in cantina, ove sì conservavano gli alimenti e il vino della casa.
Nella cucina ampia, invece, con delle finestre piccole e protette da persiane, ardeva il fuoco su un focolare largo; qui si adunava la famiglia, vi si cucinava e si mangiava; gli altri vani non erano riscaldati. D’ inverno, ognuno si arrangiava come poteva sotto le coltri per ripararsi dal freddo. La sera rimanevano a lungo presso il fuoco, i bambini facevano baruffe fin quando cascavano dalla stanchezza, le donne lavoravano a maglia, gli uomini raccontavano qualche vicenda estiva. Nonostante gli inverni fossero generalmente miti sotto l’ influsso benefico dell’ Adriatico – cosicchè intorno alle case crescevano dei fichi – il vento del nord penetrava ogni tanto per il Passo del Brennero e in una sola notte faceva precipitare la temperatura sotto il limite dell’ assideramento.
Una di quelle sere invernali, Giovanni aprì la discussione con suo padre, uomo anziano che ne aveva viste tante, rude e addirittura burbero, adesso che la vecchiaia non la poteva proprio sempre raddolcire un poco con un bicchiere di vino. Il vecchio De Niro non era più in grado di girare il mondo, non poteva più emigrare, ragione per cui risentiva pesantemente della mancanza di soldi, e questo fatto rabbuiava ancora di più la sua indole.
– Penso di sposarmi, affermò pacatamente il giovane.
Il padre gettò degli stuffi di fumo dalla lunga pipa austriaca, in attesa di spiegazioni.
– Mi è stata fatta una proposta che non voglio lasciarmi sfuggire;si tratta di un lavoro importante, una cappella, continuò il giovane con lo stesso tono neutro.
– Te la senti di farla? o mise alla prova il padre.
– Sì, ho studiato a lungo i disegni, mi sono interessato dei materiali… domani, alla luce del giorno, potrei farti vedere di cosa si tratta.
Il genitore non era sorpreso, conosceva bene suo figlio, conosceva la sua natura ambiziosa ed era convinto che nella vita non si sarebbe accontentato della condizione di subordinato.
– Devo assumere dei lavoratori, condurli come me, comprare materiali. Certo, avrò un acconto… ma non posso iniziare a mani vuote.
La madre, che rattoppava delle camicie abruciate dal sole estivo, sospese il suo lavoro, ed esaminò i due. Nei tratti sottili e rabbuiati non si scorgeva più niente della beltà di una volta, era una donna sfinita dalla fatica, dai parti, dalle malattie, dai funerali, non poteva essere niente più che l’ ombra di quella era stata trent’ anni prima. Radrizzò la schiena e tossì piano.
Qualche viticcio secco buttato nel fuoco crepitò spargendo una pioggerella di scintille che ravvivò per un istante l’ ambiente affumicato, facendo splendere le padelle di rame pendenti sulle pareti. La stanza odorava caserecciamente di mele.
– Soltanto Aniute Berlusconi ha una dote che ti permetta di aprire il cantiere, proferì il padre.
– Allora la sposo! disse con la stessa pacatezza Giovanni.
– E’ una ragazza per bene, è stata per quattro anni in convento, è rispettosa, credente e mite, asserì la mamma, elencando le qualità della fanciulla.
Il vecchio De Niro tirò profondamente il fumo dalla pipa ricurva e continuò:
– Dobbiamo parlarne con zio Francesco Riva, è in buoni rapporti con i genitori della ragazza, tramite lui bisogna iniziare le trattative per la richiesta di matrimonio.
Giovanni De Niro ricordava vagamente la fanciulla, ultimamente lui era stato via d’ estate, mentre d’ inverno, quando tornava, la ragazza stava in monastero, era venuta su da poco, non poteva avere più di sedici anni, era proprio adatta, l’avrebbe plasmate come piacera a lui.
– Vuoi portarla con te o la lasci quà, s’ interessò la madre.
– La porto con me, un uomo ammogliato è visto di buon occhio. Chissà se saprà cucinare?
– Se non sa farlo, imparerà, lo tranquillizò la madre.
– Me la daranno mai?
– Nessuno pensava a ciò che avrebbe detto la ragazza, i genitori decidevano tutto al posto dei figli e alle fanciulle non restava che ubbidire. La vita difficile e il dovere stavano prima degli altri aspetti dell’ esistenza. In Friuli costumi erano severi, l’ amore arrivava dopo il matrimonio, se mai veniva, con certezza invece arrivavano i bambini e chi aveva poi il tempo di pensare all’ amore? Almeno era così che dicevano i vecchi, dimentichi dei turbamenti della propria giovinezza, della pena dal desio, dell’ arsura della passione
Per ciò che lo riguardava, per Giovanni il sentimento dominante era quello di affermarsi, di essere padrone, di arricchirsi. I tratti che attenevano all’ animo erano relegati alla periferia della coscienza, laddove lui aveva premura di non attizzare la brace coperta da cenere rovente.
Per due anni aveva avuto un legame d’ amore con una donna sposata che abitava lassù, a San Daniele del Friuli, e soltanto lui sapeva quante volte aveva risalito la collina scoscesa, col cuore ardente dal desiderio; era stato amore avido, furtivo, reso amaro dal timore e addolcito da abbracci appassionati. Il rapporto, breve e intenso, non gli aveva procurato la soddisfazione che s’ aspettava, e lo aveva rotto senza mezzi termini, ma anche senza inutile brutalità. Giovanni aveva un’ idee chiare mera di ciò che voleva dalla vita e per raggiungere la rispettabilità bramata doveva contrarre un matrimonio buono e serio, con una ragazza abbiente, capace di governare bene la casa e di dargli il numero dovuto di figl, di cui ogni italiano andava fiero. La tradizione era forte a Maiano e non se la sentiva di deviare.
La famiglia Berlusconi era forestiera nel Friuli. Nonostante vivessero qui da oltre vent’ anni, erano considerati estranei, dato che parlavano in casa l’ italiano e non il friulano come tutti gli altri. Il padre della ragazza non faceva il muratore o lo scalpellino come gli altri uomini del posto, si occupava di commercio ed era fortunato. La madre della giovine faceva parte di una famiglia un po’ più altolocata, aveva un fratello medico e un altro impiegato presso il comune di Udine, una sorella era monaca e faceva la badessa. Tutto questo aveva permesso ad Aniute di ricevere un’ educazione superiore alla consueta formazione impartita alle altre agazze, ella aveva trascorso in convento ben quattro anni.
La famiglia De Niro era povera, ma, essendo del posto a memoria d’ uomo, si sentiva importante per quella tradizione lunga; i friulani erano orgogliosi, alquanto diversi dagli altri abitanti della penisola; ci tenevano assai alla loro lingua, così pietrosa com’ era, e si spacciavano per parenti dei Francesi, che pronunciavano, come loro, le vocali nasali; andavano d’ accordo anche con quelli di lingua retoromana della Svizzera, lingua che comprendevano senza difficoltà. (…)

fragment din romanul La cronaca della famiglia De Niro, Coleta de Sabata, ed. Excelsior Art , 2007

Cazul Marichen Ursula Rott /Capitolul III /2


CAZUL COP 1

(…)

Rodica descuie uşa camerei sale şi pătrunse în întunericul de acolo. Ferestrele erau prevăzute cu obloane interioare din lemn ce se strângeau precum o armonică. Dimineaţa, înainte de a pleca la serviciu, ea le închidea pentru a se păstra astfel în încăpere o parte din răcoarea nopţii. Acum le deschise, atât pe ele cât şi ferestrele înalte; aerul stătut de peste zi putea fi înlocuit cu fluidul mai proaspăt al înserării; pe aici nu prea circulau maşini şi salcâmii cu frunzişul bogat opreau o bună parte din praful inerent al străzii.
Începu să se dezbrace, cu gândul fixat cu obstinaţie pe întâlnirea cu Victoria Ackermann. Ce ciudat! Nu se mai gândise la ea de multă vreme, poate chiar de mulţi ani. Avea o profesiune modestă. Trăise o căsătorie fără prea multă dragoste. Acum ducea un trai singuratic. Prietenul ei, de care o lega o ciudată pasiune, pe care nu şi o putea explica – de parca cineva ar putea explica de unde şi cum vin şi se insinuează în inima noastră pasiunile – era adesea plecat în misiune. Ce înseamnă „misiunea” nu ştia, nu putuse afla niciodată. Când era vorba de meseria lui, chiar şi o mumie egipteană ar fi fost mai vorbăreaţă! Cel puţin din acest punct de vedere, nu se putea plânge. Nopţile trăite cu el erau minunate şi pline de fantezie. Nici nu ai fi putut bănui focul ce îl stăpânea, aparent era tăcut, aproape taciturn, serios şi rezervat. Deşi gândea că nu se cuvine să facă vreo comparaţie, fără să vrea, uneori, îşi amintea de Cezar – fostul ei soţ – şi îi venea să râdă. Perspectiva de a fi cu Grig o înveseli şi începu să facă ordine prin cameră. Apoi se duse la baie. Apa, la duş, era călduţă; simţi cu plăcere pe piele mângâierea şuviţelor cristaline.
În apartament era linişte. Rodica se trânti într unul din fotoliile „empire”, aflate lângă măsuţa cu motive egiptene, plasată şi ea între cele două ferestre, îşi aminti de anii de la „Notre Dame”, nu prea mulţi, fiindcă reforma învăţământului desfiinţase aşezământul iar maicile fuseseră expulzate din ţară. Deşi regimul de internat era sever, ele, fetele, găseau posibilităţi să se amuze; nu prea luau şcoala în serios şi citeau pe ascuns tot felul de cărţi „interzise”. Pe vremea aceea o chema Marichen Ursula Rott. La liceul din Arad, ajunsese sub numele de Rodica Paiu şi aşa îi zicea toată lumea.
Deşi încercase să îl uite, tatăl ei, cel adevărat, exista undeva într un colţ de memorie: un bărbat falnic, cu părul tuns scurt şi cu cărare pe o parte, cu vocea hotărâtă şi puternică. Şi l amintea cum purta adesea pantaloni scurţi, din piele moale de căprioară, aduşi probabil din Tirol, cămăşi în carouri mici şi viu colorate, ciorapi groşi până la genunchi şi nişte pantofi cu talpa groasă, ce păreau teribil de comozi. Şi l mai amintea îmbrăcat într o uniformă feld grau, cu o bentiţă la gât de care atârna o cruce de fier.
Apariţia Victoriei Ackermann îi scosese, din adâncurile amin­tirilor ce păreau pierdute, această prezenţă ce fusese spulberata de trecerea anilor.
Mama ei îi ceruse să îl uite; nu i era permis să vorbească de el; doctorului Paiu îi spusese tată. Rodica îşi aminti de geanta mare, din piele de porc, plină cu acte, pe care i o încredinţase mama ei, cu câteva săptămâni înainte de moarte. Oare ce conţinea? Nu avusese niciodată curiozitatea să o cerceteze. Era depozitara unui trecut ce îi fusese refuzat până acuma. Ea nu credea că roata istoriei se poate întoarce înapoi.
Îşi puse un halat subţire şi se duse la bucătărie. Avea acolo un frigider mic, de import, căpătat cu ajutorul lui Grig. Scoase un bol ce conţinea salată de vinete şi îşi unse o felie de pâine, fiindcă nu ar fi vrut să se îngraşe; ştia că lui Grig îi plac femeile subţirele. Până la ora telejurnalului de seară, mai avea timp să citească din romanul pe care tocmai îl cumpărase. Cărţile erau foarte ieftine iar în ultima vreme apăruseră multe traduceri de cea mai bună calitate. Rodica citea mult pentru a şi umple serile de singurătate. Nu avea prieteni. Grig nu o prezentase nimănui din lumea lui iar ea încetase de multă vreme să îşi viziteze neamurile. Contactul zilnic cu clientela ei variată îi aducea suficiente informaţii din lumea oraşului, ca să aibă senzaţia că trăia şi ea o viaţă normală.

Din romanul Cazul Marichen Ursula Rott, Coleta De Sabata, Editura Excelsior Art, 2001

Inelul de fum / În așteptare


structura in asteptare

(…)

– Ştii, Andrei, orele de trudă, emoţiile intense pe care le-am trăit, în toţi aceşti ani, au fost mai mult decât o satisfacţie. Cu toate acestea, în faţa şevaletului, nu mă simţeam la locul meu… până şi cea mai neînsemnată trăsătură de penel pornea din mintea mea, nu din stropul de nebunie frenetică pe care se pare că nu-l am… Poate că am într-adevăr talent, dar nu sunt mulţumită, poate că ceea ce fac seamănă a trădare sau a moft… Să gândească fiecare ce vrea, ce-i convine… Eu ştiu ce am de făcut, ştiu exact de unde să încep… Până astăzi n-am făcut altceva decât să mint…
– Vrei să aduci puţină gheaţă? S-a încălzit băutura. Ai avut dreptate, nici unul dintre noi nu este un băutor, totuşi, plăcerile vieţii sunt multe şi avem datoria să le căutăm. „Să fii beat sau numai ameţit echivalează cu actul fizic al dragostei”, aşa spune tata şi dacă ţin cont de insuccesele lui amoroase, îl cred.
Andrei aduce gheaţa. Iulia ia un cub transparent şi , înainte de a-i da drumul în pahar, îl studiază atent. Tăcerea era un freamăt nedesluşit. Respiraţia i se desprinde de pe buze ca o succesiune de zâmbete interioare, ceea ce dădea întregii sale făpturi un aer de suveranitate. Liniştea absolută părea că se încărcase cu electricitate şi că explozia nu putea fi evitată. Se întoarce către Andrei.
– S-a făcut târziu. Noaptea are puteri de vrăjitoare, e gata să ne dezlege sufletele…
Andrei îi aruncă o privire alarmantă.
– Am spus, rosteşte Iulia fără să-l ia în seamă, o mulţime de inepţii, în timp ce întâmplări mari continuă să se producă, să aducă schimbări pe fiecare centimetru de pământ şi chiar în spaţiu şi lumea se leagănă încet, cuprinsă de îndoială, de teamă, de curiozitate. Să fie toate acestea necesare, să fie omeneşti?
Deşi glasul Iuliei era plin de aşteptare, Andrei preferă să rămână absent. Obiectele din salon păreau duplicitare în nemişcarea lor. Oglinda reflectă imaginea pianului şi Iulia se înspăimântă de parcă ar fi fost atinsă de sărutarea unui strigoi. I se pare, pentru o clipă, că silueta mamei sale, elegantă şi ireală, aşa cum o văzuse în urmă cu treisprezece ani, chiar în ziua accidentului, pluteşte prin încăpere. O cuprinde o slăbiciune. Aude, ca din depărtări, ţipătul sinistru al unei păsări. Făcu un efort să se desprindă, să se ferească de năvala imaginilor care ameninţau. Nu se poate stăpâni. Îl prinde pe Andrei de mână.
– Andrei, vreau să ştiu dacă bârfele de clan au vreun temei… Mama s-a sinucis? Vorbea cu o asprime care o făcea mai reală decât oricând.
Andrei păleşte. Ochii lor se cercetau. O umbră, ca un val lunecat şi scăpat de sub forţa psihică, îi despărţea.
Iuliei i se pare că timpul se mişcă încet, ca melcii. Îşi lasă capul pe spate ca şi cum ar fi vrut să grăbească rostogolirea clipelor. Simte cum inima şi-a intensificat ritmul, cum obrajii, palizi, se colorează. Ar fi dorit să existe cineva infinit mai înţelept şi să o întrebe: „ De ce astăzi şi nu ieri? De ce acum şi nu mâine?” iar ea să răspundă: „Ieri nu eram pregătită, de mâine intenţionez să trăiesc altfel”. Desigur, cuvintele nu se potrivesc întocmai cu ceea ce ea simte, dar ele ar fi alungat fiorul intens al unei senzaţii neplăcute.
Ochii i se închiseră pe jumătate. Era obosită, obosită psihic. Andrei continua să tacă. În această tăcere, ea poate să se desprindă, să evadeze. Cu un mic efort se poate închipui că participă la o întrecere de călărie, într-un spaţiu vast, pe o câmpie albastră, cu păduri la marginea orizontului. Îşi struneşte calul. Iată-l pe arbitru. E îmbrăcat în alb, în mâna dreaptă are un pistol de semnalizare, în stânga un cronometru. Clipele se scurg. Buzele arbitrului se mişcă abia vizibil, acum numără, numără şi iar numără. Ea nu înţelege nimic. Ştie că peste câteva clipe, după pocnetul pistolului, caii se vor avânta, vor zbura peste obstacole, lăsând în urmă tribune, şanţuri cu apă şi vor ajunge în pădurea albastră. Nişte mâini, mâini ale nimănui, vor face semn de bun venit şi frâele se vor preschimba în flori. Flori sau umbre? Umbre de oameni, oameni plecaţi în sănii violete, cu mâini frumoase, acoperite de petale. Şi caii aleargă. Călăreţii culeg floare după floare, garoafe albe, garoafe galbene, garoafe albastre, garoafe fără roşu în petale. Iată-le aşternute între goana cailor şi nerăbdarea călăreţilor. Petalele se scutură. Nu va fi sărbătorit învingătorul. Vântul scutură copacii şi ninge cu petale. O umbră viorie cade peste câmpia albastră. Arbitrul e prins de o petală. Se lasă dus într-o sanie, într-o petală. Şi ceilalţi se grupează în jurul unui foc ce arde într-o petală. Iulia rămâne să vegheze somnul râului condamnat la tortura tăcerii de către un tribunal al petalelor căzute. Când se va trezi, râul, îi va da rochia liliachie pe care o purta mama ei, atunci, la vânătoare, şi toate florile vor bea din pahare-petale pentru oameni.
Iulia deschide ochii. Fiorul senzaţiei neplăcute a dispărut, dar tăcerea e ca la început. „De când e lumea şi pământul s-au petrecut drame şi se vor mai petrece. Nu vreau să le ştiu pe toate, doar una singură.” (…)

Fragment din romanul Inelul de fum, Corina Victoria Sein, Editura Eminescu, București

ilustrația aparține pictorului Vasile Pintea

Punctul interior


Punctul_Interior

Aveam cinci ani când mi-a căzut pe picior roata de la fântână. Îmi venea să ţip. Dar n-am îndrăznit. Mă simţeam vinovată. Mă jucasem unde nu aveam voie.
La douăzeci şi cinci de ani am născut prima oară. Îmi venea să ţip. Aveam voie să ţip. Toate ţipau. Şi am ţipat şi eu. De ciudă.
La nici treizeci, eram lângă prietenul meu care îşi trăia ultimele clipe. Îmi venea să ţip. Cineva mi-a spus că pot să ţip. Şi am ţipat. Ţipam ca să ştie că sunt acolo.  
La miezul nopţii, în scara blocului… Îmi venea să ţip. Dar n-am îndrăznit. Ştii, eu niciodată n-am ţipat de bucurie.

*
Strângând-o pe Corina iar în braţe, după ce o crezuse pierdută pentru totdeauna, mângâindu-i pielea încinsă, simţea că stă pe un vulcan uriaş, care dă să erupă.
– Nu mai putem lăsa lucrurile aşa. Orice-ar fi, voi vorbi cu soţul tău.
– Nici să nu te gândeşti! Nu i-am spus un cuvânt despre tine. Pentru el, eu nu am trecut. Şi nici sentimente…
    O speria peroraţia lui despre obligatoria discuţie cu Puiu. Şi respiraţia lui prea agitată, şi pupilele mari care o urmăreau fără zăbavă. Făcuseră un pas hotărâtor: erau din nou un cuplu. Trebuiau să aibă răbdare să se ivească un moment prielnic pentru următoarea mişcare.
– Căsnicia noastră se va destrăma din interior…, speculă Corina, contând, ca de atâtea ori, pe intuiţia ei. Voia să îl convingă pe Tudor că acea discuţie cu Puiu nu îşi are rostul, e o ambiţie gratuită, din moment ce rezolvarea problemei lor va veni de la sine şi în foarte scurt timp. Pe de o parte, Corina îşi dădea seama că e vinovată faţă de Puiu, pentru că l-a folosit ca să-i facă un copil. Pe de alta, simţea că făcuse deja trei ani de penitenţă, rămânând atât de multă vreme legată de un om pe care nu-l iubea, într-un târg cinstit cu felul cum şi-a jucat şansa de a se împlini ca femeie.
În inima ei, lucrurile erau limpezi. Îi aparţinea lui Tudor. Erau făcuţi unul pentru celălalt. Nu mai putea trăi departe de el. Nu îl mai putea ascunde. Rămânea să descopere calea prin care lucrurile să se aşeze pe făgaşul lor normal.
Singurul lucru care o împiedica să fugă acum cu el era copilul. Avea răspunderea de a-i oferi micuţului ei posibilitatea de a creşte cu ambii părinţi. La urma urmei, pentru fericirea lui Patrick, niciun sacrificiu nu era de neînchipuit. Viaţa ei devenise de acum mult prea complicată.
– N-ai suporta să fii acuzată că din cauza ta v-aţi despărţit? o zgândări Tudor. Că odată şi odată te-ar putea învinovăţi chiar Patrick de asta?
    Ca de obicei, îi citea gândurile. Era revoltat de neliniştile Corinei. De faptul că nu se implică fără şovăire în schimbarea situaţiei prezente, refuzând să-i aranjeze o întâlnire cu soţul ei. Vorbi mai tare, pentru a-şi scoate iubita din inerţie.
– Dar ce le oferi tu lui Puiu şi lui Patrick? O familie de formă?! Cum se va simţi Patrick când va pricepe că are părinţi care nu se iubesc?!
    Întrebările lui erau prea acide pentru sufletul ei chinuit de remuşcări şi de îndoieli. Corina ştia că, dacă şi acum se va refugia în căsnicia ei „de ocazie”, va rata iar posibilitatea de a trăi iubind. Poate va îmbătrâni cu gândul la ceea ce ar fi putut fi, la ce-ar fi fost dacă…
Între soţul ei tot mai anost şi iubitul ei tot mai pătimaş, orice femeie l-ar fi ales pe al doilea. Dacă în această dilemă s-ar fi aflat un personaj de teatru, pe scenă, fără îndoială că s-ar fi găsit cineva în sală care să-i strige: „Du-te după Tudor!” Şi s-ar fi dus până la capătul lumii orice eroină. Dar ea era incapabilă de aşa ceva, ei îi era frică să-i arate, chiar şi acum, cât îl iubeşte. Deşi nu şi-ar fi iertat dacă ar fi plecat de lângă el de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Sau dacă s-ar fi întors în lumea lui Puiu ca într-un pluton de soldaţi învinşi, depersonalizaţi, într-un marş forţat, care de mult nu o mai reprezenta. Singura cauză pentru care ar fi fost gata să lupte acum era dragostea pentru Tudor.
Totuşi, mai avea o alternativă: aceea de a rupe relaţiile cu amândoi. De a rămâne singură cu fiul ei. Dar asta o speria cel mai tare. Nu se simţea în stare să-şi asume un viitor la care nu putea visa.
Apropierea de Tudor îi readusese în minte visul ei de fericire. Savură pentru câteva clipe descoperirea aceasta şi se lăsă pătrunsă de căldură şi de iubire fără limite pentru acest om care o adora şi care era disperat că nu găseşte acea idee care să o facă să devină pentru totdeauna a lui. Îi veni în ajutor, preluând ea iniţiativa pentru ceea ce nu avea cum să nu se petreacă. Roşi la acest gând, însă îşi luă inima în dinţi şi, cu ardoare şi încăpăţânare, îşi strecură mâna pe sub tricoul lui larg şi o urcă uşor pe şira spinării, până la ceafă, ca pentru a da drumul viesparului din capul său. Simţea cum toate barierele dintre ei sar în aer. Susurul apei ce se rostogolea la doi paşi de ea, spre câmpul pârjolit de arşiţă, o ademenea să lase totul să curgă. Totul, de la sine. Se recunoşteau. Liberi, într-o lume fără contur, cu orizontul departe. Niciun nor, nicio umbră, doar febra unei mari iubiri, lângă o apă curgătoare, într-o zi toridă de iulie. (…)

fragment din romanul Punctul interior, Mirela-Ioana Borchin, Editura Excelsior Art, 2010

Cercul de oglindă / Dilema Dianei


Avertisment

(…)

Dolina încerca să țină pasul cu Olimpia. Se temea să rămână singură. Se tot chinuia să găsească un subiect de discuţie, dar îşi dădu seama că a pierdut uşurinţa de altă dată, când din nimic încropea un dialog. Să discute despre vreme? despre modă? Vremea era aşa cum era, moda n-o interesa. Oare despre ce vorbesc, două prietene, când se văd după un număr de ani cu totul întâmplător? Dolina fu scuturată de un frison. Pieptul îi sălta convulsiv şi simţea ochii grei sub pleoapele şi mai grele, se surprinse constatând că, de fapt ea nu avea o prietenă, că nu mai stătuse, de multă vreme, în faţa vreunei ceşti de cafea, aşa fără vreun scop. Desigur, ieşea mult în lume. Dar ieşirile ei semănau mai mult a obligaţii. Acolo se discutau doar probleme serioase legate de plan, realizări, export, locuri fruntaşe pe judeţ şi pe ţară. Acum îşi dorea să rămână, cât mai mult timp, cu Olimpia. Dar cum? Brusc îşi aminti că Diana purta, seară de seară, discuţii lungi, la telefon, cu o colegă, despre campionatul mondial de fotbal. Înghiţi în sec şi întrebă:
– Crezi că ai noştri trec de brazilieni?
Olimpia o privi cu gura uşor întredeschisă. Parcă i se ceruse părerea asupra destinului ultimului trib de indieni descoperit în cine ştie ce cotlon al lumii.
– …fotbal, mondiale… bâigui Dolina jenată.
– A? Se miră Olimpia. Nu, n-au nici o şansă. Antrenorul e un bou, jumătate din lot a fost alcătuit din jucători fără valoare. Fanii susţin că ar fi fost constrâns da’ eu nu cred…
– Da, sunt de părere că în sport ar trebui să primeze doar calitatea, aptitudinea.
Olimpia ridică din umeri.
– Eu mă omor, de fapt, doar după gimnastică şi atletism. Gimnastica are un scop; formarea unui echilibru fizic şi psihic, atletismul presupune un corp sănătos, armonios… şi amândouă desăvârşesc omul prin rigoare şi energie… Te las, vine tramvaiul meu. A, dacă ai nevoie de mine mă găseşti la Spitalul judeţean, am obţinut postul de şef de laborator… Ăsta e motivul pentru care am ieşit în oraş, să- mi plimb bucuria… Am fugit! Pa!
Olimpia traversă în grabă strada. Aerul era cald, calm, neclintit. Dolina, încremenită pe trotuar, îi strigă:
– Postul, tău vechi, a fost ocupat?
Olimpia se opri, se întoarse, îşi făcu drum printre un şir de maşini şi reveni lângă Dolina.
– De ce întrebi?
– M-am gândit că poate… răspunse Dolina cu voce tristă.
– Nu te cred!
– Vorbesc serios…
– Te-ai săturat de bine? Zău, nici nu te văd aplecată pe microscop numărând hematiile sau urmărind un prăpădit de bacil oarecare…
Ochii Dolinei erau umezi şi trişti. Olimpia continuă însă cu un ton ironic, răutăcios:
– Ţi-ai adus aminte că ai o diplomă în buzunar? Sau o faci din capriciu?
– Să zicem că sunt nevoită…
– Nevoită? Şi stăpânul tău, orgolios, ce o să spună? O să fie de acord să te întorci acasă mirosind a dezinfectant?
– Olimpia, trebuie să accepţi că uneori în viaţă…
– Știu, o întrerupse Olimpia, ştiu şi te rog să mă crezi că uneori m-am gândit la tine…
Urmă o tăcere lungă. Apoi Olimpia se uită la Dolina cu o faţă hotărâtă.
– Nu vreau să mai pierd un tramvai… Postul e încă vacant. Săptămâna viitoare se ţine un concurs pentru cine doreşte să-şi încerce şansa… da’ tu n-ai nevoie de noroc, tu îl ai pe bărbatul tău… Am fugit!
– Te felicit pentru avansare! reuşi să zică Dolina.
– Las’ că sărbătorim altă dată evenimentul…
Dolina se simţea obosită. Privi în jur cu oarecare iritare, căutând o pe Diana. Înainte de a o zări, auzise printre copacii înverziţi ai parcului nişte ţipete ascuţite. Recunoscu vocea Dianei şi intră alergând în parc.
Pe suprafaţa asfaltată de la marginea terenului de joc, o mulţime de fetiţe şi băieţi se întreceau patinând pe rotile. Siluetele lor graţioase punctau peisajul. La început, Dolina nu înţelese de ce ţipa Diana, dar o văzu, în mijlocul pistei, încercând să smulgă de la centura unei fetiţe, ce o întrecea în înălţime cu un cap, un obiect plat.
– Diana, strigă ea de cum ajunse în apropiere, ce faci? ce te a apucat?
Fata întoarse către ea chipul descompus de încordare şi răcni:
– Afurisita asta nu vrea să-mi dea şi mie walkman ul!… Şi, profitând de o clipă de neatenţie a adversarei, trase şi obiectul disputat trecu în mâinile ei. Dolina privea uluită. Diana, cu mişcare sigură, făcu să zboare căştile de la urechile fetiţei, apoi aruncând o privire victorioasă şi, cu degetele tremurânde, le fixă pe propriul ei cap. Cu aparatul în mâna stângă pe care o ţinea întinsă înainte, începu să alunece cu mişcări ritmice şi energice pe asfalt. Fetiţa care fusese atât de brutal deposedată de radio casetofon se strecură atentă şi veni lângă Dolina. O privi lung. În ochii ei mari, aproape negri, strălucitori, nu încăpea nimic în afară de un uriaş, reproş. Dolina vru să-i prindă umărul, dar fata, fără să se depărteze, se feri şi gestul ei căzu în gol.
Diana, transfigurată de plăcere, îşi dăduse capul pe spate şi scotea exclamaţii scurte.
– Diana! vino imediat aici! strigă Dolina.
Fata tocmai executase o piruetă şi încântată de ea însăşi, se avântă mai departe.
– Diana! o chemă din nou Dolina, fără nici un rezultat.
Fetiţa de lângă ea spuse:
– Nu vă aude, muzica de la căşti… Avea vocea joasă şi potolită.
– De ce te laşi jefuită?
Fata o privi drept în faţă. Ochii ei erau senini, fără nici un fel de umbră.
– E mai puternică decât mine…
Un răspuns atât de potolit dar direct o puse pe Dolina în încurcătură.
– Câţi ani ai? întrebă ea mai mult ca să zică ceva.
– Cincisprezece!
Diana, pusă pe glumă, făcu un cerc larg în jurul lor ca și cum dorea să fie aplaudată. Dolina o prinse de mână și o ogligă să iasă din joc.
– Cere ţi scuze!
– Cui? întrebă Diana şi toată fiinţa ei se înţepeni.
– Ei! porunci Dolina şi arătă spre fata care rămăsese cuminte lângă ele.
– Ăsteia? Mă faci să râd… zise Diana ofensată
– Înapoiază-i aparatul. O să cer eu scuze pentru tine…
– Mama, da’ tu ştii cine e neisprăvita asta?
Dolina, neslăbind-o din privire, întrebă:
– Tu ştii?
– O, da, tată său e curier, îl ţine tata din milă…
Dolina ridică palma şi o lovi cu putere.
– Taci şi fă ce-ţi spun!
Diana, uluită, îşi duse mâna la obrazul lovit, se uită în dreapta, în stânga, scoate căştile, desprinse aparatul de sub cureaua pantalonilor, le puse jos şi rosti printre dinţi:
– Să şi le ia!
Fata se aplecă, ridică aparatul, îl strânse în mâini, se întoarse spre Dolina şi salută:
– Sărut mâna! şi fugi.
Diana pufnea pe nări furioasă.
– Mamă, m-ai lovit în faţa ei…
– Ascultă, ceea ce ai primit este numai o parte din ce meriţi, o să mai vorbim când ajungem acasă.
– Da’ nu realizezi că m-ai înjosit în faţa unei…
– Taci! îi porunci Dolina, nimeni nu-ţi dă dreptul să-i judeci pe alții.
– De ce? întrebă fata mirată, dar rămăsese aproape încremenită văzând lacrimi în ochii mamei sale. Se foi câteva clipe, apoi zise cu aerul că ar fi dat peste o explicaţie târzie: aşa mi s a părut mie că e bine, să aduc mereu aminte celorlalţi cine sunt, dar dacă tu crezi că nu e tocmai corect, o să mă mai gândesc… (…)

fragment din romanul Cercul de oglindă, Corina Victoria Sein, Editura Eminescu, 1990

Cazul Marichen Ursula Rott /Capitolul V


CAZUL COP 1

Fratii Feneşan semănau între ei, fiindcă aveau părul întunecat, ochii de antracit şi pielea obrazului albă şi mată. În rest, fiecare crescuse aşa cum apucase şi acuma, în plină maturitate, unii erau subţiri ca o surcea, alţii, rotofei precum un purcel mangaliţa.
Dintre ei, cel mai frumos fusese dintotdeauna – şi aşa rămăsese şi astăzi – Grigore, cel mai mare, un fel de tată pentru ceilalţi, ajuns „bine” şi trăgând după el, în sus pe scara socială, pe toţi fraţii. Era respectat, iubit şi, poate, un pic temut; spre el se întorceau, cu toate proble­mele şi necazurile, fraţii şi surorile sale împreună cu familiile lor.
Vasile, al doilea la rând în familie, terminase mai întâi o şcoală tehnică de îmbunătăţiri funciare şi acum era inginer zootehnist. Trăia la ţară şi o ducea bine fiindcă ajunsese – ajutat de poziţia lui Grigore – la unul dintre cele mai bune şi mai bogate C. A. P uri din zonă. Îşi vizita fratele de câte ori avea ocazia, stăteau de vorbă şi se sfătuiau. Nu venea niciodată cu mâna goală. Soţia lui, învăţătoare în comună, ştia cât de mult contribuise Grigore la crearea unei situaţii pentru ei şi avea grijă să pregătească întotdeauna ceva bun, o prăjitură sau o mâncare pe care cu siguranţă nu o puteai găsi în casa unui celibatar.
Când Vasile a sunat Ia uşă, Grigore tocmai ieşise de sub duş; fusese plecat în misiune şi se întorsese cu senzaţia aceea neplăcută pe care ţi o dau călătoriile, vara, de a fi murdar şi pe dinlăuntru şi pe dinafară.
Proaspăt şi spălat, 1 a poftit pe Vasile în bucătărie, unde domnea o curăţenie perfectă; aici nu gătea niciodată nimeni iar femeia, care venea o dată pe săptămână să îi facă ordine în apartament, nu prea avea ce rândui aşa că, pentru a şi justifica orele, lustruia totul ca la farmacie.
În bucătăria cu ferestrele îndreptate spre nord, lumina avea o tentă de un gri liniştit, odihnitoare şi chiar răcoroasă în aceste după amieze de vară.
Grigore scoase pe o farfurie plată tot felul de mâncăruri „uscate” pe care le avea în frigider: salam de Sibiu şi de Salonta, caşcaval, brânză telemea, căută untiera, în care mai rămăsese bucata de unt dinainte de plecarea sa în delegaţie, dar nu găsi nimic proaspăt, roşii sau ardei.
– Am adus eu, zise Vasile, avem anul acesta nişte roşii grozave, mari şi dulci; am căpătat seminţe din Ungaria şi am început să cultivăm soiul „inimă de bou”, ai mai văzut aşa ceva?
Grigore nu mai văzuse. Erau uriaşe, de un roşu închis şi de forma unei inimi.
– Ce i pe la voi? se interesă Grigore, după ce se instalaseră la masă să mănânce amândoi cu plăcere, şi de foame dar şi pentru faptul că îl împărtăşeau acest prânz ca pe o amintire din copilărie.
– Ce să fie? Nevastă mea, cu şcoala, fetele, cu şcoala lor… eu pe câmp, ziua şi noaptea.
– Cum staţi cu recolta?
– Am sta bine dar ştii, niciodată nu i destul. Dacă nu i plătim pe oameni ca lumea, nu putem face lucrurile aşa cum trebuie. Noroc de cultura mare, acolo ne descurcăm cu maşinile… Anul acesta se pare că vom putea să dăm o parte mai mare colectiviştilor, poate că vor ajunge şefii să înţeleagă că fără oameni nu se poate face agricultură fină, cea aducătoare de profit.
– Te referi la legume?
– La legume, la fructe, la tot ceea ce merge la export. Anul acesta am ieşit foarte bine cu producţia la solarii.
Grigore mânca repede, mestecând cu dinţii lui puternici şi sănătoşi, atât de albi încât îi luminau întreaga faţă atunci când râdea.
– Pe tine nu te întreb cum merge, zise Vasile, ştiu că totul este secret. N ai fost înaintat în grad?
Grigore surâse. Aceasta era întrebarea obişnuită din partea familiei. La ei se avansa încet, aprobările erau date de la cel mai înalt nivel şi şefii îi sprijineau numai pe cei pe care îi considerau devotaţi lor personal. Trăind într o lume în care neîncrederea era legea de bază, toţi erau suspicioşi şi, drept urmare, se formau adevărate filiere, de jos până sus, pe toate treptele de grad şi de funcţie, în care unii îi trăgeau pe alţii spre vârf, aşa cum înaintau ei înşişi. Apartenenţa clară la o anumită „filieră” avea dezavantajul că, dacă, dintr un motiv oarecare, cădea şeful, aveau de suferit toţi acoliţii săi. Dacă încercai să fii cât de cât independent, exista riscul să rămâi mereu pe o funcţie minoră. Grigore nu discuta despre asemenea probleme cu cei din fa­milia sa, dar Vasile, cu care petrecuse mulţi ani de tinereţe, îl înţelegea cel mai bine, fiindcă îi fusese alături în multe clipe de zbucium sau atunci când alunecase în mlaştina rău mirositoare a anumitor amintiri.
– N am fost avansat, murmură Grigore, tu eşti singurul care mai ştii câte ceva despre felul în care se comportă şefii mei. Să nu vorbim despre acestea…
Grigore se ridică şi porni aparatul de radio. Sunetul muzicii făcea imposibilă o ascultare a convorbirii lor.
– Ce face mama? Am înţeles că ai fost pe la ea.
– Mama este tot cum o ştii, slabă şi iute ca un fus. Sora noastră Letiţia munceşte mult, păcat că bărbatul ei cam bea. În rest, le ar merge bine, dar când se îmbată… îl apucă gelozia şi devine rău. L am mai mustrat eu, dar degeaba. Norocul lor este că nu se întâmplă prea des…
Grigore retrăi ca într o străfulgerare noaptea aceea în care fusese omorât tatăl său, tăria mamei care îl ajutase mai întâi şi mai întâi pe el, să fugă dincolo în România, anii grei de război şi apoi anii în care, angajat la Securitate, dusese o viaţă dură, nu o dată pe muchia dintre viaţă şi moarte.
– Mama este necăjită că tot, de unul singur îţi duci traiul, reluă Vasile discuţia. Ea tot pe tine te ţine la cea mai mare cinste, ca şi noi de altfel, mărturisi cu sinceritate în glas Vasile, şi ar vrea să te ştie aşezat şi cu copii. De ce nu încerci să te însori? Anii trec…
– Am fost însurat o dată şi nu mers, replică amar Grigore. La noi, este complicat până şi să te însori. Tu ştii de câte aprobări am eu nevoie.
Vasile mesteca încet şi concentrat. Grigore îşi zise „nu i de mirare că se îngraşă, mănâncă de parcă asta i ar fi meseria”. Se ridică şi aduse o sticlă de vin, apă minerală şi două pahare mari. EI bea foarte rar, era capabil o noapte întreagă să învârtă un pahar în mână dând impresia că tot gustă din el, deşi în realitate tot turna la apă… Aşa fusese educat şi şcoala aspră de care avusese parte în tinereţe îi făcuse bine.
Cu intuiţia celor care se iubesc şi se înţeleg, fratele Vasile zise:
– Ai tu pe cineva, nu i aşa, dar nu îi corespunde dosarul! Grigore ridică o sprânceană, o tresărire ce apărea pe fruntea lui când era foarte concentrat, în faţa ochilor minţii îi apăru în acea clipă chipul atât de drag al Rodicăi. Simţi cum îl răscoleşte un dor profund. O dorea şi abia aştepta să o întâlnească. Nu putea vorbi cu nimeni despre acea parte a sufletului său. Rodica ocupa un loc deosebit pe care el nu putea să îl dezvăluie nimănui. Avu deodată o senzaţie de irealitate. Parcă ar fi fost undeva deasupra şi ar fi descoperit doi bărbaţi care discutau la masa din bucătăria lui. Rodica nu era pentru Grigore nici amantă, nici prietenă, ci era o parte din el însuşi. Ea nu bănuia acest lucru, i 1 ascunsese cu grijă, ca să nu devină dependent de ea. Chiar imposibilitatea relaţiei lor o făcea mai atrăgătoare. Ea era „mărul discordiei”, cu tot farmecul atât de încântător a ceea ce ţi ai dori şi nu poţi avea.
Vasile gustă vinul ca un cunoscător, îl mirosi, îl plimbă prin gură şi îi admiră culoarea.
– E de la Barţca, nu i aşa? Te mângâie pe cerul gurii când îl bei. Eu prefer Cădarca de Miniş, este un vin mai bătrânesc, mai dur şi mai tare.
Ca să se ajute între ei, salariile fiindu le mici, inginerii agronomi schimbau produsele colective din fermele pe care le conduceau cu cele din alte gospodării colective sau din !. A. S uri, unul dădea vin, altul, fructe sau legume, faină de bună calitate sau produse din carne. Lefurile lor nu erau prea mari şi munca era zi lumină, dar cu aceste completări, obţinute prin troc, o duceau omeneşte şi se descurcau mai bine decât o mare parte a populaţiei.
Vasile continuă să vorbească iar Grigore să asculte. Politică nu abordau niciodată, atât din cauza profesiunii lui Grigore, cît şi pentru că amândoi erau convinşi în sinea lor că nu merită să îţi pierzi vremea vorbind despre lucruri ce nu depind de tine. în ultima perioadă se produsese o oarecare deschidere în gândirea politică a ţării, dar oamenii erau neîncrezători şi preferau să aştepte şi să vadă cât o să ţină aşa; prea de multe ori speraseră în mai bine dar după o relaxare urma o încorsetare şi mai dură decât fusese înainte.
înainte de a pleca, Vasile îi mai zise:
– Mama îţi mulţumeşte pentru bani.
Grigore dădu din cap. îi trimitea mamei sale o mică sumă de bani, nu fiindcă în casa fratelui său nu ar fi avut tot ce îi trebuie dar prefera să o ştie cu o anumită independenţă.
Celorlalţi fraţi le era mai greu să îi trimită bani, fiindcă aveau familii de întreţinut dar pentru el suma aceea a mamei nu conta; în plus, avea o dragoste plină de stimă faţă de ea, o femeie simplă ce nu se lăsase doborâtă de nenorocirile vieţii. Oare Rodica ar fi fost capabilă să reziste într o situaţie asemănătoare? Fără să vrea, revenea mereu cu gândul la femeia vieţii lui şi acest fapt îl surprinse. Parcă înainte îi era mai puţin apropiată decât o simţea acuma.
– Când vii pe la noi?
Grigore îl luă pe după umeri pe fratele său şi răspunse:
– Când am de lucru în zonă. Stai, să le trimit nişte ciocolată fetelor. Se duse şi deschise geanta cu care tocmai sosise, şi scoase două table de ciocolată.
– Este proaspătă, tocmai am sosit de la Braşov.
După plecarea lui Vasile, Grigore o sună la telefon pe Rodica. Vocea ei subţire şi delicată, aşa cum era întreaga ei fiinţă, îi încălzi inima. O simţea emotivă şi vulnerabilă şi trezea întotdeauna în el bărbatul dornic să ofere ocrotire, în acelaşi timp, şi o dorea supusă şi ascultătoare.
Singurătatea ei era o dovadă a dragostei ce îi purta. Grigore îi oferea atâta de puţin din timpul său, în schimb, îi pretindea în schimb totul. Poate că nici nu realiza cât egoism se ascundea în dragostea lui. Singuratic din fire, nu înţelegea dorinţa altora de a se afla în mijlocul unui grup de prieteni.
Acum o anunţă că vor petrece împreună sâmbătă seara – ceea ce însemna de fapt şi toată noaptea următoare – şi credea că astfel îi oferea tot ce putea fi mai frumos. Nu bănuia că, în zilele cât fusese în misiune, braţul lung şi uscat al hazardului se întinsese asupra lor şi că o fiinţă, apărută din vraja copilăriri, va putea schimba viaţa Rodicăi şi, implicit, viaţa sa.

Din romanul Cazul Marichen Ursula Rott, Coleta De Sabata, Editura Excelsior Art, 2001