Arhive pe etichete: Timişoara
Toamna – poezie și pictură
Toamna la Timișoara – Parcul Rozelor
Prieteni,
De un timp, mi-am propus ca fiecare zi de sâmbătăâ să o „trăiesc” în lumea fascinantă peste care veghează poezia și pictura.
De ce ?
„Pentru că poezia și pictura trezesc în noi pasiuni”.
… iubesc poezia lui Paul Valéry,â:
UN FOC DISTINCT…
(fragment)
(…)
Noaptea, zilele mele mi-aruncă lungi priviri,
După primele clipe de somn care mă storc;
Când chiar nefericirea se toarce-n dungi subțiri
Ele să mă trăiască și să-mi dea ochi se-ntorc.
(…)
Tablourile lui Paul Cézanne îmi frământă (?) sentimentele…
TIMIȘOARA – CAPITALĂ CULTURALĂ EUROPEANĂ în 2021
DOMUL CATOLIC, PIAŢA UNIRII
ORNAMENT CLĂDIRE, CARTIER FABRIC
ORNAMENT CLĂDIRE, CARTIER FABRIC
ORNAMENT CLĂDIRE, CARTIER FABRIC
ORNAMENT, BISERICA CATOLICĂ DIN CARTIERUL IOSEFIN
Timișoara văzută și prin cărțile editate de Excelsior Art și prin diverse acțiuni culturale ale redacției Editurii Excelsior Art.
Die Menschen der Universitätsstadt am Begaufer / Oamenii oraşului universitar de pe malul Begăi
POLITEHNICA
UNIVERSITATEA DE MEDICINA
Wie stolz mag vor einem halben Jahrhundert der Temeswarer Lokalreporter gewesen sein, als er seiner Zeitung eine Schlagzeile lieferte über ein Ereignis, von dem bis dahin kein einziger der Chronisten und Verfasser von Stadtmonographien berichten konnte: die ersten zweiunddreißig Hochschulabsolventen, die ersten zweiunddreißig in Temeswar ausgebildeten Ingenieure.
Immerhin, eine Errungenschaft für eine Stadt, die damals zwar schon auf fast siebenhundertjährige Geschichte zurückblicken konnte. Wie geringfügig aber erscheint eine solche Nachricht heute, da in einem einzigen Studienjahr gut über tausend Ingenieure, Ärzte und Professoren aus den vier Hochschulinstituten derselben Stadt ins Leben schreiten …
So also präsentiert sich Temeswar, die Universitätsstadt am Begaufer, in unseren Tagen: nicht allein Gartenstadt, nicht allein eines der bedeutendsten Kulturzentren im Westen des Landes, nicht allein Schwerpunkt der Leicht- und Maschinenbauindustrie, sondern auch eines der jüngsten und größten Hochschulzentren. Ein Rundgang durch die Begastadt wird nolens volens zu einem Rundgang durch eine Universitätsstadt.
Wir beginnen ihn bei jenen wuchtigen Backsteinbauten, die für jeden alten Temeswarer einfach das „Polytechnikum“ heißen, obwohl das Institut längst diesen engen Raum gesprengt hat. Auf dem breiten Eckbau gegenüber dem Zentralpark steht ebenfalls mit lapidaren Lettern das Wort „Politehnica“, genau wie gegenüber der Staatsoper auf einer Renaissance-Fassade und auf dem stolzen Neubau der Fakultät für Bauwesen am Boulevard der Republik …
In glühender Farbenpracht leuchtet der Westhimmel auf, Orange geht in flammendes Purpur über, darüber ein Streifen sanftes Violett. Über dem gezackten Horizont der Stadt verschwindet die Sonne, und am Himmel beginnt der Sternenreigen. Doch was ist das? Der Himmelspol beginnt zu schwanken, der Polarstern vollzieht eine elegante Schleife, der „Große Bär“ reckt seinen Hals, das ganze Sternbild wird zu einem bizarren Zickzack, die Riesensterne des Orion verschieben sich, und der ganze nördliche Sternenhimmel zeigt ein Bild, fremdartig, grandios, nie gesehen! Bis … ja, bis sich plötzlich die Tür öffnet und aus dem breiten Korridor helles Tageslicht in den Kuppelsaal flutet. Die Studenten blicken lächelnd auf den noch ganz benommenen Gast, ehe sie aufstehen und nach ihren Mappen greifen.
Wir wohnten einer Vorführung im Planetarium der Temeswarer Universität bei, des ersten Projektionsplanetariums des Landes, des sechsunddreißigsten der Welt. Standen eine Stunde lang im Bann der fünftausend Sterne, die seine Scheinwerfer in den künstlichen Himmel projizieren, sahen kosmische Zeiträume von Zehntausenden von Jahren auf Minuten zusammengedrängt … Und das alles in einem Seitenflügel der Temeswarer „Uni“.
***
Oamenii oraşului universitar de pe malul Begăi
Ce mândru trebuie să fi fost reporterul local din jumătatea veacului trecut din Timişoara, atunci când livra ziarului său un titlu de primă pagină legat de un eveniment despre care nici un cronicar ori autor de monografii locale nu ar fi putut relata: primii treizecişidoi de absolvenţi de facultate din Timişoara, primii treizecişidoi specializaţi în inginerie.
Totuşi o performanţă pentru un oraş care pe atunci putea privi în urmă la o istorie de aproape şapte sute de ani. Ce lipsită de importanţă ar părea azi o astfel de ştire, când într-un singur an universitar păşesc în viaţă peste o mie de ingineri, medici şi profesori din cele patru instituţii universitare ale aceluiaşi oraş.
Astfel se prezintă Timişoara, oraşul universitar de pe malul Begăi: nu numai singurul oraş grădină, nu numai unul din cele mai importante centre culturale din vestul ţării, nu numai unul din punctele de greutate ale industriei uşoare şi de maşini ci şi unul din centrele universitare cele mai tinere. O plimbare prin oraşul de pe Bega va fi nolens volens o plimbare printr-un oraş universitar.
Acest periplu îl începem de la acele construcţii viguroase din cărămidă care pentru orice timişorean în vârstă reprezintă Politehnica cu toate că instituţia a depăşit de mult acest spaţiu restrâns. Pe colţul larg, vis-á-vis de Parcul Central, stă scris, cu litere lapidare, cuvântul „Politehnica“ la fel ca şi pe partea opusă operei, pe una din faţadele în stil Renaissance cât, şi pe impunătoarea clădire nouă a facultăţii de construcţii de pe Bulevardul Republicii …
În splendoarea incandescentă se iveşte răsăritul, portocaliul se preschimbă într-un purpur arzător, deasupra întâlneşte o fâşie de violet plăpând. Deasupra orizontului îngândurat al oraşului, soarele se retrage iar pe cer jocul stelelor începe … Dar ce este aceasta? Polul ceresc începe a şovăi, steaua polară readuce o eşarfă elegantă în joc, Ursa mare îşi întinde gâtul, întreaga imagine celestă devine un bizar zic-zac, stelele grandioase ale Orionului se preschimbă şi întreaga cortină de stele nordice conturează un tablou curios şi impresionant, niciodată întâlnit. Până … da, până ce uşa se deschide deodată şi de pe coridorul larg lumina clară a diurnului răzbate în amfiteatru. Studenţii privesc zâmbitori la oaspetele stângaci înainte ca să-şi apuce mapele.
Asistam la o prezentare în planetariul Universităţii din Timişoara, primul planetar de proiecţii din ţară şi cel de-al treizecişişaselea din lume. Am stat o oră întreagă vrăjiţi de stelele cincimii care-şi proiectau lumina pe cerul artificial. Preţ de câteva minute am văzut unite spaţii temporale ale cosmosului bătrân de zeci de mii de ani … şi toate acestea într-o arteră laterală a Universităţii din Timişoara. ( NIKOLAUS BERWANGER, Traducerea: Lieselotte Pitulan)
din lucrarea Timișoara între paradigmă și parabolă, Editura Excelsior Art
Timișoara / Akácfaillat / Mireasma florilor de salcâm
Biserica Millenium, cartier Fabric
Piaţa Traian, cartier Fabric
Csendes utca a temesvári Erzébetvárosban a Batthyány út, ahol a református templom áll messzelátó tornyával, s annak tetjén a kakassal, mely merészen kelet felé fordulva nyitja a csőrét, hogy a reggelt hírdesse. Szép ezen a környéken az október. Napsütés füröszti a sárguló vén fákat. Mély csend honol mindenütt, mintha a jó Isten is ide tért volna meg pihenőre. A délelőttök tele vannak áhítattal és álomteli pillantással néznek a hulló levelekre, amelyek olyan nesztelenül érintik a földet, mint a sóhajtás egy elveszett barát után. Itt nem szól muzsika, itt nincs fesztelen csevegés, még a halál is elbújik, hogy ne zavarja a hangulatot, ha a világ tavasz és nyár után szerényen visszahúzódik a házak közé. Öreg épületek állnak itt egymás mellett, valamennyit a századelőn emeltek. Mintha Kálvin is itt járt volna egyszer, hogy figyelje szavainak hatását, ha magukba szállnak a hivők az első hóhullás idején és valahonnan, a messzi magasból a közeli karácsony halkan csenget … Lám, barátaim, itt minden olyan egyedi és megismételhetetlen szintelen egyszerűségében él, bár a házakban itt is van gond és nyugtalanság, fájdalom, amit kintről nem láthat senki! Mert kövek nögött is forrong a nyugtalanság, mert e földön béke csak a sírban létezik.
Nos, egy ilyen októberi mélabús estén ott ült az ablaknál Szabolcska Mihály, a református pap és költő, s hosszú pipájából füstöt eregetve elmélázott egy gyönyörű dalon, amelyet a legtöbb cigányprímás akkor húzott el, ha vendége megunta ezt a változékony világot és magában ezt dúdolta édes keservesen:
Tele van a város
Akácfavirággal,
Akácfavirágnak
Édes illatával.
Ilyenkor jutott Szabolcska Mihály eszébe is ez a dal és papírra vetette. S ilyen hangulatban születhetett az a vers is, amelyet egykor minden iskoláskönyvben olvasni lehett:
Hogyha egy-egy romlott
Embert láttok,
Aki magának is,
Másnak is csak átok:
Sajnáljátok, mert nem volt édesanyja.
Az öreg úr nem volt hangoskodó ember, így nem törődött azzal sem, hogy Ady Endre „Költőcske Mihálynak” nevezte, mert tudta a zsenihez az ormok illenek, egy református paphoz pedig az emberi lélek!
A Batthyány utca nem változott mind a mai napig. Csendes maradt. Némelykor ide járt a jó Isten pihenni, de némelykor lázadozni is … És megfordult itt a történelem. Hogy én is ott jártam a hangommal, csupán szerény emlék maradt. Tarjányi Vali kíséretében énekeltem, s tudtam, hogy az Isten szereti az emberi hangot és az orgonát, mert a lélek a muzsika segítségével többet ért meg, mint némelykor az ige szavával. Mert, aki figyelmesen odahallgat, megérzi a természet búcsúdalát, minden levélhullással.
Áldott maradj, Szabolcska Mihály, Temesvár legcsendesebb költője!
Mireasma florilor de salcâm
O stradă liniştită în cartierul Elisabetin poartă numele lui Batthyány. Aici străjuieşte turnul înalt al bisericii reformate, cu cocoşul îndrăzneţ pe vârf, care se uită spre răsărit, cu ciocul deschis să-ţi vestească venirea dimineţii.
Octombrie e minunat în aceste locuri. Frunzele copacilor bătrâni strălucesc în razele aurii ale soarelui, înainte de a se vesteji. E atâta linişte aici, că ţi se pare că până şi bunul Dumnezeu se odihneşte printre zidurile lăcaşului divin. Orele dinaintea prânzului sunt pline de reculegere pioasă şi rugăciuni. Priviri visătoare urmăresc în tihnă căderea molcomă a frunzelor, ce abia ating, cu straiele lor străvezii, pământul şi-şi continuă zborul, ca o şoaptă, ca un oftat după un prieten drag. Muzica nu se aude până aici, nici vorbele strident nu tulbură liniştea, încât ai impresia că şi moartea se ascunde pe undeva, pentru a nu deranja această atmosferă de pace autumnală.
Străjuiesc aici clădiri vechi, construite la început de secol. Parcă ar fi poposit pe aici Kalvin însuşi, ca să se convingă de forţa cuvintelor sale, adresate enoriaşilor care se închină în liniştea albă a primelor zăpezi, când de undeva se aude deja clinchetul clopoţeilor de Crăciun … Şi aşa, prieteni, recunoaşteţi că aici e totul unic şi inedit, că totul persistă într-o simplitate tandră, deşi în interiorul caselor şi aici sunt griji, durere, nelinişti, ce nu se văd afară! Un zbucium e dincolo de zidurile de piatră, căci pacea nu există pe pământ, doar în morminte.
Într-o zi melancolică de octombrie stătea la fereastră Szabolcska Mihály, preotul reformat şi poetul, pufăind dintr-o pipă mare. Visa la un cântec minunat, la un cântec ce reînvia din viorile muzicanţilor, în clipele când omul se simte mai pierdut ca niciodată. Venea acest cântec dulce-amar să alinte sufletele tulburate, şoptind versuri ca:
Oraşul e plin
De mirosul salcâmului
Înflorit
Ce te alintă
Cu dulci miresme.
În asemenea momente poposea muza în sufletul poetului Szabolcska Mihály. Şi scria, scria poezii, dintre care unele au fost incluse şi în manualele şcolare, şi care sunau ca aceasta
Dacă zăriţi din întâmplare
Un om dezlănţuit ca fiara,
Care-i blestem pe-acest pământ,
Plângeţi-l, că s-a născut orfan.
Distinsul domn nu a fost un om gălăgios, nu se revolta nici pentru faptul că marele Ady Endre îi dădea porecla de „Mihailul poetaş“, întrucât ştia că piscurile înalte sunt sortite doar geniilor, iar pentru un popă reformat se potriveşte doar un suflet nobil!
Strada Batthyány a rămas neschimbată şi astăzi. E liniştită, modestă, sobră. Bunul Dumnezeu găseşte şi astăzi, din când în când, odihnă aici, dar alteori se revoltă … Şi istoria s-a zbuciumat nu demult aici …
Am fost şi eu cândva oaspetele acestui lăcaş divin. Cântul nostru a rămas ca un modest adaos al acestei atmosfere liniştite. Acompaniat de Valeria Tarjányi, am cântat, din tot sufletul, fiindcă ştiam că lui Dumnezeu îi place vocea omenească şi sunetul înaripat, ce zboară din instrumentul sacru ce se numeşte orgă. Sufletul, câteodată, se domoleşte mai repede cu ajutorul muzicii, decât la îndemnul vorbei. Cine ascultă cu atenţie, va înţelege cântecul de rămas bun al naturii cu fiecare foşnet de frunză.
Binecuvântat să fii, Szabolcska Mihály, poet tăcut al oraşului Timişoara! (traducere de Maria Pongracz)
din lucrarea Timișoara între paradigmă și parabolă, Editura Excelsior Art
Din nou despre Timişoara
„Oamenii construiesc prea multe ziduri, dar nu destule poduri.” (Issac Newton)
Podul Mitropolit Andrei Şaguna (Episcopal, al Tinereţii) situat la capătul bulevardului Mihai Viteazu, a fost construit în 1913, pe locul unui pod de lemn ce funcţionase neîntrerupt din 1718 şi care fusese ranforsat în 1898.
Podul Decebal face legătura între cartierele Fabric şi Cetate, a fost construit în anul 1909 şi era, la acea vreme, podul pe grinzi de beton armat cu cea mai mare deschidere din Europa. Are o lungime de 195 m şi o lăţime de 9 metrii. Proiectul a obţinut Diploma de onoare la Expoziţia Internaţională de la Paris din anul 1910. Soluţia tehnică de realizare concepută de inginerul Gyözö Mihailich a fost tratată în lucrări de specialitate în mai multe ţări. Podul este denumit şi podul de pe Aleea Parcului sau Podul Băile Neptun.
Podul Ştefan cel Mare (la Ancora, Franz Iosef, de la Gara) a fost construit pe locul unui vechi pod de lemn. Înlocuit în 1891 cu unul din fier proiectat de ing. Toth Robert. A fost reconstruit din beton in 1957.
Podul de fier este poate cel mai frumos pod de pe Bega. Se cheamă şi podul Eiffel, după o legendă comform căreia ar fi fost construit pe baza unui desen al lui Gustave Eiffel, cel care a proiectat şi turnul din Paris. În realitate a fost proiectat de Toth Robert. A fost construit pe locul unde funcţiona cândva bacul, reutilizând piesele fostului pod metalic Hunyadi.
Podul Eroilor numit şi „Podul Bem”, „Podul de la Elba” sau „Podul Pieţei Iosefin”, a fost ridicat pe locul celui mai vechi pod de fier al orasului, construit în 1870-1871 din cărămidă. În 1938 a fost demolat şi înlocuit cu actualul pod, construit din beton armat.
Podul Traian numit şi „Podul Huniade” sau „Podul de la Maria” a fost ridicat în 1917 şi a înlocuit Podul de fier, mutat în aval între străzile Ady Endre şi Mureşanu. Constructia actualului pod a fost terminata după primul Război Mondial.
Podul Modoş datează de la sfârşitul secolului XIX. A fost construit iniţial din lemn pentru a asigura legătura ferovială între Timişoara şi Baziaş. A fost refăcut în anul 1935 şi în 1980.
Podul Michelangelo ridicat în 1970, odată cu sistematizarea oraşului, este podul cu cea mai mare lăţime, dar şi cel mai coborât spre nivelul apei. În anii ’40, pe locul acela era o pasarelă de lemn, iar în anul 1964, s-a construit una nouă, pentru studenţii care mergeau la facultate.
Podul Mihai Viteazul sau „Podul de la Turbina”, dar cunoscut şi sub denumirea „Podul Morii” a fost construit în 1909. În perioada interbelică, a avut patru turnuri cu basoreliefuri şi a fost traversat şi de tramvaie. 1981 a fost reconstruit, iar basoreliefurile – o figură feminină ţinând stema oraşului, un morar cu sacul de făină, un nisipar încărcând o barcă şi un tăbăcar – au fost păstrate şi montate la capetele podului.
Bookfest Timişoara – 2016
Dragi prieteni,
În perioada 31 martie – 3 aprilie 2016, la Timişoara, se desfăşoară cea de a V-a ediţie a Salonului de Carte „Bookfest”.
Ca în fiecare an, Editura Excelsior Art vă aşteaptă cu noutăţi editoriale.
Vizitând standul Editurii aveţi posibilitatea de a vă completa biblioteca personală cu cele mai frumoase cărţi de poezie, roman, cartea de ştiinţă etc.
Migraţiile
Oraşul Timişoara, chiar dacă se numea oraşul de pe Timiş, nu se afla pe Timiş, ci pe afluentul acestuia, pe Beghei, mai precis pe bălţile Begheiului. Begheiul alimenta şanţurile oraşului şi răsuna, noaptea, de orăcăitul broaştelor. De la râu îi rămăsese doar vechiul nume spaniol şi luncile cu sălcile înflorite. Timişoara a fost opera mâinii omeneşti, nu celei dumnezeieşti, asamblată numai din stele de piatră, fortificaţiile oraşului. În timpul asediului cetăţii, acele stele atrăgeau oştile înspre un foc încrucişat al tunurilor şi erau renumite pentru aceasta. Oricare din acele stele era o lume în sine, iar toate, laolaltă, ca un fel de insulă.
În faţa porţilor oraşului se aşterneau izlazurile verzi, unde generalii instruiau armata. În fortificaţii au fost zidite tunuri imense şi prin bubuitul acestora începeau războaiele cu turcii. Acum, peste şesuri se revărsa sunetul clopotelor timişorene. Era timp de pace.
În interiorul acestor fortificaţii, oraşul era înghesuit şi spaţiul rămas liber era foarte restrâns. În acel loc strâmtorat, ordinele călugărilor capucini şi iezuiţi îşi ridicaseră propriile biserici, cu faţade baroce, iar armata – Comenduirea locală. De Comenduire se lipiseră câteva tractire şi şcoala, precum şi Teatrul, care era renumit. Lângă biserici era palatul comandantului cetăţii, feldmareşallaitnantul baron fon Engelshofen. El se instală pur şi simplu, în cea mai mare cazarmă, deasupra pieţei mici, lângă biserica capucinilor, loc în care Timişoara arăta precum un tablou în miniatură al Vienei. Datorită vieţii luxoase a armatei, oraşul primise porecla de „mica Vienă”…
De la înălţimea aceea, de la etajul al treilea, bătrânul feldmareşallaitnant putea să ţină totul sub observaţie. Lăsase închise toate saloanele Comenduirii şi se instalase în două cămăruţe de la mansardă. De acolo putea să vadă chiar şi satul, care, înainte, era mahala turcească, iar acum era colonizat cu rascienii săi. El a fost foarte binevoitor faţă de aceşti soldaţi. Satul Mahala, unde s-au stabilit familiile lor, nici nu avea înfăţişarea unui sat adevărat. Nu semăna câtuşi de puţin cu imaginea Timişoarei. Acesta era o aşezare mizeră, abandonată de turci, în mijlocul bălţilor, cu palisada arsă, cu turnurile şi zidurile dărâmate, cu multe gropi. Frumos în Mahala era doar lungul şirag al uriaşilor salcâmi înfloriţi. Ei crescuseră printre turnurile de pază, printre casele şi bordeiele rascienilor, înălţându-se deasupra acoperişurilor lor de trestie. Cu toate că mizeria în Mahala trebuia să fi fost mare, din acel sat sârbesc noaptea răsunau mereu cântece. În acel an florile de salcâm au înflorit brusc acoperind acele jalnice case din pământ, ca o ploaie albă şi mirositoare de flori. Şi în timp ce în Mahala oamenii se acopereau noaptea cu sumane şi pături, satul era acoperit cu o haină de flori, parfumate. Asemeni unui voal dintr-o floare celestă.
Floarea de salcâm poleia cu argint iarba şi bălţile din Mahala, care străluceau până la stele, până în ungherul cel mai depărtat de stele, denumit de acest popor Calea Lactee. În acea vreme rascienii iubeu atât de mult tot ceea ce era luminos, tânăr şi nou, încât aveau obiceiul să sară spre Luna nouă şi să-i strige ca ieşiţi din minţi:
„Lună, lună nouă
Rupe pâinea-n două
Şi ne dă şi nouă
Ţie jumătate
Nouă sănătate!” (MILOŠ CRNJANSKI, traducerea: Mihai Radan)
din lucrarea Timișoara între paradigmă și parabolă, Editura Excelsior Art, 2001
CALAMBURURI
*Hai să-ți vând un pont, zise și-i vându Pontul Euxin.
*Când ieși de la medic, o luă la sănătoasa.
*Rușii sunt modești, se mulțumesc cu Putin.
*Coca nu se mulțumea numai c-o cafea.
*Coiotul este un lup cu un singur testicul.
*După vot se năpustiră la șampania electorală.
*Bă, se scuză el, ăsta a fost un pârț.
*Prostituatele doresc să-și constituie propriul lor gurvern.
*Orice partid începe cu un PAR.
*Singurul lucru fundamental la fostul președinte a fost statul pe scaun.
*Unde-i rege, nu-i tocmeală.
*Demnitarul a fost ales în ununimitate.
*Noi l-am uns domn, noi o să-l degresăm.
*Am văzut, în 2012, în locul unui tur de forță, un fur de torță.
*Psihiatrul va chema partidele la consultații.
*Autorul preferat al premierului a fost Ion Dubai Beleanu.
*Credem în puterea slabă și-n opoziția puternică.
*Vă propunem, în emisie, o pauză de duplicitate
*Culmea grădinăritului este grădina lui dumnezeu.
*În istorie marile cotituri le-au făcut cei roși în coate.
*În firma noastră toți lucrătorii și-au îndeplinit… vârsta.
*În evul mediu papa făcea sesiuni de excomunicări științifice/
*Ostilă cartofilor oala își spuse, LE-AM PUS CAPAC LA TOȚI!
*La noi fiece compartiment își are propriul comportament.
*Domolii se lasă mâncați de molii.
*O odă face parte dintr-o modă comodă.
*După schimbul de noapte urmează schimbul de mâine.
*Creasta are un singur cocoș, cămila – două cocoașe.
*Privirea cruciș născocea litera X.
*Cel ce pirat e, vinde vapoarele în rate.
*Fiecare reporter bea bere Porter.
*Nu mai ține figura să faci artă figurativă.
*Avea și el combinațiile lui, venea acasă cu combina.
*Temperamentul îi impune pictorului culorile tempera, specifice zonei temperate, cu temperaturi medii.
*Pentru o adaptare mai rapidă să mergi la Paris cu parizer de acasă.
*Spărgătorul de grevă se simte degrevat.
*La anticariat fac anticameră cărțile cariate.
*Cariatidele aveau dinții atât de cariați, încât nu mai puteau susține maxilarul de sus.
*Pentru abateri dumnezeu i-a ridicat carnetul de circulație a sângelui.
*Singurul care mergea neabătut pe drumul pocăinței fu abatele.
*Mașina lui se comportă ca un fier de călcat.
*…pentru că mila nu-i un sentiment pe care să-l știe cămila.
*Profesorul distrat încheie mediile de vârstă.
*Ciclopul are un singur clop, fiind monogam.
*În ziua în care balaurii se culcă pe lauri, pot rămâne fără capete.
*Vă orez la mulți ani, spuse el în chinezește.
*La apus soarele e un nobil scăpătat.
*A mai rămas un os, Eros!
*Colosul roade Rhodosul.
*Unii-s în câmpul muncii, alții la munca câmpului.
*Unii fac ciorbă de burtă, alții burtă de ciorbă.
*Câinele credincios merge la biserică.
*În toate există un sâmbure de adevăr, spuse Cireșica.
*N-a pus orice condiții, ci codiții sine qua non.
*Struțul lui Greblă măcar de și-ar ascunde în nisip capul răutăților.
*Cea mai mare lipsă în gestiune o are vânzătorul de țară.
*Pentru a ajunge la săptămâna cu două duminici s-a trecut prin duminica cu două săptămâni.
*Întunericului îi e teamă și de umbra lui.
*Căldura lui sufletească mă lasă rece.
*Uneori trebuie să folosești scara pentru a pune punctul pe i.
*Se slujea de baghetă pentru partea introductivă…
*Spărgătorul veni la spartul târgului.
*Acestea-mi sunt căile, se căi el.
*Să rămână grea i se părea treaba cea mai ușoară.
Erwin Lucian Bureriu
Cazul Marichen Ursula Rott /Capitolul IV / 2
(…) Deşi fereastra era deschisă, în cameră se simţea mirosul dulce de mobilă veche. Draperiile de la ferestre erau perfect asortate cu covorul subţire şi mătăsos, adus din Orient, probabil de la Smirna, apreciase la intrare Victoria, motivele mărunte, cu animale şi flori erau tipice acelui oraş al covoarelor, ţesute din lână fină şi lucioasă.
– Singurătatea! reluă Victoria tema discuţiei. Mă va cuprinde singurătatea când voi pleca… Ştii, am decis să plec definitiv din ţară. Îţi aminteşti de Mere Adrienne, de la călugăriţe! Era atât de frumoasă! Nu ştiu de ce a ales singurătatea relativă a unui ordin călugăresc? Nu aş fi capabilă de supunerea şi umilinţa care se cer unei călugăriţe, dar poate că anumite aspecte ale vieţii din mănăstire ar putea fi destul de atrăgătoare, continuă, ea meditativ.
Marichen intră pe cărarea amintirilor, deschisă de Victoria.
– Ne distram destul de bine la călugăriţe, nu-i aşa? Severitatea lor era de suprafaţă. Ordinea meticuloasă mi s-a părut întotdeauna plictisitoare, în schimb, aici, la liceu, după reforma învăţământului, era o libertate ciudată, cred eu că prost înţeleasă. Şi ce idioţenii ni se predau! Îţi aminteşti de „tezele lui Stalin” asupra literaturii?
Izbucniră amândouă în râs.
– Noroc că nu a ţinut prea mult.
Cele două prietene se simţeau încă un pic jenate, rupte prin anii lungi de despărţire. Săreau de la subiect la altul, în speranţa ca, prin aceste discuţii, ce aduceau la suprafaţă întâmplări neînsemnate din trecutul lor comun, să găsească posibilitatea de a-şi mărturisi preocupările profunde ale sufletului lor.
– Merg să mai aduc o sticlă de bere, spuse Marichen.
În lipsa ei, Victoria privi cu atenţie înjur; încerca să înţeleagă ce fel de viaţă ducea Marichen; i se părea ciudat să o ştie singură în această cameră enormă, încărcată de mobilă veche şi de amintiri, între două dulapuri de culoarea mierii, era intercalată o comodă burtoasă, cu intarsie fină şi fără bare transversale de susţinere a sertarelor. Era, cu siguranţă, foarte preţioasă şi ea gândi că fusese adusă de la ţară, din vechea lor casă, pe care ea o vizitase o singură dată, în copilărie. Două tablouri, pictate în maniera lui Seurrat, se puneau reciproc în valoare prin ambianţa lor coloristică, atât de specifică sfârşitului de veac.
– Comoda o ai de la voi de-acasă?
Marichen o examina de parcă numai acuma ar fi observat-o dar spuse cu siguranţă:
– O aveam de la bunica. Ar trebui refăcută. Are furnirul tăiat cu mâna, aceasta este garanţia faptului că a fost relizată înainte de 1840, ca şi modelul atât de vioi al intarsiilor din lemn rar. Mama îmi explica întotdeauna cum se poate recunoaşte o mobilă veche, veritabilă, de una contrafăcută. Surâse. Ca să mai câştige un ban, mama s-a ocupat în ultimii ei ani cu vânzări şi intermedieri de obiecte de artă şi de mobilier. Era la noi un fel de consignaţie ilegală. Nici nu îţi închipui ce de lume s-a perindat pe la noi, şi, mai ales, cine?!
– Mama ta a fost o femeie abilă şi isteaţă, spuse Victoria. Matilde, mama mea, o aprecia pentru felul în care şi-a condus barca vieţii prin furtunile prin care a fost obligată să treacă.
Mâncară în tăcere, elegant şi fără grabă, aşa cum fuseseră învăţate în copilărie, înainte de a servi îngheţata, Marichen reluă conversaţia cu caracter personal. Nu i se părea corect ca Victoria să nu îi povestească despre viaţa ei.
– Tu ce-ai făcut în toţi aceşti ani?
–O să încep cu sfârşitul. Vreau să plec definitiv din ţară. Legal. Din acest motiv, în ultima perioadă m-am ocupat de rezolvarea acestei probleme şi, evident, nu mi-am dorit o complicaţie în plus. Iată unul dintre motivele pentru care nu m-am căsătorit. Dar nu este singurul. După terminarea facultăţii, am stat trei ani pe un şantier. Am refuzat orice relaţie cât de cât stabilă, fiindcă voiam să scap de acolo. O căsătorie mar fi putut lipi definitiv de un asemenea şantier şi eu nu suportam lumea primitivă ce domina în acele locuri. Chiar şi unii dintre ingineri coborau spre nivelul celor cu care colaborau. Se bea mult, se trăia în colonii, se câştiga bine dar… nu era potrivit firii mele.
Victoria sorbi lung din paharul cu bere apoi continuă.
– Am avut o singură prietenie frumoasă, dar fără viitor. Aceasta s-a întâmplat în perioada când am lucrat la un institut de proiectări. M-am „încurcat” cu un bărbat căsătorit. Nu vreau să spun că a fost o prostie dar, cu siguranţă, ar fi fost o greşeală dacă nu o rupeam la timp. Ca să termin cu el, am venit la Arad. M-a ajutat mult prezenţa familiei mele. Ciudat, dar mama nu a insistat niciodată, aşa cum o fac multe mămici, să îmi organizez viaţa după canoanele clasice. Acum mă străduiesc să plec în R. F. G.
– Am înţeles că este foarte complicat, observă Marichen.
– Da şi nu. Există un anumit risc. Se poate plăti, undeva, plecarea şi apoi capeţi viza. Dar dacă dintr-un motiv oarecare nu îţi este acordată viza, nu poţi reclama… Operaţiunea este ilegală, poţi să pierzi toţi banii. Şi plata se face în mărci.
Marichen rămase gânditoare. Auzise câte ceva dar nu crezuse că este adevărat. Iată, Victoria o spunea liniştită, aşa că se putea baza pe vorbele ei.
– Cam câte mărci?
– Câteva mii. Totul este foarte complicat fiindcă banii trebuie aduşi aici; tu ştii că, pe de altă parte, nu este permis să deţii valută. Dacă nu ai pe cineva, de mare încredere, să te ajute, problema este aproape inabordabilă.
– Şi pe tine cine te ajută? se interesă Marichen. Victoria o privi direct şi răspunse clar:
– Sandi Ackermann, vărul meu. Ti-l aminteşti?
Marichen şi-l amintea bine. Era, adică fusese, un băiat atât de atrăgător, încât jumătate dintre fetele de la liceu erau îndrăgostite de el. Înalt, subţire şi blond. Îţi sugera un plop tânăr în perioada de înfrunzire, atunci când pe ramurile fine apar primele foi aurii. Ei îi fusese indiferent, o atrăgeau altfel de băieţi: cu priviri întunecate şi încărcate de mister. Rămăsese pentru totdeauna ataşată acelui tip; chiar Grig, pe care îl iubea cu toată pasiunea celor treizeci de ani ai ei, corespundea strict acelui model. Poate că şi acesta fusese un motiv al eşecului din căsnicia ei. Cezar era prea simplu, prea direct şi nu ascundea nimic dincolo de aparenţe. Reveni:
– Şi ai tu atâţia bani? Ce poţi să vinzi ca să obţii echivalentul câtorva mii de mărci, cumpărate la negru?
–Nu am, dar, se poate aranja. Dacă te interesează, o să îţi spun la momentul potrivit.
De undeva, de afară, se auzea o melodie italiană. Cineva se plimba cu un radio portabil în mână. Era aceasta o modă a celor veniţi de la ţară şi transformaţi urgent în muncitori. Primul lucru pe care şi-i cumpărau era un mic radio portabil şi ieşeau cu el să se laude printre cunoscuţi şi necunoscuţii.
– Nu mai serveşti?
– Nu, mulţumesc, am depăşit toate limitele! Dacă ajung în R. F. G., vreau să mă mărit şi trebuie să arăt bine, o siluetă elegantă… bune partide poate aduce, râse veselă Victoria.
– Nu eşti cam cinică?
– Draga mea, ar fi greu să mai fiu romantică. În Vest, contează numai banii. Ştiu exact ce vreau de la viaţă şi voi obţine, afirmă categoric Victoria.
– Şi dragostea?
– Acesta este un capitol pe care eu 1-am încheiat. O prietenie, da! O nouă pasiune? Nu pot crede în ea.
– Atât de grav a fost?
Pe figura uşor rumenită de căldură şi de mâncare a Victoriei se întinse încet-încet, o paloare tristă şi o durere ascunsă îi coborî colţurile gurii. Dintr-odată, Marichen o văzu aşa cum era: singură şi disperată.
Se ridică şi strânse farfuriile şi tacâmurile. Din bucătărie aduse două farfurioare şi două cupe de cristal, pe care le umplu cu îngheaţată. Pe flecare puse un strop de dulceaţă de fructe şi un moţ de frişca. Dintr-unul dintre bufete scoase paharele de şampanie. Se mai duse o dată în bucătărie şi reveni cu o sticlă groasă, învelită într-un şervet. Era o şampanie dulce, pentru desert.
– O deschizi tu? Mie îmi este frică, spuse ea, amuzată, încercând să o înveselească pe Victoria, ce părea plecată cu gândurile departe.
– Sigur.
Victoria se sculă şi se îndepărtă de centrul camerei.
– Să nu nimeresc lustra, explică ea. Deşi, dacă este rece, şampania se poate deschide fără dramatism inutil.
Pocnetul fu sec, dar lichidul nu izbucni brusc, aşa că Victoria putu să îl toarne cu grijă, fără a scăpa din el stropi pe jos sau pe tava anume pregătită pe masă.
În acel moment, Marichen îşi aminti brusc, ca într-o străfulgerare, de Grig. Şi el ştia să deschidă sticla de şampanie „fără dramatism”, cum zisese Victoria. Simţi asupra inimii gheara dorului şi geloziei. Nu ştia unde este şi ce face. Nu ştia niciodată. Avea dreptate Victoria, merita oare dragostea atâta chin şi atâta frământare? (…)
fragment din romanul Cazul Marichen Ursula Rott, Coleta De Sabata, Ed. Excelsior Art, 2001
Casa care adăposteşte gânduri • Editura Excelsior Art 