„Care a fost natura reală a relaţiilor dintre doamna du Châtelet şi Voltaire? ” / 4

Kim Stauffer portrays Émilie Du Châtelet (sursa: Internet)

(…)

Începând din vara anului 1733, Voltaire şi marchiza Châtelet devin cunoscuţi în faţa publicului, francez şi european, drept prieteni inseparabili. Puteau fi văzuţi sosind la reşedinţa ducesei du Maine – la „curtea de la Sceaux”, semănând, spune doamna Staal, „cu două spectre emanând o duhoare de trupuri îmbălsămate”, uneori agreabili, când era vorba de a scrie un divertisment, cel mai adesea posaci, renunţând la lumina zilei şi la plimbări ca să poată lucra, ea stăruind asupra fizicii newtoniene, el asupra lucrărilor istorice, fără a ieşi din cabinetele lor de studiu decât seara, foarte târziu; într-un cuvânt, ridicoli ca orice oameni serioşi care nu au de gând să-şi piardă timpul în mijlocul unei societăţi frivole şi nefiind vinovaţi, de altfel, decât de a fi venit aici.
Împrejurările, asta se întâmplă destul de rar, le-au impus genul de viaţă care le convenea la amândoi, şi pe care altfel poate că nu ar fi avut tăria să şi-l impună din proprie iniţiativă. Agitat, frământat, hăituit, acuzând şocul unui decret de întemniţare cauzat de apariţia Remarcilor asupra lui Pascal şi de retipărirea, poate fără consimţământul său, a Scrisorilor filozofice, Voltaire este în anul de graţie 1734 un fugar, rătăcitor în afara frontierelor Franţei. Domnul du Châtelet avea un castel aproape ruinat, Cirey, în marginea ţinutului Champagne, lângă frontiera cu Lorena. De la Cirey puteai fi, în câteva ore, în afara regatului francez. Iată, dar, un loc de retragere excelent, atât pentru securitatea personală cât şi pentru studii şi muncă. Voltaire şi doamna du Châtelet s-au hotărât să recondiţioneze castelul, să-l facă locuibil şi să locuiască în el.
Pe la mijlocul anului 1734, ei au început să pună în aplicare acest plan. Să reţinem acest an 1734. Este poate anul în care Voltaire a fost cel mai îndrăgostit şi cel mai fericit în acelaşi timp, lucru care se mai întâmplă câteodată… Îndrăgostit, – era în toată puterea cuvântului, fiindcă doamna du Châtelet îi arătase un devotament neţărmurit şi plin de ingeniozitate în perioada marilor lui frământări şi necazuri, în 1733-1734. Ceea ce îl impresionase extraordinar, ceea ce se vede din tonul scrisorilor sale. Pe 12 iunie 1734 el îi scrie lui Condamine: „… O vei vedea în curând pe doamna du Châtelet. Prietenia cu care ea mă onorează nu s-a dezminţit în această împrejurare. Spiritul ei este demn de dumneata şi de domnul Maupertuis, iar inima ei este demnă de al său spirit. Ea face prietenilor servicii cu aceeaşi energie cu care şi-a însuşit limbile şi geometria şi, după ce a făcut toate serviciile imaginabile, are impresia că nu a făcut nimic deosebit; la fel cum face cu spiritul şi cunoştinţele sale, având încredinţarea că nu ştie nimic şi ignorând spiritul cu care natura a dăruit-o… Te rog să-i spui cât de mult sunt mişcat de bunătatea ei. A trecut ceva timp de când nu i-am scris şi n-am primit de la ea nici o veste, dar asta nu mi-a slăbit cu nimic ataşamentul şi recunoştinţa.”
Iar ei însăşi, Voltaire îi trimitea versurile cele mai învecinate cu pasiunea pe care le-a scris vreodată:

O, Uranie, mi-eşti scumpă, te ador!
Iubirea ta veni târziu să mă dezgheţe.
Ce am făcut cu minunata tinereţe?
Trecu, şi în iubire n-avui spor.

Pe rele căi vânam mai ieri
Zeul iubirii şi-al dorinţei mele,
Dar chipul lui ştiu să mă înşele
Şi-mbrăţişai doar umbre de plăceri.

Nu, săruturi de iubite iscusite,
Nu, clipa de mii de mângâieri ce-i plină,
Atât de dulci prin simţuri răscolite,
N-au preţ cât raza din ochiul tău, divină.

Să cităm în continuare, fiindcă este singura dată, din câte ştiu eu, când Voltaire a vorbit ceva mai precis despre frumuseţea Émiliei, pe care, de obicei, o trece sub tăcere, ocupându-se în schimb de calităţile ei intelectuale.

Iubită Uranie, un altul să te-nveţe
Pământul să măsori şi-n stele să citeşti;
Fie ca geniu-ţi să supună
Pe toţi ce cad, robiţi, din ochi când porunceşti.
Cum mie nici nu-mi pasă de plinuri şi de vide
Tot ce iubesc îmi este univers;
Sistemul meu al lui Ovid e,
Iubirea – miez şi temă-n al meu vers.
(…)
Înfăţişare ai de aburoasă Graţie,
Băciţă-n suflet, Muză-n inspiraţie,
Un chip fermecător pe care strălucesc,
De nicăieri primite, haruri demne de Flore,
Pecetluite de Amor cu degetu-i regesc
Când, sub surâsul dulce, e mai încântător.
Atâţia nuri la ce-ţi slujesc?
Cu-aşa frumoase mâini să mânuieşti compasul
Şi să fixezi luneta oare?
Cu-aşa minuni de ochi tu lumii-i citeşti pasul
Şi petele din soare?
Nu! mâna lui Venus e făcută
Să cânte-amorul, din lăută.

(…)

Fragment din lucrarea Scriitori îndrăgostiţi de Émil Faguet, traducere şi note  de Bogdan Bădulescu, Editura Excelsior Art. 1991.

 

 

 

Publicitate

LA MULȚI ANI!

Paul Eugen Banciu, scriitor

Paul Eugen Banciu,
Astăzi, 30 noiembrie,  este ziua ta de naștere: LA MULȚI ANI!
Atașez videoclip-ul – Paul Eugen Banciu / despre măști africane, videoclip realizat și publicat de Editura Excelsior Art.

Cu prietenie și prețuire, Corina

 

 

 

 

 

Sein Vaterhaus / Casa părintească

 

Adam Müller-Guttenbrunn a fost un scriitor, romancier și om de cultură șvab, care a avut o mare influența asupra vieții culturale, în special în lumea teatrului, din Viena sfârșitului de secol XIX. A fost director al Teatrului din Viena. Wikipedia
Născut: 22 octombrie 1852, Comuna Zăbrani, Arad
Decedat: 5 ianuarie 1923, Viena, Austria
Cărți: The Great Swabian Migration: A Historical Novel by Adam Müller – Guttenbrunn, Sunetul clopotelor: roman. (sursa Wichipendia)

Timișoara între paradigmă și parabolă

 

CLADIREA LICEU PIARIST, ACUM LICEU CATOLIC

BISERICA SÂRBEASCĂ

Femmes élégantes, Timişoara, 1910

OPERA ROMANA

L’Eglise de Elisabetin

Sein Vaterhaus

(…)

Mit Csatad war seine rege Phantasie beständig beschäftigt. Die Nähe der Festung Temeschwar erschien ihm als der größte Vorzug der neuen Station; die wollte er sich zunutze machen. Er lechzte nach Verkehr mit Standes- und Altersgenossen, mit Menschen seiner Art. Der freie Fluß städtischen Lebens, in dem man sich, ungehemmt durch tausend kleine Rücksichten, nach Lust und Neigung bewegen konnte, hatte für ihn den Reiz des Verbotenen. Nur genippt hatte er manchmal von diesem Leben, nie es aus dem Vollen gekostet. Der Gedanke, ihm jetzt wieder näher zu kommen, bot ihm einen heimlichen Genuß …
Die Musik von der „Königin von England” grüßte sie von weitem. So oft die Tür der Gaststube, in der die Zigeuner fiedelten, sich öffnete, riß der Luftzug einen Fetzen los von einer Tanzweise und warf ihn hinaus in die Winternacht. Hei, war da lustige Gesellschaft. Die jungen Herren vom Komitat langweilten sich auch in der Festung, in der nach zehn Uhr abends keine Geige mehr singen durfte, ohne besondere Erlaubnis des Stadtkommandanten; auch sie suchten die Vorstadt auf, wenn sie sich eine fröhliche Nacht bereiten wollten. Freilich öffneten sich die Festungstore nicht vor dem nächsten Morgen, aber das war ihnen gar nicht so sonderlich unangenehm. Schlafen konnte man bei Tage. Und bei der „Königin von England” fand man doch immer das feinste, der „Pfau” war bei weitem nicht so in Gnade bei der galanten Welt …
Und was strömte in der Vorstadt Fabrik nicht von jeher alles zusammen! Aus allen interessanten Völkern des Landes zog die Industrie ihre Helfer herbei, ringsum siedelten sich die Schichten, die ohne Grundbesitz waren, an; nirgendes gab es ein solches Sprachen- und Rassengemisch. Serben und Walachen, Bulgaren und Slowaken, Zigeuner, Madjaren sogar hausten mitten in dem deutschen Bürgertum, das die Betriebe leitete. Und auch Italiener, Franzosen und Holländer waren einst hierher berufen worden, die industriellen Versuche zu fördern und in Schwung zu bringen.
Nikolaus Hell war am frühesten Morgen mit einem Bauernwagen, in den er nur seinen Ledersitz einhängen ließ, nach der Stadt aufgebrochen. Als die Kaufleute der Festung ihre Gewölbe öffneten und die Kinder zur Schule gingen, fuhr er schon über den Paradeplatz. Er ließ den Wagen bei den „Sieben Kurfürsten” einstellen und sagte dem Vetter Kaspar, seinem Nachbar, daß er sich jederzeit bereithalten solle zur Heimfahrt; es könne sein, daß er sehr bald wieder komme.
Dann begab er sich ins Café Delbondio zu einem Frühstück. Das war ja der Ort, wo die Klasse, zu der Niembsch sich zählte, verkehrte. Da konnte er am ehesten Auskunft erhalten über den Verbleib seines Gegenschreibers. Und auch den Namen eines guten Arztes wird er da leicht erfahren. Denn ohne einen solchen wollte er keinesfalls heimkehren. Und er täuschte sich nicht. Der Luigi, der erste Aufwärter des Kaffeehauses, ein ehemaliger Feldwebel aus einem lombardischen Regiment, kannte den ganzen Stadtklatsch; ihm entging nichts. Natürlich war ihm der Herr von Niembsch sehr gut bekannt.

Casa părintească

(…)

În imaginaţia sa bogată era mereu preocupat de Csatad. Cel mai important privilegiu, survenit deodată cu noua detaşare, era apropierea de cetatea Timişoarei, privilegiul pe care-şi propusese să-l exploateze din plin. Îşi dorea atât de mult să se afle printre oameni asemeni lui, să comunice cu cei de-o vârstă, din aceeaşi pătură socială. Pentru el, cursul liber al vieţii citadine, în mijlocul căreia te puteai mişca nestingherit, după pofta inimii, purta într-însul tentaţia „fructului oprit”. Nicicând nu se putuse bucura din plin de această viaţă, o gustase doar în picături, din când în când. Gândul că se afla din nou în apropierea unei astfel de experienţe îi provoca o bucurie ascunsă …
Muzica de la „Regina Angliei” îi întâmpinase din depărtare. De fiecare dată când se deschidea uşa localului unde, ţiganii cântau la vioară, vântul fura câte o frântură de melodie şi zgomot de dans, aruncându-le afară în noaptea de iarnă. Hei, hei, asta da veselie! Acolo oamenii ştiau ce-i voia bună. Tinerii din comitat se plictiseau şi ei între zidurile cetăţii în care după ora zece nu avea voie să se audă nici măcar o vioară, fără acordul „comandantului orăşenesc”. Găseau însă refugiu la periferie când voiau să se distreze. Faptul că porţile oraşului nu se deschideau până dimineaţa, nu-i deranja deloc. De dormit puteai dormi şi în timpul zilei. Iar la „Regina Angliei” găseai mereu cele mai râvnite delicatese. „Păunul” însă nu era nici pe departe atât de căutat de lumea „galantă”…
Din totdeauna cartierul Fabric adunase o mulţime pestriţă. Găseai acolo muncitori din toate naţiile imperiului, se aciuiseră prin preajmă nevoiaşii, niciunde altundeva nu găseai un asemenea amestec de rase şi limbi. Sârbi şi valahi, bulgari şi slovaci, ţigani sau chiar maghiari trăiau printre burghezii germani care conduceau fabricile. Italieni, francezi şi olandezi fuseseră cândva chemaţi pentru a contribui la dezvoltarea industriei în această zonă.
Nikolaus Hell o porni spre oraş dis-de-dimineaţă cu o căruţă unde îşi aranjă doar capra din piele. La ora când negustorii cetăţii deschidau prăvăliile, iar copii mergeau la şcoală, el traversa deja Parade Platz. Trase la „Cei 7 Principi Electori” şi îi spuse vecinului său, vărul Kaspar, să rămână pregătit de plecare, căci era posibil ca el să se întoarcă în curând. Apoi luă micul dejun la „Café Delbondio”. Acolo se întâlneau cunoscuţii lui Niembsch. La cafenea putea să obţină uşor informaţii despre supraveghetorul său, cel care-l controla. Tot aici putea afla şi numele unui doctor bun. Fără aceasta nu voia să se întoarcă în nici un caz acasă. Nu se înşelase. Luigi, îngrijitorul, care fusese plutonier într-un regiment lombard, era la curent cu toate bârfele din oraş, nu îi scăpa nimic. Bineînţeles că-l cunoştea şi pe domnul von Niembsch foarte bine. (traducerea: Simina Birăescu)

din lucrarea Timișoara între paradigmă și parabolă, Editura Excelsior Art

 

Opinii și imagini – Ziua Editurii Excelsior Art – 04 noiembrie 2016

„Never-ending STORY”…

RECUNOŞTINŢĂ
La o privire retrospectivă, e primul cuvânt care îmi vine în minte. Am privit mereu Editura Excelsior Art ca pe copilul Corinei şi al lui Emil. 10 ani la rând, de câte ori deschideam uşa Editurii, îi găseam acolo, ca într-o familie, foarte neobişnuită. Din prima zi când am păşit în sediul de la fostul Bazar, după nenumărate amânări şi ezitări, Corina m-a primit ca o amfitrioană dintr-o poveste atipică. Nicăieri n-am citit o asemenea poveste de dragoste. Scrisă de doi îndrăgostiţi de carte, care se iubesc între ei. Îi unea cartea-copil, dar şi cartea-inel. Menită să strângă şi să facă să strălucească laolaltă două inimi. Corina şi Emil m-au cucerit imediat. Erau buni, modeşti, prietenoşi. Venisem după o experienţă editorială seacă şi rece. Debutul meu a fost o lecţie de umilinţă din partea unui editor care se credea rege. Era plin de slugi în preajma sa. Roiau care mai de care să-i facă pe plac. Eu… nici nu mi-am văzut cartea, ci direct pachetele din tipografie. Acolo am fost trimisă să-mi ridic marfa. Nu înainte a mi se mai cere o sumă de bani, peste cea care figura în contract. Biata mea carte de debut era doldora de greşeli, fiindcă „la pomul lăudat” aveau „corectorii lor”… De aceea, mi-era teamă să mă mai apropii de o editură.
Există oameni, puţini, ce-i drept, pe care nu poţi să nu-i iubeşti. Nu aveam cum să nu-i iubesc pe Corina şi Emil. După cum nici ei nu puteau să nu mă iubească. M-au primit cu braţele deschise în povestea lor. Şi le mulţumesc pentru asta, fiindu-le însă şi mai mult îndatorată pentru toate cărţile pe care mi le-au editat. Mai multe decât degetele de la ambele mâini.

PRIETENIE
Crezul editorial la Excelsior Art este „Cartea – prietenul care nu trădează”. Precum Corina. Nu trădează, nu dezamăgeşte, nu rupe o legătură de prietenie… nici în ruptul capului. Trece peste orice pentru a-şi păstra relaţiile. Are o intuiţie infailibilă a marilor valori. Iar prietenia este una dintre acestea. Prietenia cu scriitorii, cu oamenii de cultură şi de ştiinţă. Din Timişoara, din ţară, de pretutindeni. L-am întrebat o dată pe Emil: „Maestre, Dumneavoastră v-aţi supărat vreodată pe cineva?” „Da!” „Nu vă cred!” Era devotat Corinei până la ultima suflare. Corina i-a rămas devotată. Poate mai devotată acum, când veghează la amintirea lui. Şi Zsolt e mereu alături de ei. La bine şi la greu.

SĂRBĂTOARE
Cele mai frumoase recepţii de cărţi, cele mai frumoase lansări, la Excelsior Art le-am trăit. De zeci de ori. Corina se bucură de fiecare carte. A ei sau ale altora. Îşi acoperă biroul cu exemplare din cartea nou-născută, îşi plimbă mâinile deasupra lor, ca pentru a le binecuvânta. Sună autorul. Îl conduce cu spatele sau cu ochii acoperiţi spre biroul ei. Apoi… îi arată surpriza, râzând. Un adevărat ritual… în prezenţa cărţii. Cartea se naşte întotdeauna frumoasă la Excelsior Art. Editoarea îi dăruieşte ceva din frumuseţea ei. Netulburată de vreme. Dimpotrivă.
Cele mai elegante, mai inedite, mai pline de căldură şi de bucurie lansări de carte tot la Excelsior Art le-am văzut: la Casa Adam Muller Guttenbrun, la Librăria M. Eminescu, la Cafeneaua literară, într-o croazieră pe vaporaşul Pescăruş, în tramvai… Pregătite în amănunt. Rezolvate de Emil, cu relaţiile sale. Cu sponsorii Editurii… O colecţie de amintiri foarte dragi. O mare de oameni în preajma cărţilor. A Corinei. Elegantă, fină, atrăgătoare, luminoasă, fericită.

LUPTĂ

Implicarea, truda, disponibilitatea, fidelitatea, dăruirea necondiţionată n-au fost întotdeauna suficiente. Corina a luptat în fel şi chip pentru ziua de mâine a Editurii. S-a luptat cu boala, cu criza, cu absenţa fizică a lui Emil, dar n-a avut nicio clipă gândul capitulării. „Mergem înainte!” spunea, ca un conducător de oşti. Iar Emil îşi ridica mult braţul drept deasupra capului când o felicita pentru această atitudine: BRAVO! Editura Excelsior Art a rămas în picioare şi pentru că atât Corina, cât şi Emil au fost nişte luptători redutabili.

ADAPTARE
Nu oricine se poate menţine pe piaţa de carte într-o lume atât de spectaculoasă în prefaceri şi de ostilă textului tipărit şi obiectelor culturale. Corina, pe lângă farmecul şi intuiţia de femeie modernă, a avut şi o excepţională forţă de adaptare la nou. Pentru ea nu există proiecte editoriale nerealizabile. Caută idei salvatoare, momente oportune şi găseşte soluţii. Are o maleabilitate şi un dinamism ieşite din comun. Activează zi şi noapte pe site-uri, bloguri, pe paginile Editurii de pe reţele de socializare. Postează, comunică, promovează. Nu pentru bani, ci de dragul cărţii. Şi al Editurii Excelsior Art.

LA MULŢI ANI!
Povestea Editurii Excelsior Art se scrie încă şi astăzi. Se va scrie şi de acum încolo. Discret, cu candoarea şi puterea de neînvins a Corinei. Cu aportul colaboratorilor săi, mai vechi şi mai noi. Cu convingerea că e încă mare nevoie de carte, în ambele variante: pe hârtie şi pe suport electronic. Cu ISBN internaţional, de la o editură de prestigiu. Cum este Excelsior Art. Urându-le Editurii şi Corinei LA MULŢI ANI!, mă gândesc la o poveste fără sfârşit…

 MIRELA-IOANA BORCHIN

Timişoara, 9 noiembrie 2016

 

Activitate editorială în imagini – Editura Excelsior Art

Mirela-Ioana Borchin

Emil Şain, Corina Victoria Sein, Zsolt Novac, Radu Ciobanu

Eveniment editorial la Casa Adam Müller Guttenbrun (Mirela-Ioana Borchin, Livia Brânzan, Corina Victoria Sein)

Corina Victoria Sein şi Emil Şain în drum spre redacţie

 

Lansare de carte „Descuilţi printre cactuşi”, Emil Şain la casa Adam Muller Guttenbrun

Lansare roman „Punctul interior”, Mirela-Ioana Borchin la Casa Adam Muller Guttenbrun

Lansarea volumului de versuri „Zăpezi în flăcări”, Emil Şain pe vaporul „Pelican”, pe râul Begal

Lansare de carte „M-am făcut băiat cuminte”, Emil Şain, Librăria „Eminescu” Timişoara

Îmtâlnire cu cititorii – Buziaş

Raoul Borchin la 16 ani, debut editorial

Emil Şain: lansare inedită, în tramvai, „Olimpiada flaşnetarilor”

Lansarea volumului de versuri „Zăpezi în flăcări”, Emil Şain

Lansare de carte, „Baladă pentru o inimă fugară”, Emil Şain, Cabana „Pădurea Verde”

Lansare de carte, „Baladă pentru o inimă fugară”, Emil Şain, Cabana „Pădurea Verde”

Lansare de carte, „Dragostea are picioare repezi”, Anda-Maria Neagoe, Cafeneau Literară, Lugoj

Lansare de carte „Dorziana – o (re)construcţie a textului prin limbaj”, Florina-Maria Băcilă, Salonul Hunedorean al Cărţii, 2016

 

Curând, alte opinii și imagini.

 

Biblioteca Excelsior Art. Beletristica / traduceri

La editura Excelsior Art,

Cărți de beletristică și cărti de știință semnate de scriitori români traduse în limba engleză, franceză, maghiară, spaniolă, italiană.

Corina Victoria Sein, scriitor

Mihai Mihuț, traducător

Corina Victoria Sein, autor

Maria Pongracz, scriitor-taraducător

Coleta De Sabata, scriitor

Passionaria Stoicescu, scriitor

Emil Șain, autor

Zsolt Novac, traducător

George Sand şi Alfred de Musset / fragment

Această prezentare necesită JavaScript.

(…)

O scrisoare din 1834, nedatată: „… Copilul meu, eu nu vreau să te acuz; dar trebuie să-ţi aminteşti de toate, tu, care uiţi cu atâta uşurinţă faptele; nu vreau să-ţi mai spun care sînt greşelile tale. Niciodată nu m-am plâns că am fost luată de lângă copiii mei, de lângă prieteni, de la munca mea şi de la îndatoririle mele spre a fi adusă la trei sute de leghe şi părăsită, cu vorbe jignitoare şi penibile, fără alt motiv decât o stare de febră, o privire inexpresivă şi tristeţea profundă în care mă aruncase indiferenţa ta. Nu m-am plâns niciodată, mi-am ascuns lacrimile şi într-o seară, pe care n-o voi uita vreodată, la Palatul Danieli, ai pronunţat aceste cuvinte îngrozitoare: «George, m-am înşelat; te rog să mă ierţi, dar nu te iubesc.» Dacă n-aş fi fost bolnavă, şi n-ar fi trebuit să-mi ia sânge a doua zi, aş fi plecat. Dar tu n-aveai bani, eu nu ştiam dacă ai fi vrut să accepţi bani de la mine, nu voiam şi nu puteam să te las singur, într-o ţară străină, a cărei limbă nu o cunoşti, fără o leţcaie. Uşa dintre camerele noastre a fost încuiată şi am încercat (la Veneţia, în palatul Danieli-E.F.) să reluăm viaţa noastră de buni camarazi. Ca şi altădată. Dar asta nu mai era posibil. Tu te enervai. Eram amândoi trişti. Ţi-am spus: «Să plecăm, te voi însoţi până la Marseille», iar tu ai răspuns: «Da, ar fi mai bine, dar aş vrea să lucrez puţin aici, dacă tot suntem aici». Pierre venea să mă vadă şi mă îngrijea, tu nu te gândeai să fii gelos, şi e sigur, mie nici nu-mi trecea prin cap să-l iubesc. Dar din momentul în care l-am iubit şi am fost a lui, poţi să-mi spui de ce aveam să-ţi dau socoteală ţie, care mă numeai plictisul personificat, distrata, fiara, călugăriţa şi mai ştiu eu cum? Tu m-ai rănit şi m-ai jignit, şi mi-am spus şi eu: «Noi nu ne mai iubim, nu ne-am iubit deloc…»”
Iată documentul cel mai exact relativ la viaţa lor din Italia. El este rezumat într-o frază care precede rândurile citate mai sus: „Cu ce drept îmi ceri tu socoteală în legătură cu Veneţia, oare eram a ta la Veneţia?”
Acest document ne lămureşte în legătură cu întreaga perioadă italiană a iubirilor lui George Sand şi Musset. Musset era insuportabil; era enervant; o împiedica pe George Sand să lucreze, ceea ce ea nu spune şi orice om care nu o lăsa să dedice opt ore pe zi muncii o exaspera; în sfârşit, el o insulta. Putem deduce că el îi făcea scene de gelozie care ar fi putut să i le facă ea lui; căci găsim în El şi ea poveşti despre infidelităţile lui George Sand, infidelităţi care s-au produs la Florenţa şi asta este, foarte probabil, un ecou al discuţiilor dintre Alfred de Musset şi fratele său. După multe certuri, a avut nu loc una decisivă, în cursul căreia s-au pronunţat acele cuvinte ireparabile: „Nu te mai iubesc” „Eu nu te-am iubit niciodată.” (…)

fragment din lucrarea Scriitori îndrăgostiți, vol. 2, Emile Faguet, trad. Bogdan Bădulescu, Editura Excelsior Art

Vis introductiv

Această prezentare necesită JavaScript.

Mă văd păşind alături de Livius Ciocârlie, pe o stradă din cartierul meu. Strada e însorită, casele familiale se întind până hăt departe şi lasă să se vadă între ele, deasupra porţilor sau printre grilajele gardurilor, o verdeaţă densă, topită parcă în lumina atotcuprinzătoare. Vorbesc însufleţit, dar fără precipitare, rar, cu siguranţă, în ritmul paşilor de promenadă. Livius Ciocârlie mă ascultă cu acea atenţie binevoitoare din totdeauna (care te flatează şi-l face atât de agreabil, în pofida unor momente de absenţă sau a senzaţiei pe care ţi-o dă câteodată că e pe cale să te părăsească brusc, de parcă s-ar fi săturat să-l tot baţi la cap …); acuma mă ascultă chiar atent. Îi spun că, în sfârşit, sunt edificat, că am ajuns la un algoritm care mi-a lămurit deja problemele cu care mă zbat de atâta timp (îi amintesc, parcă, de „modernitate“, dar nu sunt sigur). Acum – îi spun – aş putea rezolva toate problemele, chiar şi pe cele pe care încă nu le cunosc …
Nu ştiu cum se face că sunt singur. Nu mai e lumină în jur, dar parcă nici întuneric nu e. Stau pe buza a ceva ce seamănă a tranşee sau râpă (poate, nu sunt deloc singur îmi evocă prin ceva şanţul de apărare de la poalele acelei frânturi de zid al fostei cetăţi a Timişoarei care poartă astăzi numele de „Bastion“, dar nu poate fi Şanţul acela, aproape tot timpul căptuşit acolo cu gazon şi având pantele destul de line). Sunt parcă derutat. Mă încearcă o teamă nelămurită. Intru în panică … Nu ştiu ce caut aici, aşa cum nu ştiu cum am ajuns. Abia dacă mai văd altceva în jur decât această râpă. Ea pare adâncă şi abruptă. Trebuie (sau doar doresc?) să trec dincolo. Cobor, pare-se precipitat, fără să văd sau să simt altceva decât inima care-mi bate puternic, aici, aproape de gât. Nu ştiu cum ajung jos şi nu văd parcă nimic. Urc cu mare dificultate pe partea cealaltă, privind doar porţiunea îngustă aflată sub picioare. Văd doar vârful pantofului cu care încerc să scobesc câte o adâncitură şi, poate, partea de jos a pantalonului … Mi-e tare teamă să nu alunec pe pământul gălbui, uscat şi fărâmicios.
Păşesc pe bulevardul Loga. Este noapte. Nici ţipenie de om. Sunt deja dincolo de sediul Mitropoliei şi văd încrucişarea cu strada care duce la podul Michelangelo, luminată, (aşa cum o ştiam de demult) cu lumini galbene, puternice. Trec de încrucişare şi urc pe trotuarul din stînga. Pe partea opusă, aflată parcă în umbră, zăresc un grup de trei (patru?) persoane aşezate strâns, formând parcă o singură siluetă întunecată. Stau nemişcate, dar se uită la mine. Impasibil. Par un grup statuar … Apoi, ceva mă face să privesc cerul plin de stele, mai luminoase decât le ştiam. Deodată, o stea, apoi alte câteva încep să se mişte în cerc, închipuind un vârtej … Se aude ceva ca un muget, căci nu poate fi glas omenesc, care pronunţă, parcă de pretutindeni: Blas-fe-mi-e-e …! Concomitent, vârtejul de stele, pe care îl tot privesc, dă naştere unei fiinţe uriaşe. Un Arlechin!

Ilie GYURCSIK

din volumul Timișoara între paradigmă și parabolă, Editura Excelsior Art, 2001

Timişoara între Paradigmă şi Parabolă / Timişoara mea

Dragi prieteni, prin imaginile şi gândurile scriitorilor timişoreni care iubesc oraşul în care trăiesc şi unde îşi desăvârşesc operele lor şi au colaborat la realizarea Albumului Timişoara între Paradigmă şi Parabolă, am vrut, sper că am şi reuşit, să vă prezint o picătură de iubire pentru frumosul ce ne înconjoară zi de zi. Vă mulţumesc pentru interesul arătat faţă de actul nostru cultural şi, de ce nu, vă invit la Timişoara. (Corina Victoria Sein)

Această prezentare necesită JavaScript.

Cu cât un om se apropie mai mult de sfârşitul toamnei sale, gândurile îi revin spre primăvara trăită. Şi cu cât ne apropiem mai mult de sfârşitul toamnei noastre, sau de începutul iernii, cu atât lumina primăverii, a primăverilor trecute dar nu pierdute, străluceşte mai intens. A fost o copilărie numai aparent ocrotită şi fericită, dar a fost o faptă mare a celor din jurul meu, a părinţilor mei, că mi s-a părut aşa. Abia născut, au început frământările şi neliniştile, agitaţiile şi nesiguranţele, primejdiile şi catastrofele anilor dinainte de război, din timpul războiului, de după 23 August, din ’56. Deci, până ce soarta m-a făcut să plec, în ’59, la 24 de ani, am trăit perioadele cele mai frământate ale vieţii mele, ca şi trei schimbări politice cu consecinţe mari.
Şi totuşi …
Atâtea am primit în toţi aceşti ani, atâtea mi-au încălzit inima, mi-au luminat mintea, mi-au format corpul, m-au învăţat să văd nu numai ce se vede, ci şi ce e în spate, să citesc, să mă exprim!
Timişoara mi-a dat mirosul de tei, Timişoara mi-a dat dragostea pentru natura care nicicând şi niciunde nu a fost mai frumoasă decât la Pădurea Verde – atunci, ca în Parcul Rozelor – atunci, ca la Timiş, cu bicicletele, ori la Ghiroc – atunci, Timişoara mi-a dăruit arena Electrică, cu tribuna de lemn – verde – şi zgura neagră, neagră. Şi arena CFR, cu Reuter şi Ritter, şi a lui Poli, cu Matei şi Andrei Rădulescu. Şi niciodată şi nimeni în lumea asta mare, mare, n-a mai jucat după aceea aşa şi n-a mai încântat pe nimeni aşa.
Nici Opera de Stat, cum îi zicea atunci, cu clădirea şi sala ei plină de mister şi de mistere, cu un stil aşa de unic încât tocmai prin asta e stil. Niciunde, fardul, lipiciul, vopseaua decorurilor, pe scurt, miracolul teatral, nu au fost mai profunde, mai cutremurătoare – mai adevărate, ca la prăbuşirea lui Gogu Vasilescu pe scări, după dispariţia Gildei, în Rogoletto. Nici un Paiaţe, ca în cele cinci seri cu Garbis Zobian, prin anii ’50, înainte de a pleca la Bucureşti şi în lume, nu am mai auzit de atunci şi nu cred că voi mai auzi. Şi nici un Eisenstein mai elegant şi mai prezent decât Traian Nicolau nu am mai apucat.
Şi câte piese de teatru care ne-au format „pe linie”, dar cu unele artistice şi construcţii dramatice, ca ale lui Aurel Baranga sau Al. Mirodan! Şi Leonard Divarius a fost numai unul, ca şi Stroe sau Mircea Cristian, în aer liber, pe estrada teatrului de vară din Parcul Rozelor. Ei ne-au amuzat cum nimeni şi nimic nu m-a amuzat şi nu mă mai amuză. Şi concertele simfonice, duminică dimineaţa, la cinematograful Capitol, devenit apoi „Maxim Gorki”, au fost adevărata sărbătoare de duminică. Şi filme în serie, cu Zoro, ca la cinematograful de vară, nu au mai venit şi nici cinematograf şi filme ca acelea n-au mai fost. Nicăieri în lume dorinţa de a plăcea n-a mai fost tot atât de puternică, ca în acele seri de sâmbătă şi duminică petrecute pe Corso sau pe „Surogat”.
Nici un „firobuz” n-a fost mai larg, mai galben şi mai elegant decât acela care a apărut prin patruzeci şi ceva pe Mihai Viteazul, cu circuitul prin Lahovary.
Şi un tramvai ca „6”, în circuit pe la abator, unde porcii tăiaţi ţipau, pe la fabrica de bere, cu mirosul acela de malţ, şi prin Piaţa Traian, plină de mistere şi de indivizi periculoşi n-am mai apucat.
Şi catedrala mai catedrală ca a noastră nu a mai fost nici o catedrală din lume şi nici o stradă mai îngustă decât Alba Iulia, cu două tramvaie, n-a mai fost alta în lume. Poate doar Mercy utca, tot aici.
Şi cum cânta cantorul Katz, la sinagoga din Cetate, n-a mai cântat nici un cantor în lumea asta mare care e totuşi aşa de mică în comparaţie cu marea, frumoasa, trista şi vesela, plină de viaţă şi de cimitire, plină de prieteni, colegi, mari profesori, mari dascăli, artişti şi cântăreţi, aşa de mică, în comparaţie cu marea mea Timişoara.
Şi când acum, în zilele noastre, mă plimb pe jos sau iarăşi cu „biciclul”, ca pe vremuri, nu sunt trist şi nu caut trecutul pierdut. Mă bucur să văd prin ceea ce se vede şi ceea ce a fost. Chiar dacă la Mecanică nu mai funcţionează cantina, clădirea e tot acolo, iar o inscripţie le spune acelora care nu ştiau că acolo în octombrie 1956 unii, printre care şi eu, au încercat să facă ceea ce după treizeci şi trei de ani alţii au reuşit. După treizeci şi trei de ani. De treizeci şi trei de ori, 365 de zile.

IOAN HOLENDER

Timişoara între Paradigmă şi Parabolă / Prin Timişoara de altădată

http://www.excelsiorart.ro/

În anul 1866, când a trecut Cuza prin Timişoara, pentru prima şi ultima oară, oraşul era renumit ca centru important din punct de vedere economic şi militar. Cetatea, cu zidurile ei de fortăreaţă şi înconjurată de suburbii cu vaste întinderi, era un loc de întâlnire şi de legătură între demnitari, bancheri, fabricanţi, negustori şi diferite personalităţi culturale. Toţi trăgeau la hotelul Trompeta din Cetate, care îşi răspândise renumele bun încă din anul 1807, când locuise aici împăratul Francisc al Austriei. Se ştie că după bătălia de la Austerlitz, a început o acţiune de dispersare a unor oficialităţi de la Viena, în majoritatea lor refugiate în părţile sudice, în special la Timişoara, care, fiind cetate, oferea condiţii de securitate mai bune. În anul 1809 a fost transportată de la Viena la Timişoara visteria şi tezaurul imperial, ca să nu ajungă în posesia armatei franceze. Cât a stat împăratul Francisc la Timişoara, nu se ştie exact. A luat însă toate măsurile necesare pentru salvarea bogăţiilor sale de la Viena.
Pe vremea aceea, Trompeta avea deja instalaţii destul de moderne, de aprovizionare cu apă, şi bune condiţii hoteliere, corespunzătoare nivelului de civilizaţie de atunci. Iar în 1866, când a poposit aici Alexandru Ioan Cuza, Trompeta şi-a menţinut rangul de mare lux, dispunând deja de un confort apreciabil. Hotelul şi restaurantul, fiind situate alături de reşedinţa episcopiei catolice şi în imediata vecinătate a numeroaselor prăvălii de tip vienez, precum şi a sediilor autorităţilor militare şi civile, a fost punctul de atracţie al călătorilor care veneau cu treburi la Timişoara. Se spune că şi tatăl cunoscutului poet Lenau, om înstărit în comuna care poartă azi numele fiului său, tot în localurile Trompetei îi plăcea să petreacă. Pe vremea aceea se practicau aci jocuri de noroc şi mai ales jocurile de cărţi.
Clădirea de masivă construcţie a fostului hotel şi restaurant mai există şi astăzi, în strada Rodnei nr. 6, colţ cu strada Ceahlău…
În vremea când a poposit la Timişoara, fostul domnitor al României, Alexandru Ioan Cuza, cu familia şi suita sa, Timişoara avea deja atmosfera şi aspectul unei localităţi moderne. Centrul vieţii urbane era în Cetate, pe atunci încă o citadelă de ziduri şi fortificaţii şi izolată prin mari întinderi de teren viran şi spaţii, încercuită de suburbiile care îşi aveau viaţa lor separată.
Înainte de construcţia marelui complex hotelier de la Kronprinz, oferind condiţii de confort modern, având şi teatrul baroc alături, centrul animat al cetăţii era în Piaţa Domului („Domplatz”), astăzi Piaţa Unirii. Aici se desfăşura viaţa oficială şi modernă a oraşului. În afară de Trompeta, mai era un alt hotel, considerat cu un secol în urmă ca fiind de lux, cu firma „La şapte electori”, în prezent transformat în spaţiu locativ. Hotelul se afla în „Domplatz”, în apropierea cazărmilor, cu faţa spre sediul comitatului, unde fusese după Unire palatul prefecturii judeţului.

Aurel COSMA

Timişoara între Paradigmă şi Parabolă / Amintiri despre Ady / FRANYÓ ZOLTÁN

Această prezentare necesită JavaScript.

A Bánság székvárosának már elég gyors ütemben gazdagodó polgársága akkoriban lépett az iparosodás állapotába; ez a korszak volt az átmenet a nagyipari termelés felé. De gazdasági strukturájában és kulturális igényeiben még hasonlíthatatlanul más volt, mint akár egy évtízed múlva is …
Ebbe a számára teljesen új világba csöppent bele az alig húszéves Ady Endre. Milyen más volt ez a város, mint a borospincékkel övezett vidáman iddogáló Meszesalji Zilah vagy a színmagyar, kálvinista Debrecen. Maga Ady mesélte nekem tizenkét év múlva, amikor 1909. októberében az általam rendezett matinéra a Nyugat néhány munkatársával és dr. Reinitz Bélával ismét eljött Temesvárra, milyen döbbenet fogta el, ahogy tizenkét év előtt a vasúti állomásról majdnem egy óra hosszat döcögött vele a lusta lóvonat a Józsefvároson és a Belvárosig terpeszkedő sivár, beépítetlen területeken keresztül egészen a város központjában levő „dikaszteriális palotáig”. Ez a Bach-korszakbeli iromba, kaszárnyaszerű épület, melyben még ma is sötét, rideg folyósok mentén a törvényszék és az ítélőtábla irodái sorakoznak, nagyon lehangolta Adyt, mikor felért az első emeletre – mondotta –, legszívesebben azonnal visszafordult volna, hogy szökjék ebből a barátságtalan városból. De mégis erőt vett magán, és a huzatos irodák útvesztőjében, a legsötétebb keresztfolyosó végén, a patkányszagú táblai irattárban megkereste azt az érmindszenti ismerőst, Makoldy Miklóst, aki már előre egyengette az útját …
Makoldy közben már lakásról is gondoskodott. A levélben jelzett „csöndes kis szoba” a Józsefvárosban, az akkori Arany János utca 13. számú házban volt. Az alacsony, vedlett vakolatú, sárga ház, közepén nagy tölgyfakapuval, ma is változatlanul olyan, mint amikor Ady Endre lakott benne. A kaputól balra fekvő lakrésznek három szobája, konyhája és éléskamrája van. Egyik szobájának két ablaka az utcára nyílik. Itt lakhatottt az a nyugalmazott közös hadseregbeli ezredes, akit Ady – aki keservesen törte a német nyelvet – „Veti néni” nevű lakásadónőjével folytatott kényszerű dadogásai során „Herr Tausender”-nek nevezett. Az udvar felöl nyílik Ady egykori bútorozott szobájának bejárata – itt még ma is olyan állapotban van minden, mint akkoriban volt. Az új díjnok úrnak lakásától a hivataláig naponta elég hosszú utat kellett megtennie, legtöbbször gyalog, mert az elsejét követő pár nap múlva már lóvasútra se tellett.
Mindennap ott haladt el az akkor még tágas, széles, beépített térség közepén álló kicsiny kápolna mellett, melynek Mária-szobra előtt esténként rőt mécses pislákolt: ezen a helyen sütötték meg tüzes trónon Dózsa Györgyöt, az 1514-i parasztforradalom vezérét. Vajon megelevenedett-e Ady lelkében ez a mélyen beágyazott temesvári emlék, amikor később forradalmai felviharzó, kemény Dózsa-verseit írta? Vajon eszébe jutott-e az a régi temesvári ősz, amikor ismeretlenül és rokontalanul, az öntudata alatt kialakulatlanul bizsergő vágy-álmaival bandukolt a Hunyadi-kastély felé, amelynek ablakából Dózsa úri hóhérai élvezték a „rebelis parasztvezér” tűzhalálának szörnyű színjátékát?

Amintiri despre Ady

Metropola Banatului era pe atunci un oraş cu pronunţat caracter comercial. În acestă lume a nimerit, la abia 20 de ani, Ady Endre. Cât se deosebea acest oraş de poalele Meseşului, înconjurat de vesele crame de vin, de Zalău sau ungurescul, calvinistul Debreţin, îmi va spune însuşi Ady peste 12 ani, când în octombrie 1909 va veni din nou la Timişoara cu un grup de scriitori la matineul organizat de mine. Pe Ady l-a cuprins groaza în timp ce leneşul tramvai cu cai îl hurduia aproape o oră de la gară, prin spaţiile pustii, neconstruite, ale cartierului Iosefin până la Cetate. Ţinta lui era „Palatul dicasterial”. Această zidire uriaşă în stil medieval, copie a Palatului Strozii din Florenţa, cu coridoarele sale reci şi întunecoase pe care se înşirau sălile şi birourile tribunalului şi ale curţii de apel, îl deprimau nespus pe Ady …
Makoldy se îngrijise între timp şi de locuinţă. Camera liniştită, pomenită în scrisoarea lui, se afla în str Ion Ghica nr. 12 de azi. Casa scundă, galbenă, cu tencuiala coşcovită, în mijloc cu o mare poartă de stejar, este şi azi ca atunci. Apartamentul din stânga intrării are trei camere, bucătărie şi cămară. Una din camere are două ferestre la stradă. Aici putea locui celălalt subchiriaş, un colonel în pensie. Gazda, „Vetti néni”, era nemţoaică şi Ady, care vorbea slab limba germană, se înţelegea greu cu ea. Camera mobilată a lui Ady dădea spre curte, – azi totul este încă în starea de atunci. Noul diurnist era obligat să facă zilnic drumul lung de la locuinţă la birou, mai mult pe jos, căci câteva zile după salar nu mai avea bani nici pentru tramvaiul cu cai. Trecea în fiecare zi pe lângă o mică capelă ce se ridica în mijlocul unei pieţe încă largi pe atunci. Seara pâlpia flăcăruia roşcată a unei candele în faţa statuii Maria: în acest loc a fost ars pe un tron de foc Gheorghe Doja conducătorul revoluţiei ţărăneşti din 1514. Oare să fi înviat în sufletul lui Ady această amintire timişoreană, adânc înfiptă în conştiinţă, atunci când, mai târziu, şi-a scris versurile aspre, de furtună revoluţionară, despre Doja? Oare să-i fi venit în minte toamna timişoreană de altădată, când încă necunoscut şi fără rude, cu visurile încă neconturate, în suflet, hălăduia spre castelul Huniade, din ale cărui ferestre călăii lui Doja gustau groaznicul spectacol al morţii, pe rug, suferite de „rebelul conducător de ţărani”?  (Traducerea: Gelu Păteanu)