Evocarea poetului Radu Gyr la Timişoara


RADU GYR

Radu Gyr, născut la 2 martie 1905 la Câmpulung Muşcel , decedat – 29 aprilie 1975, la Bucureşti.

(… )„RADU GYR şi creaţia sa nu aparţin familiei, ci trebuie redate neamului românesc” (…) (Radu Popa, nepotul scriitorului Radu Gyr)

Scriitori și cărțile lor / Ziua Editurii Excelsior Art – 2016


(…) Arta nu are nici sarcina, nici datoria de a ameliora natura omului, ci trebuie să răspundă fără nici un  echivoc căutării adevărului, trebuie să solicite, trebuie să sugereze indirect, fără posibilitate de neînțelegere (…)” (Carlo Bo, Eseuri, traducerea de Dragoș Vrânceanu, Ed. Univers 1972)

http://www.excelsiorart.ro/

http://www.excelsiorart.ro/carte/ritual-in-absen355259.html

http://www.excelsiorart.ro/cautare-carti/Traps

http://www.excelsiorart.ro/carte/armura-demnitatii.html

http://www.excelsiorart.ro/cautare-carti/Dorziana

http://www.excelsiorart.ro/carte/dragostea-are-picioare-repezi.html

http://www.excelsiorart.ro/carte/spirala.html

 

Toamna, la Deva, se sărbătoreşte Cartea!


Ca în fiecare toamnă, la Deva, şi în acest an, în perioada da 19 – 22 octombrie 2016, are loc Salonul de Carte Hunedorean.
Editura Excelsior Art va fi prezentă la acest eveniment.
Joi, 20 octombrie a.c., în cadrul manifestărilor organizate, va avea loc o lansare de Carte. Vor fi prezentate cele mai noi apariţii editoriale semnate de scriitorii – Florina-Maria Băcilă, Iosif Băcilă, Corina Victoria Sein şi Maria Vâtcă. Se vor acorda autografe.

 

„Vino cu noi pe drumul cărţii” – septembrie 2016


Dragi prieteni,
Şi la acest început de toamnă, conform tradiţiei, Editura Excelsior Art vă invită la cel mai important eveniment editorial: „Vino cu noi pe drumul cărţii!”. Companioni de drum vor fi: autori, editori, organizatori ai unor acţiuni menite să susţină şi să popularizeze cultura şi literatura română.
În această primă decadă a lunii septembrie 2016, „Drumul cărţii” continuă la Anina, unde a fost organizată ediţia a III-a a Taberei de literatură „Colocvii banatice”. Printre activităţile desfăşurate a fost inclusă şi o amplă manifestare de lansare a unor lucrări importante de literatură şi cultură, ocazie cu care Editura Excelsior Art a prezentat: publicaţia culturală bianuală „Almăjana”, volumele Valea Almăjului – oameni şi fapte, cartea I (coord.: Florina-Maria Băcilă şi Iosif Băcilă), Obiceiuri de iarnă în Valea Almăjului (judeţul Caraş-Severin). Colindele şi colindatul, de Maria Vâtcă, şi Dorziana – o (re)construcţie a textului prin limbaj, de Florina-Maria Băcilă.
La Timişoara, timp de două zile (7-8 septembrie), Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” a organizat Conferinţa Naţională a Asociaţiei Bibliotecarilor din România „Biblioteca fără bariere”, ediţia a 27-a. Aici, Editura Excelsior Art a fost prezentă cu un stand de carte reprezentativ.

I. O PRIETENIE EPICĂ


coperta

Personaj candid-sentimental, patetic, gongoric, fantast, dăruit de la natură cu o genuină vocaţie a empatizării şi a compasiunii, Barbu Delavrancea trăia prietenia pentru Caragiale plenar, cu o fervoare romantică, înrudită cu euforia dragostei.
La scurtă vreme după ce l-a cunoscut pe Caragiale, prima lui pornire a fost de a-l aşeza sub zodia melancoliei:
„– Luca, ce-ai zice tu când te-aş face un melancolic, care prezintă ridicolul şi gugumănia societăţii noastre prin puterea de observaţie a unui om dezgustat, care petrece des chiar, dar care ascunde ochilor noştri o fire tristă, ale cărei năzuinţe nu sunt satisfăcute, a cărui ţintă nu e atinsă, al cărei dor se dă dupe perdeaua glumii?”
Nu-l mulţumea legenda omului cu zâmbetul sarcastic în colţul gurii, gata mereu să persifleze orice şi pe oricine; el şi-a imaginat, străbătând cu privirea dincolo de aparenţe, că i se potriveşte un cu totul alt portret, scoţând la iveală resursele-i nebănuite de sensibilitate, duioşie şi tristeţe. A rămas credincios acestei imagini romanţioase: a geniului fragil şi vulnerabil. Şi, gând la gând cu fratele Vlahuţă, îşi spunea, probabil, adesea: Un Titan învins, asta e el, un Titan învins.
Îl alinta cu vorbe pline de dulceaţă: Iancuţule!, sau cu apelative glumeţe şi uşor conspirative: Bibicule! Păstra în suflet, pentru fratele Iancu, laude ditirambice şi acordurile armonioase ale unei iubiri ce venea parcă din vremuri tribale străvechi, mitologice: „Mi-e dor de tine, de nasul tău impertinent, de buza ta de jos violentă, de buza ta de sus obraznică, de ochelari – ochii tăi diabolic-spirituali. Mi-e dor de inima şi de capul tău.” „Sunt ani de când fiinţa ta a făcut o adevărată invazie în sufletul meu…”
Nu ezita să-i recunoască excelenţa, în termeni hiperbolici, să proclame, admirativ, superioritatea lui intelectuală şi să se dedice entuziast cultului închinat acestei fascinante creaturi cu însuşiri supraumane: „Eşti unul şi unic. Un grec mai rafinat în sentimente şi «comprenea» nu s-ar putea găsi decât în timpul lui Pericles.” Aceste formulări enconiastice consună perfect cu ceea a spus Gherea în 1912, la dispariţia lui Caragiale: „Caragiale este cel mai mare om, după inteligenţă singurul supraom pe care am avut ocazia să-l întâlnesc vreodată în viaţă.”
Caragiale înzestrat cu un cameleonism de tip actoricesc, cuvenea adesea la ritualurile amiciţiei lacrimogene, fraternizând sincer (pe moment) cu înflăcăratul său prozelit. Dar îşi păstra, în restul timpului, autonomia lucidă şi o imperceptibilă distanţare, cu o insesizabilă infuzie de ironie sau de vogă desconsiderare. N-a scăpat nimeni, dintre prieteni, – în afară de Paul Zarifopol –, de acest tratament dictatorial, chiar dacă abil mascat în diverse forme de exteriorizare aparent inofensive. Alesese, deci, să-şi trateze fără menajamente, cu măsura ce i se părea potrivită, chiar şi adoratorii inocenţi care, ca Delavrancea sau Vlahuţă, întreţineau vie cultul personalităţii sale.
Barbu Delavrancea, care provenea dintr-un neam de oieri vrânceni transmutat de o generaţie în periferia bucureşteană, avansase, prin munca tenace şi aptitudinile sale intelectuale, într-o poziţie socială solidă; aşa încât nu a fost în situaţia de a suporta à la longue, precum Iancu Caragiale, vicisitudinile inerente meseriei de jurnalist, – mereu dependent, moral şi pecuniar, de politicieni şi de patronii de gazete. Intrând însă, încă de tânăr, în lumea politichiei dacoromâne, se văzuse constrâns, inevitabil, să accepte şi să deprindă arta perversă a compromisului.
Fapt care îi provocă uneori o stare de acută vinovăţie: socotea, ca unul care nu-şi renega originile, că în exerciţiul profesiunilor sale, ca avocat şi ca politician, abdică de la legile morale ancestrale. Aşa că smerindu-se sincer, simţea nevoia să ceară o iertare creştinească de la Iancu, amicul mai vârstnic şi mai înţelept, ca unui duhovnic.
„Mi-e dor de inima şi capul tău. Să nu râzi! De altele, da – şi am multe – de asta, nu?” (subl. ns.)
„Ceea ce îţi prepar eu este un adevărat memoriu politic. Vei judeca pe oameni şi mă vei judeca pe mine. Cam tragic. Nu e aşa?”
Îşi priveşte prietenul ca pe o autentică autoritate morală; îşi deschide sufletul în faţa lui, acceptă dreapta şi severa lui judecată, dar îşi calmează, spre a obţine circumstanţe atenuante, crezul de la care nu abdică niciodată: curata dragoste frăţească, nedezminţită.
Pentru Caragiale, Barbu Delavrancea nu a fost numai un excelent prieten de o viaţă, devotat şi constant în afecţiunea sa. Ci, în egală măsură, o relaţie socială profitabilă: un om cu un statut social privilegiat, foarte util, prin calificarea sa profesională, pentru rezolvarea eficientă, favorabilă, a unor situaţii dificile. Ca avocat, Barbu s-a achitat de misiunea asumată ca un profesionist perfect şi loial în procesul-mamut pentru moştenire Momuloaiei, precum şi în alt proces cu o miză pecuniară minoră, dar cu implicaţii procedurale foarte delicate. În aceasta din urmă, avid să obţină, de pe urma mătuşii Anastasia, o sumă derizorie, la concurenţă cu rubedeniile sale sărace, Caragiale a girat procedee de o corectitudine contestabilă, apelând, practic la mistificarea actelor şi a mărturiilor. După ce urmăreşte meandrele procesului, presărat cu lovituri de teatru, Ş. Cioculescu conchide: „Iată cum într-un singur proces, Caragiale s-a lepădat întâi de mama lui şi apoi de tatăl său, Luca sin Ştefan!”
Când este supus unor atacuri imunde de către un publicist obscur, care îl acuză de plagiat, şi e obligat să-şi apere reputaţia, Iancu îl convoacă degrabă pe Barbu la un sfat de taină:
„Dragă Barbule rogu-te treci pe la mine, în astă seară, pentru a-ţi arăta petiţia ce vreau s-o prezint Dlui Preşedinte al Curţii cu Juri, împotriva lui Th. Stoenescu şi a acelui blestemat de Caion care crede că prin invenţiuni şi îndrăzneli de limbaj poţi distruge o muncă cinstită şi nepătată. Nu ştiu dacă ai cetit al doilea articol, care este de o îndrăzneală fără pereche în publicistica românească. Dar să vedem ce vor face când va trebui să răspundă de faptele lor. (…)
Mă voi purta aşa cum trebuie cu aceşti scribuleţi.
În procesul de calomnie intentat lui Caion, Delavrancea, care îl reprezintă pe Caragiale, rosteşte o strălucită pledoarie menită să demonteze, cu argumente precise adunate între timp de la specialişti străini şi din arhive, putredul eşafodaj construit de calomniator.
În punctul său culminant, discursul lui Barbu face apologia operei lui Caragiale, care şi-a îndeplinit admirabil un benefic rol social: „Rolul său a fost de a contribui în parte la însănătoşirea vieţii publice. Şi, în fond, în dramaturgia lui nu e răutate, ci iubire. „Caragiale nu urăşte pe Caţavencu, pe Dandanache, pe Ispirescu, pe Conu Leonida. El nici nu-şi calomniază personajele create de el”. Şi, inspirat de dragostea pentru marele său prieten, Delavrancea înalţă o măreaţă pledoarie de tribunal la apoteoză a artistului care-şi dedică artei sale toate energiile pe care natura i le-a dăruit, care îşi jertfeşte talentul pentru a înnobila limba românească spre cinstea conaţionalilor săi.
Cum lesne putem vedea, Barbu nu făcea niciodată, când era vorba de nepreţuitul său prieten, un simplu act de prezenţă în faţa completului de judecată; se implica total sufleteşte şi moral, şi transforma o banală şedinţă de judecată într-un simbolic gest de glorificare a omului şi a scriitorului Caragiale.
Propulsat, în anul 1899, după alegeri, de partidul conservator câştigător, în funcţia de primar al Capitalei, Delavrancea nu-l uită nici o clipă pe amicul său mult îndrăgit; el îi oferă lui Iancu ocazia să-şi pună în valoare capacitatea de manager cultural, comandându-i un „raport asupra divertismentelor populare”, – în schimbul unei remuneraţii, desigur, substanţiale. Caragiale îşi îndeplineşte conştiincios misiunea, schiţând şi un plan de perspectivă îndrăzneţ. El prevedea sistarea subvenţiei acordate Teatrului Naţional, construirea unui local de teatru popular şi subvenţionarea lui în limita a 10-15% din reţete, precum şi înfiinţarea unei orchestre comunale permanente. Revenea, pe data de 30 iunie 1900, cu o petiţie, oferindu-şi din nou serviciile şi manifestându-şi disponibilitatea de a concretiza ideile din raport într-un detaliat plan de anvergură: „Vă spuneam că v-aş putea supune atât programul clădirii, cât şi programul modului de exploatare, împreună cu caietul de sarcini pe care de mult l-am studiat în toate amănuntele”. Şi apreciază că ar avea nevoie de cel mult două luni pentru „a organiza metodic” materialul „destul de voluminos” de care dispune. (…)

din volumul Caragiale în Orient-Expres, Bogdan Bădulescu, în curs de apariție, ed. Excelsior Art.

Carouri dintr-un film autobiografic


timisoara intre

Odată intrat la Regata, internatul Femeilor Române condus de Dr. Nicolae Ilieşu, ce mi-a fost dat să văd: un uriaş aparat radio cu haut parleur. La prânz şi la cină, în fiecare zi, ni se transmitea o oră de muzică. Pe vremea aceea, postul emiţător de Bucureşti nu se putea prinde încă la Timişoara. Se auzea, în schimb, Radio Belgrad. Şi într-o seară, în toamna 1928, după cină, directorul ni se adresă: Paltoanele şi căciulile – şi, hai la teatru! Asistam la primul spectacol de teatru românesc cu Păianjenul lui A. de Herz, jucat de Teatrul naţional craiovean, în turneu la Timişoara. În primăvara anului următor, într-o zi, tot oraşul era plin de mari afişe galbene: Opera română din Cluj: Stagiune timişoreană: Boris Godunov de M. P. Mussorgski, Aida, Trubadurul, Rigoletto de G. Verdi, Carmen de G. Bizet, Mignon de A. Thomas, Năpasta de Sabin V. Drăgoi.
Ne-a susprins o febră nemaipomenită: Cunoşteam de la concertele zilnice de la Regata arii, duete, scene de ansamblu şi coruri din toate aceste opere. Acum, ne va fi dat să le auzim în întregime şi încă de pe scenă, cu artiştii vii şi în costume şi decoruri frumoase. Ne-am făcut din timp rost de nişte bănuţi – şi apoi, hai la cucurigu. Şi acolo, într-o seară, l-am cunoscut printre elevii de la liceul Diaconovici-Loga, pe Mircea Popa …
Sprijiniţi în încercările noastre de Dr. Nicolae Ilieşu, de a ne construi aparate proprii de radio, un prieten vingan şi cu mine ne-am meşterit întâi câte un receptor cu cristal. Bobina ne-am făcut-o singuri. Cristalul l-am luat pe un preţ mai de nimica de la un tânăr inginer neamţ care în strada Romulus deschisese prin 1929 prima prăvălie de piese de radio. Scurt timp, după succesul nostru cu receptorul de cristal, ambiţiile noastre au crescut. Între timp, în fosta stradă Bonnaz, care ducea spre Gara Mare, un alt tânăr inginer a deschis şi el o prăvălie de patefoane, discuri şi aparate de radio Philipps. L-am vizitat, l-am consultat şi, pe baza schemelor ce ni le schiţa în timpul explicaţiilor, ne-am construit din piese cumpărate rând pe rând: un condensator, un selector, un transformator, o „lampă“ şi câteva rezistenţe – bobina am elaborat-o din nou singuri – câte un „aparat de o lampă“ care putea fi alimentat din două baterii legate în paralel în loc de acumulator şi şase baterii legate în lanţ. Drept antenă ne-am folosit de antena internatului. Legătura cu pământul am făcut-o cu o sârmă la robinetul de apă din spălătorie. Cu aceste aparate, seară de seară, ascultam, în pat, de la nouă la unsprezece, reprezentaţiile de operă, concertele şi conferinţele de muzică de la Viena şi Budapesta. Erau anii primei efervescenţe a Şcolii de la Viena, respectiv a răsunătoarelor succese ale lui Bartók şi Kodály. Se discuta în anii aceaia în mod înfocat opera lui Arnold Schönberg De azi pe mâine, în care, după afirmaţiile unui critic muzical, dodecafonia, glasul uman şi orchestra se întreţes într-un joc continuu al ritmurilor, dat fiind faptul că din măsură în măsură acesta se schimbă, seria, în variaţiile ei infinite, transformând totul într-o atmosferă de continuă tălăzuire. Tot acuma, am auzit şi Concertul al treilea, op. 30 şi Piesa pentru pian, op. 33 de acelaşi. Şi din lucrările lui Bartók, mai vechile Imagini ungare, cu acea tulburătoare Melodie, intonată întâi de vioara solo, preluată de clarinet, apoi mai lent de oboi, ca, după intrarea flauţilor şi harfei, totul să se transforme într-o diafană stare de visare – dealtfel un pic prea scurtă ca orice vis feeric. Compoziţii de această natură m-au întărit în convingerile mele că muzica modernă trebuie să devină expresia cea mai fidelă a stărilor dispoziţionale ale omului contemporan.

Andreas LILLIN

Din volumul din lucrarea Timișoara între paradigmă și parabolă, Editura Excelsior Art, 2001

Eşti


 

image description

Eşti singura mea patrie.

Eşti singura mea patrie, tăcerea,
în care sunt cuprinse toate
cuvintele deşarte;

norii muţi,
respiraţiile, privirile,
porumbelul cu răvaş
dispărut fără de veste;

eşti patria mea, liniştea
ce strigă
în limbi moarte;

ca un om
căruia i‑a ars casa şi a pierdut
tot ce era nefolositor,
ca un dezertor
prins în apropierea cazărmii,

deşi nu mai sunt copil
nici deţinutul tău,
ştiu că şi în exil
limbă strămoşească, rămân în tine,
iar tu vei fi în mine
ca o limbă umflată: inimă
care mă ţine în viaţă
cât timp nu…

din volumul Poeme alese, Rzszard Krynicicki, traducerea: Constantin Geambașu, Ed. Excelsior Art, 2014

 

 

Piatra de pe inimă


taramul nalucirii

Odată, un om bogat, dar zgârcit, de îşi mânca de sub unghie, şi­a încărcat carul cu saci de grâu şi a plecat la moară. Acolo i s­a părut că e uiumul prea mare. Şi a umblat vreo săptămână pe la mai multe mori, neîndurându-­se să­-şi macine grâul, pentru că trebuia să dea uium. I se terminase mâncarea: cerşea prin sate câte o bucată de pâine, minţindu-­i pe oameni că o să le dea un tănier de făină, când se va întoarce de la moară. Simţea şi el că e mare pacoste zgârcenia pe capul său, însă era în stare putere să scape de ea.
Avea puşca la el. Într­o seara a rămas în pădure, să stea la pândă, ca să vâneze. Toată noaptea nu i­-a venit nimic în bătaia puştii, iar omul, fiind flămând ca vai de el, tare mai poftea nişte carne friptă de căprioară ori de mistreţ. În zori, dintr-­o dată aude strigăte de prunc:
–Tulai, Doamne! Tulai, Doamne! Cine m­-aude, cine nu m-­aude, că vine lupu şi mă mâncă! Cine m­aude, cine nu m­aude, să vie să mă scoată din gura lupului! Vai de mine şi de mine, săriţi, scăpaţi­-mă!
Omul fuge în partea aceea unde se aud zbieretele şi, după vreo treizeci de paşi, iaca un lup care se aruncă asupra unui prunc. Trage în lup şi-­l-omoară. Prichindelul sare în spatele omului şi-­i spune să­-l ducă acasă:
– Colea, aproape, în stânca aia de lângă bradul trăznit – îi arătă el unde avea sălaşul.
Se cam sperie omul, gândindu-­se că nu-­i lucru curat cu micuţul ăla, însă socoti că el i­-a făcut un bine că l­a scăpat de lup, aşa că părinţii lui trebuie să­-l răsplătească.
Mergând spre stâncă, se întâlniră cu părinţii pruncului. Ei alergară spre locul unde îl auziseră strigând. Văzându-­l în spatele omului, îl luară şi-­l muştruluiră, că a pornit-­o cu noaptea-­n cap prin pădure, fără să le spună nimic. Abia îl scăpă din ghearele lor. Tatăl îşi luă fiul de-­o ureche şi îi mulţumi omului că i l-­a scăpat din gura lupului, apoi îl pofti să meargă la ei acasă.
Intrară într-­o încăpere făcută în stâncă, iară acolo nişte pietre fermecate luminau ca soarele.
Atunci văzu omul că, în stânca aceea, locuiau spiriduşi, aveau pe ei mult păr roşu şi erau îmbrăcaţi în haine lungi de blană; pruncilor le rămăseseră hăinuţele mai scurte şi li se vedeau copitele de cal şi labele de câine.
– Cu ce ţi­-om plăti fapta cea bună? – îl întrebă tatăl.
–Îs flămând – zise omul, cerându-­le, astfel, mâncare.
Spiriduşul merse la un fel de vatră, unde era o lespede de piatră neagră şi o cremene roşie. Lovi de câteva ori cu cremenea în lespedea cea neagră care se aprinse, făcându-­se roşie ca jăraticul. Apoi se duse în cămară şi aduse o pulpă de căprioară, pe care o fripse atât de iute, încât omul, uimit de pietrele cele fermecate, nici nu apucă să se limpezească bine. Mama puse carnea într­-un tănier de piatră albă şi îl pofti să mânce. El se aşeză pe un scaun de piatră, la o masă de piatră şi înfulecă tăind carnea cu un cuţit de piatră.
– E bună carnea? – îl întrebă spiriduşul.
– Bună, bună – răspunse omul, gândindu-­se că i­ar trebui oleacă de sare.
Pruncul de spiriduş, cel care o păţise cu lupul, se uita cu drag la om cum mâncă. Da’, deodată, ca şi cum i­ar fi ghicit gândurile, se duse într-­o copcuţă a stâncii şi aduse de acolo o solniţă de lemn, umplută pe jumătate cu sare.
– I-­am văzut pe oameni când au fript o căprioară, aci în pădure, că îşi puneau d­asta pe ea, îi zise el omului, dându-­i sarea. Ei au uitat­-o lângă foc…
– Ba nu, îl pârî soru-­sa mai mică, el a furat asta – şi arătă cu mâna spre solniţă – şi ceva cu care mâncau oamenii carnea, ceva rotund şi alb ca o piatră, numa’ că e moale, şi amiroase tare mândru. Mi-­a dat frate­-meu o bucată, jumătate am mâncat-­o cu carne, iar cealaltă jumătate am prăjit­-o şi am mâncat-­o goală, aşa caldă. Asta – adică sarea, voia să spună fata de spiriduş – eu cu frate­-meu n­-o putem mânca; ne ustură limba de ea.
– Tâlharule! – strigă spiriduşul la fiu-­său. Mă faci de râs, îmi faci neamul de ruşine cu hoţiile tale!
Şi iar îi întinse urechile. Omul sări să­-l apere spunând că învinovăţitul n­-a făcut un rău atât de mare dacă, vrând să ştie ce mâncă oamenii, a luat o solniţă de sare şi o bucată de pâine.
După ce omul a mâncat toată pulpa de căprioară, spiriduşul i-­a dat apă într-­un căuc de piatră vederoasă şi l-­a întrebat din nou:
– No, cu ce să-­ţi plătesc fapta cea bună?
Se uită omul în casa spiriduşului şi se gândi să ceară o piatră fermecată, care să lumineze ca soarele. Privi lung la cea mai luminoasă dintre pietre.
– Ţi­-o dau, dacă ţi­-o trebuie – îi spuse spiriduşul, văzând că binefăcătorul se uită cu lăcomie la piatra aceea. Da’, am pietre şi mai mândre şi unele dintre ele fac fel de fel de minuni. Hai să ţi le arăt – îl chemă spiriduşul în cealaltă cameră, unde era o ladă mare de piatră.
O deschise, iar încăperea se lumină, încât te dureau ochii de atâta strălucire.
– Dă-­mi o piatră care să mă poată face fericit! – îi ceru omul.
– Nu am piatra asta.
– Da’, ai piatra care te face nefericit?
– N-­am!
– Piatra aceea o ai domnia­ ta – îi zise pruncul de spiriduş, care se ţinuse după ei, înapoia omului, fără să-­l vadă taică-­său. Aceea e piatra de pe inima domniei-­tale.
– Ieşi afară! – îl alungă taică­-său, mâniindu­-se pe el, că i-­a dezvăluit omului taina nefericirii sale.
– Ia-­mi piatra asta de pe inimă! Asta-­i plata pe care ţi-­o cer – se hotărî omul.
– N­-am cum să ţi-­o iau.
Pruncul de spiriduş a ieşit din încăpere, dar s-­a ascuns într­-o bortă de lângă intrare, de unde auzea totul.
Strigă:
– Ba ai cum să­-i iei piatra de pe inimă! De ce nu spui adevărul? Pe mine mă înveţi să nu mint…
– Taci, taci şi pleacă deacolo; nu-­i frumos să tragi cu urechea! – se răsti tatăl la cel din ascunzătoare şi se repezi să-­l gonească afară.
Înainte de a apuca să fugă, prichindelul îşi sfătui binefăcătorul, în şoaptă:
– Cere-­i cheia de pe inimă!
– Ogoieşte-­te! – îl opri omul pe spiriduş – că, acuma, mi s­-a limpezit dorinţa: eu vreau cheia de pe inimă.
Spiriduşul numa’ îşi încleştă fălcile, de mânios ce era. Însă, n-­avu încotro – dacă i­-a făgăduit omului că-­i dă ce­i cere! Se duse şi luă de după lada cu pietre fermecate o lăcruţă în care era o cheie mică, albastră, din piatră.
– Uite cum e cheiţa asta, vai şi­-amar, e bună numa’ să se joace pruncii cu ea; unii se şi joacă de-­a povestea cu cheia asta… Nu da cu picioru­-n noroc, omule! Ia­-ţi ce doreşti din bogăţiile mele – încercă spiriduşul, cu glas mieros, să-­l ispitească pe om să nu mai ceară cheia aceea.
„O viaţă-­ntreagă am avut avere destulă, da’ n­-am putut fi fericit, pentru că mi-­a fost inima închisă“, socoti omul. „M-­am gândit numa’ la mine şi la averea mea, chinuindu­-mă cu grija de a agonisi şi de a nu da nimănui nimic. Grea e piatra de pe inima omului!“
– Numa’ cheiţa asta îmi trebuie.
– Ia­-o, dacă-­i aşa! – îi întinse spiriduşul cheia, făcându­-se verde de necaz.
Omul plecă în poiana în care lăsase carul, prinse boii la jug şi se duse la moară. Măcină, fără să i se mai pară că e mare uiumul; apoi, întorcându­-se acasă, intră pe la casele celor la care cerşise şi le dădu câte ­o cofă de făină. Nu voiau oamenii să primească, dar el le­-o lăsa cu de­a sila, bucurându­-se din toată inima. Mai dărui destulă făină unor oameni nevoiaşi, aşa că ajunsese acasă, aproape cu carul gol.
Nevastă-­sa îl aştepta îngrijorată, temându­-se că i s­-o fi întâmplat ceva, de întârzie atât de mult.
– Te-­au călcat tâlharii, ori de ce aduci aşa de puţină fărină – îl întrebă ea, din poartă, uitându-­se la cei doi-­trei saci din car.
– Nu m-­au călcat tâlharii – îi răspunse el – da’, am împărţit fărina pe la săraci, să aibă şi ei oleacă de pită, că şi eu am mâncat destul de pe ei. Mi s­-a deschis inima, muiere, uite, cu asta mi-­am luat piatra de pe inimă – îi arătă omul cheiţa primită de la spiriduş. Iar tu să mergi mâine la târg cu nepoţii noştrii, şi să vă cumpăraţi ce v­-o dori sufletul, o îndemnă omul pe femeia sa, care nu ştia ce să creadă şi o cuprinse o mare dragoste de bărbatul ei, a cărui faţă părea întinerită în lumina unei adânci bucurii, pe care o poate avea numai un om fericit.

Din volumul Tărâmul nălucirii, Aurel Turcuș, Editura Excelsior Art, 2003

Piaţa florilor


Această prezentare necesită JavaScript.

În seara aceea n-am mâncat. Am dormit, n-am dormit, nu ştiu. Era întuneric în cameră şi frig … Se făcea că oceanul ajunsese până sus, la fereastră, şi-mi lovea cu degete sărate şi informe în pereţi. „Ai început călătoria, îmi striga, drumul e lung … (m-am trezit, sau poate dincolo de somn mi-am spus şi după aceea m-am trezit) Matei, tu eşti de-al apei şi de-al vântului, nu mai eşti pământean! … Te aşteaptă o bucurie! …“ Mă ameninţă … N-am mai avut parte de aşa ceva … „Sunt pasăre, am răspuns, mi-am răspuns … Sunt peşte!“ Valurile loveau în ziduri. Simţeam cum zidurile mansardei mele sunt stâncile ţărmului. Dincolo de ele e oceanul, dincolo de ele e cerul. M-am urcat pe noptieră să privesc Piaţa florilor, înecată de mare … Soarele nu răsărise încă … Jos, Piaţa florilor îşi despărţea casele una de alta, străzile una de alta, trotuarele de bănci şi de peluze, odinioară verzi, şi de statuia altă dată albă … Se desfăceau una de alta într-o lumină de acvariu fără umbre, fără contururi. De undeva, dinăuntrul tuturor lucrurilor acelora, care fuseseră odată roşii, negre, portocalii, albe, verzi, sure răzbătea un aer albastru tot mai deschis … „Trena bunicii Eleanor, am zis, Dumnezeu s-o ierte! Văduva albastră nemoartă, nevie …“
Piaţa florilor înainte de răsăritul soarelui: o sumă de braţe identice îndepărtându-se unele de altele spre locurile lor de peste zi, pentru ca, odată ajunse acolo, să-şi arboreze fiecare culoarea proprie. Porumbeii lipseau. Datele dreptunghiulare se afundau în jurul statuii … Creştetele caselor, apoi frontale şi în cel din urmă dalele au început să se lumineze dinspre miazănoapte … Portocaliu. Sufletul albastru al lucrurilor s-a ridicat deasupra oraşului, sus, ocean de culori schimbătoare în jurul unei insule roşii, apoi portocalii, galbene şi în cele din urmă albe. Peisajul, singurătatea te fac îngrozitor de tole- rant. Mi-am spus: „Dacă aş locui acolo … Acolo ar trebui să locuiesc … Până deseară aş călători cu insula albă. Atunci, are să devină galbenă, apoi portocalie, roşie, vineţie …“
În Piaţa florilor a început foiala. Fiecare om cu gândul lui, unul mai puternic decât altele: să ajungă acolo! fiecare în altă parte. De la fereastra mansardei mele oamenii arată ca nişte pete iuţi. Nu le înţeleg drumurile, nu le înţeleg graba … Nici furnicile, nici alte mici gâze pe care le-am văzut în copilărie, pe care le mai văd şi acum, tot la fel de aproape, nu au nimic comun cu mersul oamenilor, cu trecerea lor peste Piaţa florilor. Numai într-un singur loc, cât un ocol în jurul statuii, dalele sunt acoperite cu porumbei. Nu se tem de oameni şi poate din pricina asta seamănă atât de mult cu ei: umblă de colo-colo, fiecare cu drumul lui, fiecare cu gândul lui, singur, fără să-i pese de celălalt, fără să creadă că mai este cineva la fel, alături. Când dispar, înseamnă că au zburat în stol spre cornişa bazilicii, sau spre podul bibliotecii, sau spre frontonul băncii, într-o nişă dintre doi atlanţi de piatră, niciodată luminaţi de soare, niciodată mai odihniţi …
Dimineţile sunt la fel. Nu reuşesc să-mi aduc aminte de una anume şi n-am să reuşesc decât dacă se va petrece ceva neobişnuit; dar şi atunci am să ţin minte doar evenimentul. Primul om care traversează în zori Piaţa florilor taie ultimele legături dintre piesele care o asamblează … Odată deschisă calea, pătrund zeci, năvălesc sute, de pe toate cele nouă străzi, spre aceleaşi nouă străzi, fără să se oprească o clipă în piaţă, fără să o vadă … În urma lor vin alţii şi alţii …( Paul Eugen BANCIU)

din volumul Timișoara între paradigmă și parabolă, 2001,  Editura Excelsior Art

Scrisoare către o tânără în legătură cu căsătoria sa / 3


imagini irlanda

(…)

Atunci când te afli în tovărăşia unor oameni instruiţi, chiar dacă se întâmplă să discute de arte sau de ştiinţe care depăşesc priceperea ta, vei fi mai mult câştigată dacă stai şi-i asculţi pe aceştia decât dacă iei parte la flecărelile neghioabe cu care se îndeletnicesc prietenele tale; dar, dacă acei domni instruiţi sunt şi oameni de lume adevăraţi, vor evita să poarte o discuţie prea savantă, pe care să n-o pricepi şi la care să nu poţi participa, după o vreme. Dacă ei vorbesc despre moravuri şi obiceiuri din diverse regate europene, despre voiaje în ţinuturi îndepărtate, despre stările de lucruri din propria ta ţară, sau despre marii oameni şi marile evenimente din Grecia şi Roma antică; dacă îşi dau cu părerea despre scriitorii englezi ori francezi, fie în versuri, fie în proză, sau despre natura şi limitele virtuţii şi ale viciului, ar fi ruşinos pentru o doamnă englezoaică să nu guste asemenea dezbateri, să nu profite de ele şi să nu se străduiască, citind şi instruindu-se, să ia parte la aceste momente de încântare, în loc să se retragă, după cum e obiceiul locului, preferând să dezbată pe toate feţele, cu prietenele, problema arzătoare a unui recent transport de evantaie, venit de pe mările Orientului.
Mi se pare de-a dreptul jalnic faptul că nu poţi întâlni o singură fată de gentleman dintr-o mie care să citească sau să priceapă propria ei limbă, ori să poată formula unele păreri despre cărţile cele mai accesibile scrise în engleza maternă; după cum se poate convinge oricine care ar avea răbdare să le asculte, atunci când îşi vădesc talentul de a masacra o piesă de teatru sau un roman, în care orice cuvinţel care se îndepărtează de limbajul comun poţi fi sigur că le pune în mare încurcătură; ceea ce nu-i deloc de mirare, odată ce nu le învaţă nimeni nici să citească în copilărie, aşa că, pe urmă, nu mai ajung s-o facă niciodată, în cursul vieţii.
De aceea, te sfătuiesc să citeşti cu voce tare, dacă se poate în fiecare zi, fie soţului tău, dacă e de acord, fie oricărui prieten (dar nu unei femei) care să fie în măsură să te îndrepte, când e cazul; cât priveşte citirea cu glas scăzut, o vei deprinde cu timpul, când faci extrase din cărţile pe care le citeşti.
Ştiu foarte bine că acele femei care sunt denumite în mod curent instruite nu se bucură de nici un dram de respect din cauza aplecării pentru flecăreală şi a înfumurării lor nesuferite; dar pentru aşa ceva există un leac simplu, dacă iei în considerare în mod serios faptul că, oricât te vei căzni nu vei ajunge vreodată, în ce priveşte cunoştinţele, la nivelul unui student de rând. Aşadar, te sfătuiesc să citeşti doar pentru a-ţi desăvârşi modul de a gândi corect, care va avea astfel numai de câştigat. Ce le-a făcut pe acele doamne să-şi strice firea şi minţile după câte au citit au fost numai metoda greşită şi o neinspirată alegere a cărţilor; aşa că voi avea grijă să te îndrum mai bine, şi cred că sunt nimerit să-mi asum o asemenea răspundere, din moment ce am petrecut mai mult timp şi am avut la dispoziţie ocazii mai potrivite decât mulţi alţii spre a observa şi a descoperi de unde provin feluritele extravaganţe şi capricii ale femeilor.
Te rog să constaţi ce creaturi neinteresante devin cam toate doamnele după ce se sfârşeşte epoca tinereţii şi a frumuseţii; cât de tare trezesc ele atunci dispreţ din partea bărbaţilor, şi mai ales din partea tinerelor persoane de acelaşi sex cu ele; şi cum nu le mai rămâne altă ocupaţie decât să-şi petreacă după-amiezele în vizite, unde nu sunt niciodată dorite, şi serile la jocuri de cărţi, între ele; în timp ce prima parte a unei zile e numai fiere şi zavistie, sau se pierde în zadarnice încercări de a repara, folosind trucuri abile, ravagiile timpului. Dar am cunoscut, din fericire, şi doamne de şaizeci de ani, pe care le admirau cei mai distinşi bărbaţi de la Curte şi din Capitală, trăind doar pentru plăcerea de a se bucura de farmecul conversaţiei.
Nu ştiu să existe vreo calitate plăcută la bărbaţi, pe care să n-o poţi descoperi şi la femei; şi mă refer aici chiar şi la modestie sau la blândeţea firii. După cum nu cunosc nici vicii sau scrânteli care să nu fie la fel de dezgustătoare la ambele sexe. La drept vorbind, însă, aveţi cu toatele un defect, şi anume slăbiciunea de caracter; s-ar părea că în firea femeii s-a cuibărit din vremuri străvechi ceva nestatornic şi inexplicabil; precum se vede atunci când se topesc de admiraţie după un colonel sau un căpitan, adică după uniformele lor strălucitoare; sau când se cred foarte graţioase dacă se sperie de propria lor umbră; sau când scot strigăte de spaimă pe un vapor când vremea e liniştită; ori într-o trăsură care stă locului; sau când se feresc să se apropie de o vacă la mai puţin de o sută de paşi; sau leşină de-a binelea dacă văd un păianjen, o urechelniţă ori un brotăcel. Iar dacă slăbiciunea asta e un semn de cruzime (cum se consideră îndeobşte), mi-e peste putinţă să cred ca ea ar fi o însuşire atât de plăcută încât să simţi nevoia să-i mai adaugi şi un dram de prefăcătorie.
Şi, cum aceleaşi virtuţi se regăsesc în mod egal la ambele sexe, nu există vreo calitate prin care femeile să încerce a se deosebi de bărbaţi în afară de atitudinea rezervată şi discretă; care, cu toate astea, nu este, de cele mai multe ori, decât o formă de afectare sau pură ipocrizie. Căci, dacă e adevărat, voi nu prea puteţi să-i puneţi la punct pe bărbaţii care-şi permit să se poarte în mod grobian cu voi, ar trebui să vă manifestaţi, în schimb, fără nici o reţinere când sunteţi în compania unor persoane bine educate, de a căror delicateţe aţi avut timp să vă convingeţi. (…)

fragment din volumul Istorii irlandeze,  Jonathan SWIFT, selecţie, traducere şi note de Bogdan Bădulescu, în curs de apariţie la Editura Excelsior Art