Activităţi editoriale


„Mirarea Muntelui Albastru” sau consacrarea lirică a spaţiului şi timpului

DEVENIREA METAFOREI

Într‑o creaţie lirică, pe baza unor elemente dominante, se pot identifica etape artistice, un spaţiu afectiv şi imaginativ original, unde purificarea spiritului se face prin propagarea sunetelor vechi în pătimirea ecoului fixat în cuvinte ireductibile, îmbinare alchimică a sensurilor.

Este firesc să răzbată, în creaţia lui Iosif Băcilă, elemente din Lucian Blaga, Tudor Arghezi sau Ion Pillat, deoarece poetul vine dintr‑o lume în care glasul pământului vorbeşte şi azi. Răsuflarea ancestrală încă se poate recunoaşte în satele Almăjului:

„Eu
nu cânt piatra râului,
ci iubirile ei volburând –
mirarea
Muntelui Albastru
de-a se auzi pe sine curgând!”.
(Poeme-Semenice, p. 121)

Poezia lui de atitudine romantică este o evoluţie statornică spre clasicizare chiar din originea ei, dar mai ales după volumul Poeme (1993), prin care se depăşeşte faza experienţelor lirice în potenţarea elementelor tipologice pentru a „re‑construi” un univers al spiritului românesc vechi rural şi bogat în semnificaţii universale. Până în acest moment, poetul îşi dezvăluie şi îşi demonstrează intenţia. Devenită certitudine, o slujeşte cu temeinicie.

Creaţia‑„sărbătoare” defineşte poetul. Drumul unei sărbători (2007) sugerează metaforic o tendinţă normală în orice poezie, dar mai ales în creaţia care urmăreşte existenţa „eului profund”. Volumul Poeme‑Semenice (2014) îmi întăreşte această convingere. „Răspasul” în echilibrul liric rotunjeşte un univers poetic, contribuţie semnificativă în poezia bănăţeană şi în literatura noastră. Pe „drumul unei sărbători” se întâmplă „o calificare” lirică prin motive literare, adevăruri eterne. Între fiorul folcloric şi simţul modernităţii are loc „triumful simbolicii arhaice”. Impulsurile structurilor folclorice şi ale poeziei tradiţionaliste se subordonează experienţelor moderniste şi cadenţei sufletului în consacrarea artistică a spaţiului Văii Almăjului, a timpului simţirii româneşti care urcă din „izvorul tinereţii fără bătrâneţe” (Constantin Brâncuşi) în vibraţii autentice ca ale naturii, aducând câştig sensibil clarităţii şi meditaţiei.

Eleganţa expresiei, cu artă de bijutier, strălucirea imaginaţiei în cuvinte neaşteptate, care asimilează sugestii lexicale arhaice ca orientare deliberată, nu ca simplu ornament, armonia structurală a ritmului în modalităţi interpretative ale sonorităţilor fonetice, ale sensurilor prin combinaţii de efect („acasa izbăvitoare a curcubeului”), descoperă esenţa fiinţei în inefabil:

„Lacrima nopţii veşmântată
în otava măruntă,
neogoiul din spice
când zorii desfiră
pribegii de logodnă şi nuntă…”.
(Poeme-Semenice, p. 86)

„«Îndestulate cu dor», volumele lui Iosif Băcilă se vor o sărbătoare a slovei; «înminunarea» în cuvânt va fi, desigur, un dor mărturisit (cum îşi botezase placheta din 2010), cântând Muntele cu nume de floare, apa morilor din Rudăria (în sălbăticia ei), propunând un «răspas» în Valea Miracolelor, reamintindu‑ne nedeile de altădată, când se schimbau «mărfuri şi veşti»: «O, Doamne, / ce frumoasă / e clipa în care / mă‑nminun în cuvânt, / necum în uitare!» […].

Fondator şi redactor‑şef al revistei Almăjana, ostenind cu devoţiune la apariţia ei, membru în colegiile redacţionale ale altor publicaţii bănăţene, antologat, trezind interesul multor exegeţi din zonă (eseistul Ionel Bota dezvoltând chiar un Fals tratat despre «întemeierea» melancoliei, Editura Timpul, Reşiţa, 2002), Iosif Băcilă, cel «încărcat de doruri», trudeşte la «ocoşitele» sale poeme şi, auzindu‑se în cuvânt, se mărturiseşte fără rest, încercând a străcura (precum, altădată, un alt brav almăjan, preotul dr. Ion Sîrbu) câteva «bănăţenisme din munţi»: «Să te poţi / contopi cu cuvântul – / să intri în cuvânt / ca zorile înspre ziuă!».” (Adrian Dinu Rachieru, Poezie şi dăscălie, [în] „Convorbiri literare”, Iaşi, CXLVIII [2014], nr. 6, p. 88).

Fascinaţia cuvântului creşte din uimirea înţelegerii tainelor. Prin înţelesurile fiinţei în chemarea arhaicului, chemare a sângelui, are loc retragerea în vocaţia cuvântului de a lămuri ceea ce este fiinţa. Descoperirea semnificaţiilor legăturilor sufleteşti e începutul poeziei. Versul devine mod de raportare a fiinţei la fiinţă, o emoţie copleşitoare complicată de rafinamentul tâlcuirii, de luciditatea din actul creaţiei, de reconfirmarea formelor prin modernitate. Poetul „se aude în cuvânt” şi trans‑punerea aceasta îl prinde bine, definindu‑i viaţa. Excelând în propria‑i chemare, prin funcţia suverană a metaforei, urmează ritualul întemeierii poemului ca sacerdot al naturii şi simţirii în seducţia reală a valorii, în întemeierea la zi a sensului nu doar din informaţii fundamentale, ci din trăiri esenţiale. Fără sens, omul, dar mai ales poetul nu e o fiinţă autentică. În lumea hiperactivă în care trăim, omul nu poate renunţa la deschiderile afective, are nevoie şi de poezie, iar poezia – de o casă primitoare: sufletul.

Libertatea individuală asupra cuvântului determină imagini artistice originale. O realitate specifică, Valea Almăjului, spaţiu privilegiat („Valea Miracolelor”), se impune de la sine prin structuri valorice lirice şi semantice care exprimă un univers de creaţie. Într‑o lume a convenţiilor, resursele lexicale sugerează, departe de artificial, rostirea unei realităţi de care poetul e legat profund subiectiv şi realizează, nu e un termen pretenţios, referenţialitate. E o soluţie faţă de criza cuvântului determinată de sensibilitatea postmodernă în căutarea unei paradigme care să restructureze viziunea şi simţirea.

Din perspectiva sinoptică a poeziei lui Iosif Băcilă, singeneza creaţiei evidenţiază „un registru liric care defineşte, prin autenticitate, o pagină însemnată adăugată, din Banat, literaturii naţionale.” (Ionel Bota, Fals tratat despre „întemeierea” melancoliei – eseu asupra poeziei lui Iosif Băcilă, Editura Timpul, Reşiţa, 2002, p. 50).

fragment din volumul Devenirea metaforei în poezia lui Iosif Băcilă, Constantin Teodorescu, Editura Excelsior Art, 2015

 

Salonului Hunedorean al Cărţii, ediţia a XV-a, 2014

Salonului Hunedorean al Cărţii, ediţia a XV-a, 2014

Scrisoare – invitaţie către cititori

De două decenii şi ceva, Editura Excelsior Art încearcă şi reuşeşte, să vă fie aproape, să vă „lege”, pe dumneavoastră, cititori, cumva de activitatea noastră care nu este nici uşoară, nici cea mai râvnită, dar e frumoasă şi acaparatoare. În ceea ce mă priveşte nu aş schimba-o cu nimic altceva.
Oricâtă satisfacţie ar aduce transformarea unui manuscris într-o carte, nu ar însemna nimic dacă autorul, în primul rând, nu ar avea şansa să se întâlnească, planificat sau nu, cu cititorii săi. Plăcerea de a fi împreună cred că e cel mai sugestiv indiciu, dar în acelaşi timp şi produsul nemijlocit al unei prietenii. Dumneavoastră, cititorii, noi, creatorii, găsim prin aceste întâlniri, sensul  îndestulării şi al unui echilibru.
Iată unul dintre motivele pentru care suntem, în perioada 9 – 12 octombrie, prezenţi la  cea de a XV-a Ediţie a Salonului Hunedorean al Cărţii, 2014.

Dacă diada autor – editor se află la un capăt de drum, pe care noi l-am numit „Drumul Cărţii”, iar editorul este o interfaţă într-un manuscris în care cartea a ajuns doar intrigă pentru un dialog, – ştiinţific sau afectiv – şi publicul larg, la celălalt capăt se află o altă diadă cu vocaţia cărţii: bibliotecarul şi cititorul. Aparent exteriori obiectului livresc, ei sunt cei cărora li se încredinţează  cartea, beneficiarii şi utilizatorii ei.
Bibliotecarul este un adevărat gardian al viziunilor, trăirilor şi strigătelor răscolitoare cuprinse în lucrările noastre. El este cel mai prietenos ofertant de carte deschisă, asigură viabilitatea cărţilor nu numai prin depozitarea lor corectă sau prin străşnicia cu care sunt îngrijite, cât, mai ales, prin punerea lor în circulaţie, de trecere a lor de la un cititor la altul. Tot el, bibliotecarul, este cel care face sau reînnoadă legături târzii între autori – adesea dispăruţi – şi cititori reali, într-o instituţie de cultură unde întâlnirea cu cartea  nu ţine cont de timpul comun, ci, mai degrabă, de un timp cosmic, mult mai generos.
Am scris aceste gânduri pentru a-mi arăta respectul, admiraţia şi preţuirea faţă cei care parcurg Drumul cărţii către cititori, alături de noi, creatorii –  bibliotecarii.

Închei prin a mulţumi organizatorilor, în special domnului Sebastian Bara, directorul Bibliotecii Judeţene Hunedoara, dar şi colectivului bibliotecii, un colectiv dedicat muncii de bibliotecar. Fără iniţiativa domniilor lor, zilele de octombrie nu ne-ar fi prilejuit ocazia de a ne întâlni. Vă aşteptăm, aşadar, la Deva.  (Corina Victoria Sein)

 

 

Programul evenimentelor culturale din cadrul

Salonului Hunedorean al Cărţii, ediţia a XV-a, 2014

 

Eveniment cultural-literar cu scriitorul Emil Şain

Rămân cu tine, Viaţă,
Îmi placi aşa cum eşti,
Tu porţi atâtea taine
Şi ai mii de poveşti.

Povestea vieţii mele
O porţi fără să ştiu,
Mi-aş rătăci povestea,
De-ar trebui s-o scriu.

[…]

fragment din poezia Rămân cu tine Viaţă, Emil Şain

 

 

 

In Memoriam, Emil Şain

In Memoriam

Emil Şain
18

E fumul amar
Şi norul e trist,
Nu ştiu de visez
Sau dacă exist.
Las urme pe frunze,
Pe unde mă duc,
Cu sufletu-n lacrimi,
Şi ramuri de nuc.

Priviţi norul straniu,
Cum vine spre noi,
Să cânte tristeţea
Din ploi şi noroi.
Priviţi visul nopţii,
Cum doarme pe val,
Cu gândul speranţei
S-ajungă la mal.

Aştept ca să vină
Lumina de zi,
Să văd mersul umbrei,
Să-nvăţ a iubi.
Că nimeni nu ştie,
Iubirea cum este
E dulce, amară,
Ori tristă poveste.
Ea plânge, suspină,
Se-ascunde mereu,
Se-ascunde-n blândeţe,
Să nu o văd eu…
Iar eu, omul simplu,
O caut într-o stea,
Dar ea, ca o taină;
E-n inima mea!

din volumul M-am îndrăgostit de Mona Lisa, 2012

http://www.excelsiorart.ro/echipa/autor/350ain-emil.html

Titlu nou în Biblioteca Excelsior Art!

INTRE DEZASTRE

Dar unde sunt miracolele?, aş putea fi întrebat. Miracolele îşi găsesc expresia în supravieţuiri, în izbânzile de etapă, în salvgardarea credinţelor şi valorilor, perceptibile într-un fel sau altul în fiecare dintre aceste cărţi: credinţa, iubirea, speranţa, chiar dacă nu întotdeauna şi izbânda, sunt miracolele pe care mărturisit sau nu, fiecare dintre aceşti autori le-au trăit. În lumea promiscuă, dezvrăjită şi trivială în care trăim, oricare dintre aceştia se poate constitui într-un model de conduită, de ţinută, de verticalitate. În comentariile ce urmează n-am vrut decât să le uşurez accesul spre aceia dintre noi care deplâng lipsa de modele. Modele există şi în prezent, şi în eternitate, dar pentru a avea revelaţia lor nu ni se cere decât să ne desprindem din când în când de contingent, să gândim asupra a ceea ce vedem şi să deschidem câte una dintre cărţile din paginile cărora aceste virtuale, neperisabile modele ne vorbesc.

http://www.excelsiorart.ro/carte/intre-dezastre-si-miracole.html

 

Titlu nou în Biblioteca Excelsior Art

COPERTA - TEXTUL INJONCTIV

Această lucrare tratează, pentru prima dată în lingvistica românească, problema textului injonctiv, un tip de text deosebit de incitant, cu ramificaţii în viaţa cotidiană, într-o abordare subtilă şi originală.
Maria pitar demonstrează atât spirit teoretic cât şi capacitate analitică. Este o lucrare antrenantă, vie, care îndeamnă la reflecţie. (Prof. univ. dr. Ileana Oancea)

http://www.excelsiorart.ro/carte/textul-injonctiv-repere-teoretice.html

Cartea de poezie

În această vară, la Editura Excelsior Art, Poezia este vedetă. Pentru astăzi am ales  volumul de poezii Discuţii în grădina filosofului semnat de Mihai Man. Lectură plăcută! (Corina Victoria Sein)

 

Socratis

nu te cunosc …

aceste versuri
nu vindecă nici un suflet;
care cuvinte se pot măcar apropia
de netrecătoarele sunete?

Socratis, liniştea dinaintea răsăritului
nu ne-a găsit la margine de Agora
ascultând plini de tăcere
întrebări fără răspuns.

Socratis,

Ştiai că vei oglindi
al oamenilor omenesc;
ca un soare de vară
un foc în inimi …
o prietenie cu Divinitatea.

Socratis … eternitatea cu greu ar putea să te descrie …

Cântec pentru iarna mea

M-am rătăcit printre fulgi mari de nea
Căzând ca lumina din cer în troiene,
Pe-aleile moi, afundându-mă-n ea,
Cu talpa pe albul câmpiei perene.

Copacii adorm sub răsuflarea rece
A iernii şi a vântului ce Crivăţ se cheamă,
Pe când animalele pădurii la tropice
Visează-o vară eternă, sahariană.

Adio, adio chemare a satului,
Rămân în câmpie cu ale iernii fete.
Pădurea şi cerul adăpost or să-mi ţină,
Cu râul alături nu voi răbda sete.

din volumul Discuţii în grădina filosofului, Mihai Man, Editura Excelsior Art, 2012

 

 

 

Eveniment editorial / Urme de Gând /

Corina Victoria Sein - EDITORIAL

În această vară, la Editura Excelsior Art, Poezia este vedetă. Aşadar, un nou eveniment editorial, un nou volum de poezii Urme de Gând, un tânăr şi inspirat poet, Alexandru- Ioan Cânda. Lectură plăcută! (Corina Victoria Sein)

Psalm

Lumina
se-aşterne peste munţi,
peste râuri,
peste oamenii aflaţi
în Tine –
în Inima străpunsă
de cuie şi spini.
E cald
acolo,
în Crucea Ta
luminată de sânge
şi plină
de aripile porumbeilor
născuţi din Tine,
din coastele Tale
ce-adăpostesc
Nemurirea.
Ai umblat după oameni
să-i aduci
la Cuvânt,
ai umblat
şi în preajma mea
presărată cu spini
şi cu morţi –
iar eu,
neştiind
că ai fost lângă mine,
am plecat.
Am plecat departe,
în beznă,
şi n-am cunoscut
Lumina.

 

Psalm

Aş vrea să fiu
o clipă
pe unghia Ta,
să văd cum se simte
lumina
când cade peste munţi;
aş vrea
să Te-aud când rosteşti
iubirea
către aripile
ce zboară cu Tine –
aş vrea să ştii
că EXIST
poate chiar acolo,
pe unghia Ta,
poate chiar
sub privirea Ta;
doar să ştii
că EXIST.

Psalm

Proroceşte-mi Doamne despre Tine
pentru mine,
pentru sufletul meu
cufundat în abisuri –
pentru inima rece
ce-odată locuia
în Tine!
Zi-mi Doamne că eşti
sus
pentru noi,
pentru urechile noastre
astupate cu carne;
zi-mi pentru totdeauna
că exişti!

din volumul Urme de Gând, Alexandru-Ioan Cânda, Editura Excelsior Art, 2014

Timişoara între Paradigmă şi Parabolă / Timişoara mea

Corina Victoria Sein - EDITORIAL

Dragi prieteni, prin imaginile şi gândurile scriitorilor timişoreni care iubesc oraşul în care trăiesc şi unde îşi desăvârşesc operele lor şi au colaborat la realizarea Albumului Timişoara între Paradigmă şi Parabolă, am vrut, sper că am şi reuşit, să vă prezint o picătură de iubire pentru frumosul ce ne înconjoară zi de zi. Vă mulţumesc pentru interesul arătat faţă de actul nostru cultural şi, de ce nu, vă invit la Timişoara. (Corina Victoria Sein)

Această prezentare necesită JavaScript.

Cu cât un om se apropie mai mult de sfârşitul toamnei sale, gândurile îi revin spre primăvara trăită. Şi cu cât ne apropiem mai mult de sfârşitul toamnei noastre, sau de începutul iernii, cu atât lumina primăverii, a primăverilor trecute dar nu pierdute, străluceşte mai intens. A fost o copilărie numai aparent ocrotită şi fericită, dar a fost o faptă mare a celor din jurul meu, a părinţilor mei, că mi s-a părut aşa. Abia născut, au început frământările şi neliniştile, agitaţiile şi nesiguranţele, primejdiile şi catastrofele anilor dinainte de război, din timpul războiului, de după 23 August, din ’56. Deci, până ce soarta m-a făcut să plec, în ’59, la 24 de ani, am trăit perioadele cele mai frământate ale vieţii mele, ca şi trei schimbări politice cu consecinţe mari.
Şi totuşi …
Atâtea am primit în toţi aceşti ani, atâtea mi-au încălzit inima, mi-au luminat mintea, mi-au format corpul, m-au învăţat să văd nu numai ce se vede, ci şi ce e în spate, să citesc, să mă exprim!
Timişoara mi-a dat mirosul de tei, Timişoara mi-a dat dragostea pentru natura care nicicând şi niciunde nu a fost mai frumoasă decât la Pădurea Verde – atunci, ca în Parcul Rozelor – atunci, ca la Timiş, cu bicicletele, ori la Ghiroc – atunci, Timişoara mi-a dăruit arena Electrică, cu tribuna de lemn – verde – şi zgura neagră, neagră. Şi arena CFR, cu Reuter şi Ritter, şi a lui Poli, cu Matei şi Andrei Rădulescu. Şi niciodată şi nimeni în lumea asta mare, mare, n-a mai jucat după aceea aşa şi n-a mai încântat pe nimeni aşa.
Nici Opera de Stat, cum îi zicea atunci, cu clădirea şi sala ei plină de mister şi de mistere, cu un stil aşa de unic încât tocmai prin asta e stil. Niciunde, fardul, lipiciul, vopseaua decorurilor, pe scurt, miracolul teatral, nu au fost mai profunde, mai cutremurătoare – mai adevărate, ca la prăbuşirea lui Gogu Vasilescu pe scări, după dispariţia Gildei, în Rogoletto. Nici un Paiaţe, ca în cele cinci seri cu Garbis Zobian, prin anii ’50, înainte de a pleca la Bucureşti şi în lume, nu am mai auzit de atunci şi nu cred că voi mai auzi. Şi nici un Eisenstein mai elegant şi mai prezent decât Traian Nicolau nu am mai apucat.
Şi câte piese de teatru care ne-au format „pe linie”, dar cu unele artistice şi construcţii dramatice, ca ale lui Aurel Baranga sau Al. Mirodan! Şi Leonard Divarius a fost numai unul, ca şi Stroe sau Mircea Cristian, în aer liber, pe estrada teatrului de vară din Parcul Rozelor. Ei ne-au amuzat cum nimeni şi nimic nu m-a amuzat şi nu mă mai amuză. Şi concertele simfonice, duminică dimineaţa, la cinematograful Capitol, devenit apoi „Maxim Gorki”, au fost adevărata sărbătoare de duminică. Şi filme în serie, cu Zoro, ca la cinematograful de vară, nu au mai venit şi nici cinematograf şi filme ca acelea n-au mai fost. Nicăieri în lume dorinţa de a plăcea n-a mai fost tot atât de puternică, ca în acele seri de sâmbătă şi duminică petrecute pe Corso sau pe „Surogat”.
Nici un „firobuz” n-a fost mai larg, mai galben şi mai elegant decât acela care a apărut prin patruzeci şi ceva pe Mihai Viteazul, cu circuitul prin Lahovary.
Şi un tramvai ca „6”, în circuit pe la abator, unde porcii tăiaţi ţipau, pe la fabrica de bere, cu mirosul acela de malţ, şi prin Piaţa Traian, plină de mistere şi de indivizi periculoşi n-am mai apucat.
Şi catedrala mai catedrală ca a noastră nu a mai fost nici o catedrală din lume şi nici o stradă mai îngustă decât Alba Iulia, cu două tramvaie, n-a mai fost alta în lume. Poate doar Mercy utca, tot aici.
Şi cum cânta cantorul Katz, la sinagoga din Cetate, n-a mai cântat nici un cantor în lumea asta mare care e totuşi aşa de mică în comparaţie cu marea, frumoasa, trista şi vesela, plină de viaţă şi de cimitire, plină de prieteni, colegi, mari profesori, mari dascăli, artişti şi cântăreţi, aşa de mică, în comparaţie cu marea mea Timişoara.
Şi când acum, în zilele noastre, mă plimb pe jos sau iarăşi cu „biciclul”, ca pe vremuri, nu sunt trist şi nu caut trecutul pierdut. Mă bucur să văd prin ceea ce se vede şi ceea ce a fost. Chiar dacă la Mecanică nu mai funcţionează cantina, clădirea e tot acolo, iar o inscripţie le spune acelora care nu ştiau că acolo în octombrie 1956 unii, printre care şi eu, au încercat să facă ceea ce după treizeci şi trei de ani alţii au reuşit. După treizeci şi trei de ani. De treizeci şi trei de ori, 365 de zile.

IOAN HOLENDER

 

Tmişoara între Paradigmă şi Parabolă / Anghel Dumbrăveanu

Să ne-amintim de amurguri

Cunosc un oraş al amurgurilor, un oraş
Cu turnuri gotice printre porumbei, cu
Femei subţiri între bucuriile noastre chemate,
Cu tufe de liliac care ies seara să se salute
Respectuos, să se aşeze câte două, câte trei
La mesele cafenelelor, spre a li se vedea
Piciorul şi talia, pe când noi ne dovedim
În aparenţă absenţi, deşi ne place aerul lor,
Poate şi gleznele, şi sânii uşor resemnaţi,
Totul este însă să ne-amintim de amurguri,
De reverberaţiile acelea mov, de norii
Luminaţi în vitralii, de porumbeii-nserării,
De aerul pe care-l respirăm, un aer
Pe care l-am numi liliachiu, un aer bun
Pentru dragoste, de care se plâng numai
Bătrânii astmatici şi fetele de internat.
Totul e să ne-amintim de amurguri,
De amurgurile violacee, de oraşul
Cu platani, cu turnuri gotice, cu femei
Care merg frumos, cu femei care rostesc
Arome de liliac, oraşul cu prea multe
Apusuri de platină, cu prea multe vocale şi sălcii, dar acum
Totul e să ne-amintim de amurguri.

Anghel Dumbrăveanu

Sunteţi liberi

image description

– Sunteţi liberi – spune gardianul
şi poarta de metal se închide

acum din această parte.

Poeme Alese, Ryszard Krynischi, traducerea de Constantin Geambaşu, Editura Excelsior Art, 2014 www.excelsiorart.ro/carte/poeme-alese-antologie.html

 

Timişoara între Paradigmă şi Parabolă / Hajóharang a holdutcában

Această prezentare necesită JavaScript.

Menjünk is gyorsan tovább, és meg se álljunk s a vársáncokig. Mert ezeknek a kiszáradt árkai is titkokat őriztek, de még mennyit! Nem tudom, honnan és nem tudom, hogyan, de tele voltak talán első világháborús kulacsokkal, zománcos csajkákkal,s egy nálam szerencsésebb pajtásom egyszer egy rozsdás sisakot is talált ott …
A vársáncoktól kissé odább, a Hunyadi-kastély alatt beszakadt egyszer a talaj, és tátongó sötétséget ringatott a mélység. Nem az én ötletem volt és nemcsak az én véleményem – egész rövidnadrágos nemzedékem eskü alatt tanúsíthatta volna –, hogy onnan föld alatti folyosónak kell vezetnie az egykori vár pincerejtekei felé, s a folyosó némely fordulóiban kétségtelenül halomra hányva állhat a fegyver, az arany lószerszám, a drágakő. Expedíció lehetőségeit is latolgattuk, s igazán nem rajtunk múlott, hogy ez a fölfedező út dugába dőlt… Ebben egyrészt a szülők által megszabott kijárási tilalom akadályozott meg, másrészt egy olyan banális apróság – hány hősi tett meg nem hiusul ilyen banális apróságokon! –, hogy egyikünknek sem volt elemlámpája.
Akkor már inkább továbbmegyek, s az utca közepe táján legugolok egy pince ablak elé. Odalent cukorkagyár van, cukorkagyár-pince, s valami lányok úgy lapítják az átható illatú, ragadós cukrot, mint otthon a laskatésztát. Hozzáértőbbek azt állítják, hogy ha elég hosszasan guggol itt valaki, akkor a lányok kiadnak az ablakon egy kevéske cukrot – még hozzáértőbbek szerint azért, hogy már ne vegyük el a világosságot …
Aztán a kirakatverseny. Temérdek pénzt, azt hiszem, tizenöt ezer lejt lehetett azon nyerni. Ebbe aztán különösen nagy szenvedéllyel neveztem be. Több tucat üzlet vett benne részt a város legkülönfélébb pontjain, zsúfolt, gazdag kirakatokkal, s bennük mindennel, amit odabent a boltban árultak – kivéve egyetlen tárgyat, amely ott rejtezett a többi közt, de amit már jellegénél fogva sem árultak bent az üzletben. Ezt a tárgyat kellett megkeresni valamennyi meghatározott kirakatban. S ez elég nehéz volt – emlékszem még a határtalan diadal érzésére, mikor többrendbéli és több órás fürkészés után végre sikerült fölfedeznem egy belvárosi villamossági bolt kirakatában egy közönséges gyűszűt. De azt milyen fifikásan rejteték el: a karácsonyfa egyik befelé nyúló ága hegyébe, hogy alig látszott!
De hagyjuk ezt most, az újságíró-süvölvény (volontör vagy sakál, ahogy régebben mondták) most még rövidnadrágos gyerkőc, s azért vág át a belvárosi parkon, hogy a Püspök-hídról hosszan elnézze az evezősklub tagjait, ezeket a boldog felnőtteket, akik egy-egy erőteljes karrándítással szinte nyílként röpítik ár ellenében a lélekvesztőjüket…
Most is ideje már, hogy visszaforduljon. Ez alkalommal a rózsakertet nézné meg közelebbről – már amennyire a drótkerítés közel engedi hozzá; mert a különös park, ahol minden rózsatőnek más-más neve van latinul a tövébe szúrt fehér táblára írva, a rózsabarátok klubjának magántelke …
Amikor a kisdiák villamosra ülhet – s most már unja annyiszor mondani, hogy nem volt olcsó mulatság –, eljuthat a józsefvárosi kikötőig. Itt leül a füves parton, s rendkívül büszke rá, hogy kikötőben van. A hajók néha külföldiek, ezt láltja a zászlón, s érzi, hogy csak egy ingó, vékony deszkapalló választja el a világtól. Az uszályon többnyire kicsiny, barátságos ablakú házikó is van, abban milyen jól el lehetne lakni. Még muskátli is virít olykor az ablakában. Elviríthatna mind az öt földrészre. Holott aligha viszik ezek az uszályok Galaţi-on, Bécsen túl a Bánság gabonáját.

MAJTÉNYI ERIK

Sirena din strada Lunii

Să mergem deci repede mai departe şi să nici nu ne oprim până la şanţurile vechi ale cetăţii. Căci şi acestea adăpostesc mari secrete, şi câte şi mai câte! Nu ştiu de unde şi nici cum, dar erau pline de ploşti din Primul Război Mondial şi de gamele emailate, iar un prieten de-al meu, mai norocos ca mine, găsi odată şi o cască ruginită de soldat …
În apropierea şanţurilor, dedesubtul Castelului Huniade, s-a surpat odată pământul, căscând astfel negura adâncului. Nu a fost idea mea, şi nici nu eram doar eu de opinia – toată ceata de băieţandri îmbrăcaţi în pantaloni scurţi putea depune mărturie chiar sub jurământ – că de acolo trebuie să pornească nişte coridoare subterane, care să meargă până la ascunzătorile misterioase ale pivniţelor cu vin, din subsolul castelului, iar în cotiturile acestor pasaje subterane în mod sigur se găseau mormane de armament, harnaşament de aur şi pietre preţioase. Întrevedeam planurile unei viitoare expediţii şi chiar nu a fost vina noastră că această expediţie nu s-a adeverit … Faptul că părinţii ne-au interzis-o, în modul cel mai categoric posibil, a jucat un rol marcant în eşuarea planului nostru, dar şi un alt amănunt banal – şi câte fapte eroice nu eşuează din cauza amănuntelor banale – şi anume, nici unul din noi, băieţii, nu aveau o lampă de buzunar.
Prefer să merg mai departe, iar pe la mijlocul străzii mă aplec în faţa unui geam de la subsol. Înăuntru se găseşte o fabrică de dulciuri, iar fetele întind pe nişte mese zahărul lipicios şi aromat, precum noi acasă foaia de tăiţei. Cei pricepuţi spun că, dacă stai pe vine timp îndelungat în faţa geamului, atunci fetele îţi vor întinde pe fereastră câte o bucăţică de zahăr – după alţii şi mai pricepuţi – ca să nu le mai iei lumina de la geam…
Apoi concursul vitrinelor de prăvălii. Puteai câştiga o sumă imensă de bani, 15.000 de lei la acest concurs. M-am hotărât să particip cu cel mai mare entuziasm. Au luat parte foarte multe magazine din toate colţurile oraşului, cu vitrine bogate, ticsite cu tot ce se găsea înăuntru, în prăvălie – în afară de un singur obiect, ascuns printre celelalte, dar care nu se vindea în respectivul magazin, neaparţinând de specialitatea sa. Şi nu a fost uşor – şi azi îmi amintesc sentimentul acela de victorie imensă, când, după cercetări repetate şi îndelungate, am reuşit în sfârşit să descopăr, în vitrina unui magazin electric din centrul oraşului, un degetar. Dar cu ce subtilitate fusese el ascuns: în vârful uneia dintre crengile bradului din vitrină, încât abia se mai vedea!
Puştiul în pantaloni scurţi alergă prin Parcul Central, ca să ajungă pe Podul Mihai Viteazul, loc ideal pentru a privi spectacolul oferit de sportivii Clubului de canotaj, care vâsleau cu mişcări pline de avânt, fericirea şi entuziasmul înflorindu-le chipul.

Acum ar dori să privească puţin Parcul Rozelor, atât cât îi îngăduie gardul de sârmă; căci parcul acesta ciudat, în fiecare tufă de trandafir îşi are numele trecut în latină pe o tăbliţă albă, înfiptă la rădăcină, aparţine clubului admiratorilor de trandafiri …
Când tânărul elev se urcă în tramvai ajunge până în portul din Cartierul Iosefin. Se aşeză aici pe malul acoperit de iarbă şi se simte deosebit de mândru că se află într-un port. Unele vapoare sunt străine, după steagurile lor, şi tot ce le desparte de lume este podeţul îngust de scândură, care se leagănă mereu. Aceste vapoare nu duc grânele Banatului mai departe de Galaţi ori de Viena.

Traducerea: Elisabeta Zelinka

Timişoara între Paradigmă şi Parabolă / Temeswarer Dachritter

Această prezentare necesită JavaScript.

Das Dach ist spitz. Stimmt. Und das Dach ist flach. Stimmt auch. Und wie sieht es noch aus? Sagt nicht, ihr würdet wissen, wie die Dächer aussehen, denn kein Dach gleicht dem andern. Von unten sieht man das natürlich nicht so. Es gibt aber neunundvierzig Temeswarer, die sozusagen auf den Dachfirsten zu Hause sind und die Begastadt von einer Seite kennen, die den meisten verborgen bleibt. Einem gefällt zum Beispiel das Begaufer. Soll’s auch! Der andere halt es mit der Lloydzeile, oder dem Park, manche legen besondere Stücke auf den Domplatz mit dem Dom oder mit seiner Heilwasserquelle. Temeswar ist eben eine Stadt, die sich sehen lassen kann. Unseren Dachrittern, den neunundvierzig schwarzen Männern, wie man noch unsere Schornsteinfeger nennt, ist die Temeswarer Oberwelt geläufig …
Mit der Nase am Gehsteig entlangkriechen kann jeder. Wer aber schon hat versucht, oder auch nur kurz daran gedacht, die Schornsteine einmal zu zählen? Macht’s euch keine Müh nit! Es sind zweihundert­siebzigtausend Schornsteine. Jawohl! Größere und kleinere, hohe und niedere, einfache und mehrfache. Es sind Dachfinger. Und wenn es sich jetzt um diese Jahreszeit gemütlich im Zimmer sitzen läßt, wenn sie in die Fensterritzen der Frost g’hockt hat, im Kachelofen ein anständiges knorriges Stück Holz seine Funken sprüht und im Aschentürl der Luftzug säuselt, wer denkt schon an die Schornsteinfeger, die alle die Kamine verdoktern, damit’s ordentlich ziehen tut …?
Von den Lagerräumen und den Kellern bis auf die Dachböden und hinauf auf den Schornsteinrand, wo Temeswar oben aufhört, sind die Dachritter geschäftig, schwarz, nein, nicht vom Ruß, denn das obligate Halstuch ist makellos weiß, um die Schultern den langen Stoßbesen, gehören sie wohl zum Alltag der Temeswarer Höfe wie etwa die Milchfrau oder der Briefträger oder der Fensterglaserer.
Man steigt die Treppen hoch, kriecht durch die Dachluke, einige Sprossen der schiefen Dachleiter hinauf, dann ein Laufbrett entlang, und schon sind die Schornsteine da, und die Dächer, viele, Dächer, Pultdächer, Satteldächer, Walm – oder Krüppelwalmdächer, Mansardendächer, Zeltdächer, Sägedächer … und die Schornsteine, nicht etwa irgendwie in diese Stadtoberwelt gestellt, sonder in ganz bestimmter Art und Weise in den Windschatten gebaut, immer wenigstens eine Spanne über den First hinaus, wo es sich luftig und frei stehen läßt, ein Guckplatzl für Dachakrobaten und Tummelplatz der Schornsteinfeger, könnte man sagen. Antennen, viele Antennen im Dachgewirr bis weit hinaus an den Stadtrand.

Cavalerii acoperişurilor Timişoarei

Acoperişul este ascuţit. Adevărat. Acoperişul este plat. La fel de adevărat. Şi cum mai arată? Să nu spuneţi că ştiţi cum arată acoperişurile, căci nici unul nu seamănă cu celălalt. De jos, bineînţeles, nu se poate observa aşa ceva. Există însă 49 de timişoreni, despre care am putea spune că sunt acasă pe coamele acoperişurilor, iar oraşul Bega le este cunoscut dintr­o perspectivă ce rămâne ascunsă celorlalţi. Unuia îi place, de exemplu, malul Begăi. N­-are decât! Altul ar prefera partea dinspre Lloyd sau parcul, unii preţuiesc mult Piaţa Unirii, cu Domul ei sau cu izvorul de apă minerală. Timişoara este, fără îndoială, un oraş care poate fi arătat lumii. Celor 49 de bărbaţi negri, cavalerii acoperişurilor, cum li se mai spune hornarilor noştri, le este familiar tărâmul de deasupra Timişoarei…
Sunt 270.000 de hornuri. Da, da! Mai mari şi mai mici, mai înalte şi mai scunde, simple sau sofisticate. Sunt degetele acoperişului. Şi, dacă în anotimpul ăsta poţi sta comod în cameră când s­-au format flori de gheaţă pe geam, iar o bucată de lemn noduros pocneşte împrăştiind scântei în soba de teracotă şi vântul şuieră prin uşiţa cenuşarului, cine se mai gândeşte la hornarii care doctoricesc sobele ca ele să tragă cum trebuie…
Din pivniţe şi beciuri până în pod şi chiar deasupra, pe marginea hornurilor unde se termină Timişoara, cavalerii acoperişurilor, harnici, negri, dar nu murdari de funingine, – nelipsita eşarfă este mereu de un alb impecabil – cu peria lungă pe umăr, aparţin ritualului zilnic din curţile Timişoarei, asemeni lăptăresei ori geamgiului.
Urci treptele, te strecori printr-­o deschizătură strâmtă, urci câteva scări încâlcite, apoi mergi de-­a lungul unei scânduri şi deja ai ajuns la hornuri şi pe acoperişuri. Există o mulţime de acoperişuri: acoperişuri cu un singur versant, cu doi, cu patru, acoperişuri chircite cu patru versanţi, acoperişuri cu mansardă, acoperişuri cu boltă, acoperişuri în dinţi de fierăstrău. Iar hornurile nu sunt nici ele puse aiurea, în lumea de deasupra oraşului, ci într-­un anume fel, construite pe latura ferită de vânt, întotdeauna măcar cu o palmă peste coama acoperişului, unde aerul e curat şi te simţi în libertate, un spaţiu pentru acrobaţii acoperişurilor şi „locul de joacă“ al hornarilor, am putea spune. Antene, o groază de antene în mulţimea acoperişurilor, până departe, la marginea oraşului.

Traducerea: Simina Birăescu

 

Timişoara între Paradigmă şi Parabolă / Timişoara impresii întrerupte

Corina Victoria Sein - EDITORIAL

Astăzi vă ofer a doua secvenţă din lucrarea Timişoara între Paradigmă şi Parabolă, cu drag, pentru voi, prieteni. (Corina Victoria Sein)

Această prezentare necesită JavaScript.

… Cafenelele cu dublul lor aspect, de zi şi de noapte, – de gheşeft şi de petrecere –, în care se acumulează toată viaţa „liberă” a Timişoarei şi care înlocuieşte aproape complet pe cea „de stradă”! Cafenelele, cu masivitatea eleganţei lor, alternând între confortabil şi luxos, cu mesele „intelectualilor”, „notabililor” şi celor neetichetaţi, cafenelele sunt un sfert din oraş…
Timişoara cu „Corso”­ul tixit… după orele de birou, pe care unguroaica „menyecske” cu toaleta­i modernizată – tocuri înalte, rochii scurte, mătase, şi blănuri scumpe, sfidează oarecum pe modesta „bănăţeancă”, cu pasul ei mare şi pălăria pe ceafă…
Timişoara, în care puţina viaţă de stradă moare de tot, după 9 seara …
Apoi Timişoara, cu străzile ei largi, curate, bine pavate, luminoase şi neisprăvite, pe alocurea închise între firme pretenţiose, şi vitrine largi, câteodată cochet împestriţate …Timişoara, cu magazinele­i „zárva” după şase seara, cu tramvaiele cuminţi, lustruite, şi adesea incomode sau prea aglomerate, cu înfăţişarea­i peticită de oraş „à la mode”, închipuieşte în inima Banatului o hartă desenată de un geograf cu „lapsus”­uri în memorie… Timişoara, cu ogoarele de porumb dintre două instituţii culturale, a făcut pe un „notabil” să scrie cu convingere: ”Şi cu toate astea Timişoara nu e un oraş… arabil (sau agricol)”!
Coşurile fabricilor cu siluetele lor elegante, din care azi nu mai iese decât rar câte un firicel de fum, care parodiază… viaţa… se zice, altădată intensă… podurile ce leagă cele cinci orăşele… „Lloyd”, „Palace”, „Löffler”, „Ferdinand” şi un tribunal înfipt pe patru străzi, cu peste 200 de camere şi 13 coridoare… Climă indulgentă… ploaie şi… doctori.
Iată o Timişoară cu aspecte exotice pentru călatorul din „regat“, pe care oraşul cu înfăţişarea de „operă“ a unui inginer îl izbeşte imediat.
Viaţa de stradă…
„Bucureşteanul“ e veşnic pe trotuar…
Cizmarul… croitorul… unul fără tăietură, altul fără calapod… Şi unde e faimosul „cauciuc“ al sergentului bucureştean, tiranul automobilelor nervoase?
Şi ce e cu statuia aceea ecvestră din colţ de la „Ferdinand“?
Poliţie călăreaţă?
Te duci, vii, îl vezi veşnic acolo: cinci metri la dreapta, cinci metri la stânga … Din când în când statuia ecvestră cu un „notes” în mână înseamnă un număr de automobil…
Plouă, bate vântul (în Timişoara nu ninge nici de revelion). Călăreţul nu se interesează de nici o schimbare meteorologică…
Din când în când calul, roşu sau alb (poliţia nu dispune de prea multe eşantioane) schimbă plictisit… piciorul. În ochii lui de animal sprinten, care e forţat să stea de piatră, vezi o dorinţă năstruşnică, care (probabil din severitatea poliţiei locale) nu se manifestă decât prin gesturi nervoase din… coadă. Ar vrea acum… uite acum… ce ar trebui?…
O smucitură, când gardistul cocoţat acolo sus notează un număr de automobil isteric…
Şi…apoi liber, galopând peste „miriştile“… Bastionului de la Sud­Vest… Dar asta nu s­a întîmplat niciodată până acum, într­un oraş unde nici animalele de tracţiune n­au momente de independenţă spontană… La dreapta „cociaş“!… Mehet!… […]

(Camil PETRESCU)

Timişoara între Paradigmă şi Parabolă

Corina Victoria Sein - EDITORIAL

În lada cu zestre spirituală a Editurii Excelsior Art, cu siguranţă, la loc de cinste, se află lucrarea Timişoara între Paradigmă şi Parabolă. Apărută în anul 2002, a „provocat şi a întreţinut” un eveniment editorial de excepţie. La „construcţia” volumului au contribuit: prof. univ. dr. Eleonora Ringler-Pascu, arhitectul Mihai Botescu, un grup de studenţi de la Universitatea de Vest din Timişoara. Timişoara între Paradigmă şi Parabolă este un titlu de referinţă şi a surprins / mai surprinde, prin modul de realizare: fotografiile – istoria ilustrată a Timişoarei – sunt însoţite de texte literare semnate de scriitori, istorici, artişti care au trecut prin Timişoara, dar mai cu seamă de către cei care trăiesc şi îşi desăvârşesc lucrările literare, artistice, aici, într-un climat multicultural, în Timişoara. Textele literare sunt scrise în limba maternă a autorilor şi traduse în limba română.
Astăzi vă ofer o primă secvenţă din lucrarea Timişoara între Paradigmă şi Parabolă, cu drag, pentru voi, prieteni. (Corina Victoria Sein)

Această prezentare necesită JavaScript.

NICOLAE IORGA

NICOLAE IORGA

Timişoara

În două ceasuri cu trenul ajungi de la Arad la Timişoara. Lumina blajină a lunii nu arată decât aceleaşi pajişti pustii; rareori linia, tăind vreo piedică, se cufundă între ridicături uşoare ale pământului de roadă. Opriri îndelungate se fac la Vinga colonilor bulgari din secolul al XVII­-lea, sat cât un târg de mare, dar fără nici un caracter, la Sânt Andraş, prin puţinele sate, mai mult româneşti, pe care le întîmpini.
Timişoara are o gară măreaţă. De la dânsa înainte, pe cel mai bun pavagiu de asfalt, neted şi mărunt, treci pe lângă scânteierea fereştilor din şase rânduri ale unei uriaşe mori, apoi printre aleile de copaci bătrâni, ale unei primblări care adăposteşte, cu toată răceala serii, părechi ce se bucură de luna toamnei fiindcă au pierdut pe a primăverii. Suflări aspre vin de la apa Begăi, pe care se desluşesc scânduri îngrămădite, luntri părăsite. Un mare pod de fier duce peste dânsa la un cartier de case înalte, pe care le înălbeşte electricitatea. Apoi iarăşi urmează drumul printre copaci, pe care se scurg încet care ţărăneşti cu coviltirele albe. În sfârşit, la intrarea unei înguste străzi cu clădirile mari, iată un strălucitor palat cu faţada de teatru, care arată o cafenea de mâna întâi, apoi gangul la marele hotel „Kronprinz“, vrednic să steie în orice capitală mare. Proprietarul e un şvab, toată lumea vorbeşte nemţeşte; în faţă un hotel mai mic are numai firma germană. De la început Timişoara se arată ceea ce este: oraşul făcut pe ruinele reşedinţii de paşă turcesc, după planuri drepte, pentru şvabii Banatului şi alţi pribegi aduşi din câtă­i lumea, şi din Lorena franceză, şi din Spania, de cârmuirea germană.
Strada de dinaintea hotelului duce la alte asemenea străzi înguste, umbroase, cu clădiri înalte, una ca şi cealaltă, venind în mare parte de la sfârşitul veacului al XVIII­-lea sau de la începutul celui următor. În dreapta, în stânga fug alte drumuri, care se opresc înaintea câte unei zidiri de stat din vremea austriacă, cu faţada verzie­şters, roşiatecă. E un mare oraş solemn, trist, făcut din poruncă, după norme administrative neschimbate. E cel mai artificial, cel mai habsburgic din câte am întâlnit până acum, dar în acelaşi timp cel mai cumpănit, mai „cuminte“, mai supus regulamentelor de clădire şi de întreţinere.
Peste câţiva paşi găsim la dreapta piaţa cea mare, care e şi foarte mare, dar înconjurată de clădiri mai puţin scumpe. Şi aici se mai vede unul din acele monumente, religioase şi oficiale, istorice pe care le-­au lăsat în urma lor austriecii. Tot brâul de clădiri e stăpânit de turnurile a două biserici. Una din ele, în stilul ce se obişnuieşte în toate aceste părţi, stil vienez din anii şapte sute, e episcopia sârbilor: n-­ai putea­-o deosebi însă de biserica romano­catolică ce­i stă în faţă.
În fund se văd cavaleriştii făcând exerciţii pe un câmp deschis. Pe lângă cazărmile lor trăsura şvabului nostru se înfundă iarăşi în nişte lungi alei de parc vechi. Printre şirurile arborilor înalţi, căruţe de povară mânate de şvabi, vagoane ale tramvaiului electric, multă lume gătită, câţiva ofiţeri. Înalte ziduri de cărămizi dărăpănate, tăpşane acoperite cu pajişte, semne de recunoaştere arată unde a fost cetatea cea puternică din vremuri în care au stat pe rând ostaşii unguri ai lui Ioan Corvinul şi al multor căpetenii ce au poruncit înaintea lui, ienicerii sultanului şi cătanele nemţeşti aduse aici în 1716 de cucerirea lui Eugeniu de Savoia.
Partea de până aici se chema odată cetatea, şi poartă astăzi numele de „oraş interior“. El e o bucată din cele patru, despărţite prin păduricile parcului, care alcătuiesc Timişoara. Sus e oraşul Iosefin, dincoace e cartierul fabricilor, căruia românii i­au zis de la început, de când guvernul austriac a dăruit creaţiunii sale şi această binefacere industrială, care se preţuia foarte mult pe atunci:„Fabricul“; în sfârşit, de cealaltă parte se întinde „măieriştea“ de odinioară, care s­-a prefăcut în oraş elisabetan.
În „Fabric“ găsim întâi un minunat şir de case, făcute după moda timpurilor noastre, care cuprind apartamente pentru funcţionarii şi ofiţerii înalţi şi pentru bogătaşi. Apoi suburbia urmează, când mai bine când mai rău, iarăşi după normele vieneze ale trecutului. Ungurii, au împodobit cartierul cu o frumoasă biserică gotică a mileniului. Cealaltă, mai veche, din piaţă, cu crucea ortodoxă, pe turn, e a sârbilor, şi ai noştri au încercat în zadar s-­o câştige printr-­un proces, care s-a pierdut deunăzi.
Odată, capătul „Fabricului“ se zicea şi „mahalaua românească“. Aici s-­au aşezat, îndată după căderea stăpânirii turceşti şi zidirea oraşului nou, o mulţime de meşteri români, „străiţari“, cojocari, tabaci, argintari, „căldăraşi“, organizaţi în „ţehiuri“, care se mai ziceau, după turceşte, şi „rufeturi“. Ei erau de lege veche, şi nu voiau să meargă la bisericuţa unită pe care o întemeiaseră alţi români, cu plăcerea guvernului, pe la 1770. Meşterii ortodocşi nu­-şi căpătară însă o biserică decât prin străduinţele protopopului Gheorghevici. Cu multă trecere pe lângă imperiali, cărora le recruta, li „verbunca“ ostaşi printre români, pentru războaiele cu Napoleon, el izbuti să ducă la capăt zidirea bisericii, unde se vede astăzi chipul, lângă acela al Împăratului Francisc I. După moartea lui, credincioşii parorhiei, ai bisericii, „maistorii“şi calfele din acest suburbiu al meşteşugarilor, îl furară din cimitirul în care fusese pus şi-­l îngropară pe ascuns drept în mijlocul bisericii sale, pe locul ce se cunoaşte încă prin dizlocarea lespezilor, ca şi cum ei ar fi vrut să-­l aibe totdeauna între dânşii la rugăciunile lor.
Biserica lui Gheorghevici n-­are, altfel, nici un interes de arhitectură sau de istorie. E o mare clădire ca oricare alta din aceste părţi ungureşti; inscripţia de întemeiere, în dosul altarului, e alcătuită sârbeşte; până prin 1830 toate însemnările de pe cărţi sunt încă în această limbă sârbească, care a fost timp de o sută de ani închisoarea cugetării şi simţirii bănăţene. Au interes numai bogatele steaguri noi ale „bufeturilor“de meşteri. Aceste bresle şi-­au pierdut însă foarte mult bogăţia şi rostul. Cei 4000 de români din Timişoara cu 50000 de locuitori nu mai sunt un element folositor şi preţuit ca odinioară. Dar ei stăpânesc încă aceste străzi de suburbiu din marginea Begăi leneşe, unde văd femei purtând, în această zi de sărbătoare, rochii înfoiate şi broboade de mătase neagră, pe când, cu tot praznicul Sfântului Dumitru; care nu are aici aceeaşi însemnătate ca la noi, tabacii freacă pe largul maidanelor pieile întinse pe sprijinitori, în bătaia acestui cald soare de noiembrie.
O altă biserică a noastră, aceea din vechii Maieri, a putut fi zidită mai curând, cam odată cu a unităţilor, căci se află dincolo de hotarul privilegiilor cetăţeneşti. Ea a fost prefăcută cu totul mai deunăzi, şi, din trecut, ea nu mai păstrează decât o piatră de mormânt din 1812, scrisă româneşte, şi nu sârbeşte, lângă marele zid alb de astăzi.
Într-­atâta se încheie Timişoara românească de astăzi care e prea puţin lucru în cuprinsul, marelui oraş ce se întinde şi se îmbogăţeşte luxos pe zi ce merge.  (NICOLAE IORGA)

Timişoara între Paradigmă şi Parabolă, Editura Excelsior Art, 2002

La Culture technique du Banat

 Corina Victoria Sein - EDITORIAL

Dans l’essai La Culture technique du Banat s’entrelacent des sujets historiques, sociaux, économiques et culturels. Le livre de Coleta De Sabata, remarquable personnalité scientifique et culturelle, offre aux lecteurs des perspectives conjuguées sur la vie et la culture, la technique et l’histoire du Banat. Sa perspective attire, convainc et captive les lecteurs. Ce n’est pas un ouvrage didactique qu’a voulu écrire ici l’auteur, une suite rigoureusement échelonnée de démonstrations et repères historiques, mais essentiellement un ouvrage qui assemble agréablement des renseignements variés afin de tracer une brève histoire subjective de la recherche scientifique et du progrès technique. « Un livre, dit l’auteur, qui parle de l’amour pour les gens et la terre où je suis née, où j’ai vécu et j’ai été heureuse. » Corina Victoria Sein

Această prezentare necesită JavaScript.

L’architecture d’une ville est étroitement liée à son histoire. Mais elle dépend aussi du sol sur lequel on a construit la ville.
Pour ce qui est de Timişoara, son histoire a été ponctuée de trop de sièges, de trop d’efforts prolongés visant à se défendre, pour que puissent perdurer jusqu’à aujourd’hui des vestiges importants des siècles depuis longtemps écoulés. En plus, le sol marécageux a imposé des règlements stricts en ce qui concerne les fondations et la résistance des immeubles; il en a résulté aussi une limitation de la hauteur des palais. Il ne faut pas oublier non plus que le Banat est traversé par une faille. C’est pourquoi ici se produisent des tremblements de terre plus ou moins puissants, ce qui a fait qu’au moins une fois la citadelle ait été complètement détruite par un tel séisme dévastateur, et que plusieurs fois elle ait souffert des secousses violentes.
Un autre motif pour les changements majeurs des temps modernes s’explique par le fait que Timişoara a longtemps eu plusieurs «centres»; la ville a été soumise à l’ancienne règle militaire, déjà mentionnée, par laquelle on exigeait qu’il y ait autour d’une forteresse un espace libre de toute construction. Le résultat de cette réglementation a été qu’il y a eu au cœur de la ville, autour de la citadelle, une couronne, large d’environ 1 km et vide de bâtiments jusqu’à la fin du XIXe siècle; de même, il y a eu, autour de la citadelle, des fossés et des bastions massifs, caractéristiques des fortifications de type Vauban; ultérieurement on n’a pu les démolir qu’avec grande difficulté. Mais grâce à cette situation, on a pu y construire un centre﷓ville uniforme et moderne du point de vue architectural, qui donne de l’équilibre et de l’élégance à la capitale du Banat. C’est toujours ici qu’au XXe siècle on a érigé deux universités – « polytechnique » et « de l’Ouest », y compris la cité universitaire comptant plus de 20 foyers d’étudiants et plusieurs grandes cantines – ainsi que les quartiers de villas, entourées de rosiers, typiques de la ville; ces structures architecturales modernes sont assez inhabituelles pour le centre d’une ville ancienne de plus de 700 ans, dominée, pendant des centaines d’années, par une citadelle Vauban. De là résulte la spécificité tout à fait insolite de Timişoara.
Les quartiers apparus pendant la domination ottomane ou après la libération du pouvoir des Turcs – Fabric, Elisabetin, Iosefin, Mehala, Fratelia, etc. – avaient leur propre systématisation et seront reliés à la « citadelle » par les lignes de transport en commun, dont l’état de développement dès le XIXe siècle n’était pas dû au hasard.
Pendant des siècles Timişoara a eu sa vocation de forteresse, ce qui a fait que son architecture – même s’il y en a peu de traces aujourd’hui – ait été dictée par ce but et désidérata.
En 1719, juste après la libération, on a commencé la construction de la « caserne transylvaine », la plus grande construction d’Europe, longue de 483 mètres, c’est-à-dire presque un demi-kilomètre; elle a été érigée à l’endroit de certains des anciens fossés de défense; ensuite, toujours conformément à cette idée, on commence en 1723 la construction de la nouvelle citadelle, travaux qui ne prendront fin qu’en 1765; on érige, en parallèle, des casernes pour les troupes et les commandements militaires, des logements pour les officiers, et d’autres corps de bâtiments nécessaires au déroulement de ces amples activités militaires, et, de façon connexe, administratives. On se met à reconstruire fébrilement, comme pour rattraper le temps perdu pendant l’occupation ottomane.
En l’an 1730 on termine le palais du Conseil communal du magistrat allemand, en 1754 le palais de l’Administration civile; on travaille intensément à la construction de l’hôpital militaire, du siège de la garnison militaire, mais on passe aussi à l’alimentation en eau par moyens mécaniques (1732); la croissance démographique et les besoins de la consommation en eau imposeront la construction d’un aqueduc, qui sera réalisé dans le quartier Fabric.
La vie spirituelle non plus n’est pas négligée par ceux qui dirigent les collectivités. On érige beaucoup d’églises et de lieux de culte: l’église épiscopale serbe (1784), l’église diocésaine catholique (1734-1773), l’église orthodoxe de la place Crucii (1727), une maison de prière pour les juifs. Les piaristes construisent eux aussi un immeuble à deux étages qui abrite une école et une église. Les frères de la Miséricorde offraient des services sanitaires à la population dans un immeuble datant d’avant 1737.
Il est magnifique de s’imaginer ce monde frémissant, gai, agité, résolu, d’un dynamisme extraordinaire, capable de faire tous les efforts nécessaires pour améliorer sa vie. Tout le monde travaille, personne n’attend que d’autres viennent faire quelque chose à sa place, on s’entraide, on investit, on fait des efforts gigantesques pour progresser à grands pas.
Avec un petit effort mental, nous pouvons nous imaginer les élégants officiers de l’armée impériale passer à cheval dans les rues à peine tracées, les belles dames et demoiselles, habillées en robe d’époque et sorties se promener, se faisant admirer par les jeunes gens, les commerçants, au seuil de leurs boutiques encore modestes, épiant les passants dans l’attente de clients, les artisans laborieux travaillant dans leurs ateliers mal éclairés, tous pris dans le tourbillon des grands changements de la fin du XVIIIe siècle puis du XIXe siècle.
Maisons particulières, hôtels, restaurants, cafés, boutiques, tous augmentent en nombre; certaines sont des constructions à un étage, élégantes, soignées, comme le célèbre hôtel-restaurant «Trompeta», déjà mentionné, qui a même hébergé des têtes couronnées.
Ultérieurement, Timişoara a été surnommée « la petite Vienne » car son architecture a été essentiellement influencée par l’important centre culturel et administratif dont le Banat dépendait – l’élégante capitale de l’empire d’Autriche – quoique, au fil des siècles, cette région ait appartenu aussi à d’autres puissances.
Même s’ils vivaient aux confins de l’Empire, les habitants du Banat ont aimé les idées qui fermentaient dans les changements essentiels du XIXe siècle, et dont elles étaient imbibées. Par conséquent, en matière d’art aussi ils ont préféré l’innovation, le renouvellement, la modernisation, l’ouverture vers l’avenir. Leurs richesses s’accumulaient rapidement, c’était au tour de la ville de les représenter. (…)

La Culture technique du Banat, Coleta De Sabata, Editura Excelsior Art, 2014

Traducerea în limba franceză: Georgiana Lungu-Badea.

Nu ştiu…

PENTRU POEZIE 1

Nu ştiu de unde vin,
Nu ştiu unde mă duc,
Nu ştiu cine sunt,
Nu ştiu cine am fost,
Nu ştiu de ce trebuie să împuşc,
Nu ştiu de ce sunt împuşcat,
Nu ştiu cine-mi e duşman,
Nu ştiu cine-mi e prieten,
Nu ştiu de ce iubesc,
Nu ştiu de ce urăsc,
Nu ştiu de ce am venit,
Nu ştiu de ce trebuie să plec…
Nu ştiu de ce râd,
Nu ştiu de ce plâng…

Ştiu doar că noaptea
Privesc cerul înstelat
Şi îţi împletesc
Cunună luminoasă de dor,
Ce-mi va lumina cărarea ce duce
Spre tine şi spre cer…

Din volumul Lacrima s-a întors la stea (In Memoriam), Emil Şain, 2012

Nu poezie, ci mărturisire

image description

Am produs dezamăgire, când am încetat să mă mai preocup
de jocul de cuvinte, de mimica neputincioasă
a nevolniciei.

Am auzit râsul de metal
şi râsul de plumb. În gâtlej
creştea cheagul muţeniei. Mut,
auzeam râsul mut

care producea doar
durere.

Din volumul Poeme alese (antologie), Ryszard Krynicki, traducerea de Constantin Geambaşu, Editura Excelsior Art, 2014

Mosolyparádé

Corina Victoria Sein - EDITORIAL

Corina Victoria Sein

Din primii ani de activitate, Editura Excelsior Art a acordat o atenţie sporită creatorilor de naţionalitate maghiară, germană, sârba. Aşa au fost publicate romane, eseuri despre tradiţiile şi cultura maghiară din România, poezii, teatru, dar şi traduceri din limba română în limba maghiară sau din limba maghiară în limba română. De această dată, editura propune traducerea volumului de proză umoristică Mosolyparádé / Parada surâsului de către un tânăr talentat şi dedicat muncii culturale, militant pentru schimbul de informaţii culturale între creatorii români şi cei care provin din rândul minorităţilor naţionale.

Pentru spaţiul multicultural al Timişoarei, arta traducătorului a fost dintotdeauna considerată ca un fapt aproape egal în importanţă ca şi creaţia originală însăşi. Traducătorii români, germani, maghiari, sârbi realizau, în stereofonie, variantele elaborate de autori, deschizând orizonturi către europenism. Desigur, legendară va rămâne în memoria noastră opera de mari dimensiuni a lui Franyo Zoltan, un adevărat geniu multilingv. Generaţia tânără, iată, preia comanda, spre satisfacţia noastră. Zsolt Novac realizează, într-un mod profesionist, varianta maghiară a unei părţi din proza umoristică semnată de Emil Şain, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Traducătorul a rezonat cu iscusinţă, a înţeles sensurile comunicării cu lumea scriitorului. Călătorind prin limba maghiară, el a lansat vehiculul umoristic al lui Emil Şain pe autostrada virtuală ce ne traversează ţara, trecând prin ţara vecină şi spre Europa.
Finalitatea imediată a traducătorului este aceea de a facilita publicului vorbitor de maghiară din Timişoara accesul la mesajele sociale ale unui umorist de calitatea lui Emil Şain. http://www.excelsiorart.ro/echipa/autor /350ain-emil.html

Villamost akarok venni

– Jó reggelt, uram!
– Szívélyes jó reggelt. Milyen ügyben minálunk?
– Komoly ügyben.
– Hallgatom!
– Villamost szeretnék vásárolni önöktől!
– Ne őrjítsen meg!
– Semmi okom nem lenne rá. Villamost akarok.
– Esetleg szeretne egy vállalkozást indítani!
– Még esetleg sem! Becsület szavamra mondom…
– Hát kérem… maga tudja.
– Na eladja nekem azt a villamost?
– Maga komoly ember?
– Nem, liftkezelő szakember vagyok!
– Úgy látom maga kedveli a vicceket…
– A villamosokat is!
– Hát magának mindig csak rajtuk jár az esze…
– A feleségemen? Úgy szeretem szép is, meg jó is, egy kicsit dúrcás de az enyém.
– Gratulálok, ritka az ilyen…
– Örülök hogy díjaza az ötletem a villmos vásárlással kapcsolatosan.
– Á, nem ezért, hanem azért mert ilyen szépen vall a feleségéről.
– Há’, miért, maga nem szereti a feleségét?
– Én nem vagyok nős.
– Na látja! Ez okból kifolyólag nincs szüksége egy külön bejáratú villamosra.
– Na végre megértettem. Nem magának van szüksége a villamosra, hanem a kedves nejének.
– Neki és meg aztán nekem is!
– Kedves uram, már ne haragudjon, de egy villamos drága, több mint 1 millió lejbe kerül. Nem értem mit akar maga kezdeni egy villamossal?
– Mit? Azt hogy a munkába menjek. Én és a feleségem ugyanabban az üzemben dolgozunk és mindig elkésünk.
– És ezért van maguknak szüksége egy külön bejáratú villamosra?
– Igen! Mert a villamosvezetőik vagy sztrájkolnak, vagy a kelleténél többet időznek a végállomásoknál. Nem akarok tőlük függni. Itt a tenyerem, belecsap?
– Miért csapnék én bele?
– Hát, a villamos adás-vételét illetően, nem?
– Lehetetlen! Tegyük fel, magának eladunk egyett, akkor önt még más is követni fogja és lassan de biztosan a villamosvezetőink elmennek tőlünk és már nem lesz, hogy ki sztrájkoljon.
– Tulajdonképpen, maga mivel foglalkozik?
– Én vagyok a villamosvezetők szakszervezetének szabadon megválasztott elnöke!

Vadász kaland

– Mi van veled, Tihamér? Vadásznak öltöztél? Látom te, komolyan gondoltad azt, hogy Szilveszter éjszakáján vadászni mész.
– Hé, hé, már voltam, kedves Tihamér.
– És vadászkutyád hüségesen csaholt körülötted?
– Éh, dehogy, elijesztette volna a vadat!
– Na, figyelek, mesélj!
– Mit?
– Hát a kalandot amit átéltél a vadászat során.
– Vilikém, nem is tudom honnan kezdjem. Ahogy odaértem, egy tó partjára, a fejem felett két vadkacsa húzott el. Jó volt a helyzetem, a puskám felemeltem, céloztam. Még gondolatban mondom is : „szuper, kettőt egy lövésből”. Lövök, lövök még egyett, de semmi, elrepültek.
– És mi következett?
– Tovább megyek és mondhatnám azt, hogy egy vadnyúl kerül elém. Célzok, lövök és a nyúl elterül.
– Bravóóóó! Gratulálok! remélem, így szilveszter éjjelén meghívsz engemet is egy vadnyúl pörköltre.
– Ezer örömmel meghívnálak Vilike, de… fura dolog történt velem. Tehát, amint meséltem, a nyúl elterült, de amikor rá akartam tenni a kezem, hogy bezsákoljam a zsákmányt, csoda történt. Hirtelen nyúlcipőbe ugrott és eliszkolt.
– Na figyelj oda! Remélem nem kókadt le a vadászkedved!
– Igy ismersz engem? Elhagyván a tisztást ami a tavat körülöleli beférközök az erdő sürülyébe. Hirtelen két farkas kerül elém!
– Mit nem mondasz, komolyan?
– Felemelem a puskám, célzok és lövök. Az egyik kiterül. Célzok, a másik fenevad irányába, lövök és az is kiterül.
– Óriási vadász vagy, sőt mi több, leleményes vagy.
– Várj, mert még nem fejeztem be! Teszek pár lépést, és hirtelen már négy farkas vesz körül.
– Félelmetes! Remegtél mint a miskolci kocsonya?
– Á dehogy, célzok és lövök, célzok és lövök, célzok és lövök, célzok és lövök. Mind a négy holtan fekszik.
– Hát komolyan mondom fantasztikus vagy!
– Figyelj csak mert még nincs vége! A puska csöve épp úgy mint a farkasok tetemei még meleg volt, mikor ágag reccsentek és nyolc habzó szájú galád farkas puha léptekkel bekerített.
– Farkasok?
– Igen! Örjöngő fenevadak voltak.
– Na ebből a bonyodalomból hogyan másztál ki?
– Felemelem a puskám, célzok, lövök nyolcszór és mind a nyolc már holtan feküdt.
– Te Tihamér, a puskádat mikor töltötted?
– Szerinted, nekem pont arra volt időm, hogy a puskám töltsem?

din volumul în pregătire Mosolyparádé, Emil Şain, traducere de Zsolt Novac, Ed. Excelsior Art 2014

 

Lansare de carte la Bookfest – 2014

La Salonul Internaţional de Carte Bookfest 2014, ediţia a IX-a,  în data de 31, mai 2014, ora 17, la Standul INSTITUTULUI POLONEZ, va avea loc, în prezenţa autorului, lansarea volumului Poeme alese (antologie) semnat de scriitorul Ryszard Krynicki, apărut la Editura Excelsior Art, Colecţia Ars poetica/literatură poloneză. Vă aşteptăm. (Corina Victoria Sein)

image description

 

Dacă dragostea

Dacă dragostea ne depăşeşte,
despărţirea este ca limba maternă
auzită deodată în gări necunoscute.
Doar uimirea ce ne cuprinde brusc
pe noi cei ce citim frânturi dintro scrisoare de dragoste.

doar despărţirea care ne sperie:
nu din dragoste se naşte, ci din ură,
pentru care a pleca înseamnă a te reîntoarce

(septembrie 1969)

Către…

duioşie supărătoare ca o despărţire:

tu – nici măcar nu vorbeşti în somn
eu – nici măcar în somn nu încetez să tac
între noi nu sabia stă, ci sângele – zămislit
între noi zace teama
gângurit de porumbei singurul ecou al convorbirilor noastre
(oare această povară o va ridica porumbelul alb al şoaptei?)
parcă ai fi şi soţie şi singurul meu copil
sânge din sângele meu
boală incurabilă
vers alb
discuţia cu tine îmi apropie lumea
discuţia cu tine îndepărtează lumea

apropiată ca zorii dimineţii

Nu plânge

Nu plânge – din plâns se nasc îngeri falşi,
nu zâmbi – zâmbetul naşte demoni falşi,
să nu doreşti să mori – somnul te va reflecta
în tăcerea ta uriaşă

şi amândoi vom tăcea

Din volumul Poeme alese (antologie), Ryszard Krynicki, traducerea de Constantin Geambaşu, Editura Excelsior Art, 2014

 

Caragiale în Orient-Expres

Corina Victoria Sein - EDITORIAL

În peisajul cultural românesc, Timişoara a avut şi are un profil aparte, datorită spiritului unei comunităţi plurilingve şi multiconfesionale care s-a reflectat în fenomenul, atât de des abordat în prezent, al multiculturalităţii. Am putea spune că ceea ce se întâmplă în materie de cultură în Timişoara este o parte din întreg: un întreg nu doar naţional, ci european şi global. Dificultăţile momentului nu implică renunţarea, ci căutarea de soluţii eficiente pentru adaptarea la dinamica socio-economică şi menţinerea interesului pentru cultură la cote ridicate. Şi în materie de editare a cărţii Timişoara a fost sensibilă la orientările de pe plan european.
Editura Excelsior Art se implică direct în realizarea şi îmbunătăţirea climatului cultural naţional şi european. Dovadă cărţile editate şi publicate a căror listă poate fie consultată la adresa: http://www.excelsiorart.ro/titluri-editate.html.
Pentru anul 2014, Editura Excelsior Art a întocmit un Proiect editorial care cuprinde lucrări ce se înscriu într-o arie tematică vastă. Pentru informarea publicului cititor, prezentăm lucrarea: Caragiale în Orient-Expres, Bogdan Bădulescu, lucrarea este, în opinia noastră, cea mai cuprinzătoare lucrare făcută vreodată despre corespondenţa lui I. L. Caragiale.

coperta

(…)

1905. Anarhist de ocazie.
Există un mister al existenţei lui Caragiale?
Poate mai multe. Cu siguranţă, însă, există unul mai bizar şi mai inexplicabil decât toate: relaţia scriitorului, berlinez pe atunci, cu un personaj controversat, care şi-a dedicat viaţa insurgenţei şi conspiraţiilor, pe numele său Margareta. Avem toate motivele să ne arătăm consternarea pentru faptul că scriitorul s-a lăsat cucerit, captivat şi chiar dominat, în anumite privinţe, de Margareta; adică de un om faţă de care se afla într-un contrast vizibil şi categoric, sub toate aspectele; cu o singură excepţie, care face şi mai adânc paradoxul: erau, amândoi, nişte personalităţi accentuate, nişte unicate greu de turnat într-un tipar impus din afară…
În ce a constat, la urma urmei, legătura lui cu Margareta? A fost o simplă prietenie de natură intelectuală, – cum, desigur, ar fi declarat Maestrul la o eventuală anchetă a serviciilor secrete? A fost o relaţie mult mai profundă, care punea în cauză convingerile sale intime şi angaja şi resursele sale afective, ce le cheltuia de obicei cu mare parcimonie? Cine ştie. (…) Poate vom avea unele revelaţii, pe parcursul acestei reconstituiri. Se mutase, din octombrie 1904, cu toată familia, la Berlin. În primăvara lui 1905, aveau deja o locuinţă foarte confortabilă, de cinci camere, într-un cartier modern, cu blocuri de patru etaje, Wilmersdorf. Maestrul îşi organizase atent un sistem de viaţă nou, care să-i asigure traiul tihnit şi îmbelşugat la care visase de multă vreme. Când îl invită pe amicul său Alceu Urechia la Berlin, ştiindu-l alpinist pasionat, nenea Iancu repartizează din capul locului cele două roluri, sportivul şi epicureul-gourmet: „Poate că până la poalele enormei mămăligi te-aş conduce, rămânând în vale să gust din bucătăria rafinată de care am fost o viaţă întreagă lipsit.” Banii pe care-i obţinea, sub formă de rentă, de pe urma moştenirii unei mătuşi a mamei sale, vestita Ecaterina Momolo Cardini, zisă Momuloaia, îi dădeau o oarecare certitudine că ar putea degusta încă destui ani traiul de huzur, deşi era un mare cheltuitor. Şi-a croit, în Germania, o existenţă pe măsura firii sale; se consideră, lucid, un simplu burghez paşnic, ahotnic de cotidienele delicii care dau un farmec incomparabil vieţii. Un burghez care se dezinteresează de marile probleme ale omenirii, şi priveşte cu detaşare, prin fereastra aseptică a jurnalelor pe care le parcurge, zi de zi, seismele şi cataclismele sociale: răzmeriţe, demonstraţii, greve, arestări, anchete, condamnări, conflictele politice sau tulburările provocate de campaniile electorale. Le comentează pe toate, în scrisori, cu ironie şi umor, uneori sarcastic, cu puterea de judecată rece a celui ce nu se lasă prins în şuvoiul evenimentelor:
„În Germania s-au întâmplat zilele astea mai multe dezastre serioase – dezastru într-o fabrică de chimicale, dezastru într-o mină de cărbuni, dezastru în alegerile generale pentru Parlamentul Imperiului; sozialdemocraţii au căzut într-un mod deplorabil. (…) Toată lumea, plictisită de bravadele şi aroganţa lor, jubilează. (…) Rogu-te, ce zice Costică de trista cădere a tovarăşilor Bebel şi Comp.? Marele Bernstein, celebrul teorist revizionist al sozialdemocraţiei, a căzut la Breslau…”
În anul 1905, amicul Costică Gherea a cheltuit sume uriaşe de bani pentru marinarii răsculaţi de pe crucişătorul Potemkin, refugiaţi în România. Pe unii i-a adăpostit o vreme în vila sa de la Sinaia, apoi în locuinţa de la Ploieşti; le-a căutat locuri de muncă, s-a îngrijit de cei bolnavi, a intervenit pe lângă autorităţi – cu influenţa sa, iar, când era necesar, şi cu bani – pentru a le asigura condiţii de trai decente. Aflând de la Paul Zarifopol despre felul în care Gherea se devotase unei activităţi umanitare cu pronunţat iz de angajare revoluţionară, Caragiale e cuprins de groază; îl şi vede pe bunul său amic, ce pătimise destule din cauza idealurilor sale socialiste, legat de oamenii siguranţei, băgat în trebunal şi înfundând apoi ocna, pentru tot restul vieţii. Scrisoarea de răspuns pe care i-o expediază lui Zarifopol e documentul fidel al unei teribile stări de anxietate… altruistă. „Cine i-a trimis pe nespălaţii aceia de mateloţi pe capul lui tocmai la Sinaia?” se vaită nenea Iancu, incapabil, ca de obicei, să-l priceapă pe apostolul vizionar. „E bine pentru Costică să se facă el, la Sinaia (reşedinţă regală, unde mişună poliţiştii lui Kniaz Moruzi), gazda şi agentul de îmbarcare al acestor naufragiaţi? Şi e bine pentru d-ta să te faci curierul corespondenţei acestor bravi cu comitetele lor revoluţionare din imperiu?” Paşnicul locuitor al Berlinului îşi imaginează instantaneu o enormă conspiraţie, pregătită să năvălească asupra imprudentului Gherea şi… asupra amicilor lui…
Îi descrie, deci, lui Paul, ginerele lui Gherea, tabloul unei catastrofe ireparabile. „Închipuie-ţi petrecere, să se pomenească odată fabula gazetelor, cu numele înnoroit în cine ştie ce articole de reportaj de scandal, cântărindui-se isprăvile de carbonaro, devotamentul şi jertfele pentru cauza norodului moscovit! Închipuieţi, Doamne fereşte! un scandal anarchist, fie chiar simulat, apoi o anchetă pe urmele «mateloţilor»… Vrea oare Costică să-şi vază iarăşi casa pusă sub straşnica pază a canaliei poliţieneşti – cavernă de terorişti, fabrică de paşapoarte şi ruble false, depozit de libele şi bombe nihiliste? N-a suferit odinioară destul pentru asta?”
Şi, desigur, paşnicul burghez din Wilmersdorf îşi imagina, alarmat, că nu numai junele Zarifopol, intermediarul vulnerabil al ştirilor periculoase, ar putea intra imediat în vizorul poliţiei române şi al celei germane, ca agent al anarhiştilor, ci… mai ştii, şi bunul său amic de la Berlin, cu care poartă o corespondenţă susţinută.
Şi uite-aşa, din aproape în aproape, cine ştie în ce belele poţi să mai intri; să cazi de carbonaro aşa, nevinovat şi curat ca lacrima izvorului Sfintei Născătoare, numai fiindcă, în Dacoromania, la Ploieşti sau la Sinaia, locuieşte un amic la care ţii mult şi care, în loc să-şi vază de sănătatea lui şubredă şi de familiunea lui, practică un sport extrem: socialismul revoluţionar, şi se vâră, ca o mazetă, în tot felul de încurcături…
Nenea Iancu compensează însă, cu vârf şi îndesat, inconştienţa revoltătoare a lui Costică, printr-un nemaipomenit de dezvoltat simţ al primejdiei:
„Scrisoarea d-tale, după un zâmbet pe care mi l-a smuls, m-a îngrozit, îţi spun drept. Un moment mi-a trecut prin minte să vă telegrafiez spre a ne întâlni câteşitrei la Budapesta, unde să-i vorbesc pe şleau lui d. Costică ca să-i deschid ochii asupra primejdiei cu care se joacă.”
Dar se abţine, curajos, de la orice iniţiativă; căci imediat gândeşte ca un veritabil carbonaro, capabil să dejoace intrigi şi comploturi fatale: dacă amicul din Sinaia va crede că telegrama e de fapt o machinaţie, o mistificare a poliţiei ruseşti, ori o capcană, iar amicul din Berlin joacă, fără să-şi fi dat seama, rolul infam al momelii, al uneltei fără conştiinţă? Aşa că lasă greaua sarcină de a-l dăscăli pe Costică în cârca săritorului său ginere, Paul Zarifopol… (va urma)

Un poet european – Ryszard Krynicki – prezent la Bookfest 2014

26Mai

 

Corina Victoria Sein - EDITORIAL
Dragi prieteni, la  Salonul Internaţional de Carte Bookfest 2014, ediţia a IX-a,  în data de 31, mai 2014, ora 17, la Standul Poloniei, invitat de onoare în acest an, va avea loc lansarea volumului Poeme alese (antologie) semnat de scriitorul Ryszard Krynicki, traducerea în limba română de Constantin Geambaşu, apărut la Editura Excelsior Art, Colecţia Ars poetica / literatură poloneză, în colaborare cu Institutul Ksiazki – Polonia. Va fi prezent poetul şi va acorda autografe. (Corina Victoria Sein)

image description

* * *

nu e voie să fumezi, aici nu e universitate, aici
nu se fumează – ci se aşteaptă,
nici să mă odihnesc, oraş, nici să veghez,
oraş, gară aglomerată,
încă nu mă întâmpina cu o scrisoare de urmărire,
nu mă saluta, nu mă blestema;
singuratic, nu ştiu cum să scap din tine, oraş,
nici la spital, nici la închisoare,
la închisoarea visului;
nu e voie să fumezi, flacără, clarvăzător al serii,
în închisorile visului, în blana văzduhului,
să nu mi te trezeşti, oraş, sub podurile tale,
şopteşte cuvântul infirm al unei limbi uitate,
care este singura mea patrie;
ce ascunzi, domnule, sub hăinuţa de drum,
sunt întrebat, şi chiar cartea de identitate va fi o dovadă
împotriva mea
şi singura credinţă – necredinţa,
încrezătoarea necredinţă: să cunoşti pe cineva, trebuie

să pleci cu el.

 

* * *

întâlnire într-o lume ce se desparte, la răspântie
ultimul popas în peştera întunericului, bezna
dimineţii
să stai sau să rămâi în umbră, în umbra ţipătoare a luminilor
moarte ce se reflectă în ochi, ochii străini
ai serii; popas
la umbra propriului trup, în străfundul
morţii
ultimul popas al meu, popasul lumii în aura

privirii.

 

Pe furiş

Pe furiş, discret
îl ridic de pe alee
pe fratele meu mai mare,
melcul,
ca să nu calce nimeni pe el.

Mai mare desigur cu milioane de ani,
Frate întru incertitudinea existenţei.
În aceeaşi măsură nu ştim
pentru ce am fost făcuţi.
Amândoi notăm întrebări mute,
fiecare cu scrisul său cel mai intim:

cu sudoarea fricii, cu sămânţa, cu mucusul.

(26 Aprilie 2002)

 

Cine alege singurătatea

Lui Tadeusz Peiper

Cine alege singurătatea – nu va fi singur.
Cine alege pribegia – va avea deasupra capului acoperişul lumii.
Cine alege moartea – nu va înceta să trăiască.
Pe cine moartea alege – acela abia de

va muri.

Din volumul Poeme alese (antologie), Ryszard Krynicki, Editura Excelsior Art, 2014

Lansare carte – Poeme alese (antologie) – autor Ryszard Krynicki

Corina Victoria Sein - EDITORIAL

Dragi prieteni, la  Salonul Internaţional de Carte Bookfest 2014, ediţia a IX-a, care se va desfăşura la Romexpo, în data de 31, mai 2014, ora 17, la Standul Poloniei, invitat de onoare în acest an, va avea loc lansarea volumului Poeme alese (antologie) semnat de scriitorul Ryszard Krynicki, traducerea în limba română de Constantin Geambaşu, apărut la Editura Excelsior Art, Colecţia Ars poetica / literatură poloneză, în colaborare cu Institutul Ksiazki – Polonia. Va fi prezent poetul care va acorda autografe. (Corina Victoria Sein)

image description

Ryszard Krynicki face parte din generaţia poeţilor Noului Val (Nowa Fala), concentrată în jurul grupării cracoviene Teraz (Acum). Dezideratele programatice ale grupării au apărut cu precădere în revista lor principală „Student”, dar îşi găsesc rezonanţă şi în presa literară a timpului. Tinerii poeţi se revoltă împotriva literaturii existente, considerând că trece indiferentă pe lângă problemele acute ale realităţii prezentului, fiind preocupată mai mult de latura estetic-experimentală. Postulatul esenţial de la care au pornit a constat în „identificarea literară” a realităţii, în schimbarea paradigmei lingvistice prin recursul la expresii proprii limbajului publicistic, textelor oficiale sau limbajului străzii. Criticii au definit poezia promovată de ei drept „lingvistică”, dar nu în sens experimental (potenţialul şi limitele limbajului în sine), ci mai degrabă ca atitudine faţă de ipostazele în care ea este folosită în contextul social-politic. De aici legătura strânsă dintre poezie şi realitate, caracterizată printr-un exces de date şi informaţii concrete.

*   *   *

Să încercăm încă o dată să ne jucăm de-a uşa
deschisă, de-a focul: copilăriei şi al războiului, transformate
în cenuşă. Cenuşa copilăriei în urma noastră,
în faţa noastră o flacără dublă
de nedescifrat; totuşi să citim din foc, din această
linie
stinsă a vieţii, să citim, morţi în sine ca limba
generaţiilor dispărute. Limbă a flăcărilor, copil nelegitim
a două focuri ce ne-au rămas,
linie fără urmaşi, carte din cenuşă, răspuns
mut atât de nesigur că pot să te cred. Şi pe tine
fără a fugi de sine,
cuvânt fără urmaşi, iniţială a flăcării ce
nu poate fi desluşită din scrierea cuneiformă
a urmelor
pe zăpezile polare,
pe nisipurile deşertului. Copil postum, copil
zadarnic: abia te-ai ridicat din genunchi,
te-ai întors în blestem

*   *   *

a te ocoli pe tine ca pe un oraş năpădit de molimă,
de vreme ce ţi-ai petrecut copilăria
la periferia
lumii. În plină zi caniculară şi pe câmpie
să închei călătoria care ţi-a deschis ochii
spre altă lume, spre aura
hârtiei. Să ardă: să o numeşti amintire,
să o pierzi pentru totdeauna,
ca şi când ai purta numele
unui nenăscut. O şuviţă de păr de femeie printre scrisori,
pe care nu le-ai trimis, cuib otrăvit, salvează-le măcar în vis. Nu
eşti tu însuţi.
Singur. Cu toate că eşti singurul
(în actul de acuzare)
în atâtea persoane ai murit în sine
de câte ori te-ai dezis de tăcerea
ta, de corpul fără trup şi de numele
fără cuvinte. Ca şi când în oraşul natal
nu ai putut recunoaşte niciunul din locurile cunoscute,
niciuna din propriile fraze
în troianul de hârtie
care te-nconjoară şi se-ntinde ca o boală pe viaţă.
Doar păr
de praf şi pulbere fără de nume,
noapte fără de suflare. Nu eşti
fericit,
căci ceea ce nu ai,
aceea nu-ţi doreşti, căci ceea ce nu ai
salvează
fie şi

la despărţire.

Din volumul Poeme alese (antologie), Ryszard Kyrnicki, Editura Excelsior Art, 2014

Chateaubriand / 4 /

chateaubriand

(…)

Observăm că aceste ultime cuvinte sunt identice cu acelea care încheie o scurtă însemnare despre doamna Tastu, pe care am citat-o deja: ,,Îmi îndrept aceste cânturi către femei anonime. Ele nu le vor auzi decât când voi fi dincolo, când voi fi înmănuncheat în acelaşi mănunchi viaţa mea şi corzile lirelor sfărâmate.” Frază care nedumereşte acolo; în primul rând că fragmentul dinainte, deşi foarte binevoitor, nu avea deloc caracterul unei declaraţii de afecţiune, fie şi postumă; în al doilea rând, pentru că pluralul femei anonime pare bizar, şi, pe deasupra, doamna Tastu nu era câtuşi de puţin o anonimă. Înţelegem acum că, vorbind de doamna Tastu, Chateaubriand s-a gândit de fapt la tânăra occitană şi la altele ca ea; aşa se explică faptul că invocaţia se adresează mai multor umbre dragi.
Rezumăm. În iulie 1830, la Cauterets, Chateaubriand, în vârstă de 62 de ani, a întâlnit o tânără pe care o cunoştea de doi ani, din scrisori. Fata era îndrăgostită de el. El s-a îndrăgostit de ea aşa cum era îndrăgostit de toate femeile care îl iubeau; poate mai aprins decât altădată. El a simţit pericolele şi mai ales ridicolul pe care le presupune o asemenea aventură şi chinurile care îl aşteptau dacă ar ceda pasiunii fetei şi propriului său capriciu. El i-a făcut câteva vizite seara. S-a plimbat eu ea pe câmpuri, i-a vorbit, în landă, în locuri singuratice, aşa cum numai el ştia să vorbească şi a adus-o într-o stare de extaz. A făcut-o să cânte (şi ştim de la Prudence că îi plăcea să asculte, cântând, vocile femeilor iubite), iar ea avea o voce care îl făcea să-şi piardă minţile. Ea a vrut să-l însoţească acasă, el a refuzat acest lucru cu încăpăţânare. Cum ea îl vrăjise şi lui îi era teamă că-şi va pierde stăpânirea de sine, el a bruscat-o într-o seară, probabil spre a scăpa de insistenţele ei, refuzând-o cu duritate şi poate cu o vorbă crudă cum ar fi: „Tu m-ai judecat în chip vulgar…” Ea a leşinat. A dus-o în camera ei. Restul rămâne învăluit în mister. Oricum, pare evident că relaţiile lor n-au mers până la ultima consecinţă. El a suferit mult din cauza acestei aventuri, ceea ce a însemnat pentru el o fericire dureroasă pe care n-ar fi schimbat-o nici pe preşedinţia consiliului de miniştri. Au rămas de pe urma acestei aventuri şase pagini superbe.
Sainte-Beuve a cunoscut manuscrisul de la Cauterets şi a vorbit despre el în treacăt, într-un articol din Nouveaux Lundis. Ca de obicei, îl judecă foarte sever pe Chateaubriand îndrăgostit: „Refuzul lui Chateaubriand este înflăcărat, pasionat, voluptos. Dar chiar în timp ce respinge omagiul, nu l-ar deranja dacă ar pune stăpânire pe această inimă tânără, ar face-o să simtă o tulburare, un prelung regret, un dor fără moarte, ameţeala dulce a unui elixir, care, dacă nu e în stare să-ţi dea fericirea, poate cel puţin să o otrăvească.”
Unde a văzut Sainte-Beuve toate astea? Chateaubriand nu are nevoie să încerce să tulbure acest suflet tânăr, fiindcă el este tulburat şi acaparat de doi ani încheiaţi. Şi în ce privinţă corupe şi otrăveşte el fericirea acestei fete? El îi spune că se amăgeşte, că se lasă pradă unui capriciu al închipuirii din plasa căruia în curând un tânăr o va smulge. O face să evite o prostie şi o împinge pe căile, largi şi drepte, ale firii şi ale raţiunii. Făcând astfel el suferă, poate chiar suferă enorm, îşi strigă suferinţa – poate prea zgomotos; dar, în orice caz, actele lui sunt dictate de raţiune, o raţiune înaltă de care trebuie să ţinem seama şi să-i fim recunoscători. Pe scurt şi mai prozaic, dar exact, voi spune: Chateaubriand a salvat de efectele propriilor ei impulsuri nesăbuite o tânără exaltată şi a executat cu o anume regie fastuoasă a gesturilor ceea ce oricare dintre noi, cinstit fiind, ar fi făcut într-o manieră plată şi lamentabilă. Nu-i putem face vreo vină că este elocvent atunci când face asta. Aşa că nu văd nici urmă de elixir, de corupţie sau otrăvire în această întâmplare…
Sainte-Beuve adaugă: „Şi ce de cenzori uşuratici, lipsiţi de inteligenţă sau ipocriţi vin după asta să spună că îl atac şi îl micşorez pe Chateaubriand! Eu îl reconstitui aşa cum era.”
În ce mă priveşte, n-am de ales decât între: uşuratic, lipsit de inteligenţă şi ipocrit. Prefer prima variantă. În orice caz, mă întreb ce ar fi vrut Sainte-Beuve să facă Chateaubriand din această occitană. Vă las să vă gândiţi.
Şi apoi, ca să vorbim ceva mai serios, Sainte-Beuve face aceste consideraţii, – din neştiinţă sau din răutate – ca şi cum Chateaubriand ar fi pus sub ochii ei aceste pagini, răvăşitoare, recunosc, pe care tocmai le-am citit. Or, Chateaubriand spune foarte clar contrariul.: „Tu nu vei citi asta decât după moartea mea.” Aşa că, şi dacă am accepta punctul de vedere al lui Sainte-Beuve despre nocivitatea lor, rămâne neadevărată afirmaţia că Chateaubriand a înveninat cu ele fericirea cuiva. Dar m-am îndepărtat de subiect. Nu am vrut decât să reconstitui, cât mai aproape de adevăr, un episod din viaţa lui Chateaubriand.

Scriitori îndrăgostiţi, vol. 1, Emile Faguet, traducerea de Boghdan Bădulescu, Editura Excelsior Art, 1991

Chateaubriand / 3 /

ad

(…)

A apărut recent o carte excelentă a lui Victor Giraud , „Chateaubriand, studii literare”, operă do cercetare minuţioasă şi pasionată, plină de interesante descoperiri, în care autorul foloseşte, dând la lumină, numeroase scrisori inedite ale poetului, adesea admirabile, întotdeauna revelatoare pentru personalitatea literară în cauză, pentru biografia omului şi a operei marelui romantic.
Mă grăbesc să va împărtăşesc conţinutul uneia din ele. E adresată lui Béranger , în 1832, pe când Chateaubriand se afla la Geneva:
„Scrisoarea dumneavoastră din 19 august, domnule, mi-a parvenit la Lucerna, cu vreo zece zile în urmă; au neglijat să mi-o trimită imediat. În acele zile hoinăream prin munţi. Mă dusesem să văd ducă la Lugano, la Constance sau la Zürich aş găsi un adăpost potrivit unde să-mi continui şi să-mi închei Memoriile. Am nevoie de libertate şi de soare, două lucruri pe care le găseşti rareori împreună. Atunci când zidurile şi acoperişul casei mele vor fi ridicate şi nu voi mai fi obligat să târâi după mine această masă enormă de material necesar lucrării mele, atunci mă voi duce în Italia ca să-mi zugrăvesc interioarele, sau voi aştepta moartea, pe care am îndrăgit-o nemaipomenit dintotdeauna. Sunt de aceeaşi părere cu dumneavoastră, domnule, că ultima mare schimbare a creştinismului s-a desăvârşit odată cu transformarea societăţii; mi-e teamă însă ca Franţa să nu ia vanitatea drept egalitate, amorul-propriu drept dragoste pentru societate si, din acest motiv, ca nu cumva ea să jertfească fără încetare libertatea dorinţelor…”
Iată o profeţie care nu ni-l revelează pe Chateaubriand ca pe un bun expert în materie de „psihologie etnică”.
Să continuăm: ,,… Dar ce tot vă spun eu, domnule? Ce-mi pasă de toate astea mie, care nu mai sunt francez decât cu numele şi om doar cât mai am, puţin, de trăit? Întotdeauna am regretat că m-am născut şi dumneavoastră pricepeţi că tot ceea ce politeţea dumneavoastră îmi promite pentru viaţa de dincolo nu poate să impresioneze prea mult un spirit astfel construit ca al meu. Ceea ce face de două ori mai greu supliciul trăirii este că mă simt mai tânăr ca oricând în clipa în care sunt cu un picior în groapă. Dumneavoastră, domnule, cântaţi în preajma mormintelor, cum o spuneţi cu atâta elocvenţă, şi lângă un leagăn care adăposteşte destine glorioase. Dacă eu apar într-unul din refrenele dumneavoastră, va trebui neapărat, cu sau fără voie, să trăiesc în tovărăşia dumneavoastră. Dacă aţi fi glumit un pic pe socoteala mea, şansele mele de a cuceri nemurirea ar fi crescut şi mai mult. Mă simt măgulit de laudele şi mai ales de prietenia dumneavoastră. Într-adevăr, nu ştiu doi oameni care să fi urmat două căi mai diferite şi care să fi fost mai mult făcuţi să călătorească împreună. Treceţi cu vederea această răbufnire de amor-propriu…”
Îl vedem aici întreg pe Chateaubriand, pesimismul său, aerul său distant de mare senior, plictisul său nevindecabil şi nevoia lui nedezminţită de a plăcea, cochetăria lui plină de spirit.
Iată acum o scrisoare cu caracter critic referitoare la el însuşi şi la o parte din opera sa. Este adresată lui Michiels, autorul Istoriei ideilor literare în Franţa în secolul al XIX-lea, apărută în 1841:
„Am citit, domnule, cu mare recunoştinţă, nu articolul, ci studiul dumneavoastră savant despre Geniul creştinismului . Tonte slăbiciunile pe care le reproşaţi operei mele sunt reale şi eu le privesc, în Memoriile mele, cu un ochi şi mai sever decât dumneavoastră. De altfel, după ce am publicat Geniul creştinismului, am atacat de o mie de ori în diverse scrieri greşelile cărora le-am căzut pradă, atât în ce priveşte artele, cât şi principiile mai generale. Va rămâne oricum o realitate faptul că eu am pus bazele acestui gen de critică modernă pe care toată lumea o practică astăzi (critica istorico-literară – E. F.), arătând ce anume religia creştină a modificat în caracterele personajelor dramatice şi în descrierile de natură alungând zeii pădureţi. Sunt nişte merite de care sunt mulţumit, chiar dara nu am nicio pretenţie de a face critică. (E încântător: nu are nicio pretenţie; el „se mulţumeşte” cu faptul ca „a fondat” un gen de critică pe care toată lumea îl urmează – E. F.). Cred că am dat o lovitură grea voltaireanismului, şi, dacă e aşa, înseamnă că am adus un mare serviciu societăţii. Pe deasupra, domnule, îmi permit să discut cu dumneavoastră la fel cum dumneavoastră aţi avut bunătatea să discutaţi cu mine în articolul dumneavoastră. Totul fiindu-mi indiferent, eu nu pun niciun preţ pe ceea ce am făcut şi pe ceea ce aş putea face. Elogiile îmi fac mare plăcere întotdeauna fiindcă, oricât de bătrân aş fi, sunt om, dar, foarte sincer, nu cred să le merit. Îmi lipseşte încrederea fermă în ceva, cu excepţia religiei; iată de ce numeroasele critici care mi-au fost aduse nu m-au rănit niciodată, fiindcă întotdeauna mi-am zis: «Poate că au dreptate.» Dumneavoastră, domnule, mânuiţi critica cu atâta siguranţă şi graţie că nu aş avea să mă plâng decât de indulgenţa dumneavoastră. Primiţi, vă rog, domnule,…”
Şi, bineînţeles, – adică vreau să zic că vă înţeleg perfect – că aşteptaţi şi o mostră din corespondenţa galantă a lui Chateaubriand, adică o scrisoare adresata de el unei femei. Iat-o. Când e vorba de Chateaubriand asta nu e greu de găsit. Scrisoarea care urmează, adresată doamnei Hamelin, este din decembrie 1844. Chateaubriand are numai 76 de ani… Urmăriţi cu ce graţie picantă şi ce delicateţe şi ce aleasă distincţie, într-un cuvânt: cu ce juvenilă eleganţă este ea scrisă:
„Mii de mulţumiri pentru biletul dumitale din strada Blanche. Nu-ţi mai face gânduri în legătură cu mine, exceptând prietenia care ţi-o port. Noile josnicii ale Presei nu mă ating cu nimic. Las să treacă de la mine şi nu mă încurc de nişte inşi care vor să fure până şi cosciugul meu. Nu râde de mine: sunt sincer. Niciodată nu am fost un afectat. Am avut unele slăbiciuni de-ale tinereţii, ele au trecut acum. Stau acum faţă în faţă cu bătrâneţea mea. Nu e prea amuzant. Mi-ar face plăcere să te revăd. Dar când te voi revedea, ce-ţi voi spune oare?… Vezi dar că nu mai pot scrie (scrisoarea este dictată, dar semnătura aparţine ilustrei mâini – E. F.) şi că sunt obligat să folosesc mâna altcuiva. Am prins amândoi zile mai bune şi mai frumoase. Acum sunt complet zbârcit. Dacă m-ai vedea din întâmplare, nu m-ai recunoaşte. Adio sau bună ziua, cum preferi. Dacă ai avut în viaţă unele duşmănii încearcă să le uiţi şi mai ales, resentimentele tale să nu se îndrepte vreodată asupra mea. Arată-ţi consideraţia pentru un om care îţi este atât de devotat. Devotamentul nu e ceva de lepădat. Într-un suflet ales el supravieţuieşte mai mult decât toate. El ţine loc anilor tineri şi te ajută să-ţi menţii iluziile. Iubeşte-mă mai departe ca atunci când veneai să mă cauţi la Ministerul Afacerilor Străine. Sunt pe punctul de a mă duce să aflu, într-un oarecare ungher singuratic, marele mister către care ne îndreptăm toţi. Al dumitale din tot sufletul şi pentru totdeauna.”
Am mai remarcat în volumul lui Victor Giraud câteva scurte fragmente, care erau iniţial destinate să intre în cartea de Memorii dar, dintr-o cauză sau alta, au rămas pe dinafară. Sunt câteva portrete sau creionări fugare care privesc pe George Sand, Byron, Benjamin Constant sau doamna Tastu. Cum se întâmplă uneori, cel mai expresiv din toate este tocmai cel care se referă, dintre toţi, la personajul cel mai mediocru. Adică la doamna Tastu: ,,În aceste zile pierdute într-o lumină difuză, femeia de care vorbesc aici se profilează pe orizont ca albeaţa aurie a zorilor. Melodia care se stinge puţin câte puţin, turturica gata să-şi ascundă ciocul sub aripă, trandafirul scuturându-şi petalele mă atrag. Doamna Tastu a străbătut timpurile tulburi fără să-şi piardă strălucirea, aşa cum o pasăre de apă planează peste marea întunecată cu penetul ei de nea. Graţie, caracter, modestie alcătuiesc existenţa acestei muze, care a dat unor lucruri demne de stimă atractivitatea lucrurilor de-a dreptul seducătoare. Îmi îndrept aceste ultime cânturi către femei anonime. Ele nu le vor auzi decât când voi fi dincolo, când voi fi înmănuncheat în acelaşi buchet viaţa mea şi corzile lirelor sfărâmate.”

Scriitori îndrăgostiţi, Emile Faguet, traducerea de Bogdan Bădulesc, Excelsior Art, 1991

Chateaubriand / 2 /

Chateaubriand 1

(…)

Timid la şaizeci de ani – ceea ce este de înţeles: „Am patruzeci de ani, vârsta la care bărbaţii devin timizi”, spune un personaj din Christiane de Gondinet -, Chateaubriand îi scrie: „Are rost sa vă văd? Voi fi oare pe măsura închipuirii voastre? În tinereţe eşti trufaş, în anii tinereţii te simţi făcut spre a fi iubit. La vârsta mea eşti timid, ţi-e teamă să te arăţi. Vă amintiţi ce povestea Jean-Jacques Rousseau de acele voci melodioase pe oare le aude într-o mănăstire din Veneţia? Şi le închipuia pe acelea care cântau îngereşte dăruite cu graţii divine. Ca apoi să vadă apărând un grup de fetiţe îngrozitor de urâte, chioare, şchioape, cocoşate. Dacă aş rămâne pentru dumneavoastră doar o voce?”
Gestul e frumos, tonul încântător. Cred ca trebuie să-l înţelegem.
El este şi acum cochet; îndeplineşte cu graţie ritualul geloziei uşoare, modeste şi măgulitoare: „V-aţi înşelat crezându-mă cochet. Nimic mai firesc decât sa mă tem de anii mei în comparaţie cu ai dumneavoastră (el o crede încă tânără); dar pretenţiile mele nu trec dincolo de părul meu alb. Totuşi nu-mi face plăcere să iubiţi «ca lumina ochilor» pe un oarecare cavaler de Bourgogne. Îmi puteţi da o explicaţie?”
Se pare că, la aflarea vârstei reale a corespondentei sale, a fost şocat şi a devenit mai rezervat; deşi politeţea, care l-a însoţit mereu în trecerea lui pe această planetă, nu ne permite să sesizăm o schimbare evidentă în scrisorile sale de acum încolo. Scrisoarea lui din 28 mai 1828 ne indică o mare tulburare: „Am citit şi recitit povestea dumneavoastră teribilă şi emoţionantă… Şi acest fiu, despre care îmi vorbiţi pe neaşteptate, de ce a dispărut, de ce reapare? Îmi spuneţi prea puţine despre el… Plec la Roma. Veţi veni acolo?… Oare eu însumi voi fi mult timp în acest exil? Dar stau eu pe undeva mult timp? Roata destinului meu se învârte chiar mai repede decât trec anii vieţii mele, care ajung la capăt. Vă asigur, sunt tare impresionat de scrisoarea voastră şi de situaţia nouă în care mă aflu. Aştept cu nerăbdare o nouă scrisoare. Poate că vă cer prea multă putere în slăbiciunea voastră; dar două trestii se pot sprijini una pe alta. Nu sunt în stare să vă scriu mai mult. Povestea aceasta mă urmăreşte ca un vis rău. Ce femeie am întâlnit deci? Veniţi la mine. Adăpostul nu e foarte sigur; dar uneori te poţi ascunde şi printre ruine.” Apoi, după această scrisoare plină de tulburare şi parcă de uşoară îndepărtare, rândurile lui Chateaubriand devin un pic mai reci şi mai ales pline de generalităţi. Deşi arată aceeaşi simpatie, ele scad cu o treaptă gradul de intimitate.
Şi cum luă sfârşit totul? Cum era de aşteptat. Ei s-au văzut şi s-au despărţit. În aceste pasiuni de la distanţă marele obstacol este momentul întrevederii. Să nu vă îndoiţi, Chateaubriand prevăzuse acest deznodământ. Era obişnuit cu el. Şi încă cum! Chiar dacă aţi fi ducele de Richelieu, dacă aţi fi iubit de la distanţă, „din închipuire”, la prima întrevedere veţi părea vulgar; exact ca un peisaj măreţ la care ai visat mult şi la prima întâlnire cu el ţi se pare neînsemnat. Chateaubriand prevăzuse totul şi, ce face din acest sac de scrisori un roman atât de bine compus de parcă ar fi scris de Paul Adam şi chiar mult mai bine, este că revelaţia vârstei reale a doamnei de V… se dovedeşte o complicaţie, plecarea lui Chateaubriand la Roma, care întârzie deznodământul, devine şi ea o nouă complicaţie, în tot acest timp clarviziunea lui Chateaubriand făcându-ne să bănuim finalul, dar lăsându-l încă în suspensie. Sarcey ar fi găsit piesa bine construită.
La 20 noiembrie 1828, Chateaubriand scrie: „Îmi faceţi mărturisiri. Asta pentru că speraţi să nu mă vedeţi niciodată, sau pentru că anii mei bătrâni vă pun la adăpost? Nu contează; sunt mărturisiri plăcute şi le iau aşa cum mi le dăruiţi… Va trebui să ajung în sfârşit până acolo. Dacă v-aţi făcut iluzii, ele se vor spulbera. Poate mă veţi mai iubi şi după aceea; dar n-o să vă mai zbuciumaţi, din cauza mea, daca vă fac într-atâta să vă zbuciumaţi.”
Şi, în ziua premergătoare zilei în care ei trebuie în sfârşit să se întâlnească: „Iată-vă obligată să-mi acordaţi o întâlnire. Spuneţi-mi deci ora şi ziua în care iluziile noastre vor lua sfârşit.”
El nu-şi făcea iluzii în legătură cu inevitabila deziluzie.
Ei s-au văzut, în cele din urmă, de patru ori: pe 30 mai 1829, pe 6 sau 7 iunie, pe 9 iunie (în public) şi pe 19 iunie. Ceea ce, socotind bine, nu-i aşa, ar fi doar de trei ori.
Ce s-a întâmplat? Cum n-o vom şti niciodată exact şi cum trebuie să încercăm să ghicim, este foarte interesant. S-au întâlnit întâia dotă pe 30 mai. Pe 31 mai, doamna de V… îi scris lui Chateaubriand o scrisoare ale cărei cuvinte trebuie cântărite atent spre a încerca să întrevedem întrucâtva faptele. Încercând să deduc subtextul scrisorii, mi se pare că Chateaubriand s-a arătat la această primă întrevedere un pic mai tânăr decât trebuia, prea puţin platonic, ceea ce marchiza nu dorise, desigur. Ea trăieşte după asta o decepţie „pe dos”, dacă îmi permiteţi să mă exprim aşa. Marchiza se aştepta să întâlnească un bătrânel; a întâlnit un bărbat care cel puţin îşi dădea silinţa să uite că era în vârsta. Este probabil că Chateaubriand, din vanitate de vechi seducător şi din pură galanterie, aş zice aproape din politeţe, s-a comportat exact invers decât spera în secret marchiza, uitându-şi vârsta spre a o face şi pe ea s-o uite. Să citim deci:
„Frate (e primul cuvânt, ceea ce indică faptul că a fost folosit insistent în conversaţie şi că termenul voia să sugereze: «Vă rog, nimic altceva între noi decât prietenie» – E.F.) m-aţi indus în eroare în chip involuntar. De la începerea corespondenţei noastre mi-aţi vorbit aşa des de vârsta şi părul vostru alb încât, convinsă de asta, adresam fără nici o reţinere celui pe care mi-l descriaţi omagiul unei afecţiuni devotate, cu gândul că acest omagiu era măgulitor pentru el fără a fi nelalocul lui în ce mă priveşte. Sunteţi mai tânăr decât aş fi crezut; arătaţi mai tânăr decât sunteţi (detaliu confirmat de alţi contemporani. Până la şaptezeci de ani, domnul de Chateaubriand, care nu ascundea nimic, ar fi putut ascunde vreo zece ani – E.F.) şi scrisorile mele devin nepotrivite. Orgoliul meu suferă din cauza asta, mă veţi consola lesne tratându-mă ca pe o femeie care înţelege ce este şi simte cât preţuieşte…”
Nu am nicio îndoială (admit că dumneavoastră aţi putea avea): doamna de V…, ca o femeie care ştie perfect să vorbească cu fineţe şi să scrie cu delicateţe, îşi aminteşte de convenienţe spre a-i aminti cu discreţie şi lui Chateaubriand, şi deci Chateaubriand este cel care le-a uitat puţin, puţin de tot dacă vreţi.
Dar ce impresie i-a lăsat lui Chateaubriand această întrevedere? Mai întâi unele lămuriri. De la 30 mai până la 5 iunie el a făcut mofturi. Fapt demonstrat de absenţa oricărei scrisori din partea lui şi prin scrisoarea marchizei, din 4 iunie: „… Acest sentiment (ai ei pentru el – E.F.) a fost, cred, unic ca şi obiectul lui. Care acum rămâne mut. El îmi împovărează viaţa. L-aş stinge dacă aş putea. Să nu mă credeţi nedreaptă, nu. Eu ştiu că cele scumpe vederii voastre cât şi obligaţiile poziţiei voastre sociale nu vă lasă nicio clipă de răgaz pentru mine; dar dacă mi-aţi fi trimis fie şi o frunză de copac de acolo fi ştiut că nu m-aţi uitat din prima zi.”
Deci, pe de o parte, el nu dăduse niciun semn de viaţă timp de cinci zile, ceea ce probează că întâlnirea din 30 mai îl decepţionase, ceea ce probează că suferise o înfrângere şi asta probează că, într-o formă sau alta, el schiţase un asalt. Pe de altă parte, doamna de V… a înţeles că el avea la Paris alte afecţiuni, alte legături, alte atenţii de dat sau de primit. Ea simte că între ei se afla o prăpastie, aşa cum simte şi el.
El s-a întors. A doua întâlnire a avut loc pe 6 sau 7 iunie, cum ne lasă să înţelegem scrisoarea marchizei datată 7 iunie. Este evident că, de data asta, Chateaubriand s-a comportat exact cum îşi dorise doamna de V… Iată ce scrie ea: „V-am revăzut, binevoitor, blând şi trist (Dacă veţi pune aici contrariul celor trei cuvinte de mai sus, veţi afla probabil cum arătase Chateaubriand la 30 mai – E.F.) şi mi-aţi spus în multe rânduri: «Vă iubesc cu afecţiune». Inima mea este aproape consolată.”
Dar – până la sfârşit numai încurcături şi contradicţii, parcă inventate de un romancier. O, Menandru ! O, natură! Care dintre voi îl imită pe celălalt? – dar Chateaubriand o ia de la capăt nu doar făcând mofturi ci chiar uitând să mai vină şi să-i mai scrie. Şi asta timp de o săptămână. Doamna de V… este adânc întristată. Iată scrisoarea ei din 16 iunie: „Prietene drag! Aţi uitat-o prea mult pe nefericita voastră soră. Dacă aţi şti răul pe care i l-a provocat această lungă uitare aţi fi mâhnit. Ea are nevoie de un sfat; vi-l cere. I-l veţi refuza? Dacă va fi să ne revedem, comunicaţi-mi ziua, oricât de îndepărtată ar putea fi! Vă rog asta, neliniştea şi aşteptarea fără speranţă îmi fac rău. Stau foarte rău cu sănătatea.”
Este scrisoarea unei femei aflată în impas. Chateaubriand a fost impresionat, după cum arata scrisoarea lui următoare, dar ea arată la fel de bine – şi trebuie să spunem cuvântul exact – că doamna de V… îl plictisea. Căci, la o scrisoare demnă de domnişoara de Lespinasse el răspunde cu un rând şi jumătate, joi, 18 iunie: „Am petrecut zilele la Camera Pairilor şi serile la dineuri ministeriale. Mâine dimineaţă (fiindcă seara nu pot) voi fi la Marie.” Foarte sec. Acest bărbat nu iubeşte. Ei simte un strop de milă, exact atâta cât să putem zice că îi este milă.
Sub acest bilet întâlnim un cuvânt sinsitru. Cuvântul SFÂRŞIT. Teancul de scrisori păstrate de doamna de V… se încheie aici.
Ce poate să însemne asta? Ah! nu putem şti. Asta poate să însemne că a treia întâlnire dintre Chateaubriand şi „Marie” n-a avut loc. Sau că, mai probabil, a avut loc, dar că, bărbatul fiind evident plictisit, ca în biletul din 18 iunie, Marie însăşi i-a cerut să nu mai revină.
Căci acest bilet este ultimul, totul se opreşte aici, nu vor mai schimba nici măcar un cuvânt în scris de acum înainte. Ceea ce ne dă a înţelege că la această a treia întrevedere ea a fost rănită mortal şi că s-au certat definitiv.
Între ei a fost o dublă neînţelegere. Doamna de V… îi scrisese lui Chateaubriand pentru că îl iubea. Domnul de Chateaubriand îi răspunsese doamnei de V… din amor-propriu de Don-Juan, din… obişnuinţă şi, pur şi simplu, din politeţe. El n-avea nici un strop de dragoste. La primele întâlniri ea trebuie să-l fi găsit sau prea grăbit, ca şi cum se străduia să joace un rol, sau foarte rece; este destul de clar că ea îl găsi succesiv şi aşa şi aşa. El trebuie s-o fi găsit cam prea stânjenitoare pentru viaţa lui; şi de altfel trebuie să-i fi părut ca-şi dădea cam multe ifose şi el nu era obişnuit să întâlnească genul ăsta de femeie, şi, în sfârşit, ce să-i facem? un pic prea îndepărtată de data ei de naştere.
Astfel s-a sfârşit acest roman de doi ani, care în realitate n-a durat decât o oră. Să-l deplângem pe unul, să-l deplângem pe celălalt, să-i deplângem pe amândoi? De ce? Nu ştiţi că momentele cele mai frumoase în dragoste rămân iluziile pe care ea ni le trezeşte la început şi amintirea pe care ne-o lasă la urmă?
Iar uneori trebuie spus: iluziile pe care ni le trezeşte şi amintirea ce o păstrăm despre iluziile pe care ni le-am făcut. (…)

Scriitori îndrăgostiţi, volumul 1, Emile Faguet, traducerea de Bogdan Bădulescu, Ed. Excelsior Art, 1991

 

 

 

Eveniment editorial / 15 mai 2014

 

Coleta De Sabata

Coleta De Sabata

Fundaţia Culturală Genesa şi Primăria Municipiului Timişoara – Casa de Cultură a Municipiului Timişoara – ,în cadrul proiectului Cartea de ştiinţă în spaţiul European, au realizat editarea lucrării La Culture tehnique du Banat, ediţie în limbă franceză. Lucrarea a apărut sub egida Editurii Excelsior Art.

afis

Fundaţia Politehnica vă invită la lansarea lucrării La Culture tehnique du Banat semnată de Coleta De Sabata, traducerea (coordonator) Georgiana Lungu-Badea, în data de 15 mai, joi, ora 17, la Sala Mare a Senatului, Universitatea Politehnica Timişoara, Piaţa Victoriei nr. 2.

Această prezentare necesită JavaScript.

Coleta De Sabata şi cărţile sale

 

Şi dragostea ucide / 20 /

si dragostea

(…)

Pe când Dragoş, ieşea din piaţa teatrului începu să plouă. Mai întâi nişte picături mari şi grele care se stingeau pe asfalt formând un fel de monede cu margini neregulate, apoi mai insistente, însoţite de un vânt cald. ce răscolea copacii; în sfârşit, se porni ploaia acompaniată de trăsnete şi fulgere. În scurt timp ceea ce păruse să fie o simplă răpăială se transformă într-o adevărată furtună. Se adăposti sub o poartă. Pe lângă el. neluând în seamă violenţa ploii, trecu o tânără. Mergea cu un pas domol, cu fruntea ridicată, cu ochii larg deschişi şi privea înveselită cerul. I se păru că semăna cu Ivona.
Ploaia încetase tot atât de brusc pe cât începuse. Ieşise soarele şi zvântase trotuarul, străzile. Dragoş ocoli oraşul şi se afundă în pădurea din apropiere. Reveni în urbe abia spre seară.
Era primăvară. Trecuseră aproape cinci ani de la moartea lui Costache. El îşi păstrase obiceiurile de altădată: nu putea ieşi din casă fără să arunce banii ca pe un lest pentru a realiza dacă nu plăcere cel puţin un soi de ameţeală de care avea nevoie aşa cum un drogat are nevoie de opiu… O fac, se justifica faţă de sine însuşi, pentru a mă opri la graniţa abrutizării. Din ceea ce îi oferea un oraş cum era Cerna, în materie de distracţii, jocurile de noroc îi aduceau o emoţie destul de puternică pentru ca să-şi ucidă plictisul. Intră pe poarta cazinoului. Edificiu aproape banal, cu acoperişul proiectat mult în afară, văzut de departe, forma un cerc perfect cu tufele de trandafiri înalţi întunecaţi, plantaţi în grup de trei, patru, în jurul lui. Clădirea joasă, dreptunghiulară, avea faţada străpunsă de o uşă masivă, dublă şi de o mulţime de ferestre dispuse la distanţe inegale. Sub streaşină, câteva bănci din piatră, aşezate de-a lungul zidului, serveau drept loc de odihnă. Peronul din faţa uşii era din belşug luminat, Urcă treptele albe şi intră. Îşi scoase din mers pardesiul uşor, îl azvârli cu o mişcare sigură în braţele portarului şi, dând la o parte o perdea grea, din pluş albastru, trecu în sala de ruletă.
Nu avea de gând să joace…
Privea discret, sperând să rămână cât mai mult timp cu putinţă neobservat. Amalgamul de lume, rostogolirea bilelor, schimbarea culorilor şi a cifrelor. Găsi un loc lângă fereastră. Chipurile jucătorilor defilau prin faţa ochilor agale, apatice.
Îl aştepta o seară neinteresantă.
Îl pândea plictiseala. Poate chiar mai mult; goliciunea sufletească inventată să se reverse ca o greaţă, atunci când abia te suporţi pe tine însuţi şi consimte să se atenueze cu mici stimulente exterioare, cum ar fi studierea minuţioasă a unui individ, a unui obiect. Observarea, exerciţiu eficace în alte împrejurări, părea acum inutilă; nici o preocupare nu putea să-i facă să uite că de mâine va fi obligat să-si schimbe complet modul de viaţă. Nu mai putea să dea înapoi. Îi promisese Ivonei… „Până atunci însă o să-mi ofer un loc de onoare printre cei ce se ţin cu dinţii de o existenţi searbădă, uluitoare prin plăcerile pe care le oferă, a căror nelinişte pătimaşă este un excitant pentru nervii mei… Desigur, mi-ar fi mai de folos o întâmplare şi nu una oarecare, ci cea care să-mi aducă un plus de entuziasm…”
Printre jucători, se afla şi o femeie în cea mai bună formă: câştiga. Persoana nu scăpă neobservată de Dragoş. Îşi părăsi locul şi se aşeză în spatele ei.
Vedea suprafaţa mesei, o mulţime de mâini de o varietate şi formă infinite, bila rostogolindu-se ca un ochi orb, dintr-o parte în alta, pe întinderea de postav verde. Din când în când auzea exclamaţii scurte. Câte un ins se ridica brusc, palid, răsturnând scaunul şi părăsea sala. Imediat, locul rămas liber era ocupat de altcineva.
Vacarm.
Fum.
Miros de parfum şi fard.
Dragoş îşi concentrase toată atenţia asupra mâinilor femeii care continua să câştige: nişte mâini albe, cu degete lungi, încărcate cu inele. încordate şi vibrând a nerăbdare ca nişte corzi de chitară, tremurau când împingeau jetoanele, se adunau când apucau câştigul, în răstimp de o oră, acele mâini reuşiseră de a fi pe rând mâini destinse, liniştite, tremurătoare. Brusc, după o fază de joc încheiată, norocul o părăsi. Se ridică. Dragoş abia avu timp să se ferească, în faţa lui stătea o femeie care putea să aibă patruzeci de ani, dar tot aşa de bine se putea să nu fi împlinit treizeci. Era frumoasă. Cu un ten brun închis întins, cu ochi migdalaţi, aprinşi de febra jocului, părul tăiat scurt, abia dacă acoperea vârful urechii, avea străluciri întunecate. Tulburat. Dragoş o salută. Femeia îi zâmbi.
– Ah! Iată-l pe Dragoş Stanciu! Cum să nu cred în minuni? O, dar pari încurcat. Nu mă recunoşti? Ne-am întâlnit de atâtea ori în străinătate!
O clipă, strălucirea ochilor, strălucire aţâţată şi întreţinută de patima jocului, păru estompată, dar se aprinse şi mai tare.
– Salvează-mă, tinere! Am pierdut o avere, dar nu şi pofta de joc, împrumută-mi cincizeci de mii!
Dragoş îşi duse mâna la buzunarul interior al hainei. Vru să scoată portmoneul, dar femeia, al cărui nume el şi-l aminti, Helena Ivaşcu, tresări şi-i făcu semn să aştepte. Urmărindu-i privirea, văzu venind spre ei o tânără ce părea că îşi cheltuia ultimele forţe pentru a da pasului său o oarecare siguranţă.
Sub pleoapele Helenei, pupilele mărite păreau imobile şi fulgerau.
Tânăra avea o faţă îngustă, delicată, prelungă şi expresivă.
Gura cu buzele proaspete, bine conturate, uşor deschisă, descoperea dinţii pe jumătate. De la distanţa de câţiva paşi, Dragoş îi vedea cum clănţăneau înfrigurat pe când buzele rămâneau întredeschise cu încăpăţânare, hotărâte să schiţeze, sau mai degrabă să menţină un surâs.
Fruntea, poate prea înaltă, era acoperită de o şuviţă de păr blond, luminos, nările palpitau într-o neîntreruptă fremătare, de parcă în acel loc, sub piele iar fi trecut mici valuri invizibile. Capul, uşor aplecat pe umărul stâng, un umăr sculptat, abia acoperit de marginea unui decolteu şi de o mânecă largă, legată mai sus de cot cu o panglică, într-o fundă complicată, sugera mai mult o poziţie de apărare decât una cochetă. De încheietura mâinii stângi atârna o pungă din catifea albă, brodată cu perle.
– Mi-ai promis că n-ai să mă urmăreşti! zise Helena de îndată ce fata se opri lângă ea.
– Iar tu, răspunse tânăra cu un zâmbet timid, dar cu o voce hotărâtă, ai jurat că n-ai să mai intri într-o sală de ruletă…

(…)

din capitolul 8 –  roman  –  Şi dragostea ucide, Corina Victoria Sein, 1995

chateaubriand

François-René de Chateaubriand

Nimic nu ne opreşte să spunem că romantismul, în întregime, se trage din René. René este un tip uman, este unul din numele cel mai des citate pentru a defini o stare de spirit care a fost la modă o bună parte a secolului trecut şi care, de altfel, nu a dispărut, şi este fără îndoiala veşnică.
… Norocul i-a surâs. Împrejurările au amplificat însutit efectul operelor sale asupra publicului. A apărut într-un moment când anumite lucruri importante trebuia să fie spuse şi când o ţară întreagă dorea să fie spuse. A ştiut să le spună în chip genial. Mai mult, el era singurul scriitor hărăzit cu geniu în acea vreme, sau cel puţin cu un geniu capabil să farmece lumea.
… Chateaubriand a fost profund influenţat de Rousseau. La rândul său, a influenţat toată literatura secolului al XIX-lea.  (Jules Lemaître)

O Castelană visătoare
Este un adevărat roman, un roman trăit. Este vorba de povestea scrisă de către Chateaubriand şi una dintre prietenele lui, de una dintre numeroasele aventuri ale domnului de Chateaubriand. Şi iată că această poveste scrisă de ea şi de el, se află acum sub ochii noştri.
O provincială se apucă să-i scrie lui Chateaubriand în 1828, fiindcă avea pentru el, cum spune Joubert, „această admiraţie literară care la femei nu e decât o formă a iubirii” sau, aş zice eu, o iubire care la femei ia înfăţişarea admiraţiei literare.
Chateaubriand îi răspunde. El avea o infirmitate şi o calitate. Infirmitatea, cum a spus domnul de Polignac , consta în aceea că Chateaubriand „nu putea, când se afla în faţa unei coli de hârtie, să stea liniştit”. Calitatea, periculoasă dealtfel, era că nu rezista să fie iubit de o femeie fără să-i declare că o iubeşte şi el. Şi el era iubit de toate femeile.
Aşa că Chateaubriand îi răspunse. Corespondenţa lor – fără ca ei să se fi văzut vreodată şi fără să se poată deocamdată vedea – a continuat timp de nouăsprezece luni. Marchiza de V… păstra scrisorile lui Chateaubriand şi ciornele propriilor sale scrisori. Aşa se face că toată această corespondenţă s-a păstrat în arhivele marchizei. A fost regăsită şi acum, publicată.
Este un roman foarte interesant. Dinspre partea marchizei – care avea patruzeci şi nouă de ani – aflăm candoare, blândeţe, tristeţe plină de graţie, dragoste profundă şi delicată a unui suflet care s-a păstrat tânăr în străvechiul castel din Sud. Ea ne aminteşte pe Eugénie de Guérin . Îl iubeşte şi îl admiră pe Chateaubriand cu o nevinovăţie adorabilă şi vrednică de milă. Ea are naivitatea, când el pleacă spre Roma în calitate de ambasador , să-i propună să facă împreună călătoria cu diligenţa. Iar Chateaubriand îşi dă osteneala să-i demonstreze că doamna de Chateaubriand ar gusta prea puţin acest plan.
Marchiza nu e proastă şi intuieşte exact sentimentele lui Chateaubriand faţă de ea. Ea îi scrie: „Marie a voastră nu vă trezeşte curiozitatea şi nici nu vă trece prin cap s-o iubiţi. Citiţi scrisorile mele aşa cum se respiră parfumul unui buchet de violete, fără intenţia de a culege din crâng planta care îl răspândeşte.” Desigur că asemenea afirmaţii se fac pentru a fi contrazise de celălalt. Dar cei săraci cu duhul nu se gândesc nici măcar să le exprime.
Ea este foarte deschisă. Nu chiar imediat, dar peste puţin timp, şase luni de la începutul corespondenţei, îi aduce la cunoştinţă că este în vârstă; nu-i ascunde că are un fiu care e deja în armată. „El a trecut Rubiconul parveniţilor: şi-a recunoscut tatăl”, spune Dumas fiul în Problema averii. Ea a trecut Rubiconul îndrăgostitelor: şi-a mărturisit vârstnicul fiu.
Ea are calităţi literare, stil şi imaginaţie şi este absolut demnă, chiar şi din punct de vedere literar, de a coresponda cu autorul lui René. Mai mult decât scrisorile în care îi declară pasiunea sunt edificatoare acelea în care conversează cu el cu un gen de elegantă degajare. Iată un pasaj: „Iarna este totuşi foarte aspră, astă-noapte a căzut zăpada, aproape de două picioare, şi iată-mă claustrată pentru câteva zile. Exact timpul să ajung la Roma! Nu vezi nici cerul, nici pământul, nici râul, nici munţii, se mai zăresc doar câteva urme mai întunecate pe albeaţa zăpezii; orizontul este la doi paşi. Apele sunt încremenite. Nicio pală de vânt. Nu auzi niciun zgomot. Aerul a îngheţat. Dar inima mea bucuroasă bate mai repede la speranţa întoarcerii voastre şi doliul naturii nu apare în faţa ochilor mei mulţumiţi decât ca un spectacol plăcut şi nou. Un foc strălucitor înveseleşte camera mea. Mari buchete de trandafiri, de narcise şi de violete îmbălsămează aerul, şi dragul meu Pietrino, încântat să mă revadă, cântă cel mai lung cântec al lui adus din munţi. Pietrino este un măcăleandru care, de cinci ani, revine, credincios, să-şi petreacă iernile cu mine. În timpul nopţii stă cocoţat aproape de patul meu. În timpul zilei se ascunde adesea în părul meu. Se încălzeşte cât poate, mănâncă încântat la aceeaşi masă cu mine, mă urmează foarte departe în plimbările mele şi vine când îl chem. Când nu are cum intra loveşte cu ciocul în geam ca să-i deschid. Acum vreo doi ani m-am hotărât, ca o nerecunoscătoare, să-l marchez. I-am prins de gheruţă o panglicuţă de o livră. Nu ştiu cum s-a întâmplat accidentul, dar, când s-a întors, gheruţa îi atârna, ruptă; s-a vindecat de tot şi, deşi şchiopătează un pic, micuţul, invalid nu-şi mai aminteşte de accidentul lui şi nu e mai puţin vesel, nici mai puţin credincios ca înainte. El mă face să mă gândesc uneori la un invalid adevărat, eroul meu favorit. E Dominique de Vicq, care, ţintuit de o rană de nevindecat la castelul lui, aflând că Henric al IV-lea urma să plece la război şi avea nevoie de bani hotărî să i se taie piciorul bolnav pentru a putea să-l mai slujească pe rege, vându toată averea şi îi dărui regelui preţul ei, contribui apoi cu tărie, prin bravura şi abilitatea lui, ca acesta să-şi recapete regatul, rămase în preajma lui la Paris al cărui guvernator a şi fost, mi se pare, şi, în ziua următoare asasinării regelui, îşi dădu sufletul în strada Ferronerie cu ochii aţintiţi spre locul unde fusese lovit de moarte cel pe care îl iubise cu credinţă. Fericiţi cei care iubesc în lumea asta precum Dominique de Vicq!”
Doamne! ce frumos scriu femeile atunci când nu pozează! Şi aceasta, în chip firesc elegantă şi sobră, nu pozează niciodată.
În scrisorile lui, Chateaubriand este cel pe care îl cunoaşteţi; melancolic, plictisit, dezgustat de viaţă şi de univers şi exprimând toate acestea în stilul său de inefabilă nobleţe şi de înaltă maiestate. Să fie prea mult zis maiestate? Ei nu! întotdeauna am fost ispitit să spun: Excelenţa Sa stilul lui Buffon şi Alteţa Sa stilul lui Chateaubriand.
Are exact şaizeci de ani. Asta nu e un motiv de veselie, iar el nici n-a fost niciodată vesel. Ascultaţi-l: „Dacă este ceva ce mă preocupă, este călătoria care m-ar duce în inima pădurii unde vă aflaţi. Dar mai sunt cinci sau şase luni de aşteptare şi, ca un sălbatic – cu care mă asemăn întrucâtva – eu nu sunt sigur decât de intervalul dintre două răsărituri de soare.”
El găseşte, în goana condeiului, ca să exprime acest plictis atotstăpânitor, formule la fel de inspirate ca acelea pe care le-am admirat în alte scrisori ale sale: „… Fiţi fără grijă. Stau bine cu sănătatea. Stau rău ca anii, boală incurabilă, dar cu care poţi uneori să te mai târâi multă vreme. Sunt sătul de viaţă. Aşa eram încă din tinereţe; este un cusur al spiritului sau al inimii pe care n-am reuşit să-l îndrept niciodată. M-am obişnuit cu el şi, mereu ros de un plictis secret, înaintez spre limanul care mi s-a părut mereu atât de îndepărtat încât nu poate fi atins . Toată gingăşia voastră, toată prietenia ce ne leagă nu-mi vor schimba această dispoziţie înnăscută, dar o vor îmblânzi. S-ar părea că vă pasionaţi de politică mai abitir decât mine. Eu n-am avut niciodată răbufniri de ambiţie, decât din cauza amorului-propriu rănit. Să nu vă mâhnească ceva ce nu înseamnă nimic în viaţa mea; pasiunea mea este singurătatea şi această pasiune creşte firesc pe măsură ce devin mai puţin potrivit pentru această lume. Fericită pasiune care se îmbogăţeşte prin tot ceea ce se pierde!”
El ajunge la Roma, pe care n-o văzuse de douăzeci de ani. Constată cu profundă tristeţe că nu mai simte nicio emoţie: „Iată-mă la Roma, care m-a lăsat rece (subl. de Chateaubriand). La vârsta mea nu mai trebuie să călătoreşti: nu mai ai ochi pentru nimic…”
Şi, o lună mai târziu: „…Nu mă obişnuiesc cu ruinele Romei. Am văzut destule dărâmături. A venit timpul să mă închid în singurătatea mea ca să nu mai ies din ea. În fundalul oricărui tablou pe care-l văd acum zăresc întotdeauna mormântul meu; el nu mă înspăimântă deloc, îmi place chiar să îl contemplu; dar, în acelaşi timp, el îmi răpeşte orice plăcere, interesul pentru orice lucru. În faţa morţii cele mai mari probleme par neînsemnate. Ar mai fi rămas legăturile sufleteşti; dar nimeni nu se leagă de ceea ce îmbătrâneşte şi se duce, şi tocmai atunci ai mai multă nevoie de tovărăşia altora, când eşti mai neglijat şi mai singur.”
Se ocupă, cu o anume detaşare, de artă şi de arheologie. „Asta face să treacă timpul”, zice, dar, de fapt, îi place mai mult decât vrea să recunoască: „Aţi văzut că am făcut să se ridice un monument funerar lui Poussin . Îmi plac celebrităţile pe care le clădeşte posteritatea şi faţă de care contemporanii au fost nedrepţi. Numele meu va supravieţui măcar la Roma sub protecţia numelui unui om de geniu. Melancolia şi înţelepciunea tablourilor lui Poussin îmi plac şi petrec ore întregi privindu-le. Am să încep de asemenea nişte săpături. Nu sunt fericit şi fără îndoială că nu voi găsi nimic; dar asta face să treacă timpul. Dacă, totuşi, am să nimeresc vreo capodoperă îngropată aparţinând lui Praxiteles? Asta îmi face inima să bată mai tare…”
În ceea ce priveşte sentimentele lui faţă de marchiză, ele sunt amestecate. El este un pic timid, cochet ceva mai mult, gelos cu amabilitate, curios mai degrabă decât îndrăgostit, dedându-se la un joc picant care l-ar fi distrat, dacă el ar fi putut să se distreze vreodată şi acceptând un mister care îl flatează şi pe care se simte bine că ar dori mai degrabă să-l prelungească decât să-l elucideze.

Scriitori îndrăgostiţi, vol. 1, Emile Faguet, traducerea de Bogdan Bădulescu, Ed. Excelsior Art, 1991

Mirabeau, fiul satanei / IV /

Oricare ar fi motivele care l-au împins, el nu se arată un negustor destul de abil. Julie Dauvers nu era Sophie. Era mai puţin, era mai mult, era cu totul altceva. Nu era credulă, docilă, maleabilă. Era rece, destul de vicleană şi foarte neîncrezătoare. Ea înţelese în cele din urmă că e trasă pe sfoară. Şi îl aruncă pe Mirabeau, sau mai degrabă îl părăsi, într-o groaznică încurcătură.
Acest om necugetat, care împrumuta bani de la toată lumea, făcuse prostia să împrumute douăzeci şi cinci de ludovici de la tatăl Juliei Dauvers, în contul beneficiilor pe care protecţia doamnei de Lamballe nu va întârzia să le procure interesatei familii. Şi Mirabeau semnase o chitanţă cu scadenţă la 15 mai 1781. venind termenul scadenţei, Mirabeau se dovedi insolvabil, cum era întotdeauna. În alte cazuri, asta nu-l impresiona şi nu atrăgea asupra lui urmări neplăcute. Dar de data asta avea de-a face cu un burghez aprig şi suspicios, cu un burghez a cărei fiică se simţea trasă pe sfoară. Că la acea dată ea căpătase o asemenea convingere o dovedeşte faptul că, după ultimul bilet al lui Mirabeau către Julie, datat 10 aprilie 1781, corespondenţa lor încetează cu totul. Se vede clar că din acea clipă Julie n-a mai vrut să audă de el.
Aşa că Dauvers-tatăl se înfurie şi duse chitanţa la Conetabilitate, adică la tribunalul mareşalilor Franţei. Pe de altă parte, ajungând în posesia corespondenţei fiicei sale cu Mirabeau, îl ameninţă pe datornic că va preda tribunalului aceste scrisori extrem de compromiţătoare. La escrocherie răspundea cu şantaj, era cel mai drăgălaş ricoşeu de înşelătorii, cum spune Frontin în Turcaret.
Cu toată îndrăzneala lui, Mirabeau trebuie să fi tremurat din cap până în picioare. Chitanţa neonorată nu însemna decât o lună de închisoare înainte de introducerea acţiunii judiciare, apoi o acţiune judiciară banală pentru datorie. Dar scrisorile în care se dăduse drept amantul prinţesei de Lamballe şi în care exista şi dovada înscenării de la Operă, echivalau cu o crimă de lèse-majesté… Poveste putea lua o întorsătură tragică.
Asta să-l fi determinat pe Mirabeau să meargă la Gien s-o vadă în secret pe Sophie Monnier, căreia îi promisese de vreo patru luni s-o viziteze? Cine ar fi venit să-l caute într-o mănăstire? Aşa crede Dauphin Meunier. Este posibil. Totuşi am unele îndoieli. Mirabeau risca enorm să fie prins, fie pe drumul de la Paris la Gien, fie când ar fi pătruns în mănăstire sau chiar când se afla acolo. Nu mi se pare că se punea la adăpost de pericol aruncându-se într-o nouă aventură foarte periculoasă, căci putea fi acuzat de tentativă de răpire. Dar Mirabeau este îndrăzneţ până la nebunie şi atât de romanesc şi atât de erou à la Alexandre Dumas în tot ce întreprinde, încât s-ar putea foarte bine să fi gândit astfel. Cel puţin, asta ar fi fost în stilul lui caracteristic. Oricum, eu am reţineri şi, cel puţin, faptul nu a fost dovedit. Aş înclina să cred că, de la 15 mai până la 26 mai, data plecării lui la Gien, afacerea Dauvers era în curs de rezolvare. Căci ea s-a şi rezolvat imediat după călătoria lui la Gien, Mirabeau găsind suma necesară, potolindu-l astfel pe Dauvers, plângerea fiind retrasă, iar scrisorile fatale nefiind făcute publice.
Dar ce l-ar fi putut împinge pe Mirabeau să meargă la Gien s-o vadă pe Sophie? Pur şi simplu ca să o vadă, desigur, şi pentru a-i oferi plăcerea de a-l vedea. Dar mai ales spre a o sfătui să se întoarcă acasă. Tratativele în acest scop începuseră de câteva luni. Mirabeau s-a dus să o vadă pe Sophie mai ales spre a face uz de influenţa uriaşa ce o avea asupra ei şi spre a supune la o ultimă şi dureroasă încercare supuşenia ei extraordinară.
El trebuie să-i fi spus – ceea ce era adevărat – că, atât timp cât ea nu se pocăieşte va rămâne închisă la Gien, că erau mai multe şanse să se vadă din momentul în care se întorcea la Pontarlier, decât dacă rămâne în mănăstire. Că, odată reveniţi la Pontarlier, vor putea să se regăsească şi să fugă din nou în străinătate, de data asta în Anglia. El trebuie să-i fi spus toate acestea cu acel amestec de sinceritate şi poltronerie care era trăsătura cea mai puternică a caracterului său.
Se pare că Mirabeau nu a convins-o pe Sophie. Nu ştim exact cine a opus rezistenţă mai mare la acest proiect, Sophie sau soţul ei? În ce o priveşte pe Sophie, este probabil că, dintre cele două sentimente care îi stăpâneau sufletul – supunerea faţă de Mirabeau şi ura faţă de soţ – cel de-al doilea a câştigat, căci ea îşi detesta soţul chiar mai mult decât îşi iubea amantul, ceea ce mi se pare firesc în situaţia dată. Şi că, decât să revină în căminul conjugal, a preferat să reziste dorinţei lui Mirabeau şi să rămână la Gien. Poate că, deşi nu era prea perspicace, îşi dăduse seama, în sfârşit, că Mirabeau n-o mai iubea şi nu l-a crezut (sau nu l-a crezut destul) când el i-a promis e nouă răpire şi fuga în Anglia. „Oh! în clipa când voi ajunge iar în mâinile soţului meu, Mirabeau va fi destul de mulţumit să mă lase acolo. În cazul ăsta, mai bine rămân aici.” Dacă a raţionat aşa, Sophie a raţionat corect, măcar o dată în viaţa ei.
Ea a luat hotărârea să rămână în mănăstire, având probabil convingerea că va sta acolo până la sfârşitul vieţii, nemaifiind iubită de amantul său şi neputând să-şi impună reluarea vieţii conjugale. Scrisorile ei din iunie sunt tot tandre, dar arată multă dezamăgire şi nici un dram de speranţă în inima ei. Asta nu înseamnă că, după ultima scrisoare pe care o avem, cea din l5 iunie, Sophie nu i-a mai scris, căci ea nu conţinea vreun indiciu al unei eventuale rupturi. Putem deduce însă că, după acea dată, corespondenţa s-a rărit şi în curând s-a întrerupt.
Spre jumătatea lui 1781 putem considera romanul de dragoste dintre Mirabeau şi Sophie Monnier încheiat. Romanul Mirabeau-Sophie şi „nuvela comică” Mirabeau-Julie au luat sfârşit aproape în acelaşi timp.

Scriitori îndrăgostiţi, vol. 1, Emile Faguet, Ed. Excelsior Art, 1990

Mirabeau, fiul satanei /III/

220px-Honoré-Gabriel_Riqueti,_marquis_de_Mirabeau

(…)

Vincennes nu era Joux. Mirabeau nu putea ieşi să se plimbe până la Paris sau la Versailles. Dar şi Vincennes era o închisoare veselă. În primul rând Mirabeau, aşa cum făcea peste tot, vrăjise pe toţi temnicerii, mai puţin pe guvernator, domnul de Rougemont, care era sever. Mirabeau coresponda cu cine dorea, avea în persoana domnului Boucher, secretarul locotenentului de poliţie Lenoir , un protector şi un om devotat. Apoi, nu-i lipseau distracţiile galante. Nu mi se pare imposibil să fi fost vizitat la Vincennes de doamna de Guémenée şi de prinţesa de Lamballe. În orice caz, o tutuia pe cumnata domnului de Rougemont, guvernatorul, doamna de Ruault, care găsise vocea lui atât de frumoasă încât se grăbise să o însoţească cu a sa. Doamnei de Ruault, şi poate şi altora, li se potrivesc cuvintele Sophiei, dintr-o scrisoare: „Fără îndoială că ceea ce îi face să nu se grăbească să te scoată de acolo este că poţi fi văzut fără dificultate.”
Şi, în sfârşit, el se distră din toată inima, punând la cale intriga cea mai complicată şi extraordinară, romanul cel mai neverosimil pe care l-am putut vedea vreodată. El se prefăcu îndrăgostit de o femeie pe care n-o văzuse niciodată şi o făcu, prin scrisorile sale, să se îndrăgostească de el (sau aproape), având cu ca relaţii galante, chiar dacă pur epistolare, timp de trei luni.
Baudoin de Guémadeuc, raportor la consiliul de stat, suferind un faliment fraudulos şi fiind scos din serviciu şi întemniţat la Vincennes în 1780, Mirabeau făcu aici cunoştinţă cu el. Baudoin avea ca secretar pe un anume La Fage, un ticălos perfect, la care ţinea mult, iar La Fage avea ca amantă o mic-burgheză numită Julie Dauvers. Prin Baudoin, Mirabeau intră în relaţii epistolare cu La Fage şi Julie Dauvers, căreia, de la a treia sau a patra scrisoare, îi făcea curte în toată puterea cuvântului.
Mirabeau îi vorbea lui de sentimentele sale, iar ei de spiritul său; îi declara lui că îl admiră, îi vorbea de Sophie, îi spunea că o iubeşte pe Sophie şi că este îndrăgostit de Julie şi se pierdea în distincţii subtile; o numea pe Julie Liliette; îi spunea lui că îi place că La Fage o iubeşte pe Julie şi că îi place că Julie îl iubeşte pe La Fage şi reînnoi toată cazuistica amoroasă şi sentimentală din Noua Heloiză.
La început nu îşi dezvălui numele, spre a profita de atracţia misterului, apoi îl dezvălui pe jumătate şi apoi de tot. Romanul era ţesut cu simţul perfecţiunii.
Julie muşcă din momeală; nu foarte tare; nu foarte mult. Ea o apucă numai. Mirabeau înţelese foarte bine că ea nu muşcă decât din vârful dinţilor şi că e nevoie de altceva decât Noua Heloiză ca să o captureze. El intui că e o cumătră ambiţioasă. Trebui să pună la bătaie ultimele muniţii. Îi dădu să înţeleagă că ar putea să-i găsească o slujbă la Curte. Cum? Păi el era amantul unei mari doamne, care nu putea să-i refuze nimic, numai să poată să prindă acele mollia fandi tempora, adică ocaziile favorabile şi intime.
Cine să fie această mare doamnă? Păi, pur şi simplu doamna de Lamballe, prinţesa de Lamballe.
Pentru această uşuratică Julie asta însemna intrarea în paradis. Ce relaţii nemaipomenite! Mirabeau o seduce pe Julie Dauvers ca un comis-voiajor pe o spălătoreasă. Îşi cunoştea el marfa, pariziencele.
Neîndoielnic că nu era adevărat niciun cuvânt şi că doamna de Lamballe, căreia nu i s-a cunoscut vreo legătură extraconjugală, n-a fost niciodată amanta lui Mirabeau. El o cunoştea; amândoi erau francmasoni şi se înrudeau un pic. Este sigur că doamna de Lamballe s-a interesat de Mirabeau. Acosta vorbeşte despre ea, în scrisorile către Sophie, ca despre o protectoare. Cum ziceam, sunt înclinat să cred că doamna ele Lamballe îl vizita pe Mirabeau la Vincennes. Dar nimic mai mult. Însă Mirabeau potrivi totul ca să servească intrigii sale şi afirmă hotărât că doamna de Lamballe este amanta lui.
Pe Julie promisiunile lui Mirabeau au zăpăcit-o. Se şi văzu în suita reginei Maria Antoaneta. Aşa că îi promise mai mult sau mai puţin răspicat contelui de Mirabeau mica recompensa ce i se cuvenea.
Odată scăpat din închisoare, Mirabeau continuă intriga începută la Vincennes. Oh! dar o continuă într-un chip care ar fi putut să-l facă să fie trimis la galere. Ştiţi cum a procedat? Exact ca în Afacerea Colierului, în mic, dar cu cinci ani înainte de marea afacere a Colierului şi de afacerea marelui Colier … El pune sub ochii lui Julie Dauvers o scrisoare a prinţesei de Lamballe, care era un fals. Până aici e bine. Dar nu se opreşte aici. Pentru că Julie se arătă neîncrezătoare, chiar după vederea scrisorii, el o distră o vreme istorisindu-i discuţiile dintre regină şi doamna de Lamballe. Apoi, ajungând evident într-un impas, încearcă marea lovitură.
La un bal la Operă, el îi arată Juliei pe regina însăşi şi pe prinţesa de Lamballe şi nu numai atât, dar o prezentă pe Julie reginei şi prinţesei. Nu e nevoie să mai precizez că era vorba de o falsă prinţesă şi de o regină apocrifă. Cine să fi jucat rolurile? Dauphin Meunier s-a chinuit mult ca să le dea de urmă şi a făcut ipoteze care mi se par hazardate. N-are nicio importanţă şi este inutil să mai cercetăm. Oricare dintre actriţele sau „fetele de lume”, cum se zicea atunci, cunoscute de Mirabeau, puteau să o facă.
Ar fi poate momentul să ne întrebăm ce urmărea Mirabeau printr-o intrigă atât de complicată, neverosimilă şi condusă cu tenacitate. Comentatorii recenţi se întreabă ce interes putea să aibă Mirabeau în această afacere: poate, să-şi creeze o relaţie utilă, spre a găsi la ieşirea din închisoare o casă de prieteni din care să facă un sediu al său pentru legături şi intrigi viitoare… Eu nu cred că trebuie să căutăm aşa de departe. Plăcerea da a imagina un roman ciudat şi original, dorinţa de a face ca o femeie să se îndrăgostească de el înainte de a-l fi văzut, dorinţa ca Julie să devină amanta lui la ieşirea din donjon, plăcerea de a mistifica şi de a împinge până în pânzele albe mistificarea – toate astea cred că au fost absolut suficiente pentru ca Mirabeau să intre într-o asemenea aventură. Adăugaţi că, aşa împovărat de mii de treburi cum era în donjon, de mii de probleme şi douăzeci de corespondenţe, îi mai rămânea timp şi să se plictisească, într-atât de trepidantă era nevoia lui de acţiune. Aşa că, pur şi simplu, el găsise în această aventură complicată un nou chip de a-şi folosi energia. Şi, dealtfel, fiţi siguri că, pentru Mirabeau, cel dintâi erou şi model n-a fost Marius, ci Casanova.

din volumul I, Scriitori îndrăgostiţi, Emile Faguet, traducerea de Bogdan Bădulescu, Ed. Excelsior Art, 1990

Mirabeau, fiul satanei  / II /

E. Faguet: „viaţa lui Mirabeau a fost aceea a unui Casanova care a găsit răgaz să fie şi un Machiavel”
Închisorile vechiului regim semănau cu acelea din timpul Revelionului: erau închisori vesele. La Joux, ca să fim exacţi şi laconici, Mirabeau era sever încarcerat, dar cu permisiunea de a se plimba prin împrejurimi, de a lipsi nopţile şi cu singura condiţie de a nu trece frontiera, care se afla foarte aproape. În consecinţă, el îşi petrecea viaţa la Pontarlier. Acolo făcuse cunoştinţă cu câteva femei de moravuri uşoare, printre altele o tânără burgheză pe care o numeşte „Belinda” în dialogurile sale intitulate Iubirile Marchizei de M… şi Contelui de M…. Belinda era proastă şi „fără principii”, ceea ce se înţelege că Mirabeau nu putea suporta.
Acolo a făcut cunoştinţă cu marchiza de Monnier şi a simţit imediat un interes deosebit pentru ea, ceea ce, până aici, nu o deosebeşte câtuşi de puţin pe doamna de Monnier de celelalte femei din secolul al XVIII-lea.
Sophie, marchiză de Monnier , era fiica domnului de Ruffey, preşedintele parlamentului din Dijon. El era bine cunoscut ca un om instruit, preşedinte al academiei din Dijon, prieten al preşedintelui Bouhier, al preşedintelui de Brosses, al lui Buffon şi Voltaire. Ca tată, domnul preşedinte era autoritar, dur şi zgârcit. Soţia lui pare să fi avut un caracter foarte asemănător sau să fi suferit cu docilitate influenta soţului său. Drept urmare, părinţii Sophiei s-au gândit mai întâi să o mărite, la şaptesprezece ani, cu Buffon, văduv de mai mult timp şi în vârstă de şaizeci. Proiectul nerealizându-se, nu se ştie de ce, ei şi-au îndreptat atenţia către marchizul de Monnier, care avea aceeaşi vârstă cu Buffon, chiar ceva mai mult.
Marchizul de Monnier fusese primul preşedinte la Curtea de conturi din Dôle; îşi pierduse funcţia în urma revoluţiei judiciare a lui Maupeou şi îşi ducea viaţa în casa părintească din Pontarlier şi pe pământurile care o înconjurau. El n-o iubea câtuşi de puţin pe domnişoara de Ruffey, dar voia să se recăsătorească spre a o înfuria şi a o lipsi de moştenire pe fiica lui, cu care era în proces. Era un zgârcit şi un bădăran, adică exact cum se cuvine spre a spune din toată inima: era un ticălos.
Poate că mă veţi crede, dar Sophie nu 1-a iubit deloc. Ea se plictisi timp de doi sau trei ani în lugubra casă din Pontarlier, apoi îşi găsi un amant, un tânăr ofiţer din oraş. Mi se pare firesc şi voi spune chiar cu convingere că aşa era drept.
Sophie era mai degrabă agreabilă decât frumoasă, cu un nas prea lung şi în vânt, o bărbie prea pronunţată, o gură prea mare, buze senzuale şi frumoşi ochi negri. Era lipsită de inteligenţă, n-avea un caracter ferm şi se lăsa condusă de bărbatul pe care-l iubea până la a părea hipnotizată de el. În fond aşa şi era. Sunt convins ca Sophie era o nevropată. Dar era iubitoare, „sensibilă”, sentimentală şi „avea principii”. Avea principiile lui Jean-Jacques Rousseau. Mirabeau nimerise cum nu se poate mai bine.
Cu atât mai bine cu cât, în acel moment, el putu să joace imediat rolul de protector şi de apărător. Sophie se afla într-o încurcătură pe care slăbiciunea minţii şi excesele imaginaţiei o făceau mortală. Ofiţerul pe care îl iubise se dovedise un netrebnic. El deţinea un număr de scrisori trimise de ea şi un portret al ei şi, de la distanţă, căci fusese mutat în altă garnizoană, o şantaja. Mirabeau se oferi să se ducă să dea faţă cu el şi să readucă scrisorile şi portretul: „După ce vă veţi duela? – O! chiar şi fără să mă duelez. Îţi garantez asta!” Ar fi făcut-o, căci era curajos. Dacă ar fi trebuit, s-ar fi şi duelat. Dar foarte probabil, aşa cum zicea, ar fi reuşit fără să se dueleze. Căci el avea, cum spune Philippe Brideau, „acea privire care îl încremeneşte pe celălalt”. S-o fi făcut? Nu avem dovezi. De altfel, Mirabeau a dat o turnură dramatică acestui episod şi a idealizat personajul său în Dialoguri; dar în esenţă a respectat adevărul. Mirabeau a dat din prima clipă doamnei de Monnier impresia că găsise în el un protector, un apărător şi un răzbunător de care avea nevoie. În toate privinţele, primul amant face mai uşoară sarcina celui de-al doilea.
Mirabeau deveni iute amantul doamnei de Monnier. Dar avea un rival chiar în guvernatorul castelului Joux , care fusese cucerit de farmecele Sophiei şi fusese respins de ea cu pierderi pentru motivul, destul de întemeiat, că avea cam aceeaşi vârstă cu soţul ei. Acesta însemna un mare obstacol pentru Mirabeau în relaţiile lui cu Sophie Monnier şi, în plus, soţul fu avertizat. El nu crezu. Cam ca în explicaţia, foarte pătrunzătoare, pe care am citit-o de curând la o ilustraţie stupidă dintr-un ziar umoristic: „- Crezi că soţul tău ştie că…? – Bineînţeles. Ştie, dar nu crede.”
Situaţia, totuşi, devenea imposibilă. Din clipa în care au înţeles că situaţia devine imposibilă, ei n-au avut decât un gând: evadarea lui Mirabeau, răpirea Sophiei. Trebuie să recunoaştem că Mirabeau nu pare să-şi fi schimbat nici o clipă planul. El acceptă fără reţinere dubla răspundere a evadării şi a răpirii Sophiei. El a iubit-o pe Sophie. Este, probabil, singura femeie pe care a iubit-o. A iubit-o din 1775 până în 1777, de la Pontarlier până la Vincennes. Vom mai vorbi de asta.
Mirabeau evadă. Nu era prea greu. Mai greu era să o răpească pe Sophie. Pregătirile au durut mult şi această perioadă de pregătire a fost plină de peripeţii. Iată un episod: Mirabeau se strecoară, târziu în noapte, spre camera Sophiei Monnier, este surprins de servitori, luat drept hoţ, înhăţat, dar dă dovadă de îndrăzneală şi de sânge rece ca întotdeauna şi strigă: „Vreau să-l văd între patru ochi pe domnul Monnier!” Adus în faţa acestuia, inventează pe loc o poveste, scoţând din buzunar o scrisoare a tatălui său, făcându-se că o citeşte şi improvizând un text, care se potriveşte cu povestea inventată de el şi o face foarte credibilă. Impresionat, domnul de Monnier îl consolează, îl mângâie, îi oferă protecţia lui, un adăpost sub acoperişul lui şi o pungă de bani. Desigur că domnul de Monnier s-a dovedit un imbecil. Dar şi Mirabeau un Scapin sublim şi scena este minunată.
Răpirea are loc în sfârşit. Sophie sare zidul şi apoi frontiera deghizată în bărbat. Asta se întâmpla la 24 august 1776 .
Cei doi au rămas în Olanda, întreţinându-se din ceea ce câştiga Mirabeau lucrând în condiţii mizerabile pentru librari, până în mai 1777. A fost singura perioadă fericită din viaţa Sophiei. A fost poate singura perioadă fericită, în orice caz cea mai fericită din toată viata lui Mirabeau.
Mirabeau a fost închis din mai 1777 până în decembrie 1780 la Vincennes, întâi în donjonul castelului, apoi, prin favoare, în castel . În această perioadă, consemnăm trei evenimente în familie: moartea singurului său fiu legitim, Victor, în 1778, naşterea lui Sophie-Gabrielle, fiica lui şi a Sophiei, în 1778 şi moartea fetiţei, în 1780.
În timp ce Mirabeau era închis la Vincennes, Sophie este şi ea într-o situaţie identică, mai întâi la domnişoara Douai, într-o casă ale cărei „pensionare” erau deţinute pentru rea purtare, apoi într-o mănăstire din Gien . Din această perioadă datează scrisorile făcute publice încă din 1792 de Manuel , în timp ce seria de scrisori secrete – de fapt o parte din ele, câte s-au păstrat – au fost descifrate şi publicate abia în 1903 de Paul Cottin.
În această epocă putem spune că Mirabeau n-o mai iubeşte pe Sophie. Ne conving de aceasta scrisorile (secrete) recent publicate, precum şi intrigile pe care le-a ţesut în acest interval Mirabeau şi despre care vom vorbi mai departe. Sophie este pentru Mirabeau imaginea tinereţii lui încheiate, ceva care îţi provoacă o amintire duioasă şi un sentiment de recunoştinţă. Nimic mai mult. Ea este pentru el „singura femeie pe care a iubit-o cu adevărat”; el o ştie foarte bine şi o spune şi altora, nu numai ei; dar acum n-o mai iubeşte, nu mai doreşte s-o revadă şi n-ar fi deranjat să scape de ea.
Sophie, în schimb, îl iubeşte mereu, la fel ca la Pontarlier şi la Amsterdam. Îl iubeşte cu pasiune şi supunere. Niciodată o femeie nu s-a lăsat mai mult manevrată de un bărbat. Nu-l va iubi totuşi până la moarte, ceea ce ar fi făcut cinste idealismului în dragoste şi ar fi dat chipului ei o aură romantică, dar îl va iubi până în ziua când el îi va fi demonstrat, fără umbră de îndoială, că nu mai are niciun sentiment pentru ea, şi încă de multă vreme.
Scrisorile Sophiei sunt ale unei femei lipsite de spirit şi de inteligenţă; o arată pasionată fără violenţă, resemnată şi răbdătoare. Este genul de femeie căreia i se spune: „Cine ar putea să nu aibă încredere în fermecătoarea ta ingenuitate”?; sau: „Sunt mai îndrăgostit de virtuţile tale decât de farmecul tău”; sau: „O minte complicată mă oboseşte… Simţeam nevoia unui spirit naiv dar fin, solid dar totuşi plăcut… Te-am găsit pe tine, puternică, energică, hotărâtă, blândă şi indulgentă.”; sau: „Pe tine nu te tulbură nici schimbarea de dispoziţie, nici ciudăţeniile firii, nici neliniştea, eşti de o blândeţe neschimbătoare”; şi mai ales Sophie era o femeie care avea ca deviză; „Iubirea înfruntă soarta.”
Doar ca Mirabeau a iubit-o numai optsprezece luni; ea era absentă. Iubirea se stinge la bărbaţi prin posesiune, în timp ce la femei se întăreşte. Iar absenţa întreţine marile pasiuni şi le stinge pe cele mici. Aşa se explică de ce la Vincennes Mirabeau, chiar dacă se mai gândea la Sophie, se preocupa de multe alte lucruri şi de câteva alte femei.

Scriitori îndrăgostiţi, vol.1, Emile Faguet, traducerea: Bogdan Bădulescu, Ed. Excelsior Art,  1991

Mirabeau, fiul satanei

220px-Honoré-Gabriel_Riqueti,_marquis_de_Mirabeau 

viaţa lui Mirabeau a fost aceea a unui Casanova care a găsit răgaz să fie şi un Machiavel” Emile Faguet

Gabriel de Mirabeau s-a născut într-o familie plină de caractere excesive, violente. Bărbaţii familiei Mirabeau erau soldaţi energici, indisciplinaţi şi de o îndrăzneală tumultoasă şi extravagantă. În rest, un amestec de lăcomie şi generozitate, insolenţă şi minciună. Aceşti Mirabeau sunt nişte Mauprat . Tatăl lui Mirabeau este un dezechilibrat, plin de spirit şi imaginaţie, autoritar, violent şi maniac . Mama lui este o senzuală de nestăpânit, cum degenerată . Sora lui mai mare, Marie, atinsă de nebunie, este închisă în mănăstire de la cinci ani. O altă soră a sa, doamna du Sallant, este o senzuală aproape la fel de extravagantă ca şi mama lui.
Moştenind şi el acest sânge arzător şi cam otrăvit, Gabriel se lasă antrenat, încă înainte de începutul adolescenţei, în plăceri, şi trăieşte prima aventura galantă la treisprezece ani. El u nelinişteşte şi îi face să tremure pe cei dimprejurul său prin nebuniile sale şi schimbările bruşte de dispoziţie.
Este trimis soldat la 18 ani şi jumătate. Face campania din Corsica în 1763 . Reintrând în graţiile tatălui său, este căsătorit în 1772, la douăzeci şi trei de ani. Are un fiu din această căsătorie care, altfel, s-a dovedit nefericită: certuri, escapade, gesturi nebuneşti . Are multe legături mai mult sau mai puţin secrete, mai mult sau mai puţin scandaloase cu doamna de Guémenée, cu contesa de Bussy , cu fete din popor, şi slujnice.
Este pus sub interdicţie şi închis prin decret regal, mai întâi în castelul d’If pe insula din dreptul Marsiliei, apoi, în 1775, în fortul Joux, lângă Pontarlier. Iată pe scurt viaţa lui până la douăzeci şi cinci de ani.
Era îngrozitor de urât, fiind desfigurat de vărsat, dar dăruit cu ochi foarte frumoşi, cenuşii, enormi şi cu o voce subjugătoare. Încă din tinereţe a fost voluminos, era puternic şi musculos; obezitatea a venit mai târziu. De obicei avea maniere foarte alese, gesturi ceremonioase şi chiar afectate. Între intimi arăta exact invers: se purta vulgar, aplica celorlalţi ghionturi, lovituri de palmă peste dos, bătăi pe burtă. Nu era câtuşi de puţin un băutor, în schimb era mare mâncău şi se dădea în vânt după mâncare atât de condimentată că tovarăşii de masă n-o puteau suporta şi îi făcea să-şi verse maţele. „Eşti o salamandră?” îi spunea un prieten. Era un mincinos, un mistificator şi punea la cale înşelătorii pline de vervă şi distractive, cel mai adesea în scopul de a face rost de bani; dar, cred, şi pentru plăcerea lui, spre a se conforma firii lui înnăscute şi pentru a-şi exercita mereu fascinaţia privirii sale de vrăjitor, a vocii sale fermecătoare şi gesturilor sale cuceritoare .
Cum se obişnuia adesea în acel secol, vorbea mereu de morală, dar n-avea nici un pic de simţ moral. E interesant să surprindem ce idei despre dragoste şi despre femei exprimă el în momentele, destul de rare, când nu minte, fie din interes, fie dintr-o înclinaţie naturală. El vede în dragoste o trebuinţă a firii sale şi zice, după Jean-Jacques: „Pasiunile noastre sunt principalele unelte ale conservării noastre.” El priveşte femeia ca un instrument de plăcere, fără să ţină seama de clasa socială, de mediu, de caracter şi nici măcar – ceea ce este foarte semnificativ – de frumuseţe. „El nu a fost niciodată foarte sensibil la perfecţiunea trăsăturilor.” Îl domina imaginaţia senzuală. El spunea: „Din ce cauză sfârşesc toate amorurile, chiar şi cele mai delicate? Pentru că te aştepţi ca ele să-ţi ofere plăceri pe care nu le găseşti niciodată şi asta se întâmplă fiindcă la toţi muritorii imaginaţia e activă în mai mare măsură decât este sensibilă inima.”
De altfel, ca mulţi alţii din secolul său, Mirabeau simte o atracţie pentru sexul opus care e întovărăşită, şi poate chiar întărită, de un dispreţ absolut, pentru femei. Iată, din Scrisori către Chamfort, un pasaj, de altfel, foarte amuzant: „Traiectoriile cometelor nu sunt mai greu de calculat ca mişcările inimii, ale spiritului şi mai ales ale vanităţii femeilor. Vei constata că n-am făcut, poate, mai sus, decât un pleonasm în loc de un crescendo; căci, cu cât le observ mai mult, cu atât mat mult mă conving că amorul-propriu este cam singura cheie a ceea ce se numeşte caracterul lor. Or, caracterul nu se compune decât din obişnuinţe ale sufletului şi spiritului, amestecate, e adevărat, în doze inegale; şi mi-e foarte greu să cred că sexul despre care bărbaţi ca tine şi Thomas spuneţi: «este imposibil să îl cunoşti» nu-şi datorează impenetrabilitatea lipsei aproape absolute de caracter… De obicei, la sexul nostru, o anumită forţă a spiritului este însoţită şi de forţa caracterului. La celălalt sex, îţi dai seama că o asemenea analogic ar fi nepotrivită! Citeam ieri în culegerea ta filozofică un pasaj despre Fericire al doamnei du Châtelet, pe care nu-l cunoşteam şi care merită să fie cunoscut. Întâlneşti acolo lucruri fermecătoare despre dragoste şi mai ales două pagini despre constanţa sufletului ei în dragoste, care ar fi sedus cu siguranţă pe cineva care nu ar îi cunoscut povestea vieţii ei. O ştii mai bine ca mine. Ştii că ea nu era chiar sentimentală şi că a fost foarte uşuratică. Cine era deci aceasta femeie dăruita cu infinit mai multă putere de judecată şi chiar cu spirit autentic decât întregul său sex luat la un loc şi care, trasând o teorie atât de delicată şi subtilă, în care sufletul însuşi pare să-i fi dictat această frază încântătoare: «Trebuie să ne folosim de toate însuşirile sufletului spre a ne bucura de această fericire; trebuie să renunţăm la viaţă când o pierdem şi să fim siguri că anii înţelepciunii nu sunt nimic în comparaţie cu un sfert de oră a unei asemenea bucurii. Este drept că o asemenea fericire este rară. Dacă era mai cunoscută muritorilor, ar fi fost de preferat să fii om decât Dumnezeu…», cine era, zic, femeia aceasta care, reuşind să gândească şi să exprime toate acestea rămânea doar o femeie uşuratică…? Explică-mi asta, prietene; şi aminteşte-ţi că aceeaşi femeie a înlocuit portretul bărbatului cel mai extraordinar al secolului său, care păruse să-i stăpânească sufletul, şi într-o casetă pe care chiar acesta i-o dăruise, cu portretul ural nerod , lucru la fel de imposibil pentru un suflet îndrăgostit, chiar dacă dezamăgit sau schimbat, cum sunt pentru noi trădarea şi sperjurul.”
Trădarea şi sperjurul – imposibile pentru Gabriel de Mirabeau! Cu toate că are asemenea idei despre femei (în 1784), el este absolut convins că dragostea este cel mai important bun din lume, chiar singurul. Din Scrisori către Julie (1780): „Cred că m-am însănătoşit; cel puţin n-am murit, te asigur, am chiar momente de vivacitate şi forţă, ca lămpile gata sa se stingă. De altfel n-am avut de gând niciodată să apuc anii bătrâneţii (dacă este adevărat, bietul băiat bine a făcut – E.F.). Îmi mai trebuie cincisprezece sau douăzeci de ani şi sunt în stare să rezist atâta cu orice preţ. Din clipa când nu voi mai fi potrivit pentru amor nu voi mai avea ce căuta pe aici… Doar dacă nu aş ajunge ministru. «Să stăpânească e o distracţie / Pentru un bătrân trist şi greoi / Care nu-i în stare de nimic altceva.»“
Frenezie senzuală, libertinaj, nelinişte pasională, dispreţ faţă de femei precum şi dispreţ faţă de bărbaţi (dar primul mai accentuat decât cel de-al doilea), şiretenie, activitate fizică şi intelectuală extraordinară, iată-l pe Mirabeau între douăzeci şi treizeci de ani.
Să adăugăm la toate acestea duplicitatea, ca să nu spunem multiplicitatea, ceea ce ar fi mai exact, cât şi gustul pentru duplicitate şi intrigă mai mult de dragul lor, decât spre a parveni. Din Scrisori către Julie, iată una (din 19 noiembrie 1780) adresată lui La Fage: „În general, prietene, războiul este mijlocul de trai al imprudenţilor şi proştilor… Eu m-am simţit îndemnat în tinereţe să-l admir şi să-l imit pe Ajax; dar bizuie-te pe experienţa unui om care a făcut mai multe prostii decât dumneata, care a văzut mai multe lucruri şi dintre cele mai diferite. Ele m-au învăţat, adesea pe pielea mea, că Homer n-a greşit preferându-l pe Ulysse şi făcând din el eroul sau favorit; că într-adevăr Ulysse a jucat rolul cel mai nobil, că lui îi revine cinstea de a fi protejat de Minerva şi de a purta armele lui Ahile. Când este constrâns să se războiască, el nu e mai prejos decât alţii, dar el se păzeşte de a folosi braţul acolo unde mintea îi este de ajuns. Linişteşte-te deci, dragul meu Coucy, nu vei primi de la mine niciodată nici un sfat, nici un exemplu violent.”
Acest temperament şi această stare de spirit îl caracterizau pe tânărul Gabriel când fu închis în fortul Joux, în 1775. (va urma)

Scriitori îndrăgostiţi, vol.1, Emile Faguet, traducerea: Bogdan Bădulescu, Ed. Excelsior Art,  1991

Tronul literaturii stă neclintit deasupra ruinelor timpului

Corina Victoria Sein - EDITORIAL

Din colecţia Ars naratio: literatură poloneză, Editura Excelsior Art, în colaborare cu Institutul Polonez al Cărţii vă prezintă două volume de poezie, traducerea în limba română de Constantin Geambaşu.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Poezia este floarea gândului

Corina Victoria Sein - EDITORIAL

Vin spre voi, dragi prieteni, cu un volum de poezii care, în curând, se va afla în librării: Vânt în Oglinda cu Nămol, semnat de Alexandru-Ioan Cânda.

Prin poezia sa, Alexandru-Ioan Cânda se lasă ispitit de unele întrebări esenţiale, dar şi de unele adevăruri care au devenit locuri comune ale existenţei cotidiene ce scapă atenţiei celor mai mulţi dintre noi. Aşadar, volumul de faţă este o promisiune pe care autorul o face liricii româneşti actuale prin paleta poetică în care sentimentul se echilibrează cu meditaţia lucidă, propunând deschideri inedite spre zone încă neexplorate, dar şi o lectură ce oferă cititorului multiple satisfacţii. Pentru editor, acest volum de debut, este, sper să se şi confirme, un eveniment editorial.

Omul-Euclid

A stat Infinitul lângă mine o clipă
Să vadă de-s Punctul de la care-a pornit
Spre Lumină,
Dar nu m-a găsit decât pe mine –
UN OM.
Un om ce-ncercase să vadă drepte paralele
Unite-n Infinit,
Şi planuri sfârşite tot astfel în el.
„– Un punct eşti tu”, îmi zise,
„Şi-ncerci s-ajungi la mine
Cu-a ta non-dimensiune de-mpunsătură neagră
Pe planul infinit!?
Te voi privi din mine
Cum pieri în depărtare.” Şi
A plecat… Dar ştiu
Că-ntr-una din aceste zile,
Pe-o pătrăţică-albastră
Şi udă cu cerneală,
Eu Îl voi întâlni căci ştiu
Că dreapta-i neagră şi ţintuită-n puncte,
Şi eu sunt punct, şi ea, şi voi;
Şi sigur suntem toţi pe-o dreaptă
Ce curge-n Infinit.

Telegramă

Vară. Stop. Lumina
Albă ce-obrazul plesneşte
Umplându-l de sânge.
Stop.
Vântul uscat prăvălit peste ţestele goale
Chelite de vreme şi pline
De praf. Stop.
Umbra fugară ascunsă prin case
Mereu lângă mine.
Stop. Căldură. Stop. Strângeri
De cleşti peste ceafa expusă
Izbirii solare. Stop. Vară.
Stop.

 

Nemişcare

Cinci fără trei. Linişte.
Cearceaful crispat peste pat.
O voce. Un sunet. Un toc înlemnit în asfalt.
Lumină. O frunză oprită în aer.
Păianjen pe perete.
Cald.
Picătură atârnată în spaţiu.
Sculptură de carne şi oase.
Eu.
Cinci şi trei.

 

 

 

 

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.

În februarie 2014, Editura Excelsior Art a „adunat” un număr de 24 de ani de activitate. Peste numai 12 luni, vom sărbătorii un sfert de veac. Vom marca, cei 25 de ani de activitate editorială, şi prin editarea unui Dicţionar al scriitorilor care, de-a lungul anilor, au devenit colaboratori ai Editurii Excelsior Art.

Astăzi vă propun, din Colecţia Ars narration, lucrarea Scriitori îndrăgostiţi, vol. II, Émile Faguet, un prim episod din capitolul dedicat lui Guizot –  O rază de soare tomnatic.

Nu cunoaştem încă integral viaţa sentimentală a lui Guizot. Viitorul ne rezervă probabil în această privinţă şi alte surprize. Totuşi, iată, o uşă s-a întredeschis. Ernest Daudet, care a publicat un studiu de proporţii asupra prinţesei Lieven, s-a aflat în posesia unor scrisori intime, din care a dat publicităţii o parte.
Se ştie, şi o voi reaminti pe scurt, cine era prinţesa Lieven. Se trăgea dintr-o familie rusă de stirpe nobilă, s-a măritat foarte de tânără cu prinţul Lieven, a fost ambasadoare la Londra, a trăit o poveste de dragoste cu Metternich, a divorţat, şi-a pierdut, printr-o nefericită întâmplare, doi dintre copii, pe neaşteptate şi în aceeaşi zi, era separată de ceilalţi copii ai săi; spre 1835, ea trăia la Paris o intensă viaţă mondenă, mereu preocupată de politică şi diplomaţie, primind în stil desăvârşit, primită peste tot, dar de fapt devorată de plictis.
Duşmanii o descriu ca pe o fiinţă austeră, aproape dură, inteligentă, spirituală şi distinsă. Iar prietenii nu sunt, practic mult mai îngăduitori când îi zugrăvesc portretul. Talleyrand spune despre ea, cu acea bruscheţe aristocratică pe care o afecta adesea: „Înzestrată cu mult spirit, fără de instrucţie scrie în chip încântător, caracter dominator. Lipsită de frumuseţe, dar de o ţinută nobilă.” Sidney Ralph merge ceva mai departe cu descrierea: „O femeie înaltă, slabă, dreaptă, care în totalitate degajă un farmec incomparabil. Conversaţia ei se distinge printr-un laconism şi o exactitate epigramatică firească, un limbaj clar, concis şi bine articulat, dar în acelaşi timp distins şi graţios, înţepător şi uneori glumeţ, nimerind întotdeauna cuvântul potrivit. Muziciană de prim rang, dar neştiutoare de lucruri elementare mai rău decât un şcolar, nu îi place să citească. Stăpâneşte, mai bine decât oricine, ştiinţa de-a scrie. E deasupra oricărei meschinării omeneşti. E terorizată până la panică de plictis.” În sfârşit, ducesa Decazes (dacă nu dispui de portretul unei femei făcut de o altă femeie înseamnă că nu ai chiar nimic la dispoziţie) o creionează astfel: „Mijloc plat, nici un pic de piept, rochiile ei, croite cu multă artă, îi ascundeau în parte slăbiciunea. Un spirit deschis; dar el se exercita prin spiritul altuia, de pe urma căruia ştia să tragă foloase, punându-1 în valoare, datorită unei însuşiri reale de a înţelege totul, de a asimila totul. Plină de prejudecăţi aristocratice, era discretă şi fidelă prieteniilor sale. Dar le cerea la rândul ei foarte mult.”
Pe scurt: se pare că ea avea mai multă distincţie decât frumuseţe şi mai mult spirit decât inimă. Va rămâne pentru totdeauna la rubrica neîmplinirilor marcată de faptul că n-a acceptat să se căsătorească cu Guizot şi că a izbucnit în hohote de râs la această propunere spunând: „Nu. Mă vedeţi anunţată la recepţii astfel: „Doamna Guizot’?!”, afirmaţie confirmată, discret, dar cât se poate de net, de Guizot însuşi: „Ea ţinea la numele ei iar eu n-aş fi fost de acord să mă căsătoresc cu o femeie fără să îl poarte pe al meu.” într-adevăr, se pare că sentimentele nu erau partea cea mai tare a caracterului acestei femei. Aici contemporanii ei sunt cu toţii de acord.
Aş putea aminti aici vorba de duh a unei doamne care, reproşându-i-se în glumă: „Pentru toată lumea dumneata eşti o fiinţă fără inimă” a răspuns prompt: „Asta vrea să însemne că eu nu am inimă pentru toată lumea.” Cu tot orgoliul ei nemăsurat, doamna Lieven pare să fii avut inimă pentru Metternich şi mai târziu pentru Guizot. A avut două pasiuni în lumea diplomaţiei, dar nu din raţiuni diplomatice. Firea doamnei Lieven, dacă facem abstracţie de orgoliul aristocratic, pare să fi fost mai puţin aridă decât înfăţişarea. Ce contează însă în ce flacon se află un parfum?
Dar să revenim la Guizot sentimentalul. Ca îndrăgostit, el ne arată o înfăţişare distinsă, generoasă şi nobilă, care ni-l face foarte simpatic. E vorba, într-adevăr, de o pasiune a vârstei ultime şi îmi veţi reaminti poate de „turpe senex miles” a vreunui latin brutal; chiar dacă iubirile tomnatice nu sunt plăcute de urmărit decât când au început prin a fi iubiri primăvăratice, există totuşi un chip decent de a iubi şi după ce vârsta dragostei a trecut, şi cred că François Guizot în ilustrează cel mai bine.

Scriitori îndrăgostiţi, vol. II, Émile Faguet, traducerea de Bogdan Bădulescu, Ed. Excelsior Art, 1991

 

 

 

François, pajul îndrăgostit / 3 /

(…)

Voltaire pleacă pe 18 decembrie 1713, la ora opt dimineaţa. „Din adâncul unui iaht” îi scrie Olympei pe 19 decembrie. Starea lui sufletească este aceeaşi ca acum două luni. Merge la Paris doar fiindcă a fost forţat şi cu gândul de a o aduce acolo şi pe Olympe. El imaginează deja un întreg plan foarte complicat, pe care va încerca, mai apoi, să-l şi pună în aplicare. Este încă, se vede, foarte înamorat şi foarte decis să o smulgă pe Olympe mamei sale. Totul seamănă cu „retragerea celor Zece Mii” urmată imediat de proiectul realizării expediţiei lui Alexandru!
„…Te las în situaţia cea mai crudă din lume; pricep toate chinurile tale mai bine ca tine şi le consider drept ale mele, cu atât mai mult cu cât le meriţi mai puţin. Dacă certitudinea de a fi iubit poate servi oarecum de consolare, ar trebui să ne consolăm puţin amândoi; dar la ce ne va folosi fericirea de a ne iubi fără aceea de a ne vedea?… Cum iubesc virtutea ta la fel ca pe tine însăţi, nu te simţi obligată să-mi oferi vreo compensaţie în schimbul sentimentelor mele. Fac tot ce este omeneşte posibil spre a te smulge din marea nefericire în care te afli. Să nu-ţi schimbi hotărârea; rămânând în acea ţară, vei regreta amarnic. Dorinţa de a-ţi asigura soarta pe care o meriţi mă obligă să-ţi vorbesc astfel; oriunde voi fi, voi petrece zile foarte triste fiindcă nu sunt cu tine; dar voi duce o viaţă şi mai mizerabilă dacă singura fiinţă pe care o iubesc rămâne pradă chinurilor; îmi închipui că ai luat o hotărâre fermă pe care nu o poate schimba nimic, onoarea te obligă să părăseşti Olanda; ce fericit sunt că onoarea şi iubirea merg aici mână în mână!… Nu uita să-mi trimiţi în prima scrisoare o altă scrisoare în care îmi vei vorbi ca unui prieten şi nu ca unui iubit: să-mi descrii acolo succint toate necazurile tale. Pentru ca virtutea ta să iasă la lumină fără umbră de subiectivitate. În sfârşit, slujeşte-te de toată iscusinţa minţii spre a-mi scrie o scrisoare pe care să o pot arăta celor cărora voi fi obligat să le vorbesc de tine… Dacă tatăl tău nu va fi la fel de lipsit de minte ca M-B…, vei reveni în Franţa să te bucuri de tot binele pe care îl meriţi; eu îmi închipui cele mai plăcute lucruri din lume despre şederea ta la Paris. Ai fi foarte crudă faţa de tine şi faţă de mine dacă ai înşela speranţele mele. Cel dintâi lucru pe care îl voi face ajungând la Paris va fi să-l câştig pe părintele Tournemine pentru cauza ta; apoi voi înmâna scrisorile tale tatălui tău şi surorii tale, şi voi fi obligat să explic tatălui meu motivul revenirii mele şi îmi închipui că nu va fi tare supărat pe mine, numai dacă n-o fi fost prevenit; iar dacă va trebui să înfrunt mânia lui, mă voi considera foarte fericit că eşti cea mai drăgălaşă fiinţă din lume şi că mă iubeşti.”
Planul lui Voltaire era de a interesa pe catolici şi îndeosebi pe iezuiţi în această acţiune: de a smulge pe o biată tânără catolică din mâinile unei mame protestante, care, dealtfel, nu prezenta nici garanţii morale şi de a o reda tatălui, bun catolic, abandonat, în chip mârşav, de nevastă şi lipsit, în chip mârşav, de prezenţa fiicei sale. Întâlnim deci la începutul vieţii lui Voltaire un Calas comic . Putem prefera pe cel serios şi tragic de mai târziu.
Prima scrisoare trimisă din Paris este datată 28 decembrie 1713. Voltaire a acţionat imediat după sosire, adică din „ajunul Crăciunului”. I-a vorbit părintelui Tournemine. Vechi profesor al lui Voltaire, părintele era un om foarte cinstit, foarte serios, foarte drept şi un om învăţat, dar pare să fi fost cam naiv. Despre el grăiau versurile următoare: Este părintele Tournemine / Care crede orice i se năzare. Şi, în plus, antiprotestantismul lucra chiar şi în acest suflet curat şi senin. Probabil că vicleanul Voltaire ştia bine cui se adresează.
Cert este că părintele Tournemine avu candoarea să se amestece în această afacere amoroasă şi-l determină să acţioneze pe episcopul d’Évreux, care era oarecum rudă cu Olympe, şi care dădu dispoziţia ca domnul Dunoyer să-şi revadă fiica.
Dar, pe de altă parte, Voltaire se află în mare încurcătură. Tatăl său obţine o hotărâre de întemniţare împotriva lui. Implorat de intermediari, tot ce acceptase a fost ca tânărul Arouet să fie îmbarcat pentru Insule, iar în rest el redacta un testament în regulă în care tânărul era de-a dreptul dezmoştenit. Deci eroul nostru nu prea mai poate acţiona singur; acţionează în schimb părintele Tournemine şi episcopul d’Évreux, şi speranţa lor, ca şi a lui Voltaire, era ca, odată revenită la Paris, să o ducă pe Olympe în mănăstirea Nouvelles Catholiques unde urma să-şi reîntâlnească sora, doamna Constantin, ca însăşi recent convertită.
Pentru ca acest plan să înceapă a fi pus în aplicare, era nevoie ca Olympe să evadeze din Haga. Nu s-au gândit câtuşi de puţin să obţină extrădarea ei, nici să o răpească. Dar mi se pare evident că Olympe n-a avut nici o clipă curajul şi poate că nici nu i-a trecut cu adevărat prin cap să fugă la Paris. Voltaire ar fi putut să o obţină răpind-o din Haga, dar, cum am văzut, i-a fost practic imposibil. S-o convingă să vină singură după el, iată pentru ce depunea el atâtea eforturi.
Am văzut deja rugăminţile lui insistente în scrisorile anterioare; iată altele şi mai apăsate: „Am făcut tot ce m i-a stat în putinţa pentru binele tău; m-am aruncat prada unor mari necazuri spre a te face fericită; tu poţi să mă faci cel mai fericit dintre oameni. Pentru asta revino în Franţa, te voi face pe tine însăţi fericită, atunci mă voi considera răsplătit din plin. Voi putea să mă împac într-o bună zi cu tatăl meu, atunci ne vom bucura în libertate de plăcerea de a ne vedea. Îmi reprezint aceste momente fericite ca sfârşit al tuturor necazurilor noastre şi ca un început al unei vieţi dulci şi plăcute, aceea pe care trebuie să o duci la Paris. Dacă eşti atât de crudă încât să mă faci să pierd rodul tuturor suferinţelor mele şi te încăpăţânezi să rămâi în Olanda, îţi promit cu toată tăria că mă voi sinucide în clipa când nu voi mai avea veşti de la tine. În starea de plâns în care mă aflu numai tu mă poţi face să preţuiesc viaţa. Dar, vai! eu vorbesc aici de neplăcerile mele, în timp ce poate că tu eşti mai nefericită decât mine. Mi-e foarte teamă pentru sănătatea ta; mi-e foarte teamă de mama ta; îmi vin gânduri îngrozitoare. Pentru numele lui Dumnezeu, lămureşte-mă. Dar, vai! mă tem chiar că nu ai primit scrisoarea mea… Poate că mi-ai scris la Anvers sau la Bruxelles; poate mi-ai scris la Paris; pe scurt, de trei săptămâni n-am primit veşti de la tine. Scrie-mi… scumpa mea Pimpette, frumoasa mea iubită, inimioara mea, scrie-mi repede, imediat; din clipa când voi vedea scrisoarea ta îţi voi da de ştire de soarta mea. Nu ştiu încă ce se va întâmpla cu mine; mă chinuie o nesiguranţă îngrozitoare în legătură cu toate. Ştiu doar că te iubesc. Ah! când voi putea oare să te îmbrăţişez, inimioara mea?”

Scriitori îndrăgostiţi, vol.I. Emile Faguet, traducerea de Bogdan Bădulescu, Ed. Excelsior Art, 1991

 

 

 

François, pajul îndrăgostit / 2 /

Voltaire

Voltaire

(…)

Această expediţie bine concepută s-ar părea că n-a avut loc, dacă ne luăm după primele rânduri ale scrisorii următoare: „Nu voi pleca, cred, decât luni sau marţi; s-ar zice, scumpa mea, că data plecării este amânată doar ca să mă facă să simt mai tare cruda suferinţă de a fi în acelaşi oraş cu tine şi de a nu te putea vedea. Sunt urmărit pas cu pas… Tu nu poţi aici, mie mi-e imposibil să vin ziua la voi; voi ieşi pe o fereastră la miezul nopţii; dacă ai vreun loc în care să te pot vedea; dacă poţi să părăseşti la ora aceea patul mamei tale găsind o explicaţie în caz că te observă; în sfârşit, dacă o să consimţi la asta fără să rişti ceva – anunţă-mă că pot veni la uşa ta în această noapte…”
Probabil că au avut loc câteva astfel de întrevederi nocturne, căci în scrisoarea următoare citim: „nu voi putea să vin să te văd în seara asta”, ceea ce pare să indice că s-au văzut în serile precedente. Pe de altă parte, se pare că Voltaire dusese unele tratative încununate de succes. El obţinuse încuviinţarea să plece împreună cu domnul de M. (?) abia o săptămână mai târziu, cu condiţia să fie înţelept şi să nu părăsească clădirea ambasadei. „Tocmai am aflat, inimioara mea, că voi putea cu domnul de M. cu diligenţa peste şapte sau opt zile; dar câte lacrimi mă va costa plăcerea de a mai rămâne în oraşul în care te afli tu! Mi s-a dat să aleg, sau rămân prizonier aici până săptămâna viitoare sau plec imediat. Ar însemna să te trădez dacă aş veni să te văd diseară; trebuie neapărat să mă lipsesc de fericirea de a fi cu tine, spre a-ţi fi de folos. Dacă totuşi vei vrea să preschimbi nefericirea în plăcere nu va depinde decât de tine; trimite-o pe Lisbette pe la ora trei; îi voi da pentru tine un pachet care va conţine haine bărbăteşti; te vei îmbrăca la ea; dacă vei avea bunăvoinţa de a vrea să vezi un biet prizonier care te adoră, îţi vei da silinţa de a veni aici când se lasă ceaţa… Fericirea de a fi sclavul tău mă va face să uit că sunt prizonierul lui… Dar cum hainele mele le sunt cunoscute şi ar putea să te recunoască, îţi voi trimite o pelerină care să-ţi ascundă hainele şi faţa…”
Ea veni. Avea îndrăzneală sau pasiune, sau amândouă. Veţi bănui că era amanta lui François sau a fost în seara aceea. Scrisoarea următoare contrazice net această impresie. Iată o foarte frumoasă scrisoare a pajului Voltaire: ,,Nu ştiu dacă trebuie să-ţi spun domnule sau domnişoară. Eşti adorabilă în uniformă, pe legea mea, eşti un cavaler drăgălaş şi portarul nostru, care nu e câtuşi de puţin îndrăgostit de tine, a găsit că eşti un băiat foarte frumos. Când vei mai veni te va primi minunat. (Aici trebuie să fie o ironie, explicabilă prin anume detalii ale amabilităţii portarului – E. F.) Aveai totuşi o expresie la fel de crâncenă pe cât de drăgălaşă şi mă tem să nu fi scos spada în plină stradă, spre a arăta că nu-ţi lipseşte nimic din cele ce are un tânăr. Până la urmă, aşa tinerel cum eşti, eşti înţelept ca o fată.
Şi el o anunţă că (cu toată orbirea sau complicitatea portarului – E. F.) a fost suspectată, că, prin urmare, nu trebuie să mai repete escapada, că seara el va sări pe fereastră şi o va reîntâlni „spre ora cinci, pe ceaţă”, că el va pleca vinerea următoare cu domnul de M., că ea trebuie să fie gata să plece spre Paris la primul semn, că el va găsi mijlocul de a o vedea înainte de a pleca.
Pe data de 6 decembrie (de acum înainte scrisorile sunt datate) el este încă la Haga. A revăzut-o pe Olympe, nu ştim cum nici unde, dar tot deghizată. Plecarea lui, amânată cu încă douăsprezece zile, este dată ca sigură: „Au descoperit că ne-am văzut ieri, fermecătoarea mea domnişoară, iubirea ne scuză pe amândoi unul faţă de altul, dar nu şi în faţa celor care sunt interesaţi să mă ţină aici prizonier. Cea mai mare nenorocire ce mi se putea întâmpla era de a pune astfel în pericol reputaţia ta. Să ne ajute Dumnezeu ca monstrul cu o sută de ochi să nu afle despre deghizarea ta!… Trebuie să ne ascundem de mama ta. Nu-mi răspunde că eşti prea sinceră pentru a-ţi putea renega sentimentele. Da, inimioara mea, fii sinceră faţă de mine, care te ador, dar nu cu o… (tăietură de foarfecă a doamnei Dunoyer; trebuie să fi fost acolo nişte drăgălăşenii greu de înghiţit – E. F.). Ar fi o crimă să o laşi să descopere ce gândeşti… Închipuie-ţi tulburarea din inima mea după aceea din scrisoarea asta; încerc totuşi să-mi stăpânesc această stare de tristeţe; urmează-mi exemplul dacă mă iubeşti…”
Pe 10 decembrie, el mai este în oraş; dar situaţia s-a înrăutăţit mult. Doamna Dunoyer a pus în mişcare nu se ştie ce relaţii. Se pune problema de a o sechestra pe Pimpette. Pimpette este bolnavă, sau simulează că este, ca să nu fie încarcerată. Voltaire îi recomandă prudenţă maximă, pe un ton puţin mai aspru decât de obicei: „Îţi scriu din nou, sărmana mea Olympe (deci o scrisoare sau mai multe s-au pierdut până la aceasta, din 10 decembrie – E. F.), spre a-ţi cere iertare că te-am certat dimineaţă şi pentru că te-am certat ceva mai mult astă-seară, cu riscul de a-ţi cere iertare mâine. Cum! vrei să-i vorbeşti d-lui L…? Păi, tu nu ştii că el se teme cel mai mult să nu pară că încurajează retragerea ta? Îi e teamă de mama ta; vrea să cruţe pe excelenţe. Trebuie, la rândul tău, să te temi şi de unii şi de alţii şi să nu te expui să fii închisă de unii şi să fii prigonită de ceilalţi. Lefèvre mi-a relatat că mama ta… (tăietură de foarfecă a doamnei Dunoyer. Această femeie nu agreează să se vorbească despre ea – E. F.) şi că eşti bolnavă. Mi-a sângerat inima auzind asta. Eu sunt vinovat de toate necazurile tale şi, chiar dacă le împart cu tine, tu nu suferi mai puţin din cauza lor… Gândeşte-te că necazurile noastre vor sfârşi în curând şi încearcă să îmblânzeşti măcar un pic sălbăticia înrăită a mamei tale. Fă-o să înţeleagă că vei muri din cauza ei. Acest discurs n-o va emoţiona, dar ea va trebui să simuleze că este emoţionată. Nu-i vorbi câtuşi de puţin nici de mine, nici de Franţa, nici de dl. L… Şi mai ales, păzeşte-te de a veni aici…”

Scriitori îndrăgostiţi, vol.I. Emile Faguet, traducerea Bogdan Bădulescu, Ed. Excelsior Art, 1991

 

François, pajul îndrăgostit

Această prezentare necesită JavaScript.

În februarie 2014, Editura Excelsior Art a „adunat” un număr de 24 de ani de activitate. Peste numai 12 luni, vom sărbătorii un sfert de veac. Vom marca, cei 25 de ani de activitate editorială, şi prin editarea unui Dicţionar al scriitorilor care, de-a lungul anilor, au devenit colaboratori ai Editurii Excelsior Art.

Astăzi vă propunem, din Colecţia Ars narration, lucrarea Scriitori îndrăgostiţi, vol. 1, Emil Fagut, un prim episod din capitolul dedicat lui Voltaire –  François, pajul îndrăgostit.

„Voltaire are un caracter compozit, ca urmare a diversităţii fireşti a înclinaţiilor sale, dar mai ales a influenţei epocii confuze în care trăieşte şi a mediilor diverse, pe care le-a traversat. El nu e un om rău, e mai degrabă bun şi uman, capabil de elanuri generoase, urând nedreptatea, dar înfierbântat de amor-propriu, avid de toate plăcerile, şi, mai ales, de plăcerea de a simţi că trăieşte şi acţionează, iubitor de fast, gălăgios impresionabil, irascibil, răzbunător, entuziast, dinamic, curios, insolent, răutăcios, ştrengar, copil răsfăţat. Pe acest fond natural, viaţa a brodat. … Conştiinţă lui nu s-a modelat după un tipar definit. Nici o clasă socială nu-şi recunoaşte în opera lui formula ei ereditară întru spirit şi moravuri. El le amestecă pe toate: de aici şi tendinţa tuturor claselor de a refuza să-i arate consideraţie.”

În 1713 François Arouet – căci pe atunci el nu se numea altfel – avea 18 ani. Fusese obligat să studieze dreptul; dar făcuse versuri şi câtuşi de puţin jurisprudenţă, devenind deja cunoscut în mai multe case pariziene iubitoare de litere şi de libertinaj elegant. Scrisese trei ode şi poezioare galante. Schiţase planul unui Oedip şi făcea complimente versificate contesei de Fontaines în legătură cu romanele scrise de ea .
Spre a-l îndepărta de Paris şi poate spre a-l obliga să facă ucenicia unei alte cariere decât cea juridică, tatăl său îl trimise ca ataşat de ambasadă pe lângă marchizul de Châteauneuf, însărcinat cu afaceri al Franţei în Ţările de Jos. Este de remarcat că primele două „meserii” ale lui Voltaire au lăsat urme în viaţa lui, sau, dacă vreţi, că tatăl său nu s-a înşelat în ceea ce priveşte vocaţiile lui, nici în primul caz, nici în al doilea, căci Voltaire a avut toata viaţa mania proceselor şi toată viaţa a dorit cu ardoare să fie diplomat.
Şi iată-l la Haga, la 18 ani, cam plictisit, regretând Parisul şi gata de a face o prostie, sau chiar mai multe. Fireşte, el căuta tovărăşia francezilor exilaţi, ca şi el, în Olanda . O întâlni pe doamna du Noyer sau Dunoyer, o femeie iubitoare de litere şi de intrigi, despărţită de soţul ei, o aventurieră în puterea cuvântului . Aceasta avea o fiică în vârstă de 16 sau 17 ani, foarte dezgheţată, care îi păru lui Voltaire că poate fi o distracţie foarte agreabilă. Cei doi s-au văzut des şi s-au îndrăgostit unul de altul. Nu se ştie dacă Olympe Dunoyer, „Pimpette”, ca să folosim diminutivul cu care era numită de cei apropiaţi, a fost amanta tânărului Voltaire . După unele detalii şi după ardoarea cu care Voltaire s-a ataşat de ea şi a urmat-o, s-ar putea crede că nu a fost.
Scrisorile lui Voltaire către Olympe, care au fost păstrate, încep chiar în momentul în care familiile încearcă să-i despartă, cei doi sunt împiedicaţi să se vadă şi Voltaire este rechemat cu insistenţa în Franţa. Aflând de legătură, doamna Dunoyer a protestat vehement, poate cu intenţia de şantaj, poate pur şi simplu ca mamă care nu voia să-şi vadă fata compromisă de un tânăr uşuratic, care urmărea să o seducă şi să o smulgă de lângă ea. Iar domnul de Châteauneuf s-a grăbit să-l roage pe tânărul Voltaire să se reîntoarcă în Franţa.
Scrisorile au fost păstrate chiar de doamna Dunoyer, care fie că le confiscase, fie că le primise mai târziu de la fiica ei – în parte sau în totalitate. Lacunele, tăieturile cu foarfeca ce se pot observa se explică prin această particularitate. Doamna Dunoyer a eliminat pasajele, probabil numeroase, care o deserveau.
Primele cinci scrisori nu sunt datate. Cea de a şasea este din 6 decembrie 1713. Putem presupune că prima se plasa prin octombrie 1713, iar perioada iubirii încă nedescoperite şi necontrariate prin vara aceluiaşi an. Deci, în octombrie 1713, Voltaire, somat deja să plece urgent, îi scrie Olympei: „Citeşte această scrisoare şi ai încredere în aducătorul ei (scris pe plic, evident – E. F.). Eu am convingerea, scumpa mea domnişoară că mă iubeşti; aşa că pregăteşte-te să te foloseşti de toată puterea spiritului tău în împrejurarea aceasta. Când am intrat ieri seară în casă (în clădirea ambasadei – n.tr.), dl. L. mi-a spus că azi trebuie să plec, şi tot ce am putut face a fost să amân până mâine; dar mi-a interzis să ies de la el până în clipa plecării; motivul este că se teme ca mama ta să nu-i aducă jigniri care să se răsfrângă şi asupra lui şi asupra regelui. Nu mi-a permis măcar să-i replic; trebuie să plec neapărat, şi asta fără să te mai văd. Îţi închipui suferinţa mea. Ea m-ar costa viaţa dacă nu aş spera să-ţi fiu de folos lipsindu-mă de scumpa ta prezenţă. Dorinţa mea de a te vedea la Paris mă va consola în aceasta călătorie. Nu-ţi mai spun altceva care să te facă să-ţi părăseşti mama şi să încerci să-ţi revezi tatăl, din braţele căruia ai fost smulsă spre a veni aici, să fii nefericită… (tăietură de foarfecă a doamnei Dunoyer, acolo se aflau fără îndoială câteva fleacuri care nu alcătuiau un imn în onoarea ei – E. F.)… Voi sta acasă toată ziua. Trimite-mi trei scrisori: pentru tatăl tău, pentru unchiul tău, pentru sora ta; sunt absolut necesare şi nu voi face să le parvină decât atunci când va fi necesar, mai ales pe cea către sora ta. Trimite-mi-le prin cizmar; promite-i o recompensă; să vină aici cu ceva unelte la îndemână, ca şi cum are să-mi repare încălţările; adaugă la aceste scrisori un bileţel pentru mine; să am, plecând, această consolare; şi mai ales, în numele dragostei ce ţi-o port, iubito, trimite-mi portretul tău fă tot ce poţi să-l obţii de la mama ta; va sta mult mai bine în mâinile mele decât într-ale ei, fiindcă se află deja în inima mea. Valetul pe care îl trimit îmi este credincios; poţi să spui mamei tale că este un neguţător ambulant, e normand şi îşi va juca foarte bine rolul; îţi va remite toate scrisorile mele şi mi le vei trimite prin el pe ale tale; poţi să-i încredinţezi şi portretul…”
Iată un Voltaire practic care conduce deja foarte bine o mică intrigă, care prevede totul, care potriveşte toate pe mult timp înainte şi care, deşi este literalmente încarcerat, nu-şi pierde capul şi nu-şi pierde speranţa. Citatul de mai sus este demn de Mănăstirea din Parma.
Să-l urmărim mai departe pe acest Voltaire îndrăgostit şi sentimental, care mai mult ca sigur este sincer în ce scrie: „Da, scumpa mea Pimpette, te voi iubi veşnic; şi iubiţii mai puţin, fideli vorbesc la fel, dar dragostea lor nu sa sprijină câtuşi de puţin, ca a mea, pe o stimă desăvârşită; iubesc virtutea ta în aceeaşi măsură ca persoana ta şi nu rog cerul decât să pot fi în preajma ta. Sentimentele mele mă fac să contez pe ale tale; mă amăgesc că te voi face să-ţi doreşti să revezi Parisul… Adio, încă o dată, scumpa mea iubită, gândeşte-te puţin la iubitul tău nefericit, dar nu spre a te întrista; îngrijeşte-ţi sănătatea dacă vrei să-mi fie bine şi mie; procedează cu multă discreţie, arde scrisoarea mea şi toate pe care le vei mai primi de la mine: e mai important să ai grijă de tine decât să-mi arăţi mie bunăvoinţă. Să ne consolăm cu speranţa de a ne revedea curând şi de a ne iubi toată viaţa. Poate voi veni eu însumi să te caut; voi fi atunci cel mai fericit dintre oameni, dar şi dacă vei veni tu voi fi foarte mulţumit; nu doresc altceva decât fericirea ta; aş vrea să te văd fericită chiar cu preţul fericirii mele şi aş fi răsplătit dacă as avea dovada plăcută de a fi contribuit la binele tău. Adio, inimioara mea, mii de îmbrăţişări.”
Câteva zile mai târziu, Voltaire nu plecase încă. Dar este mai departe captiv şi supravegheat. Încearcă o evadare. O pregăteşte cu grija şi hotărârea care-l caracterizează. El imaginează o întâlnire nocturnă: „Sunt aici prizonier din dispoziţia regelui. Ei pot să-mi sechestreze viaţa dar nu şi dragostea pentru tine. Da, iubita mea adorabilă, te voi vedea în seara asta, chiar dacă ar fi să ajung cu capul pe eşafod. Nu mai vorbi, în numele lui Dumnezeu, în asemenea termeni funeşti. Trăieşte şi fii discretă; păzeşte-te de mama ta ca de duşmanul cel mai crud pe care-l ai, ce zic eu? păzeşte-te de toată lumea şi nu te încrede în nimeni. Fii gata în clipa când răsare luna; voi ieşi din casă incognito; voi lua o trăsură sau o lectică, vom merge iute ca vântul la Schevening; voi aduce cerneală şi hârtie; ne vom scrie scrisorile; vei avea nevoie de tărie şi prezenţă de spirit… Fii pregătită de la orele patru (ceea ce arată că trebuie sa fi fost noiembrie – E. F.); te voi aştepta în apropierea străzii tale. Adio, sunt gata să înfrunt orice pentru tine. Meriţi chiar mai mult. Adio, inimioara mea.”

Scriitori îndrăgostiţi, vol.I,Emile Faguet, traducerea Bogdan Bădulescu

 

A fost Pascal îndrăgostit?

În februarie 2014, Editura Excelsior Art a „adunat” un număr de 24 de ani de activitate. Peste numai 12 luni, vom sărbătorii un sfert de veac. Vom marca, cei 25 de ani de activitate editorială, şi prin editarea unui Dicţionar al scriitorilor care, de-a lungul anilor, au devenit colaboratori ai Editurii Excelsior Art.

Astăzi vă propunem, din Colecţia Ars narration, lucrarea Scriitori îndrăgostiţi, vol. 1, Emil Fagut, un fragment din capitolul 1: A fost Pascal îndrăgostit?

Această prezentare necesită JavaScript.

Bine cumpănită carte a domnului Gazier Varietăţi literare şi istorice, cuprinzând un articol foarte documentat despre Pascal şi domnişoara de Roannez, a readus în centrul atenţiei acel faimos „roman de dragoste al lui Pascal” despre care a vorbit, în 1844, domnul Faugère, pe care Victor Cousin l-a validat pentru o clipă, iar apoi l-a respins ca neverosimil şi care ar fi constat în următoarele: în timpul scurtei sale perioade de viaţă mondenă (1651-1654), Pascal l-a frecventat asiduu pe ducele de Roannez; a cunoscut-o astfel pe sora lui, domnişoara Charlotte Gouffier de Roannez; s-a îndrăgostit de ea, a fost ispitit de gândul să se căsătorească cu ea; a trebuit să renunţe la acest plan din cauza diferenţei de rang social dintre ei; ca urmare, a scris Discurs asupra pătimirilor dragostei , în care putem afla regretul dureros provocat de o decepţie din dragoste şi disperarea bărbatului care n-a putut depăşi barierele sociale, spre a se ridica până la femeia iubită; dăruindu-se bisericii, el a dorit fierbinte ca domnişoara de Roannez să nu se căsătorească cu altul; nu accepta alt rival decât pe Dumnezeu, aşa că a împins-o pe domnişoara de Roannez, din toate puterile, către viaţa religioasă şi a convins-o să se dăruiască Port-Royalului, „oferind” – cum spune Faugère, „spectacolul auster şi emoţionant al creştinului care şi-a pierdut toate iluziile disputându-şi cu lumea, spre a o dărui Domnului, o fiinţă care nu putea să-i aparţină.” Acest roman a fost contestat cu toată convingerea de către Gazier şi, în urma lecturii articolului său, am formulat, în Analele politice şi literare, următoarele ipoteze: 1 – Discursul… este scris de Pascal. 2 – Discursul… nu este câtuşi de puţin, cum crede Gazier, o speculaţie şi un joc al inteligenţei, ci probează hotărât că Pascal a fost îndrăgostit şi chiar foarte pasionat. 3 – Chiar dacă Discursul… nu ar fi scris de Pascal, multe texte care îi aparţin lui, inclusiv din Cugetări, dovedesc că el a cunoscut zbuciumul pasiunii. 4 – Nimic nu dovedeşte că Pascal a fost îndrăgostit de domnişoara de Roannez. 5 – Nu este cert că a intenţionat să se căsătorească cu ea. 6 – Domnişoara de Roannez s-a dedicat vieţii mănăstireşti în mod spontan, fără a suferi influenţa cuiva. Concluzie finală: Pascal a fost îndrăgostit; dar de cine? Nu ştim nimic despre asta. Am reflectat apoi pe îndelete asupra acestor lucruri şi îmi menţin în general părerile, cu excepţia punctului 6, unde nu sunt convins decât pe jumătate de ceea ce am afirmat anterior. Să discutăm deci în detaliu aceste şase probleme.

Discursul asupra pătimirilor dragostei este opera lui Pascal . Nu voi lungi discuţia asupra acestui subiect; vocile care au contestat asta nu au fost convingătoare şi putem spune că au fost reduse deja la tăcere. Discursul… a fost găsit de Victor Cousin într-un manuscris provenind din zestrea abaţiei Saint-Germain-des-Près. Discursul se află în corpul manuscrisului, printre alte patru texte pe teme specifice vieţii monahale: despre starea do graţie, despre devoţiunea falsă etc. Sub titlul Discurs despre pătimirile dragostei, de monseniorul Pascal, citim precizarea: „a fost atribuit monseniorului Pascal.” Dar să remarcăm că e vorba de o culegere alcătuită de jansenişti, de aceea, cum arată foarte potrivit Ernest Havet, „formula ipotetică, venind din partea unor prieteni ai lui Pascal, echivalează cu o mărturie. Cine oare, printre cei apropiaţi Port-Royalului sau familiei Périer şi care se preocupau de menţinerea tradiţiilor micii biserici, cine ar fi îndrăznit să spună sau să lase să se creadă că un discurs despre dragoste ar aparţine lui Pascal, dacă ar fi fost în măsură să spună contrariul? Sau, cum s-a exprimat şi mai ferm domnul Brunschvicg, „care jansenist s-ar fi îngrijit să recopieze şi să conserve manuscrisul, sau care s-ar fi amuzat să realizeze o pastişă după Pascal cu o temă extravagantă ca aceasta?” Pe de altă parte, ştim bine că un mare număr de cugetări din Discurs… se regăsesc aidoma în Cugetările lui Pascal. (În capitalul despre Spiritul matematic şi spiritul de subtilitate).
Astfel :
„Omul e făcut spre a gândi. Să ne străduim deci a gândi corect; acesta e principiul oricărei morale.”
„Fiecare deţine originalul unei frumuseţi a cărei copie o caută prin lume.” „Există un anume model al plăcutului şi al frumuseţii care se sprijină pe o potrivire anume între firea noastră, aşa cum este ea, puternică sau fragilă, şi lucrul care ne place…”
„Avem o rezervă de amor-propriu care ne reprezintă faţă de noi înşine ca şi cum am putea să ocupăm mai multe locuri în afara noastră, asta e cauza faptului că suntem foarte dispuşi să ne lăsăm iubiţi.” „Violenţa ei (a dragostei reprezentate în teatru) place amorului-propriu, care naşte imediat o dorinţă de a produce aceleaşi efecte pe care le-am văzut aşa de bine reprezentate …” etc., etc.
Dar chiar şi aceste apropieri, aproape literale, dintre textele celor două opere, ne-ar putea foarte bine face să credem că Discursul… este o imitaţie după Pascal, semănată prin tot locul cu pasaje plagiate. În cazul ăsta, trebuie să recurgem la argumentul asemănării de gândire, de ton şi de stil şi care ne asigură de înrudirea reală dintre texte. Dacă veţi citi treizeci de pagini din Cugetări şi apoi Discursul…, ar fi de mirare să nu vă convingeţi că ele au acelaşi autor. Aş zice că această ipoteză este probată mai ales de pasajele din Discurs… care n-au corespondent, prin conţinutul lor, în Cugetări; căci, deşi diferite ca fond, ele sunt scrise cu acelaşi geniu, poartă pecetea aceluiaşi mod de a gândi, subtil, viguros şi profund.
Refaceţi experienţa, dar în alt mod. Eliminaţi din Discurs toate pasajele care amintesc de Cugetări celor familiarizaţi cu această operă. După aceea, citiţi tot ce a rămas din Discurs; apoi citiţi treizeci sau patruzeci de pagini din Cugetări. Aş fi de-a dreptul uluit dacă nu veţi fi convinşi că auziţi acelaşi timbru cunoscut al vocii autorului. Dar, repet: din câte ştiu, nimeni nu mai contestă azi că Discursul despre pătimirile dragostei îi aparţine lui Pascal.

Scriitori îndrăgostiţi, vol.1, Emil Fagut, traducerea de Bogdan Bădulescu

În februarie 2014, Editura Excelsior Art a „adunat” un număr de 24 de ani de activitate. Peste numai 12 luni, vom sărbătorii un sfert de veac. Vom marca, cei 25 de ani de activitate editorială, şi prin editarea unui Dicţionar al scriitorilor, care, de-a lungul anilor, au devenit colaboratori ai Editurii.

Astăzi să propunem să zăboviţi câteva clipe în Banat. Istoricul, prof. univ. dr. Ioan Munteanu şi opera domniei sale vă vor răsplăti efortul.

MUNTEANU

 Ioan Munteanu
Profesor universitar, doctor în istorie. Născut la 31 octombrie 1938 în localitatea Igriş, judeţul Timiş. Părinţii, Partenie şi Ana, ţărani. Şcoala elementara o urmează în localitatea natală. Liceul la Colegiul Naţional „C. D. Loga” din Timişoara. Absolvent al Facultăţii de Istorie-Filosofie, Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, promoţia 1964. Repartizat de M.E.I. la Universitatea din Timişoara. Parcurge toate gradele didactice universitare, de la preparator la profesor. Şi-a desfăşurat activitatea didactică, fiind titular, la Universitatea de Vest din Timişoara (1965-1983; 1991-prezent) şi Universitatea „Politehnica” din Timişoara (1983-1991). Desfăşoară şi o remarcabilă activitate de cercetare ştiinţifică, dedicată, prioritar, studierii istoriei Banatului. Este autor sau coautor la 16 cărţi, 3 cursuri universitare şi aproape 200 de studii comunicate în sesiuni ştiinţifice sau publicate în reviste şi volume de specialitate. A susţinut o documentată teză de doctorat la Institutul de Istorie din Cluj-Napoca în anul 1976. A fost distins cu premiul „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române (1985). Consiliul Local al municipiului Timişoara i-a acordat „Diploma de Onoare” (1993) şi „Diploma de Excelenţă” (2002) pentru întreaga activitate profesională. Studiile şi cărţile publicate sunt citate în numeroase lucrări de referinţă privind istoria României. Biografia şi activitatea sa sunt consemnate, detaliat, în importante lucrări cu caracter enciclopedic.

banatul vol III

(…)
Progresele culturii, afirmarea valorilor naţionale, nivelul de educaţie al populaţiei din Banatul istoric au fost direct influenţate de evoluţia instruirii şcolare şi răspândirea ştiinţei de carte. Şcoala – scriau redactorii unui ziar românesc de la începutul secolului al XX-lea – are menirea să deştepte mintea şi judecata oamenilor, să le ofere cunoştinţe folositoare în viaţă. Prin Şcoală, poporul se cultivă, îşi desăvârşeşte cunoaşterea limbii materne, învăţă a se teme de Dumnezeu şi a fi moral. Şcoala răspândeşte lumină în popor, îi cristalizează sentimentul libertăţii şi cel al demnităţii. (…)
În curgerea veacurilor, drumul parcurs de asimilarea ştiinţei de carte s-a integrat în mersul societăţii. Timpuri îndelungate, aparţinând perioadei vechi şi medievale, ştiinţa de carte s-a menţinut la un nivel modest, s-a perpetuat prin strădania slujitorilor Bisericii şi a dascălilor anonimi. Din secolul al XVIII-lea, instruirea şi educaţia generaţiei tinere înregistrează o dezvoltare însemnată, fiind realizate în instituţiei specifice, de factură modernă. Slujitorii Şcolilor, învăţătorii şi preoţii, devin formatori de conştiinţe, de caractere şi atitudini în comunităţile rurale şi urbane, aduc lumina cunoaşterii în viaţa locuitorilor. (…)
În noul volum din seria „Banatul istoric. 1867-1918”, ne-am propus să scoatem în evidenţă multiplele componente ale procesului de învăţământ, principalele manifestări din complexa activitate de instruire şi educaţie a generaţiei tinere, dinamica în timp şi diversitatea instituţiilor şcolare, rolul esenţial al Şcolii ca factor major în progresul civilizaţiei. Respectând realitatea istorică, am abordat problematica învăţământului din spaţiul întregului Banat, în limitele existente până la dezmembrarea hotărâtă la Conferinţa de Pace de la Paris (1919). Dinamica instituţiei de învăţământ bănăţean este analizată din perspectiva apartenenţei sale la identitatea statală existentă până la sfârşitul primului război mondial, punând însă în valoare elementele care au marcat particularităţile şi formele de manifestare specifice în Banatul istoric.
Analiza unei tematici atât de variate, generată de activităţile multiple desfăşurate în instituţiile de învăţământ, ne-a pretins un mare volum de muncă, un efort constant pentru înţelegerea corectă a fenomenelor implicate în procesul de instruire şi educaţie, o strădanie de a interpreta cu discernământ informaţia documentară. Considerăm că, din această perspectivă, demersul nostru ştiinţific se defineşte prin originalitate şi este o contribuţie reală la cunoaşterea instituţiei de învăţământ bănăţean. Ne exprimăm convingerea că viitoarele studii vor completa strădaniile noastre de o viaţă pentru a scoate la lumină adevărul despre trecutul istoric al Banatului. (…)
La finalizarea acestor trei volume din seria „Banatul istoric. 1867-1918” se cuvine să exprim recunoştinţă celor dragi, familiei mele, pentru susţinerea morală în cursul elaborării acestei cuprinzătoare lucrări. Alese mulţumiri aduc Editurii Excelsior Art, Doamnei Corina Victoria Sein; Domnului Emil Şain; harnicului Domn Zsolt Novac pentru preţuirea muncii şi a efortului depus în elaborarea acestei lucrări şi pentru strădania lor în vederea  publicării celor trei volume.

Autorul

Această prezentare necesită JavaScript.

 

 

 

In Memoriam Emil Şain http://emilsain.wordpress.com/

Această prezentare necesită JavaScript.

Singurătate

Sunt singur cu ploaia
Şi vântul!
Sunt singur cu mine,
Cu dragostea noastră pierdută.
Sunt singur
Cu dorurile noastre,
Luate de vânt…
Sunt singur cu noaptea
Întunecoasă şi rece,
Sunt singur cu mine;
Eu îmi vorbesc,
Eu îmi răspund,
Iar uneori plec
De lângă mine,
În marea mea
Singurătate!

din volumul M-am îndrăgostit de Mona Lisa

Cele două vârste ale dragostei

În februarie 2014, Editura Excelsior Art a „adunat” un număr de 24 de ani de activitate. Peste numai 12 luni, vom sărbătorii un sfert de veac. Vom marca, cei 25 de ani de activitate editorială, şi prin editarea unui Dicţionar al scriitorilor, care, de-a lungul anilor, au devenit colaboratori ai Editurii.

cornellieP.Corneille

Pentru astăzi, am ales să vă prezint, din Colecţia Ars narratio – Excelsior Art, titlul Scriitori îndrăgostiţi de Émil Faguet. episodul – Pierre Corneille – Cele două vârste ale dragostei. Traducerea aparţine lui Bogdan Bădulescu.

Această prezentare necesită JavaScript.

Ce ştim despre Corneille? Multe lucruri dar în acelaşi timp foarte puţin. Mai multe decât despre oricare dintre marii scriitori ai secolului său, dar nici unul dintre acelea care dau măsura adevărată a unui om, care luminează viaţa intimă a căminului său ori te ajută să citeşti în adâncul inimii şi a gândurilor sale – aşa cum aflăm în biografia unui Pascal, Molière sau Racine. Cunoaştem perfect pe Corneille ca personaj social, dar ca persoană destul de puţin.
…Acest mic magistrat de provincie, acest burghez temător, atât de umil în faţa celor puternici, a cunoscut îndeaproape senzaţiile ameţitoare pe care ţi le dă puterea. El a fost rege, a trăit el însuşi aceste drame ale gloriei şi ale ambiţiei care alcătuiesc substanţa teatrului său. A avut vasali, a încasat tribut, i s-au adus osanale, apoi, după treizeci de ani de domnie respectată, s-a văzut constrâns să lupte crâncen spre a-şi apăra coroana ameninţată. El o păstră cu preţul unor mari eforturi – dar o păstră – şi muri rege. Racine nu a reuşit vreodată să ocupe o situaţie literară comparabilă cu a lui. Nu găsim în istoria noastră decât două alte cazuri de asemenea suveranitate literară: al lui Voltaire şi al lui Victor Hugo de după exil. (Louis Herland)

CELE DOUA VÂRSTE ALE DRAGOSTEI

(…)

În paginile ce urmează, veţi întâlni, mai degrabă o culegere din versurile de dragoste scrise de Pierre Corneille, decât un studiu biografic sau o analiză a sentimentelor lui, pentru simplul motiv că, în ce îl priveşte pe ilustrul poet, reconstituirea biografică sistematică este practic imposibilă . Nu avem nici o informaţie în legătură cu pasiunile lui din jurul anului 1630 sau din 1658 şi aceste episoade nu pot fi la ora actuală luminate în nici un fel. Totuşi, este interesant să demonstrăm că acest scriitor, bănuit de unii că nu era capabil de pasiune, a scris despre dragoste cu înţelegere, de câte ori a avut ocazia să o facă, şi ca un bărbat care a trăit din plin acest sentiment .
Se pare că, spre a vorbi de prima revelaţie a dragostei pe care a trăit-o Corneille, trebuie să ne întoarcem tocmai în anii copilăriei. Abatele Granet ne asigură, fără a aduce, din păcate, şi dovezi, şi abia în 1738, adică un pic cam târziu: „Corneille iubise foarte pasionat pe o doamnă din Rouen, numită doamna du Pont…, care era de o frumuseţe desăvârşită; o cunoscuse pe când era o copilă, în timpul când el îşi făcea studiile la Rouen, la Colegiul Iezuiţilor; pentru ea a compus mai multe bucăţi pline de galanterii, pe care nu a admis să le facă publice, în ciuda insistenţelor depuse de prietenii lui. A preferat să le ardă, cu vreo doi ani înainte de moarte. El îi făcea cunoscute aceste bucăţi înainte de a le definitiva şi, cum ea era dăruită cu mult spirit, făcea observaţii atât de judicioase încât Corneille a spus în mai multe rânduri că îi era îndatorat pentru multe pasaje din aceste prime compoziţii ale lui.”
Să fie această fată, viitoarea doamnă du Pont, singurul obiect de adoraţie al foarte tânărului Corneille? Pe ea să o fi cântat el în Mélite, în „sonetul” pentru Mélite, în faimosul Dialog din Varietăţi poetice, tipărite în continuarea piesei Clitandre  în 1632 etc.? Deocamdată nu putem dovedi aceasta. S-a vorbit de două pasiuni ale lui Corneille între 1827 şi 1835; prima pentru doamna du Pont (până în 1828), cealaltă pentru „Mélite” pe care a iubit-o până în 1632 probabil, chiar dacă a revenit, sub forma unei prietenii literare, la doamna du Pont, până spre 1635.
Iubirea pentru „Mélite” a fost plină de romantism. Iată ce aflăm din Ştiri din Republica literelor (1685): „El nu se gândea la altceva decât la poezie şi nu-şi cunoştea încă propriul său talent extraordinar, când trăi o mică aventură galantă din care se hotărî să imagineze o piesă de teatru, adăugind câte ceva adevărului.” În Dicţionarul geografic alcătuit de Thomas Corneille , fratele lui Pierre, citim la articolul despre Rouen: „O aventură galantă îi dădui ideea de a scrie o comedie pentru ca să poată folosi în ea un sonet pe care îl scrisese pentru o domnişoară pe care o iubea.”
Iată, deci, că am aflat de existenţa a două fete de care ar fi fost îndrăgostit Pierre Corneille: cea din copilărie şi aceea pentru care a scris sonetul Mélite şi comedia Mélite, care nu sunt una şi aceeaşi persoană, din moment ce aceea care i-a inspirat Mélite nu-i era cunoscută lui Corneille în 1627 şi a făcut cunoştinţă cu ea fiindu-i prezentată de un prieten.
S-a mers mai departe şi unii au pretins că pot reconstitui identitatea fetei care a inspirat sonetul. Numele ei real ar fi fost Milet, deci Mélite ar fi o cvasi-anagramă foarte transparentă. Într-un manuscris al lui Joseph-André Guyot din Rouen intitulat Moréri des Normands, şi aflat în Biblioteca din Caen , citim: „Fără domnişoara Milet, o foarte frumoasă roueneză, Corneille n-ar fi cunoscut aşa de timpuriu dragostea şi, fără această eroină, poate că Franţa n-ar fi cunoscut niciodată talentul lui Pierre Corneille”.
În ce-l priveşte, Corneille n-a mărturisit răspicat mai nimic. Totuşi, în Explicaţie lui Ariste  (1637) el afirmă că tinereţea i-a fost marcată de o iubire foarte aprinsă, care i-a influenţat viaţa şi destinul literar:
Primele versuri i-am dedicat, primele-ardori…
Mult timp am ars de patima uriaşă
Şi preţul ei până la moarte îl voi şti
Căci astfel am deprins a scrie poezii.
Am devenit ferice când am fost cucerit,
Pierzându-mi libertatea, gloria am dobândit.
Vrăjit de ochi frumoşi vrăjii şi cu o lume
Şi datorez iubirii al meu, cât e, renume.
N-am mai iubit astfel şi nimenea de-atunci
Suflet şi har nu îmi supuse cu ale lui porunci.

(…)

Amanţii din Verona

În februarie 2014, Editura Excelsior Art a „adunat” un număr de 24 de ani de activitate. Peste numai 12 luni, vom sărbătorii un sfert de veac. Vom marca, cei 25 de ani de activitate editorială, şi prin editarea unui Dicţionar al scriitorilor, care, de-a lungul anilor, au devenit colaboratori ai Editurii.

scriitori indragostiti vol 2  Emil Faquet

Pentru astăzi, am ales să vă prezint, din Colecţia Ars narratio – Excelsior Art, titlul Scriitori îndrăgostiţi de Émil Faguet. episodul – George Sand şi Musset.  Traducerea aparţine lui Bogdan Bădulescu.

Această prezentare necesită JavaScript.

Amanţii din Veneţia

(…) George Sand şi Alfred de Musset s-au cunoscut în primăvara lui 1833. George Sand trăise două aventuri: cu Jules Sandeau şi apoi, pasager, cu Mérimée. Musset nu cunoscuse decât legături întâmplătoare, începute la recepţii şi baluri mascate. Ea avea 29 de ani, el avea 23. Ea publicase romanele Indiana şi Valentine. Lucra la Lélia. Era deja celebră. Musset publicase Primele poezii, inclusiv Namouna. Lucra la Rolla. Era deja în plină glorie literară. La început, au crezut, şi unul şi altul, că e vorba de o simplă prietenie literară. Discutau despre operele pe care le aveau în lucru. Citind Indiana, Musset îi trimitea versuri inspirate de această lectură, el îi făcea cunoscut un fragment din Rolla, iar ea îi dădea un fragment din Lélia.  Citindu-l, Musset s-a entuziasmat şi a afirmat, pe bună dreptate, că e prima opera în care ea a investit geniu. Iată cum se exprima el, cu oarecare brutalitate: „Sunt în Lélia zeci de pagini care merg drept la inimă, cu sinceritate şi forţă, la fel de frumoase ca acelea ale lui René sau Lara . Iată-te în sfârşit, George Sand; altfel ai fi fost o doamnă oarecare făcătoare de cărţi. Iată un compliment obraznic. Nu mă pricep să fac altele. Ţi le va tace publicul…”

Apare dragostea. Musset se îndrăgosti cel dinţii, e evident; nu avem scrisorile trimise de George Sand lui Musset în 1833, dar ale lui Musset dovedesc fără tăgadă că Musset s-a îndrăgostit primul, că a ezitat să-i declare asta, că i-a spus-o înroşindu-se, că un timp a fost trimis la plimbare, că a căzut pradă disperării.

Apoi corespondenţa încetează. Din iulie (probabil) 1833 până în martie 1834, nu mai există nici un bilet trimis de unul dintre ei celuilalt. Întâlnirile lor amoroase din Paris, întâlnirile din Fontainebleau, aşa de amănunţit descrise în Ea şi el şi în El şi ea , nu pot fi verificate prin corespondenţă. Iată o lacună care îl poate face să dispere pe istoricul literar. Putem presupune că spre iulie 1833 relaţiile lor au devenit cât se poate de apropiate, au petrecut apoi (cel mult) o lună la Fontainebleau sau, ca să fim mai exacţi, la Franchart. De Franchart îi aminteşte Musset lui George Sand într-o scrisoare, mai târziu. Care să fie această lună? Septembrie, probabil . Căci, în El şi ea, Paul de Musset, care în materie de date n-are niciun interes de a falsifica adevărul, spune că primele zile reci i-au făcut să se întoarcă la Paris.

Cum a avansat relaţia lor de la prietenie până la dragoste? Dacă ar fi să o credem pe George Sand, de vină au fost tinereţea şi elanul lui Musset, cât şi bunătatea şi slăbiciunea ei. „Dacă nu erai aşa de tânăr şi slăbiciunea mea nu s-ar fi vădit, într-o dimineaţă, ca răspuns la lacrimile tale, am fi rămas frate şi soră.” Tot ce se poate. Totuşi, nici tinereţea şi nici lacrimile unui bărbat nu sînt în stare să înmoaie inima unei femei caro nu iubeşte. Aş prefera, în ce mă priveşte, ca George Sand să fi făcut pasul hotărâtor pur şi simplu fiindcă îl iubea. Dar istoricul nu trebuie să aibă asemenea preferinţe. (…)

fragment lucrarea Scriitori îndrăgostiţi, vol. II, Émil Faguet, traducerea Bogdan Bădulescu

  BENEA   ISTORIA BANATULUI IN ANTICHITATE

Ieri, 12 martie 2014, la Universitatea de Vest din Timişoara, a fost lansată lucrarea Istoria Banatului în Antichitate,  semnată de dr. prof. univ. emerit Doina Benea, apărută sub egida Editurii Excelsior Art în Colecţia Bibliotheca Historica et Archaeologica. Despre valoarea şi importanţa lucrării au vorbit: acad. prof. Dumitru Protase şi prof. univ. dr. Constantin C. Petolescu.

Această prezentare necesită JavaScript.

Provocarea noastră: vino pe drumul cărţii! / 5

În februarie 2014, Editura Excelsior Art a „adunat” un număr de 24 de ani de activitate. Peste numai 12 luni, vom sărbătorii un sfert de veac. În tot acest răstimp, am încercat să onorez aşa cum se cuvine profesiunea de editor. Prin politica editorială, riguros construită, am avut în vedere, în primul rând, păstrarea şi sporirea patrimoniului naţional prin lucrări de literatură şi cercetare ştiinţifică de valoare. Un astfel de scop putea să fie realizat doar dacă aduceam alături de membrii redacţiei şi creatori de valoare. Şi am reuşit. Personalităţi remarcabile din domeniul ştiinţific şi cultural mi s-au alăturat şi astfel proiectele editoriale au fost realizate an de an. Relaţia editori-autor s-a stabilit pe respect, preţuire şi admiraţie. Pentru a răsplăti fidelitatea şi încrederea autorilor care au contribuit la succesul obţinut – unul remarcabil –, Editura Excelsior Art va marca cel de al 25-lea an de activitate şi prin editarea unui Dicţionar al autorilor care au încredinţat operele domniilor lor spre a fi editate şi publicate de către editura pe care o conduc.
Începând din această lună, voi încerca să readuc în memoria cititorilor o parte din lucrările lansate de Excelsior Art pe piaţa de carte între anii 1990 – 2014, însoţite de note bio-bibliografice ale autorilor.

radu ciobanu

Radu Ciobanu, s-a născut la Timişoara. Prozator, publicist. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. A debutat cu schiţa Băiatu în „Scrisul bănăţean” (1958). Debut editorial: După-amiaza bătrânului dom, volum de nuvele (1970). A colaborat la numeroase reviste din ţară şi străinătate. Din  1998 este director al revistei trimestriale „Arhipeleag”, Deva.

COPERTA 1 RECURS
TITLURI CU TARIF

Nu tot omul se mulţumeşte a fi el însuşi. Mai e şi omul care se vrea mai mult decât atât: se vrea excelenţă, se vrea the best, chiar de-ar fi să fie într-un domeniu cu care n-a avut nicicând de-a face. Inutil să-l întrebi „pe ce te bazezi?” Se bazează pe o voinţă dârză şi pe o putinţă sigură de sine de vreme ce îşi trage snaga din două surse inepuizabile şi de veche tradiţie: şpaga şi cumetria. Ei şi? Care-i problema? Păi tocmai asta e: nu mai e nici o problemă. Într-o societate devenită oarecum peste noapte consumistă, unde totul poate fi cumpărat, au apărut şi „consumatorii” de titluri cu, evident, „furnizorii” lor: dobândirea unui titlu onorific sau de competenţă e la îndemâna oricui. Oricine poate deveni orice, un inginer constructor poate deveni ministru al educaţiei naţionale, un şofer poate deveni ministru al transporturilor, un gurist pe la nunţi şi tăieri de moţ poate ajunge deputat, domnul Mischie poate deveni doctor în istorie, domnul Stentor – aşa semnează el – poate deveni gazetar cu sudalma vioaie, cutare dentist poate deveni expert în dacologie ş.a.m.d.
Era o vreme când un titlu de competenţă se dobândea în ani lungi de studiu prin marile universităţi, biblioteci, laboratoare. Ei aş! Cine mai are azi vreme, răbdare, onoare, când totul – de la un banal referat de seminar, până la lucrarea de licenţă sau de doctorat – se poate obţine prin mica publicitate, de la profesioniştii compilaţiilor?! Vorba ceea: dai un ban, da’ stai în faţă. Iată o nouă şi rentabilă ocupaţie care ar trebui urgent introdusă în nomenclatorul meseriilor îndrăgite de români. Cunosc o universitate pe care nicicând n-a împovărat-o prestigiul şi căreia un ziar local i-a acordat de curând titlul de „fabrică de doctori”. Titlu pe deplin meritat, de vreme ce, încă înainte de 1990, toţi activiştii locului, iar de atunci încoace odraslele lor au devenit sub oblăduirea ei tovărăşească doctori cu patalama şi toate drepturile aferente recunoscute prin lege. Dar bazele educaţiei în spiritul fărădelegii se pun acum de la vârste mult mai fragede. De nu ştiu câte ori am citit astfel prin presă declaraţiile unor elevi care recunoşteau că au dat şpagă unuia sau altuia dintre dascăli pentru devoalarea unor subiecte de examen, acoperirea furtului prin copiat, gonflarea notei sau alte asemenea mici servicii… şcolare. O făceau cu un aer amuzat, ca şi când ar fi fost vorba de o bagatelă acolo, în ordinea firescului. S-a sesizat cineva? Nu cunosc.
La urma urmelor, de ce ne-ar păsa? Nu ne-ar păsa într-adevăr, de nu s-ar ivi gândul terifiant că toţi aceştia vor ajunge în posturi de decizie, cum de cele mai multe ori alţii, înaintea lor, au şi ajuns, fericindu-ne azi cu luminile „competenţei” lor. S-a gândit, se gândeşte la această perspectivă cineva din cei în drept s-o facă? După toate aparenţele, nimeni n-o face şi mă tem că înşişi cei în drept s-o facă sunt în mare parte tot beneficiari ai fabricilor de doctori. Altfel cum să-ţi explici o asemenea tembelă apatie în faţa unui fenomen infracţional practicat cu nonşalanţă, în văzul lumii? Specia dătătorilor de legi şi datini s-a stins şi în locul ei a apărut cea a parlamentarilor ignari, care au cu totul alte griji decât legitimitatea unor titluri printre care s-ar putea număra şi ale lor.
Dar toată această viitură inepuizabilă de false glorii şi competenţe mai are un aspect ce vine de dincolo de ’89, din aspiraţia programatică a comunismului de a nivela şi confuziona adevăratele valori. Instituţia cea mai eficientă sub acest aspect a fost, cum bine se ştie, Festivalul Naţional „Cântarea Românei”. De aici cred că se trag şi fenomenele inflaţionare aplatizante de azi, cum ar fi, de-un paregzamplu, crearea de către Ion Iliescu, în timpul mandatului său, a unei întregi oştiri de generali ori acordarea cu toptanul a unor înalte distincţii, ordine, medalii, te miri cui. Meteahnă, aceasta, nu doar a dlui Iliescu; fiecare cu clientela lui…Tot astfel a apărut puzderia de „oraşe electorale” care se dau acum de ceasul morţii să revină la statutul de comună, pentru că au descoperit că nu pot face faţă rigorilor urbanistice impuse de UE. Sau „Cetăţenia de Onoare” care, dintr-o instituţie elitară şi prestigioasă, a devenit o modă, respectivul titlu acordându-se mai nou tot ca recompensă electorală, după unicul criteriu „noi şi ai noştri”.
Unde pui că în strădania de a face totul o apă şi-un pământ ne mai ajută şi alţii, din off. In urmă cu vreo doi, trei ani, am primit o ofertă de la o întreprindere din „State”. Ofertanţii îşi ziceau institut, în fapt însă, erau/sunt întreprindere în toată legea, întemeiată de nişte băieţi deştepţi care exploatează cu profit vanitatea omenească în general şi pe cea a artiştilor în special. Oferta, de la aspectul grafic elegant, până la redactarea textului, e realmente atrăgătoare, concepută evident de nişte profesionişti ai persuasiunii. Ce-mi ofereau ei? Să mă declare ba Omul Anului, ba Omul Păcii, ba să mă includă în nu ştiu ce dicţionar care va sta în rafturile Bibliotecii Congresului SUA, ba să-mi confere o minunată plachetă onorifică aşa şi pe dincolo. Nu toate deodată, fireşte, dar, cum n-am răspuns primei oferte, altele şi altele continuau să-mi vină, vreme de vreo doi ani, cam una pe trimestru, până s-au lăsat păgubaşi, închipuindu-şi probabil că sunt mort. Totul, bineînţeles, era/este tarifat cinstit şi negustoreşte, dacă bine-mi amintesc, între 300 şi 600 de dolari, după importanţa pe care ei o acordă fiecărei variante. Dar de unde să-mi fi ştiut ei adresa? Tot de la vreun coleg de-al nostru, vezi bine, deoarece fiecare ofertă e însoţită şi de un formular în care eşti invitat să le comunici adresele exacte ale altor prezumtivi amatori de asemenea onoruri. Am descoperit astfel cu stupoare că avem colegi care-şi trec cu mândrie prin dicţionare, prin CV-uri, ba şi pe cărţile de vizită aceste titluri, ca pe nişte merite personale. Dar ce e al lor e al lor, al şmecheraşilor ăstora cu ofertele, la ei mă gândesc: plachetele acelea onorifice sunt chiar frumoase, nicidecum kitschoase, au un design onorabil, parol. Am văzut una aievea pe perete, în biroul unui amic poet. Dar, ca prostul, m-am simţit un pic jenat şi m-am făcut că n-o văd. Când – nu-i aşa? – normal şi cuviincios ar fi fost să-l felicit…

Din volumul Recurs la raţiune

ABOLIREA PUDORII

A aborda azi un astfel de subiect care vizează morala, cuviinţa, onoarea şi pudoarea înseamnă a-ţi asuma cu bună ştiinţă un risc. Se vor găsi de îndată junii insurgenţi, proaspeţi, autentici, cu insolenţa încă ingenuă, sau cei cam fanaţi dar abil fardaţi, mimând juneţea insurgentă, care te vor taxa de tombateră, babalâc, „tataie”, retrograd, conservator, pudibond, ba chiar…”elitist”, păcat, acesta, se pare, dintre cele mai grav compromiţătoare. Îmi asum, iată acest risc, cu convingerea că, de ni l-am asuma cât mai mulţi şi cât mai des, s-ar produce totuşi în cele din urmă o reacţie salutară la precipitatul, aproape abruptul proces de alterare a climatului moral şi estetic în care (supra)vieţuim. S-ar putea să par (sau chiar să fiu) puţin alarmist, dar asta nu poate să strice într-o vreme de glorioasă ebuliţie a nesimţirii care, în cele trei ipostaze „de bază” – vulgaritate, obscenitate, pornografie – ne agresează de pretutindeni, prin cuvântul rostit ori tipărit, prin gest, sunet ori imagine, de pe stradă, pe şosele, de pe „micile ecrane”, până la urmă mai de pretutindeni. Ceea ce mi se pare însă cel mai grav e faptul că toată această ordură se revarsă şi asupra bibliotecilor. Dar, mi se va spune, literatura licenţioasă, argoul, undergroundul literelor îşi au locul lor de mult şi bine stabilit în biblioteci. Aşa este. Dreptul lor de cetăţenie aici l-au dobândit însă graţie faptului că au avut întotdeauna un suport şi o raţiune estetică, oricât de evanescente, dar perceptibile, o dată cu un sens transtextual. Pe când ceea ce se produce azi nu e literatură licenţioasă, ci pur şi simplu obscenă, de o consistenţă vâscoasă, sordidă, fetidă. Iar toată această pestilenţă e practicată ca un substitut al culturii şi experienţei de viaţă creativă ale autorilor în cauză. Prin agresivitatea şi forţa ei de şoc ea nu reuşeşte decât să epateze cumsecădenia burgheză, ceea ce, nu-i aşa?, e cât se poate de „haios” şi într-o anumită măsură chiar compensatoriu în raport cu frustrările unei vârste pentru care negarea ascendenţei şi aspiraţia afirmării rapide şi cu orice preţ sunt specifice. Se încearcă şi teoretizări ale fenomenului, „emanciparea de pudoare” fiind considerată ca una dintre cele mai preţioase cuceriri ale artei de la conjuncţia mileniilor, ca şi când pudoarea, cea care, la urma urmelor, ne deosebeşte de necuvântătoare, ar fi devenit dintr-o dată o povară jenantă de care e bine să ne debarasăm cât mai curând. În talk-show-ul Cristinei Modreanu, de pe TVR Cultural, unul dintre liderii desantului douămiist afirma ritos, ca unic principiu al scrisului său, sinceritatea. Nu e greu de recunoscut aici, într-o formă degradată, principiul autenticităţii proclamat de Camil Petrescu. Totuşi, în consiliile pe care le primea, Doamna T. era absolvită de rigorile gramaticii, nu şi de cele ale bunului simţ. De altfel, Camil Petrescu n-ar fi folosit, cum nici nu s-a folosit vreodată măcar de un cuvânt refuzat de dicţionare. Iar dacă sinceritatea va rămâne unica rigoare a scrisului, ne întrebăm la ce bun aspiraţia înspre dobândirea calităţii de scriitor de vreme ce sinceritatea frustă e accesibilă oricărui boschetar, în timp ce scrisul e totuşi o artă ce nu poate fi considerată în afara unei minime elaborări consecutivă unor principii estetice şi a ignorării elementarului concept de „frumos cultural”. Ceea ce, printr-o spontană asociere, îmi aminteşte de acest adevăr rostit atât de frumos şi cu precisă adresă de dl. Adrian Marino încă înainte de 1989: „O victorie estetică este întotdeauna şi o biruinţă etică”. Dar, cum se vede, elaborarea estetică şi reverberaţiile ei etice nu mai constituie o preocupare pentru noul (vechi) val.
Vechi, întrucât fenomenul mizerabilismului în variile sale ipostaze e recurent şi, de obicei, se manifestă postbelic sau posttotalitar, adică în vremuri de cădere a valorilor. Semnalarea sa sub imperiul unor diverse stări de spirit, de la constatarea rece până la cea sarcastic sau vituperant indignată, poate fi regăsită, într-un fel sau altul, la toţi scriitorii elaboraţi şi cu respect de sine. O revelaţie de acest gen am avut-o recent, la lectura ultimului dintre jurnalele lui Ernst Jünger traduse la noi.1 Însemnarea la care mă refer datează din aprilie 1948, când Germania, profund rănită, se străduia să se ridice pe brânci dintre ruinele şi mizeria unei duble calamităţi: dictatura şi războiul. Şi iată ce scria într-una din aceste zile Ernst Jünger, acest admirabil „elitist”, conservator şi închinător fervent la valorile umaniste a căror abolire prin ignoranţă şi ticăloşie se petrecea sub ochii săi:
„Kirchhorst, 20 aprilie 1948. Lectură neplăcută. Se tipăresc acum şi în Germania cărţi în care cuvinte obscene apar clar în text – mă refer la cuvinte care mai înainte se citeau doar pe pereţii rău luminaţi ai toaletelor din gări […]
Stilul josnic (subl. RC) nu se limitează la carte. Asta ar fi ca şi cum am aştepta să fie ordine într-un oraş în care fântânile şi pieţele sunt împodobite cu monumente infame. Lichtenberg spune că dacă cineva îşi pictează o ţintă pe uşă, se şi găseşte un altul care să tragă în ea […] Întâi apare degradarea prin cuvânt apoi prin faptă […] Asta e o lege.
Şi, în fine, din punct de vedere artistic: ce scufundare în trivialitate plată, ce lipsă de fantezie! (subl. RC) Ce orbire în faţa fâşiei de pământ din marginea abisului, care este partea de moştenire lăsată artistului şi libertăţii sale! El triumfă înaripat în imponderabilitatea cuvântului – acolo sălăşluiesc cutezanţa şi forţa sa mântuitoare.”
La urma urmelor, tot fenomenul „în chestie” poate fi cuprins în exclamativa concluzie a lui Jünger: ce lipsă de fantezie! Fiindcă toată această „scufundare în trivialitatea plată”, toată această obstinată frecventare a aceloraşi şi aceloraşi bolgii stilistice şi tematice e consecutivă lipsei de fantezie, de imaginaţie, probabil chiar de lecturi fundamentale, conjugat totul cu spirit de imitaţie, teribilism, snobism. Mă întreb dacă aceşti autori şi-ar recomanda scrierile spre lectură propriilor odrasle: ia te uită, scumpete, ce a mai scris tăticu (ba chiar şi mămica)!
Sigur, sigur: fiecare e liber să. Doar pentru asta am făcut zavera, ca acum să ne împărtăşim de roadele libertăţilor democratice. Sigur, sigur…Tocmai de aceea şi eu am dreptul să refuz. Sau, dacă tot sunt nevoit să constat, să îmi rezerv dreptul de a nu aplauda.

Din volumul Recurs la raţiune

Această prezentare necesită JavaScript.

Provocarea noastră: vino pe drumul cărţii / 4

În februarie 2014, Editura Excelsior Art a „adunat” un număr de 24 de ani de activitate. Peste numai 12 luni, vom sărbătorii un sfert de veac. În tot acest răstimp, am încercat să onorez aşa cum se cuvine profesiunea de editor. Prin politica editorială, riguros construită, am avut în vedere, în primul rând, păstrarea şi sporirea patrimoniului naţional prin lucrări de literatură şi cercetare ştiinţifică de valoare. Un astfel de scop putea să fie realizat doar dacă aduceam alături de membrii redacţiei şi creatori de valoare. Şi am reuşit. Personalităţi remarcabile din domeniul ştiinţific şi cultural mi s-au alăturat şi astfel proiectele editoriale au fost realizate an de an. Relaţia editori-autor s-a stabilit pe respect, preţuire şi admiraţie. Pentru a răsplăti fidelitatea şi încrederea autorilor care au contribuit la succesul obţinut – unul remarcabil –, Editura Excelsior Art va marca cel de al 25-lea an de activitate şi prin editarea unui Dicţionar al autorilor care au încredinţat operele domniilor lor spre a fi editate şi publicate de către editura pe care o conduc.
Începând din această lună, voi încerca să readuc în memoria cititorilor o parte din lucrările lansate de Excelsior Art pe piaţa de carte între anii 1990 – 2014, însoţite de note bio-bibliografice ale autorilor, cronici literare.

Emil Şain

emb

Emil Şain

Dincolo de durere … e poetul
Moto:
„Cel ce creat-a stele şi întreaga, vasta lume
Când a creat durerea, s-a întrecut pe Sine.”
(Omar Khayam)

(…)

De la înfiinţarea Editurii Excelsior Art au trecut 22 de ani. Pentru Corina Sein şi partenerul ei cel mai fidel, Emil Şain, aceşti 22 de ani au fost cei mai însemnaţi din viaţa lor. Au fost anii în care, împreună, au dat o şansă reală cărţii, făcându-se punte între cei ce scriu şi cei ce citesc. Aţi văzut, fireşte, o punte deasupra unui pârâu de munte. Aţi simţit pe propria piele cât e de oscilantă, cât pare de fragilă şi de nesigură. Şi totuşi, numai pe o astfel de punte se poate face trecerea de pe un versant pe altul. O punte editorială, care şi-a jucat rolul cu prisosinţă, a fost în această perioadă Editura Excelsior Art din Timişoara, graţie dedicaţiei minunatului cuplu de scriitori-editori Corina Victoria Bădulescu Sein – Emil Şain.

Prima carte publicată aici, în 1990, a fost un volum de poezie al lui Emil Şain, Iubire şi otravă, al cărui titlu aminteşte fără îndoială de nemuritorul vers eminescian „Suferinţă tu, dureros de dulce…”

emb2

După douăzeci de ani, la Zilele Editurii Excelsior Art, a fost lansat volumul Dincolo de durere de acelaşi Emil Şain. O carte de maturitate, o poezie de excepţie. Titlul împleteşte două strigăte existenţiale: „dincolo de durere” este, pe de o parte, strigătul bucuriei de a fi şi, pe de altă parte, strigătul disperării de dinainte de a nu mai fi. Aceste strigăte îngemănate reprezintă superlative situate de ambele părţi ale muchiei imperceptibile dintre fiinţă şi nefiinţă. Totuşi, autorul le acordă spaţiu şi importanţă diferite. Frica de moarte este motivul pentru care cel de-al doilea strigăt ţâşneşte spre cer, ca focul. Concentrarea pe aspectul durerii celui ce va să nu mai fie
în faţa morţii este cu atât mai cutremurătoare cu cât, în cazul lui Emil Şain, emoţia poetică se confundă cu sinceritatea umană. Onestitatea poetului este o garanţie pentru adevărul trăirilor
contradictorii care iniţiază şi organizează discursul liric:
„Lăsaţi-mă-n tristeţea mea,
Să plâng tăcut, în voie
Şi-apoi să râd în hohot
Atât cât e nevoie…
Lăsaţi-mă-n tristeţea mea,
Ca să mai zbor o clipă…
Chiar dacă zborul meu e-ncet,
C-o singură aripă.”
(Lăsaţi-mă-n tristeţea mea…)
Dincolo de durere este preponderent expresia sfâşierii lăuntrice a poetului care, realizând lucid iminenţa morţii, se întoarce cu faţa spre trecut şi îşi vede întreaga existenţă condensată într-un tablou lacunar, cu multe semne de întrebare şi multe goluri reprezentând dorinţe neîmplinite, false iubiri, trăiri imposibile sau momente definitiv ratate. O viaţă pătrunsă în multe locuri de gloanţele destinului pe care eul liric a trebuit să îl înfrunte de atâtea ori, încât a început să se teamă de inevitabila solidaritate metaforică cu cerbul ochit de vânător:
„Nu vreau să cunosc neputinţa cerbului
Atunci când se află în bătaia puştii.”
(Uneori tristeţea ne doboară)
Sentimentul fundamental, pe care se clădeşte unitar mesajul volumului, nu este orice fel de durere, ci dorul însuşi, adică acel sentiment care defineşte plurivalent fiinţa românească.
Dorul este resimţit de eul liric în mod nuanţat, cu intensitate variabilă: – de la nostalgia unei comunicări benefice cu cititorii operelor sale de mai de mult:
„Mi-e dor de cititorii mei
Ca de-o plimbare pe alei,
Să-i văd cum râd, să-i văd cum plâng,
În palmă lacrima s-o strâng.
De vorba lor îmi este dor,
Plină de haz şi de umor,
De îmbrăţişarea lor prietenească,
De strângerea de mână omenească.
Mi-e tare dor, fiindcă prin ei,
Îmi văd nostalgic anii mei,
Cum au trecut grăbiţi pe lângă mine,
Lăsând în urma lor şi rău şi bine.”
(Mi-e dor)
(…)
Emil Şain nu dă atenţie detaliului şi nuanţei, motiv pentru care, din rândul claselor lexico-gramaticale, sunt cel mai frecvent folosite substantivele şi verbele. Un poem filosofic, de
o simplitate uluitoare, are toate versurile alcătuite din câte două lexeme, în topica uzuală: substantiv – subiect + verb – predicat:
„Vântul vine,
Vântul pleacă,
Ploaia vine,
Ploaia pleacă,
Luna vine,
Luna pleacă,
Toamna vine,
Toamna pleacă,
Gerul vine,
Gerul pleacă,
Omul vine,
Omul pleacă.”
(Totul e un du-te vino)
Omul are acelaşi destin ca toate elementele din universul său. Nu are nicio şansă în faţa morţii implacabile. Poetul nu are cum să nu accepte inevitabilul. Însă neputinţa sa în faţa morţii
este sporită de imposibilitatea de a găsi sau de a primi răspunsuri la întrebările sale existenţiale:
„Oameni buni,
Vă întreb cu mari emoţii în glas:
Cine mi-a furat lumea?
Unde îmi sunt prietenii?
Cine mi-a furat
Răcoarea verii?
Cine mi-a furat
Culorile anotimpurilor?
Unde mi-au dispărut vecinii
Cei ce mă salutau cu respect şi cu bucurie?”
(Cine mi-a furat lumea?)
Întrebările rămase fără răspuns sunt o sursă de mare decepţie pentru poet, contribuind la accentuarea pesimismului funciar al acestui volum, atipic pentru opera lui Emil Şain:
„Am întrebat vântul
De ce suflă cu atâta putere?
Dar vântul nu mi-a răspuns.
Am întrebat gerul
De ce îngheaţă de crapă şi pietrele?
Dar gerul nu mi-a răspuns.
Am întrebat zăpada
De unde a împrumutat atâta alb?
Dar zăpada nu mi-a răspuns.”
(De ce?)
Volumul recenzat mărturiseşte într-o formă densă, într-un stil direct, în versuri limpezi, dezamăgirea şi deznădejdea cu care poetul Emil Şain a părăsit această lume. Este o confesiune
simplă şi emoţionantă despre profunzimea cu care şi-a privit viaţa, despre faptul că El a văzut lucruri ce îndeobşte scapă multora dintre noi, în încercarea de a înţelege ceea ce se întâmplă nu doar dincolo de cuvinte, dincolo de poezie, dincolo de univers, ci şi dincolo de durere…
Mirela-Ioana BORCHIN

Această prezentare necesită JavaScript.

 Cartea de ştiinţă în spaţiul european

FOTO 1

Coleta De Sabata, doctor inginer, fost rector al Institutului Politehnic „Traian Vuia” din Timişoara, în prezent profesor consultant şi conducător de doctorate la Universitatea Politehnica, membru activ al unui grant pentru studiul captării energiei solare termice şi electrice, este o personalitate ştiinţifică şi culturală marcantă, membră a Societăţii Europene de Fizică (1971). A condus în calitate de director de programe circa 50 de contracte de cercetare. A publicat peste 100 de lucrări ştiinţifice şi a condus şi finalizat 4 teze de doctorat din domeniul energiei solare. A publicat o seamă de lucrări cu caracter monografic şi istoric, precum şi un număr important de cărţi de literatură şi cultură, devenind membră a Uniunii Scriitorilor din România.

Cultura tehnica din banat Franceza

Volumul Cultura tehnică din Banat beneficiază atât de calităţile riguroase ale omului de ştiinţă, cât şi de harul creativ în comunicare a unui prozator talentat. Cartea debutează cu o scurtă, dar bine conturată, prezentare a Banatului din punct de vedere geografic şi istoric – spaţiu locuit în antichitate de daci, cucerit de romani şi romanizat, traversat de popoare barbare, cucerit de turci şi devenit o vreme paşalâc turcesc, eliberat de armata Imperiului Habsburgic, devine în final provincie imperială şi a fost colonizat cu populaţii aduse din Imperiu, pentru ca, în final, după pacea de la Paris, să fie împărţit printr-o graniţă între România şi Serbia. Toate acestea sunt evidenţiate de autoare într-un mod cu totul special, iar cercetătorul sau cititorul obişnuit află că, sub impactul evenimentelor istorice, în Banat trăiesc: români, maghiari, germani, bulgari, croaţi, slovaci, italieni, etnii ce alcătuiesc, în această zonă a Europei, o populaţie care a acceptat influenţe multiple şi majore, rezultând o interculturalitate puternică, manifestă printr-o toleranţă mult mai bună decât în alte zone ale Europei. Lucrarea continuă cu prezentarea principalele etape de dezvoltare a culturii tehnice din Banat, insistându-se pe capacitatea novatoare, originală, în domeniul tehnic şi ştiinţific, subliniindu-se efectul benefic al interculturalităţii şi multiculturalităţii caracteristic acestui spaţiu european. Cultura tehnică din Banat este structurată în nouă capitole.

Cultura tehnică din Banat, semnată de prof. univ. dr. Coleta De Sabata, în limba română, a apărut în anul 2008. În acest an, apare versiunea în limba franceză   La Culture tehnique en Banat, traducerea fiind asigurată de  Centrul de studii de istoria şi teoria traducerii ISTTRAROM-Translationes, coordonat de prof. univ. dr. Georgiana Lungu-Badea, Departamentul de limbi şi literaturi moderne, Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie, Universitatea de Vest din Timişoara.
Echipa de traducere este formată din asist. drd. Neli Ileana Eiben, drd. Bianca Constantinescu, drd. Lucia Udrescu şi asist. drd. la Universitatea Tehnică din Bucureşti, Erwin Kretz, doctorand UBB. Francez nativ, Erwin Kretz a asigurat şi revizuirea lingvistică a textului tradus.

Proiectul a fost finalizat cu sprijinul Primăriei Timişoara, a Casei de Cultură a municipiului Timişoara. Lucrarea Cultura tehnică din Banat (La Culture tehnique en Banat) va fi lansată cu ocazia deschiderii Zilelor Editurii Excelsior Art, în cea de a doua jumătate a lunii martie a.c.

*

Cartea de ştiinţă – vedetă la Bookfest Timişoara
Cartea de ştiinţă – vedetă la Bookfest Timişoara

În februarie 2014, Editura Excelsior Art a „adunat” un număr de 24 de ani de activitate. Peste numai 12 luni, vom sărbătorii un sfert de veac. În tot acest răstimp, am încercat să onorez aşa cum se cuvine profesiunea de editor. Prin politica editorială, riguros construită, am avut în vedere, în primul rând, păstrarea şi sporirea patrimoniului naţional prin lucrări de literatură şi cercetare ştiinţifică de valoare. Un astfel de scop putea să fie realizat doar dacă aducem alături de membrii redacţiei şi creatori de valoare. Şi am reuşit; personalităţi remarcabile din domeniul ştiinţific şi cultural mi s-au alăturat şi astfel proiectele editoriale au fost realizate an de an. Relaţia editori-autor s-a stabilit pe respect, preţuire şi admiraţie. Pentru a răsplăti fidelitatea şi încrederea autorilor care au contribuit la succesul obţinut – care este unul remarcabil –, Editura Excelsior Art va marca cel de al 25-lea an de activitate şi prin editarea unui Dicţionar al autorilor care au încredinţat operele domniilor lor spre editare şi publicare (beletristică şi carte ştiinţifică) editurii pe care o conduc.
Începând din această lună, voi încerca să readuc în memoria cititorilor o parte din lucrările lansate de Excelsior Art pe piaţa de carte între anii 1990 – 2014, precum şi note bio-bibliografice despre autorilor.

Pentru luna februarie 2014 am ales romanul-document Marele Bluff semnat de Nikolaus Popa

Nikolaus Popa

Dr. Nikolaus Popa s-a născut la 31 mai 1931. După terminarea şcolii primare şi a liceului  (Decebal)  în Deva (950), studiază medicina la Iaşi şi la Cluj. Este absolvent al Facultăţii Generală de Medicină din Cluj /1957). Arestat în 1946, împreună cu Emil Georgescu – fost redactor la Radio „Europa Liberă” – pentru o demonstraţie stradală deva, împotriva lui Petru Groza şi a comunismului, va trece, mai târziu, prin numeroase închisori din România, ca şi cea din Vârşeţ – Jugoslavia şi chiar, la un moment dat, va fi încarcerat şi pus în lanţuri, la Caransebeş şi Aiud. În august 1978, este trimis în exil în Austria, după ce Ambasada Germană din Bucureşti i-a refuzat viza de intrare în Germania. Se ridică, prin forţe proprii, în vârful piramidei mondiale, ca expert necontestat în domeniul patologiei peretelui vascular (…) Lucrarea sa Varix, simptomul uzurpator a fost tradusă în limbile engleză şi germană bucurându-se de un larg ecou ştiinţific. Preocupările literare ale dr. Nikolaus Popa vizează, cel puţin până acum, tot universul complex şi deseori pasionant, al ştiinţei medicale.

marele_bluff

Romanul document, Marele Bluff, are ca temă decernarea, în anul 1923, a Premiului Nobel pentru „descoperirea” Insulinei. Ghilimelele aparţin, potrivit spuselor autorului (care şi le însuşeşte), Academiei Franceze  de Medicină şi ele exprimă, prin antifrază, numeroase suspiciuni în ce priveşte transparenţa şi îndreptăţirea aceste decernări. Cartea Marele Bluff este o carte surprinzătoare şi incitantă, năzuind spre condiţia romanului document, ba chiar şi a romanului de senzaţie, o carte cu atât mai tensionată, mai demnă de lectură şi reflecţie, cu cât se referă la lumea aparent calmă, senină a ştiinţei.
Lucrarea beneficiază de un amplu Cuvânt înainte semnat de autor. Am ales pentru cei interesaţi, un scurt fragment: „Romanul de faţă este scris, după cercetări migăloase şi îndelungate, în mod paradoxal, de către un chirurg şi nu de un psiholog, aşa cum s-ar fi cerut. tema romanului este o problemă de graniţă, astfel că şi un chirurg poate ataca o problemă atât de complexă, dar mai ales bizară. Cititorul este singurul care va decide, în final, dacă scopul romanului a fost atins.

Liebling. Monografie arheologică de Cristian Floca, 2013

COPERTA FINALA - cop i

Cele mai timpurii urme de locuire descoperite în hotarul localităţii Liebling depăşesc 7000 de ani vechime, fiind reprezentate de civilizaţia Starčevo-Criş, primii purtători ai vieţii neolitice din spaţiul bănăţean. Pe lângă această populaţie de origine balcanică, numeroase civilizaţii, având origini din cele mai variate, au locuit acest spaţiu în toate epocile istorice majore ulterioare neoliticului. Fie că au practicat agricultura, creşterea animalelor, vânătoarea sau diverse meşteşuguri, comunităţile umane mai vechi au găsit în această zonă condiţii prielnice de dezvoltare, fapt demonstrat tocmai de bogăţia şi varietatea descoperirilor arheologice atestate în urma verificărilor noastre.
Cuprinsul monografiei tratează aspecte diverse, atât pe plan arheologic sau istoric, cât şi pe paliere ce ţin de geografie ori de metodologie.
Lucrarea este structurată în şase capitole distincte, compuse la rândul lor din diverse subcapitole, toate subordonate aspectelor de interes arheologic.
Capitolul I al lucrării – Noţiuni introductive – are rolul de a introduce cititorul în problematica subiectului dat, prezentând, pe scurt, esenţa conţinutului. Tot aici este prezentat un mic glosar de termeni, un subcapitol pe care-l considerăm necesar ţinând cont de utilizarea termenilor de specialitate cu care un public cititor din afara branşei nu este acomodat.
Capitolul II. Analiza mediului geografic vizează analiza celor mai importante aspecte ce ţin de habitatul  natural din zona localităţii Liebling, de la formele de relief şi până la resursele naturale.
Capitolul III – Etapele cercetării şi metodologia de lucru – prezintă etapele de lucru ale întregului proiect de cercetare şi metodele aplicate în cadrul acestor etape, dorindu-se a fi şi un mic îndrumar de metodologie al unei cercetări perieghetice sistematice, dat fiind ineditul acestui tip de cercetare la nivelul unui hotar de localitate.
În Capitolul IV –Material arheologic. Aspecte generale şi datare –, detaşat cel mai important ca dimensiuni, artefactele şi ecofactele recoltate de la nivelul solului sunt analizate şi descrise după diverse criterii, referitoare la: pastă (factură, tehnică de modelare, degresant, culoare, ardere), formă (funcţionalitate, dimensiuni), decor (tehnica de aplicare, dispunere) sau cronologie, fapt ce-i conferă capitolului un statut de maximă importanţă. Întregul material este prezentat în ordine cronologică, fiind împărţit pe culturi/secole reprezentative.
Capitolul V – Obiectivele arheologice – reprezintă o altă parte esenţială a  monografiei, expunând date referitoare la distribuţia spaţială a tutror descoperirilor arheologice, împărţite pe perioade cronologice. Analiza repartiţiei geografice a siturilor este ilustrată prin intermediul hărţilor, în timp ce statisticile legate de diverse aspecte sunt expuse la finalul capitolului, prin intermediul graficelor şi al tabelelor.
În Capitolul VI – Consideraţii finale – se expun succint concluziile rezutate în urma analizelor şi interpretărilor generale ca un rezumat al întregii lucrări, parte tradusă într-o limbă de circulaţie internaţională (engleză). Ulterior acestui rezumat urmează prezentarea bibliografiei utilizate, dar şi câteva din cele mai reuşite fotografii artistice surprinse în timpul cercetării, imagini ce înfăţişază cadre naturale sau aspecte legate de sat.
Anexele, constând în fişele analitice, individuale, de sit/obiectiv, reprezintă ultima parte a lucrării, dar şi cea mai extinsă ca număr de pagini (peste 400), fapt ce se datorează spaţiului mare ocupat de ilustraţiile materialului arheologic tipic. Date fiind dimensiunile considerabile, din raţiuni economice, această parte este inclusă în totalitate pe CD-ul ataşat lucrării.

Astăzi vă prezentăm un scriitor: Coleta De Sabata

Roman document, roman contemporan: Epoca putea fi de aur semnat de Iordache Marin

epoca putea fi

Ficţiunea pură s-a demonetizat. Tot mai mult sunt căutate strictul autentic, documentarul, memoriile, reconstituirile unor timpuri de mult apuse. Autorul acestei cărţi şi-a propus epopeea amintirilor dintr-o vreme grea. Între memorialistică şi roman, volumul de faţă priveşte lumea prin prisma unui personaj care, într-un mod limpede este identic cu autorul. Această autobiografie, realizată cu mijloace literare este presărată cu inserturi de istorie şi doctrină în pagini cu un pronunţat caracter ştiinţific, constituind un back ground al evoluţiei personajului principal. Atracţia esenţială a acestui prodigios demers epic constă în sinceritatea / transparenţa naraţiunii, în realismul implicând părţile bune şi rele ale vremii. Mesajul cât se poate de categoric este acela că societatea românească ar fi putut să evolueze benefic, dacă ar fi funcţionat cu maximă capacitate cinstea, hărnicia şi echitatea. O lectură rară în aceste vremi, în care nu vom întâlni stiluri spilcuite şi ipocrite ale unei false realităţi. Impresionează destinul simplu, adesea frust şi ambianţa unei lumi care încerca să-şi construiască o durabilă speranţă.
.

ISTORIA BANATULUI IN ANTICHITATE

Banatul reprezintă teritoriul cuprins geografic între trei cursuri de apă: Dunăre la sud, Tisa la vest, Mureş la nord. În antichitatea acest spaţiu geografic a fost apreciat ca o unitate de sine stătătoare. Studierea istoriei acestui spaţiu este incitantă pe lângă faptul că puţini specialişti s-au încumetat la un asemenea demers din mai multe cauze, unele obiective altele dimpotrivă, subiective, teritoriul prezintă o situaţie aparte sub aspectul integrării sale în lumea Imperiului roman. Doar zona muntoasă şi colinară a fost inclusă în teritoriul provinciei Dacia după anul 106 cunoscând o evoluţie similară cu alte provincii romane; spaţiul cuprins dintre graniţa Daciei şi Tisa a avut o istorie caracterizată printr-o anumită specificitate. Aici, se constată că multe decenii după cucerire, romanii nu au permis locuirea teritoriului menţinând o terra deserta. De abia, spre sfârşitul domniei împăratului Commodus prin anii 187-188 după cum ne informează izvoarele literare (Dio Cassius) s-a permis stabilirea unor comunităţi daci liberi sau alte seminţii barbare, în mai multe aşezări în preajma graniţei provinciei Dacia.
Tratarea însă unitară a întregului areal în discuţie oferă o modalitate de înţelegere corectă a fenomenelor istorice care au avut loc aici, între secolele I-IV p. Chr.
Evoluţia societăţii antice în sectorul de sud-vest al Daciei este marcată de prezenţa a patru căi de comunicaţie principale ce făceau legătura între provinciile sud-dunărene şi teritoriile din nordul Dunării: Lederata – Tibiscum, Dierna-Tibiscum, Banatska Palanka- Dierna de-a lungul Dunării şi Micia-Parthiscum pe malul de sud al Mureşului. Între aceste căi de comunicaţie alte drumuri asigurau accesul la zonele miniere aflate în exploatare, la aşezările rurale şi mai ales la fortificaţiile destul de dese amplasate de-a lungul lor.
Locuirea antică a cunoscut toate formele existente şi în restul Daciei de la aşezări rurale ale unor colonişti (Ad Pannonios (Teregova)), la ferme rurale (villae rusticae) răspândite în teritoriu aparţinând unor veterani împroprietăriţi, la aşezări vicane ( vici militares) formate în apropierea fortificaţiilor militare (precum Micia, Tibiscum, Mehadia, Pojejena etc.), la sfârşitul secolului II dezvoltarea economică a unor aşezări va permite ridicarea lor la rangul urban de muncipia (Dierna şi Tibiscum).
În toate aceste aşezări se constată prezenţa chiar în anumite forme modeste a unor manifestări spiritule romane prin temple, depuneri de ofrande etc.
În teritoriul aflat în faţa provincie în zona de câmpie, aşezările cu deosebire rurale se caracterizează prin locuinţe semibordeie sau de suprafaţă din lemn cu ocupaţii tradiţionale agricultură, păstorit, meşteşuguri precum olăritul prelucrarea osului şi cornului a metalului etc. Aici se observă o componentă autohtonă, dacică de influenţă Latene puternică dominantă. Influenţa romană se manifestă prin pătrunderea unor produse romane de uz comun ( ceramic, unelte) şi de lux (podoabe etc.).
După abandonarea Daciei de către romani, întregul teritoriu al Banatului cuprins între Dunăre – Tisa – Mureş, întră sub un control efectiv militar roman – în opinia noastră pe durata întregii dinastii Constantiniene. De acum, Banatul are în faţă două provincii romane Moesia Prima şi parţial Dacia Ripensis.
Cultura materială cu un pronunţat caracter roman se uniformizează în acest areal, se constată pătrunderea unor noi elemente alogene precum sarmaţii iazigi şi vandalii înspre nord care aduc anumite elemente noi din existenţa seminţiilor respective.

Această situaţie inedită ni s-a părut extrem de provocatoare pentru o analiză istorică în care autorul s-a bazat în primul rând pe izvoarele antice, inscripţii, dar şi pe cercetări arheologice mai vechi (sfârşitul secolului XIX până în prezent) şi mai noi, în special, ale mele proprii în special.
Contribuţia ştiinţifică a autorului a fost avantajată de săpăturile arheologice întreprinse mai multe decenii pe teritoriul Banatului; 1968-1974 la Drobeta, din anul 1975 – până în prezent la Tibiscum – cel mai important sit arheologic roman din Banat, Dierna (1967-1969), Praetorium (Mehadia) (2000-2013), dar şi în aşezările de câmpie din zona neromană de la Timişoara (Cioreni, Freidorf,) Criciova etc. În tot acest timp, prf.univ. dr Doina Benea a întreprins numeroase cercetări de teren, care au dus la identificarea unui număr mare de aşezări. Astfel s-a conturat imaginea complexă a unui teritoriu în care poate fi studiată evoluţia unor aşezări, cu istoria lor, economia şi manifestările spirituale, se pot face conexiuni cu teritoriile limitrofe de pe Dunărea de Mijloc (Pannonia, Moesia Superior) şi de Jos (Moesia Inferior).
Studiul de faţă este o lucrare ştiinţifică prin modul de abordare a problematicii şi analiza întreprinsă asupra evenimentelor politice, militare, economice care s-au desfăşurat pe acest areal în cele trei secole (II-IV p. Chr.). Prin obiectivele propuse monografia încearcă să ofere o înţelegere corectă a mecanismelor care au contribuit la dezvoltarea economică, demografică, culturală în sectorul de sud-vest al Daciei aflat sub ocupaţie romană, constituind o poartă de intrare din Imperiu spre provincia nord-dunăreană.

Complexitatea studierii relaţiilor şi contactelor directe dintre o provincie romană şi lumea barbară aflată în imediată apropiere a frontierelor ei este o problematică devenită majoră de ceva vreme în studierea evoluţiei Imperiului Roman. Ea a fost studiată în detaliu pentru provinciile romane de pe Rin şi Dunărea Superioară (Germania, Raetia, Pannonia). Literatura de specialitate abundă cu astfel de studii. La noi o astfel de analiză nu s-a întreprins.
Până acum, la noi o astfel de tematică a fost tratată doar sub aspectul conflictelor militare directe (vezi de pildă, C. Oprean, Dacia romană şi barbaricum, Timişoara, 1998). Dar, în alte zone ale Imperiului Roman, chiar în apropierea României, sunt cunoscute mai multe lucrări din care cităm selectiv: lucrarea lui Đorđević M., Arheološka Nalažista Rimskog Perioda u Vojvodini, 2007, Belgrad) sau studii ale unor cercetători slovaci precum Pieta Kare., Devin Settlement (Bratislava), The Roman Army in Pannonia. An Archaelogical Guide of the Ripa Pannonica, 2003 sau unguri ca Vaday Andrea, Roman Presence in the Barbaricum, The Roman Army in Pannonia. An Archaelogical Guide of the Ripa Pannonica, 2003.
Cea mai interesantă lucrare în acest sens este un volum colectiv intitulat Zwischen Rom und Barbaricum. Festschrift für Titus. Kolnik, Nitra, 2002. reunind numeroase studii care tratează problematica complexă a culturii materiale romane în contact direct cu cea barbară, implicit fenomenele de aculturaţie.

În raport cu literatura de specialitate cunoscută (din ţară şi străinătate) monografia Istoria Banatului în antichitate aduce în discuţie material inedit provenit din cercetările proprii care au oferit elemente noi în interpretarea unor evenimente politice, militare, reanalizarea unor informaţii vechi pierdute şi incluse în tematica de faţă, de remarcat, în lucrarea de faţă, interpretarea modernă a fenomenului istoric roman.
Lucrarea se adresează deopotrivă mediului academic al specialiştilor, publicului avizat, mediului larg de cititor cunoscător (profesori de istorie, muzeografi etc), dar şi acelora care, însetaţi de cunoaştere a istoriei, caută lucrări complete şi, de ce nu, un mod de abordare modern al fenomenelor istorice. Monografia a fost redactată după criterii riguros ştiinţifice care au încercat să respecte ipotezele, ideile avansate de diverşi autori, dar şi să prezinte opinii proprii argumentate în legătură cu acestea.

Istoria Banatului în Antichitate, Doina Benea, Editura Excelsior Art, decembrie 2013

***

Pentru începutul  anului 2014, Editura Excelsior Art propune celor interesaţi una dintre cărţile sale: Etruscii. Enigmele unui popor dispărut
autor: Coleta De Sabata

coleta 2
Etruscii –  popor puţin cunoscut  în afara cercului restrâns al  celor care i-au studiat în calitate de specialiştii –  au reprezentat  una din primele şi cele mai rafinate civilizaţii dinaintea erei noastre, fiind contemporani timp de aproape o mie de ani cu civilizaţiile din Egipt, din Creta, din Grecia şi din Peninsula Italică.
Descoperirea lor, relativ tardivă, a ridicat multe nedumeriri în faţa cercetătorilor deoarece,  cu toate eforturile  făcute în ultimele două secole, enigmele s-au înmulţit în loc să se lămurească.
Celebrele preziceri ale preoţilor etrusci care au rămas cunoscute până în zilele noastre, notate cu grijă de scriitorii din antichitate, deschid o interesantă perspectivă asupra unor cunoştinţe de mult pierdute. Nu trebuie uitat faptul că niciun comandant roman nu pornea la bătălie fără a consulta  aruspicii etruşci.
De altfel, aşa cum se ştie din  scrieri ale autorilor din antichitate, etruscii au fost unicul popor ce şi-a prezis sfârşitul.
Autoarea prezintă şi analizează cu competenţă arta minunată a acestui popor – venit nu se ştie de unde şi dispărut în neant –  artă ce reflectă viaţa lui  frumoasă în perioada de creştere şi de apogeu şi atât de grea în perioada de declin, artă ce merge în paralel  cu evoluţia sa până la dezastrul final.
Operele de artă etrusce,  de care pământul Italiei este încă plin, continuă să atragă pe iubitorii de frumos. Soarta acestui popor misterios  emoţionează pe cei care s-au aplecat cu interes asupra civilizaţiei lor. Incertitudinile cu privire la istoria lor fascinează pe amatorii de fapte bizare.
Deşi au fost şterşi din istorie din vremea  împăratului Octavian Augustus, şi apoi uitaţi,  există şi  astăzi oameni din Italia centrală care afirmă  că se trag din vechii locuitori ai Etruriei. Ultimul etrusc, oficial recunoscut ca atare, a trăit în secolul al XVII-lea şi a fost episcop catolic.
Bibliografia bogată la care autoarea a avut acces – ca şi propria  pregătire profesională –   i-a permis să înţeleagă şi să  sugereze  unele interpretări noi asupra contribuţiilor  inginereşti ale acestor precursori ai Romei. Celebrele lucrări cu caracter tehnic ale romanilor, care stârnesc şi astăzi uimirea şi admiraţia  profesioniştilor din domeniu, pot fi înţelese prin moştenirea rămasă de la etrusci. Tehnologia bronzului, marile extracţii ale minereului de fier din vechea Toscană, furnalele etrusce, marea şi mica industrie de „modă” ce face faima Florenţei, provin din ceea ce au ştiut să facă etruscii. Oraşe de faimă mondială precum Florenţa, Siena, Arezzo sau mai puţin cunoscutele Fiesole sau Tarquinia, continuă o tradiţie de cultură şi civilizaţie care a  început în urmă cu 3000 de ani.
Etruscii. Enigmele unui popor dispărut este o lucrare scrisă într-un limbaj direct, accesibil unui  public nespecializat în domeniile abordate,  fără a se face însă  rabat de la corectitudinea termenilor folosiţi.

mai multe informaţii pe pagina oficială de Internet a editurii.

Coleta de Sabata şi cărţile sale

Coleta De Sabata, remarcabilă personalitate ştiinţifică şi scriitor de succes, a fost recompensată în Italia cu distincţii la cel mai înalt nivel. Romanele domniei sale se află în multe dintre bibliotecile italiene. De curând, sub egida Editurii Excelsior Art, şase dintre romanele semnate de Coleta De Sabata au apărut pe suport electronic. Evenimentul editorial nu a trecu neobservat şi, iată, prestigioasa revistă „Adeste”  din data de 15.12. 2013 editată de către Comunitatea italiană din România oferă un spaţiu generos de prezentare. CD-ul Clanul De Niro,  se poate procura exclusiv de la Editura Excelsior Art.

CD REV.ITALIA

In Memoriam Nichita Stănescu

DRUMUL SPRE CUNUNA DE AUR
LA STRUGA PRIN BISERICA ALBĂ

COPERTA FENOMENUL NICHITA

Când s-a anunţat că juriul de la Struga a acordat Premiul şi Cununa de aur de la Struga lui Nichita Stănescu, lumea literară din România a cunoscut o fremătare imperială, pentru că această distincţie însemna o încoronare care premerge Premiul Nobel sau îl poate anticipa.
Ar fi pornit la Struga o sumedenie de poeţi, dar nu era posibil. Cei care au plecat la drum au fost prietenii apropiaţi, disponibili: pe lângă laureat şi soţia sa Dora, a venit Dumitru Radu Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România şi cel care face acum evocarea evenimentelor. Nichita, D. R. P. şi Dora au hotărât să mergem cu Dacia mea, pentru că veniseră, în dimineaţa plecării, două automobile somptuoase, însoţite de Dumitru M. Ion, trimisul viitoarelor gazde.
Dumitru M. Ion s-a moleşit auzind că el şi cei doi şoferi „şomeri“ trecuseră în faţă ca ghizi iar Daciei i se rezervase onoarea de a-i aduce la Struga pe oaspeţii care îi duceam cu modestul meu vehicol.
Pe lângă acest echipaj, la Struga au mai ajuns colegii care formau echipa trimisă de Uniunea Scriitorilor din România, cu trenul şi, de la Belgrad, cu avionul.
Cei dintâi aveau o oarecare oroare de maşinile zburătoare.
Oaspeţii din avangardă îşi aleseseră, se pare, maşina noastră naţională şi pentru a putea vorbi şi povesti în lungul drum până la Struga. A fost un fast schimb de întrebări şi un fermecător prilej de evocări şi anticipări.
Din delegaţia Uniunii Scriitorilor făceau parte: Alexandru Andriţoiu, Gheorghe Tomoze, Nicolae Ioana şi Alexandru Jebeleanu – puţin deranjaţi că nu călătoriseră cu Nichita, dar aşa se hotărâse.
Tot între cei care constituiau suita Laureatului mai erau: George Bălăiţă, cu fiul său, şi directorul adjunct al Editurii „Cartea Românească“ sosiţi cu maşina lui Bălăiţă, prin Bulgaria.
Din Italia a sosit Marin Mincu şi Doamna sa, iar din Târgu-Mureş un reporter, care, amabil, accepta să aducă, din când în când, pe furiş, câteva din sticluţele-eşantioane, fără să bage de seamă cei din jur.
Dacă drumul nostru spre Struga trebuia să treacă, firesc, prin Belgrad, după care ne stăteau la dispoziţie luxoase şi confortabile autostrăzi până în Macedonia, am aflat, ferm, de la Dumitru M. Ion că după ce trecem graniţa, suita o ia, prin Biserica Albă, direct la obiectiv. Aşa primise pricaz, la plecarea din Skopje, din pricini despre care va fi vorba.
– Cum, să nu-l vedem pe Adam, pe Srba sau Andreica? se mira agitat Nichita.
Dumitru M. Ion o ţinea morţiş că pe acolo li s-a spus s-o luăm. Era chiar uşor supărat de dorinţa Laureatului.
Până la urmă, am cedat, crezând că-i vom întâlni, pe fraţii noştri de la Belgrad, la Struga. N-avea să fie aşa şi parcă nici maşina mea nu mai voia să se supună, intrând în grevă astfel încât conducătorii automobilelor trimise după noi  nu se descurcau cu scoaterea maşinii noastre din grevă. Cum eu îmi scosesem maşina de la verificare n-am mai încercat-o în centura Timişorii sau spre Lugoj – eram întrutotul sigur de meşterii care au lăsat înfundate nu ştiu ce drăcovenii, că de condus eram bun, dar la reparaţiuni, ba.
Maşina făcea gălăgie mare, unii şi alţii umblau în măţăria motorului neputincioşi, scuzându-se că nu cunosc tipul respectiv de maşină. Până la urmă, unul din şoferi a desfundat un nimic de nu-l bagi în seamă, şi maşina a pornit zburând.
Ceea ce făcea farmecul era hazul echipajului din Dacia, respingând propunerea de a merge mai departe cu luxoasele atelaje care veniseră să ne ia.
Către seară, se vedea, de pe vârfurile golaşe ale munţilor macedoni o privelişte încântătoare şi satisfacţia s-a generalizat.
Simţeam că ne aşteaptă hotelul circular, luminat ospitalier ca-n basme.

Din volumul Fenomenul Nichita Stănescu, Anghel Dumbrăveanu, Editura Excelsior Art, 2003

In Memoriam – Emil Şain

EMIL SI PARVU

Insolitul ideii de a‑şi lansa volumul de poezii Miracolul iubirii în tramvai i‑a determinat pe invitaţii lui Emil Şain să răzbească ora caniculară a după‑amiezii şi să asiste la  derularea evenimentului, în premieră timişoreană. Vagonul turistic a pornit într‑o firească supraaglomerare din Piaţa Libertăţii spre Gara de Nord, parcurs fructificat de intervenţiile autorului şi Corinei Victoria Sein, directoarea Editurii Excelsior, care a anunţat totodată inaugurarea Zilelor Editurii, cu o desfăşurare de două luni, în diverse alte variante. Prezentarea poemelor de dragoste a aparţinut publicistului Nicolae Pârvu, criticul din tramvai găsind multiple semnificaţii şi legături între sentimentele versului şi dedicaţiile făcute de autor. Dintre invitaţi, domnul Mihai Rusu, directorul Clubului liberal, ne‑a asigurat că în urma lecturii a receptat în poezia de dragoste a lui Şain exprimarea unor sentimente profunde. Recitalul a fost amânat (şi din cauza nu prea silenţioaselor şine) pentru oprirea de la Pădurea Verde, unde „călătorii” au coborât şi au ascultat lecturile actorilor Geta Iancu şi Vladimir Jurăscu, care au transmis vibraţia şi emoţia cuvântului, creând cu adevărat momentul‑artistic. Apoi, tramvaiul poeziei s‑a întors în Piaţa Libertăţii. O experienţă trăită cu amiciţie de autor, editori şi invitaţi. S‑au acordat şi autografe din mers. S‑a închinat cu un pahar de vin. O aventură lirică, dacă e să‑l parafrazăm chiar pe autor.
(Ion Jurca Rovina)

Emil Şain sau Cavalerul ideilor generoase

Lansare de carte Desculţi între cactuşi

Trăitor în spaţiul pitoresc şi miraculos al Văii Almăjului, ascultam, prin anii ’80 ai veacului trecut, în fiecare duminică, emisiunile „Revista literară Radio” şi „Satira şi umorul” de la Radio Bucureşti.
În derularea cuprinsului celei de-a doua, nu lipsea – în mai toate zilele de sărbătoare – un nume: EMIL ŞAIN (Timişoara). Epigramele, aforismele, pamfletele, chiar scenariile unor emisiuni „creionau”, pe calea undelor, sub formă ironică, deficienţele comportamentale ale oamenilor, peisajul social.
Mai târziu, numele lui Emil Şain l-am întâlnit frecvent în paginile satirice ale unor reviste şi publicaţii timişorene, apoi în cele peste 35 de cărţi pe care le-a scris (romane, poezii, scenete şi piese de teatru, scenarii umoristice).
Ca dascăl care a dobândit oarece cognoscibilitate, am fost impresionat de capacitatea autorului de a trece atât de uşor de la un gen literar la altul, de la o specie literară la alta, cu aceleaşi reuşite evidente. De altfel, comentatorii şi criticii literari s-au străduit să remarce claritatea stilului său despodobit, inventivitatea cruciadelor ironice îndreptate împotriva convenţiilor şi preţiozităţii limbajului. Aş adăuga că literatura scrisă de Emil Şain nu excelează în profunzimea / adâncimea analizei, ci într-o provocare a obiectivităţii şi ficţiunii de a (ne) înfăţişa fapte de viaţă.
„Am gustat” însă, într-o mai mare măsură, textele lirice ale îndrăgostitului de cuvânt, texte care definesc – ca-ntr-o oglindă a lui Narcis – armonizarea contrariilor, fragilitatea fiinţei umane în antiteză cu elementele eterne ale universului înconjurător:
Cum plânge văzduhul,
Pământul mereu,
Asemeni plâng dorul
Şi Îngerul meu;
La fel şi iubirea,
Sublim curcubeu,
Priviţi cum plâng cerul
Şi Îngerul meu.
Şi noaptea palpită,
Şi cântă din greu,
Pe râuri plâng sălcii
Şi Îngerul meu…
Şi clopotul plânge
Când bate mereu,
Seninul din mine
Şi Îngerul meu,
Noi plângem întruna,
Şi plângem mereu,
Şi plânge seninul
Şi Îngerul meu…
(Lăsaţi Îngerul să plângă)

Alteori, poetul oscilează între sine şi lume, între nevoinţă şi absolut:
Toamna
Fluturii visează flori de cireş,
Flori de meri şi flori de salcâm,
Copacii îşi spală frunzele
În râuri de dor,
Pregătind culcuş stelei ce cade
În fiecare noapte.
Toamna
Ploile au miros de iarbă,
Fântânile strâng
Apele limpezi pentru mai târziu.
Toamna
Cuvintele noastre
Sunt mai pline cu meditaţia matură
Şi ne împodobesc regeşte viaţa.
Toamna
Suntem matcă,
Suntem râu,
Suntem păsări,
Suntem pământul însufleţit […].
(Toamna – 2)

Tema iubirii este o juruire necesară, dar ceremonioasă. Aspiraţia spre împlinire devine chemare, trăire elegiacă:
E fumul amar
Şi norul e trist,
Nu ştiu de visez
Sau dacă exist.
Las urme pe frunze,
Pe unde mă duc,
Cu sufletu-n lacrimi,
Şi ramuri de nuc.

Priviţi norul straniu
Cum vine spre noi,
Să cânte tristeţea
Din ploi şi noroi.
Priviţi visul nopţii
Cum doarme pe val,
Cu gândul speranţei
S-ajungă la mal.

Aştept ca să vină
Lumina de zi,
Să văd mersul umbrei,
Să-nvăţ a iubi.
Că nimeni nu ştie
Iubirea cum este –
E dulce, amară,
Ori tristă poveste […].
(Taina inimii)

Şi, reflectând – parcă sărbătoreşte – la fascinantul spectacol al lumii, Emil Şain are conştiinţa apartenenţei la cuvântul scris, la valorile majore ale poeziei:
În drumul meu
Către „codrul de aramă”
Nu am fost însoţit de nimeni.
Cu dorinţa
De-a asculta respiraţia
Lui Eminescu,
Am îngenuncheat
În faţa poeziei,
Sărutându-i
Frunzele arămii.
(Eminescu)
O împrejurare fericită mi-a oferit şansa de a-i fi îndeaproape şi de a-l cunoaşte mai bine pe Emil Şain.
În aprilie 2009, se împlineau 80 de ani de la ridicarea Monumentului lui Eftimie Murgu (sculptor: O. Han), la Bozovici, „Metropola” Văii Almăjului. Pentru că, în aceeaşi mirifică primăvară, revista „Almăjana” – publicaţie culturală editată de Cercul literar﷓artistic al Liceului Teoretic „Eftimie Murgu” şi Centrul Zonal de Învăţământ Bozovici – aduna 10 ani de apariţie, am considerat că cele două evenimente, remarcabile pentru spiritualitatea Banatului, puteau fi sărbătorite / marcate împreună.
Îmi doream ca revista să apară într-o prezentare de sărbătoare şi să coordonez apoi „ieşirea în lume” a unui volum dedicat lui Eftimie Murgu. De aceea, am selectat din paginile „Almăjanei” cele mai valoroase eseuri, studii şi articole consacrate marelui cărturar. Pentru o mai bună înţelegere a spaţiului / locului unde s-a născut, a trăit şi pentru care s-a jertfit Murgu, am alăturat şi materiale legate de specificul Almăjului şi al Banatului, iar „în vecinătate” (Addenda) – câteva dintre operele literare perene (în întregime sau fragmente) inspirate din viaţa şi faptele ilustrului înaintaş. N-am lăsat deoparte nici comunicările susţinute în cadrul Festivalului Văii Almăjului ori pe cele de la simpozioanele şi manifestările organizate de Societatea Culturală „Ţara Almăjului” cu prilejul „Bicentenarului Eftimie Murgu” (2005).
Căci „Ceva i-am rămas datori: Să stoarcem din viaţa şi din vorbele lui tot ce mai poate fi de folos naţiunii, pe care a iubit-o, căreia i-ar fi dat tot sufletul, dacă întâmplarea nu l-ar fi aşezat printre puţinii care veniseră prea devreme pe arena bătăliilor pentru libertate.” (G. Bogdan-Duică).
Revista „Almăjana” a apărut / s-a tipărit cu un număr sporit de pagini şi într-o prezentare grafică de ţinută. Tirajul volumului omagial Eftimie Murgu (1805-1870) – Erudiţie şi Faptă s-a epuizat însă în scurt timp. În acest context şi mai ales că în 2010 se comemorau 140 de ani de la moartea lui Eftimie Murgu, am primit din partea Editurii Excelsior Art (director: doamna Corina Victoria Sein-Bădulescu, reputat scriitor, şi Emil Şain – manager-editor) propunerea / provocarea de a scoate un supliment de tiraj sau chiar o nouă ediţie a cărţii. Am optat pentru a doua variantă.
Astfel, autori, editori şi tipografi veneam în întâmpinarea liceenilor Almăjului; studenţilor din Reşiţa, Timişoara, Arad, Cluj-Napoca, Iaşi, Craiova, Bucureşti şi din alte centre universitare; cercetătorilor umanişti, licenţiaţi, masteranzi şi doctoranzi care abordează teme legate de „vremile trecute” şi tradiţiile locului; profesorilor tineri din instituţiile Banatului Montan; românilor trăitori în Serbia, Bulgaria, Grecia şi în alte ţinuturi din Sudul Dunării; tuturor celor interesaţi să studieze mai îndeamănunt preocupările gânditorului paşoptist (lingvistică, filozofie, muzică, istorie, religie, folclor etc.). Pentru că Eftimie Murgu n-a fost doar figura emblematică a Văii Almăjului, a Banatului şi a Întregului Neam Românesc, ci Eruditul şi Făptuitorul (Filozofia mea e Fapta), Mentorul Generaţiei de la 1848, Revoluţionarul, Gânditorul şi Cărturarul. Şi, nu-i de mirare, o înălţătoare Lecţie de viaţă şi de cuget.
Am întâlnit atunci un manager-editor sincer şi apropiat, echilibrat şi receptiv, dar şi un mănunchi de truditori remarcabili ai actului editorial. De fapt, dacă revista „Almăjana” va împlini în curând 14 ani de apariţie neîntreruptă, dacă după 2007 şi eu, şi Florina-Maria Băcilă (fiica mea), lector dr. la Departamentul de studii româneşti al Universităţii de Vest din Timişoara, ne-am publicat cărţile la Editura Excelsior Art, lansându-le în Valea Miracolelor, în Caraş-Severin, în Banat ori în ţară, o câtime de sprijin i se datorează lui Emil Şain. Iar, în peisajul literar românesc, împovărat de disensiuni şi animozităţi, dumnealui a fost / a reprezentat, pentru noi şi pentru nenumăraţi alţii, un semn de obiectivitate şi normalitate.
Fiindcă, dincolo de opinii personale, de succese şi oprelişti, Emil Şain s-a străduit a fi – ca manager, ca scriitor şi ca om – CAVALERUL IDEILOR GENEROASE.

● Cu o percepere premonitorie a valenţelor adevărului neîngăimat, ci rostit / scris.
● Cu o lucidă luare-aminte asupra faptelor culturale fără de care nu se poate trăi; „faptele sunt numai oamenii, pe care-i educăm, şi cărţile, câte suntem în stare să le scriem.” (Eugen Simion).

Iosif BĂCILĂ,

din volumul Lacrima s-a întors la stea, 2013

Cum am devenit medic de Iosif Badescu

CUM AM DEVENIT MEDIC
„Dacă, în calitate de medic, Ioţa, aşa cum a fost şi cum rămâne pentru colegi şi pentru prieteni, se îngrijeşte de sănătatea şi de confortul trupesc al omului concret, în calitatea lui de scriitor ne asigură confortul moral şi bucuria sufletească de a fi întregi, adică şi cu amintirile puse în ordine şi aduse la zi.”

Pavel Şuşară

Bazele metodelor moderne de tratament a varicelor membrelor inferioare de dr. Codruţ Marius Dragoş Ivan

BAZELE METODELOR MODERNE DE TRATAMENT

Bazele metodelor moderne de tratament a varicelor membrelor inferioare este o lucrare modernă, amplă prin care autorul, Dr. Codruţ Marius Dragoş IVAN, aduce date noi de anatomie ecografică şi chirurgicală. În elaborarea lucrării autorul a respectat modul de redactare a monografiei într-o Parte Generală şi una Specială.
Partea generală (anatomia chirurgicală a sistemului venos superficial al membrelor inferioare) aduce informaţii actuale de mare importanţă pentru chirurgul care are ca obiectiv principal al activităţii profesionale sistemul venos insuficient al membrelor inferioare. Autorul oferă un bogat material, corect structurat. De remarcat claritatea şi sistematizarea reţelei venoase superficiale şi profunde a membrelor inferioare. În cazul venei safene mari sunt prezentate date moderne cu mare valoare chirurgicală referitoare la fascia safeniene. La nivelul gambei este prezentat tunelul fibros a lui Thomson, aşa cum, dealtfel, sunt prezentate venele lui Cockett. Autorul acordă o atenţie deosebită crasei venei safene mari, cu confluenţa safeno-femurală şi variantele anatomice de la acest nivel.
Dr. Codruţ Marius Dragoş IVAN, autorul monografiei a redactat lucrarea într-un limbaj comun chirurgical, medical, pe înţelesul tuturor.
Capitolului de anatomie i se adaugă şi două capitole constând în câteva noţiuni generale de bază despre fiziologie şi morfopatologie.
Partea specială, conform cuprinsului lucrării, abordează cercetarea personală a circulaţiei venoase, elaborarea unui model didactic de circulaţie venoasă, analiza metodelor moderne de tratament a varicelor membrelor inferioare; capitolul de Comentarii evidenţiază că în Clinica 1 Chirurgie, conform Ghidului European de Diagnostic şi Tratament a Bolilor Venoase, înainte de apariţia sa, s-a implementat o „chirurgie hemodinamică”, fără a renunţa la „chirurgia radicală”, dar aplicată personalizat.
Partea specială se întinde de-a lungul a şase capitole:
(…)

Istoria literaturii române. Epoca veche şi cea premodernă de Virgil Vintilescu

vintilescu

Apariţia până acum a două volume, din cele şase concepute a trata Istoria literaturii române de la începuturi şi până în zilele noastre, ne-a determinat să facem referiri la câteva aspecte esenţiale ca: modul de constituire a perioadelor literare şi delimitările lor în secolul al XIX-lea, selectarea valorilor şi limitarea spaţiilor pentru scriitorii mai puţin importanţi sau omiterea unora dintre ei, receptarea curentelor literare europene şi specificul manifestării lor în literatura română, dimensionarea restrictivă a biografiilor, alcătuirea bibliografiei selective. Toate acestea vor fi doar amintite în Introducerea la volumul I în cadrul căreia ne ocupăm de alte aspecte care privesc specificul perioadei medievale a literaturii române.

În privinţa cuprinsului acestui volum precizăm că am adoptat formula folosită de Al. Piru în Istoria literaturii române de la origini până la 1830 (apărută în 1977), adică am inclus două etape distincte: veche şi premodernă. Am optat pentru denumirea epocă veche, pentru că ea s-a impus în istoriografia noastră literară după apariţia celor trei volume elaborate de Nicolae Cartojan. Denumirea epocă premodernă şi delimitarea ei a fost făcută de Al. Piru şi explicată în Introducere la prima ediţie a celui de al doilea volum al Istoriei literaturii române, considerată ca o perioadă distinctă în care fenomenul literar românesc din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi primele trei decenii ale secolului al XIX-lea s-a aflat într-o fază de tranziţie, păstrând unele manifestări ale spiritului vechi şi oferind „primele manifestări ale spiritului nou, modern” (Al. Piru).

Samovarul Tăcerii întru Logos, Elisabeta Zelinka
elisabeta

Din viitorul Biblic
păşeşti spre mine – miel roşu.
Vinerea Mare… foc – osândă.

Nu înţeleg acel Cuvânt
ecouând
acel mileniu,
al iubirii dalbe!

Cei vii gâlgâie voluptuos,
neştiind că beau
sânge pascal.

gustar 2006
Am rostit întâia rugăciune de iertare… şi am iertat…

Volumul de poezie Samovarul Tăcerii întru Logos,semnat de Elisabeta Zelinka, se înscrie printre titlurile de referinţă ale anului 2013, publicate sub egida Editurii Excelsior Art.

Evenimente editoriale în imagini

Literatură şi ideologie de Adrian Dinu Rachieru, 2013

LITERATURA SI IDEOLOGIE

Reunind un buchet de eseuri de portantă problematică, volumul deschide un vast şantier. Anunţă un proiect, pornind de la o constatare la îndemână: virusat ideologic, supus presiunilor unui sistem opresiv, organismul literaturii îşi dereglase mecanismele de valorizare, încât procesul „comunismului literar”, în desfăşurare, pleacă de la constatarea că literatura nu s-a bucurat de o evoluţie normală; scăpând de coşmarul realismului socialist, tiranic, ea nu a scăpat, însă, de bruiajul ideologic şi de umbra ameninţătoare a Cenzurii. Cum intervalul comunizant trebuie cercetat etapizat, radiografia epocii presupune un lung travaliu, înregistrând spectaculoase schimbări de climat şi deconcertante variaţii de apreciere. Inevitabile, revizuirile critice fac dovada unui metabolism cultural normal. Sub o dublă lectură, estetică şi sociologică, de ce n-am avea şi O istorie politică a literaturii noastre postbelice?

http://www.excelsiorart.ro/carte/literatura-si-ideologie.html

Lucrare apărută cu sprijinul AFCN în cadrul Programului Editorial Literatura – Investiţie pentru Viitor, 2013

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s