Noutăţi editoriale – Planeta Paradis


(…)

La început au văzut un continent lung, ce se întindea de la un pol la altul. Avea forma unei banane de culoare predominant verde. Erau vizibile şi câteva insule mai răsărite, împrăştiate prin cele două oceane imense. Eiua a ţinut să le arate şi partea întunecată a planetei. Fiindcă planeta era luminată tot de un singur soare, precum Pământul, acolo era noapte, dar au avut plăcuta surpriză să descopere doi sateliţi naturali, care împrăştiau o lumină consistentă. Aşa au reuşit să distingă încă un continent, aproape identic ca primul şi plasat la distanţă apreciabilă. Naveta îşi încheie rapid rotaţia şi reveni în ţinuturile scăldate de soarele darnic.
Era timpul să caute un loc de coborâre şi pentru asta trebuiau să ţină cont de mai mulţi factori. Să nu fie la ecuator şi nici apropiat de polii frigului. Aveau nevoie de o suprafaţă plană, apropiată de ocean, dar şi de sursă de apă curgătoare. Căutarea lor a fost încununată de succes când au dat cu ochii de delta unui râu măreţ, care le amintea de Dunăre. Acesta era plasat în emisfera nordică, venea din sud, coborând dintr-un munte impresionant, şi se vărsa în partea vestică a continentului, după ce-şi liniştea curgerea. În dreapta lui era o câmpie cu iarbă aprigă şi flori multicolore, ce scăpase miraculos de invazia pădurii întunecate, care o înconjura, totuşi, din celelalte părţi. Aşadar, aveau ieşire în deltă, la ocean şi la pădure. Un loc mai frumos şi mai practic nici că puteau nimeri, iar votul a fost unanim.
Eiua a ales un petic de pământ cu iarba ceva mai puţin înaltă şi nava a atins solul în siguranţă. Au coborât cu emoţii nedefinite şi chiar cu o teamă justificată de necunoscut. Nu se grăbeau şi privirile fiecăruia dintre ei se roteau mereu pentru a cerceta necunoscutul în care vor trăi de acuma. Când erau jos şi calabalâcul gata inventariat, extraterestrul le-a strâns fiecăruia mâna şi le-a urat mult noroc pe noua lor planetă. Ultimul a fost Relu, căruia i-a cerut din nou iertare şi i-a oferit încă un dar:
– Să porţi mereu la tine această brăţară. E altfel decât cealaltă şi e ultimul lucru pe care-l pot face pentru voi, deşi nu am acceptul superiorilor. Atunci când vei crede că nu ai altă soluţie pentru a vă salva vieţile, te rog să mă chemi. Nu trebuie decât să zdrobeşti cercul cel mare, din mijloc, iar eu voi fi avertizat şi voi face tot posibilul să dau curs chemării. Voi risca totul pentru a vă ajuta. Sper să nu fie nevoie, deoarece pe acest continent nu sunt pericole prea mari.
Strângând mâna lui Eiua, Relu ţinu să-i spună:
– N-am să uit niciodată răul pe care mi l-ai făcut, dar am să ţin minte şi binele cu care ai încercat să te revanşezi. Nu e suficient, dar cred că înseamnă mult pentru unii dintre noi. Sper să nu ne mai vedem.
Au zăbovit aşa, preţ de câteva clipe, după care mâinile lor s-au desprins şi Eiua s-a întors spre navetă. Privirea celor şase pământeni urmărea cu o oarecare nostalgie aparatul ce se pierdea în imensitatea cerului. Se familiarizaseră cu ea şi, chiar dacă era o navetă extraterestră, parcă se rupea ultima punte care-i lega de Terra. Apoi au revenit cu ochii la noul lor pământ şi au început să-şi facă planuri. Aveau cu ei două corturi mici, în care se puteau înghesui până vor construi o căsuţă. Cerul era senin, dar nu se ştia cât o va ţine tot aşa. Pe deasupra lor zburau nişte păsări lungi şi subţiri. Gavrilă a profitat de ocazie şi a luat la ochi un stol. Două dintre ele au căzut străpunse de alice. Era timpul mesei.
Fiecare a intrat în priză şi au început pregătirile. Relu a aprins focul, Gavrilă şi Bogdănel ridicau corturile, Florica pregătea păsările, iar Carmen şi Olga despachetau lucrurile şi le aranjau. Ceva mai târziu se delectau cu carnea gustoasă a primului vânat de pe această planetă. Au închinat şi câte un pahar de tărie, urmat de câteva gânduri şi urări.
– Să nu uităm această zi, care poate fi un bun început pentru noi, sau începutul sfârşitului, a grăit Gavrilă.
– Să fim optimişti şi să credem în viitorul nostru!, a răspuns Relu.
– Dumnezeu să ne ajute!, zise şi Florica, în timp ce-şi făcea cruce.
Bogdănel a râs, spunând:
– Care Dumnezeu, mami?! Că aici e altă planetă şi o fi şi alt zeu…
– Ia mai taci, măi păcătosule!, i-o întoarse mă-sa, uitându-se urât la el.
Olga schimbă vorba şi întrebă ca pentru sine:
– Oare sunt multe păsări de-astea pe aici? Că tare-s bune şi o să avem nevoie de carnea lor. Cum să le punem numele?
Carmen sări prima:
– Mie mi se pare că seamănă cu un fus, cum am văzut la muzeu. Să le zicem, de exemplu… fus-arine. Fusarine!
– Atunci aşa să fie, Carmen!, aprobă cu entuziasm Relu Eşti prima care botează ceva pe aceast tărâm! Dar cum să-i spunem planetei? Ce zici, draga mea?
Întrebarea îi era adresată Olguţei. Femeia zâmbi şi se ridică în picioare. Apoi se roti încet 360°, inspirând adânc şi cuprinzând cu privirea toate priveliştile, din aproape în depărtare. Îşi ridică ochii spre cer şi exclamă:
– Parcă suntem în Paradis. Poate chiar acolo am ajuns. Eu zic să-i zicem… Planeta Paradis! (…)

fragment din romanul Planeta Paradis, Petru Racolţa, coperta şi ilustraţii de Lucian Bureriu, Editura Excelsior Art, 2017

Reclame

* * * / Poeme alese


image description

a te ocoli pe tine ca pe un oraş năpădit de molimă,
de vreme ce ţi-ai petrecut copilăria
la periferia
lumii. În plină zi caniculară şi pe câmpie
să închei călătoria care ţi-a deschis ochii
spre altă lume, spre aura
hârtiei. Să ardă: să o numeşti amintire,
să o pierzi pentru totdeauna,
ca şi când ai purta numele
unui nenăscut. O şuviţă de păr de femeie printre scrisori,
pe care nu le-ai trimis, cuib otrăvit, salvează le măcar în vis. Nu
eşti tu însuţi.
Singur. Cu toate că eşti singurul
(în actul de acuzare)
în atâtea persoane ai murit în sine
de câte ori te-ai dezis de tăcerea
ta, de corpul fără trup şi de numele
fără cuvinte. Ca şi când în oraşul natal
nu ai putut recunoaşte niciunul din locurile cunoscute,
niciuna din propriile fraze
în troianul de hârtie
care te nconjoară şi se ntinde ca o boală pe viaţă.
Doar păr
de praf şi pulbere fără de nume,
noapte fără de suflare. Nu eşti
fericit,
căci ceea ce nu ai,
aceea nu ţi doreşti, căci ceea ce nu ai
salvează
fie şi

la despărţire.

(februarie 1968)

din volumul Poeme alese, Rzszard Krynicicki, traducerea: Constantin Geambașu, Ed. Excelsior Art, 2014

Fata Amurg / 3


ne5

(…)

Maria privea Râul mare, în revărsare.
Apa se rotea, trăgând crengi rupte, încă verzi, în fierberea cenuşie. Apoi, cu o smucitură le azvârlea sub pod.
Deasupra apei apăru pe neaşteptate o rădăcină de copac. Pe ea stătea un porumbel, îşi împlântase energic picioarele în scoarţa tare, stabilindu‑şi echilibrul printr‑o uşoară desfacere a aripilor. Avea capul dat pe spate, de parcă admira cerul şi gângurea o chemare. Apei îi place porumbelul, îi respectă curajul. Nu azvârle rădăcina în vâltoare, o lasă să alunece sub pod.
Lumina blândă a zilei de toamnă scânteia, formând desene din cele mai diferite pe perdeaua verde‑maroniu a pădurilor.
Staţiunea era împânzită cu o mulţime de turişti ce se plimbau lent. Câte un copil se desprindea de grup şi alerga mai departe, singur, spre o floare, o pasăre, spre o piatră de vreo formă ciudată.
Clipocitul apei urca până sus, sub pod.
Maria, vrând să nu piardă nimic din sunetele şi mişcările ce o înconjurau, se sprijini de balustradă.
Îi auzi vocea. Îşi lua rămas bun de la cineva.
Visa?
Şl totuşi, se întoarse.
El, zâmbitor, cu toată lumina şi aerul râului adunate pe chip, scoase o exclamaţie scurtă:
– Maria …
Nimic nu se cutremură în jur.
Şi totuşi, pentru Maria lumea rămase agăţată de clipele în care Vlad o chemase pe nume, cu o voce gravă şi plină. Simţea cum o boare răcoroasă se prelingea din muntele apropiat, peste dealuri, peste acoperişurile vilelor, în parc, peste oraş. Strada îngustă, indiferentă până acum câteva clipe, înainte de a nu‑l fi adus pe Vlad, îi trezi, brusc în minte, tot trecutul. Se uită în apă. Era singura posibilitate de a înfrunta minutele următoare.
– Am venit…
– Te văd …
Maria înţelegea din ce în ce mai puţin de ce plecase Vlad, de ce o căuta acum, de ce ea nu l‑a oprit atunci, demult.
– … am venit pentru că …
– Ştiu, Vlad. Nu cred însă că ai ales clipa cea mai potrivită … După plecarea ta am fost nevoită să mă iau în serios, am descoperit că sunt puternică şi răbdătoare, că nu e bine să te tot admiri prin ochii altuia … Încercarea era nouă, mă ameţea, îmi aducea un prezent copleşit de tulburări din cele mai diverse …
Maria ştia că Vlad nu pune preţ pe cuvintele ei. Nu l‑au interesat niciodată gândurile ei.
Tăceau. Fiecare din alt motiv.
Tăcerea Măriei se umplu cu lucruri petrecute, cu amintiri. Gândurile veneau unul din altul, se legau unul de altul. În toate ea apărea tânără, tandră, dependentă. Din noaptea acelui trecut pe care îl gândea, alese un moment și vorbește în șoaptă, fără să-i pese dacă bărbatul de lângă ea o ascultă:
– Vlad, îmi vin în minte, ce bine că memoria păstrează şi intensitatea emoţiilor, zilele unui alt concediu … Prima mea excursie cu tine. În ce mă priveşte totul era inedit şi foarte important. Tu, dimpotrivă, erai prost dispus, mereu gata să te iei la harţă. Fuseseşi de atâtea ori în străinătate. Călătoria noastră te irita, pentru că nu te simţeai bine să fii şi tu un călător printre călători, anonim … Văzându‑te aşa, plăcerea mea era umbrită … N‑aş fi avut pretenţia să te porţi ca un bărbat îndrăgostit, voiam doar să nu uiţi că eram şi eu cu tine… Drumul cu avionul a durat aproape patru ore. Vreme în care am rămas ghemuită în scaunul meu, reţinându‑mi respiraţia, cenzurându‑mi bucuria… Speram, aşteptam mai mult de la zilele pe care le aveam în faţă… În avion, o singură dată mi‑ai vorbit, când ni s‑a servit prânzul. Mie‑mi era rău sau, poate pentru că eram fericită, n‑am putut să înghit nici măcar o gură de cafea. De ce faci mofturi? m‑ai întrebat. Nu fac! Eşti ridicolă! Tu, ca un adevărat turist, mâncai cu poftă. Nu voiai să rămână neconsumat ceea ce şi intra oricum în costul biletului… La ora ceaiului, comandantul echipajului ne‑a dat câteva informaţii despre oraşul în care urma să ne lase. Apoi, a anunţat: stimaţi pasageri, printre dumneavoastră, la bordul navei, se află şi Vlad al nostru, campion olimpic de mai multe ori… Tovarăşii noştri de drum s‑au bucurat, unii, s‑au ridicat de pe scaun şi te căutau din ochi. S‑au potolit când, căpitanul, în persoană, a venit să‑ţi strângă mâna… a venit, un timp, aţi vorbit doar despre sport. Simţeam că interesul lui era mai mult de formă decât, adevărat… Am încercat să iau şi eu parte la discuţii. Se ivise ocazia să vorbesc despre succesele, despre munca ta, alta nu‑mi oferiseşi… Intervenţia mea te‑a supărat… A mai fost ceva… A, da… Una din zilele de concediu s‑a întâmplat să fie şi ziua mea de naştere. Tu n‑ai dat nici un semn că ştiai, eu am tăcut. Imensă mi‑a fost bucuria când, seara, grupului nostru i s‑a servit cina în mod festiv. Fiecare oaspete avea o sticlă de vin, iar pe masa noastră luceau stins nişte superbi trandafiri de un roşu închis. Lângă tacâmul meu, felicitarea de rigoare. Mai mult, la sfârşitul cinei, dirijorul nevăzut, credeam eu, a făcut un semn şi toată lumea a cântat pentru mine… Spre miezul nopţii, uşor ameţită de vin, de dragoste, m‑am prins de gâtul tău, voiam să‑ţi mulţumesc. Tu mi‑ai ghicit intenţia. Te‑ai desprins şi m‑ai dojenit: Fii serioasă. Au făcut‑o gazdele. Intră în obicei!… Da, abia în ultimele zile de concediu te‑ai înviorat, ai fost drăguţ… zilele în care băteam magazinele să cumpărăm câte ceva pentru Eva.
Un nor acoperi soarele. Umbra subţire tremură pe suprafaţa apei şi‑i învălui pe Maria, podul şi pe Vlad. Nu mai era nimic clar.
Măriei i se păru că doar curgerea apei pe sub pod mai strălucea în lumea reală şi avea o existenţă autentică.
Clipele treceau.
Privirea lui Vlad fugea în toate părţile. Pregătise această întâlnire cu prudenţă, în detaliu. Mintea lui închipuise o sumedenie de variante.
Pentru începutul conversaţiei alesese două cuvinte, altfel singurele pe care le rostise: am venit, cuvinte cheie care trebuiau, conform planului, să o determine pe Maria se să tremure de emoție, să i se arunce în brațe. Or, ea nu părea deloc dispusă să acţioneze aşa. Abordase acel aer de prietenie distantă şi superioară înţelegere.
„Să fi devenit, între timp, spre ghinionul meu, o femeie înţeleaptă?” se întreabă uluit Vlad.
De pe pod, mişcarea apei părea derutanta şi la voia întâmplării. Privitorul se temea în fiecare clipă de ceva. De adâncimea albiei, de măcinarea stâlpilor de susţinere, de măturarea bărcilor legate la mal.
Chipul Măriei era întors către apă. Vlad se reazemă şi el de balustradă şi se uită la jocul apei. Îl atrag mai ales valurile mici, iscate parcă din nimic, lupta lor. Privirea lui e atât de concentrată încât peste ea se aşternu un voal de amurg violet. Parcă se făcuse seară, parcă nu se mai afla pe pod, ci în casa lor…
Un băieţel îl trase de mână, readucându‑l în prezent.
– Nenea, îmi dai un autograf?
Vlad privi îngândurat năsucul încreţit şi obrazul trandafiriu şi uită ce dorea copilul de la el.
– … şi eu o să fiu campion …
Vlad zâmbi. Luă caietul cu autografe din mâna copilului şi, desenându‑şi semnătura, îl întreabă încet:
– Vrei numai autograful meu? De la ea, nu? şi făcu un gest cu capul spre Maria. Băiatul îi urmări privirea şi ridică umerii a nedumerire: da’ de ce?
– N‑o cunoşti? insistă Vlad.
– Nu…
– Întreab‑o cine e, n‑o să‑ţi pară rău . ..

(…)

fragment din romanul Fata Amurg, Corina Victoria Sein, Editura Facla, 1987

Salvează‑mă, arată‑mi calea


image description

Salvează‑mă, apără‑mă, credincioasă călătorie,
de minciuna mea şi a epocii noastre,
Tu să mă păzeşti, Înger şi Paznic,
Iar tu să mă conduci, Nor Alb.

Apără‑mă de tunet,vijelie,
adevăr nepătat luminează‑mă.
Să nu mă treci cu vederea, porumbiţă,
când ne vei trimite un semn de sus.

Iartă‑mă, luceafăr de seară,
nu străpunge, suliţă, somnul rău.
Nu‑mi binecuvânta nebunia,

trezeşte‑mă, utrenie.

din volumul Poeme alese, Rzszard Krynicicki, traducerea: Constantin Geambașu, Ed. Excelsior Art, 2014

Din nou acasă


vibratie4

Noaptea se afundă în somn
doarme

În casa mea
noaptea nu doarme niciodată
ascultă povești nesfârșite
rostite de cutii ce închid
vise secrete
fapte mai zgomotoase decât
zumzetul rămas dincolo de ziduri
decât
strigătele în noapte
lăsate-n urmă de voci fără identitate

păsări și fluturi
străjeri zgribuliți
se grăbesc
să aprindă felinare în cer

Peste drum
tineri
prinși în margine de dor
cântă

Casa geme obosită

șuvițe de lumină galbenă
lasă riduri
pe un chip trist
cândva frumos
tânăr
călător neobosit
spre gură de izvoare

acum
e învins de timp
dar uneori
zâmbește unui vis
redescoperind chiupul tânăr
încă depozitar de lumină

Ziua își scutură pletele firave
și acoperă ferestrele către noapte

din volumul Ritual cu absență, Corina Victoria Sein, 2015

Cântecul chiparosului


anacharsis

La umbra grea
sub chiparos străvechi
ne pătrunde
fertilitatea ţărânii
şi germinaţia Logosului
se­adună în sine
ca­n ţăstul getic
miezul pâinii

Ondulatorie e aici
Calea Cuvântului
piezişă şi rece
ca pe Drumul Golfului
mersul Marelui Val

Lumina şi Umbra
lângă chiparosul străvechi
s­au împreunat
într­un cânt vertical

din volumul Anacharsis, Aurel Turcuș, Editura Excelsior Art, 2008

Lumina lacrimii


BACILA

Cum n-aş preface gândul anotimp
Când slovele-n dobânda lor răsună
Ca vrana de lumină între grinzi,
Ca geana ta sub razele de lună?!

 
Cum n-aş purta tăcerea din omăt
Doar cât la geamul tău să fac popas,
Să vindec aşteptarea şi să iert
Lumina lacrimii ce, încă, mi-ai rămas?!

din volumul Dor mărturisit, Iosif Băcilă, Editura Excelsior Art, 2010

Ne mai așteaptă


ed5

Acolo sus pe deal,
Ne mai aşteaptă o fântână
Cu apă de dor,
Cu apă de cântec,
Cu apă de amintiri,
Cu vise, speranţe,
Cu lumina lunii odihnindu‑se
În apa fântânii.
 
Acolo sus, pe deal,
Îţi voi dărui inelul razelor de soare,
Şi‑ţi voi coborî în palme
Luceferi.
Acolo sus, pe deal,
Stă o fântână tristă,
Fără apa dorului, fără noi.

din volumul M-am îndrăgostit de Mona Lisa, Emil Șain, 2012

Unde caii se adapă


ioan

Din stufăriş, de lângă‑o apă,
Unde caii se adapă,
A ieşit ca o lumină
O fată; şi e curată şi virgină.
Frumoasă foc, ca şi un crin;
Te ia cu ofuri şi suspin
Când o priveşti, de tot te pierzi,
Că are ochii mari şi verzi.

Iar flăcăii, drept urmare,
Dau din umeri a mirare.
De atâta admirat,
Un flăcău a leşinat.

Altul însă, răsărit,
Eu aş spune „aiurit”,
Zise: „Să ştiţi, nu‑s de vină
Că fata mai e virgină”

P.S. Dar să lămurim problema,
Să elucidăm dilema,
Şi să vă învingeţi frica:
Pe fată‑o cheamă… Virginica.

din volumul Lacrima mării (postume),  Emil Șain, 2014

http://www.excelsiorart.ro/echipa/autor/350ain-emil.html

Despre asediu


dolinaazi1

Noaptea nu-i veşnică.

Ea trebuie să migreze-n locuri neştiute
pentru a domoli mulţimi de fulgere negre
apoi
să se odihnească-n
lan de leandru şi crini
lăsând nor de furtună blândă să navigheze liber
spre punctul de-ntâlnire…

Visez să duc acasă
o parte din noapte-n care-mi doream
să-mi fie impus regim de asediu…

Vis spulberat
pretutindeni –
doar lumină…

din volumul Capcane, Corina Victoria Sein, 2014