LA O ANIVERSARE

ZIUA EDITURII EXCELSIOR ART – 4 NOIMEBIRE 2016

 

Excelsior Art, editură cu profil enciclopedic, s-a impus, în cei 26 de ani de la înfiinţare, printr-un număr impresionant de titluri, aparţinând beletristicii,  precum şi diverselor ştiinţe noologie  şi cosmologice. Selecţia autorilor, colaboratorilor şi textelor s-a bizuit, constant, pe criteriul axiologic. Stau mărturie numele şi lucrările unor scriitori şi universitari importanţi, care au găsit, în ambianţa prestigioasă a instituţiei, posibilitatea de a-şi valorifica, la standarde superioare, opera.
Meritele acestei reuşite revin, desigur, şi autorilor, dar ele o desemnează, în primul rând, poate,  pe diriguitoarea cernerii de valori, creionează un fel de a fi, de a lucra, de a-şi construi reputaţia personală şi de a-i consolida editurii renumele  de instituţie profesionistă.
Doamna Corina Victoria Sein, directoarea Editurii Excelsior Art, este o personalitate  puternică, pluridotată. Între darurile sale, aş aminti, mai întâi, vocaţia scriitoricească, secondată de vocaţia prieteniei literare, de dragostea de-a dreptul organică pentru carte (ca obiect cultural  – artistic), de o civilitate fără cusur, diferenţiată, însă, în funcţie de interlocutor. În fine, trebuie remarcată capacitatea directoarei, dar şi a celor din preajma sa, de a se sincroniza, rapid şi eficient, cu mersul vremii.
Aceste date ale personalităţii alcătuiesc, în conlucrarea lor armonioasă, profilul unui conducător modern. Competenţa, pusă în lucrare cu inteligenţă şi tact, generează performanţă. O dinamică fericită, subliniată, ca atare, la recenta sărbătorire de la Filiala Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România, locul cel mai potrivit pentru consemnarea unui asemenea moment.
Ne alăturăm celor rostite acolo.
Aşadar:
Vivat, crescat, floreat! (Eugen Dorcescu)

Bună ziua, e o onoare să fiu printre dumneavoastră la aniversarea Editurii Excelsior Art! Am avut ocazia să lucrez cu editura și cu doamna Sein încă din urma cu șase ani. Sunt probabil a treia persoana care a citit poeziile din acest volum (Traps / Capcane), după dânsa și redactorul de carte, atunci când mi le-a pus în brațe și m-a întrebat dacă aș putea să le traduc. Eu mai încercasem în trecut să traduc poezie, dar am abandonat pentru că nu rezonam cu acele versuri. În schimb, poeziile Corinei mi-au vorbit. Am descoperit în ele firul călăuzitor, caracteristica lor principala, transcendența. Corina prezintă trecerea dintre lumi și dintre stări de conștiința, de la mișcarea și conștientizarea problemelor din starea de veghe la sunetul care e rege în starea de vis, acolo unde vibrația spațiului în timp dilata și condensează amintiri și idei. Din aceasta lume, Corina ne ridica mai departe, dincolo de sunet și de timp, acolo unde sunt crâmpeie de cer și fulgere de lumina, la starea de conștiință absolută, sau octava a noua cum o numea Celibidache. A fost o ocazie excepțională de a vibra și a rezona cu versurile profunde ale Corinei.
În al doilea rând, mă bucur să fiu aici acum, când Timișoara a fost aleasă pentru a deveni Capitală Culturală Europeană în 2021. Nu e o medalie de recunoștința, ci e multă muncă de făcut pentru a merita acel titlu. În acest context, Editura Excelsior Art, care publică, așa cum au arătat antevorbitorii mei, în multe domenii, de la știința, la beletristica, poezie, religie, are un rol important de jucat. Dincolo de varietatea acestor domenii, e de remarcat extraordinara deschidere a editurii spre colaborare și crearea de punți culturale. Cărțile Editurii Excelsior Art nu sunt numai în limba romana, ci în toate limbile minoritățile conlocuitoare, și în plus în franceză și în engleză. Dacă dorim să ne facem cunoscută cultura în Europa și în lume trebuie să o promovam în acele limbi în care ea poate fi înțeleasă. Dacă dorim să fim acceptați cu ce avem noi specific, trebuie să fim deschiși față de ceilalți, și în acest context aș remarca faptul că volumele mele de poezii trilingve au apărut prin grija editurii și efortul redactorilor deosebit de profesioniști, dintre care unii sunt cu noi în sala. Nu știu ce altă editură și-ar fi asumat curajul să tipărească un volum cu titlul „Poezii Gay”. Eu sunt dispus ca, în contextul Timișoarei capitală culturală să îmi depun efortul pentru a colabora în continuare pe alte proiecte și a întări locul Editurii Excelsior Art în peisajul cultural și literar european, și vă invit și pe dumneavoastră să construim împreună poduri între culturi și intre persoane. (Mihai Mihuț)

Ziua editurii Excelsior Art a fost, într-un fel special, ziua fiecăruia din noi, cei prezenți acolo, scriitori și cititori. Sibiancă fiind, mă gândeam că, prin volumul „Spirală” publicat la prestigioasa editură timișoreană am pășit, în avans, ca printr-o plăcută coincidență, pe puntea care leagă în timp două capitale culturale europene: Sibiu 2007 și Timișoara 2021! Cu oameni pe cât de dăruitori cultural comunității, pe atât de modești și prietenoși, solemnitatea, firească într-un astfel de eveniment, a fost emoționant împletită de interesul pentru creațiile prezentate. Căldura, încântarea, naturalețea, ineditul, au însuflețit fiecare prezentare de carte. Scriitoarea Corina Victoria Sein, cea care a fondat editura mai bine de un sfert de secol, reușind să-i crească valoarea și unicitatea prin proiecte îndrăznețe de o mare diversitate, are, se vede, un secret al trăiniciei punților, efect cunoscut și recunoscut de cei care au trecut pragul editurii. Da, cărțile și cei care le iubesc, editori, creatori și cititori, construiesc punți, sudează prietenii, creează motivații superioare. (Nora Damian)

Au trecut douăzeci și cinci de ani de când n-am mai stat la această masă, unde ne adunam pentru ședințele noastre de redacție. (Revista Orizont). De aceea am o oarecare emoție. În primul rând doresc să-I aduc profunde mulțumiri Corinei Victoria Sein pentru că din inițiativa ei mi-a publicat aceste două cărți, „Hotel California” și „Armura demnității”, la editura pe care o păstorește, Excelsior Art. Este o coincidență stranie: cam tot pe la vârsta mea, Thomas Mann, devenit cetățean american, se afla la San Francisco în apropierea nepotului său, când lucra la „Doctor Faust”. Am scris aceste două cărți tot la San Francisco, în apropierea nepotului meu, timp de câțiva ani. Ulterior Thomas Mann s-a întors în Germania iar eu am revenit acasă. (Scuzați această digresiune, sunt un Thomas maniac…). De aceea evenimentul de azi are o dublă semnificație: manuscrisele „americane” au apărut prin generozitatea colegei mele Corina, căreia îi sunt recunoscător. (Lucian Bureriu)

 

Dorziana – o (re)construcţie a textului prin limbaj, cea mai recentă carte pe care am publicat-o, se doreşte a fi un gest recuperator, de promovare a unui autor român multă vreme ignorat al literaturii contemporane: Traian Dorz (1914-1989), punctând câteva repere desprinse din semnificaţiile generale ale operei sale, de la relevarea expresiei lingvistice a aspiraţiei spre absolut (prin procedeele de negare a limitelor obişnuite ori prin mijloacele de exprimare a intensităţii maxime) până la semantica anumitor termeni poetici sau la rolul unor construcţii lexico-gramaticale integrate în organizarea textului, fără a ignora valenţele mito-simbolice ori interferenţele cu valori ale spiritualităţii creştine.
Mă bucur că mi s-a oferit ocazia de a prezenta un atare volum-premieră în cadrul unui eveniment cultural deosebit, găzduit de Filiala Timişoara a Uniunii Scriitorilor din România – Ziua Editurii Excelsior Art, cea care m-a sprijinit în realizarea acestui proiect, mai ales că Traian Dorz, poet de justă valoare, nu a fost inclus în majoritatea covârşitoare a antologiilor de poezie religioasă sau în dicţionarele literaturii noastre, din raţiuni lesne de înţeles. Tocmai de aceea consider că e timpul ca poetul să (re)vină în cultura românească, într-o restituire absolut necesară şi deloc de neglijat, în vederea înscrierii ei în circuitul naţional şi universal. (Florina-Maria Băcilă)

Scriitorul Marian Odangiu – Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Timișoara

Ziua Editurii Excelsior Art, 4 noiembrie 2016

Ziua Editurii Excelsior Art, 4 noiembrie 2016

Ziua Editurii Excelsior Art, 4 noiembrie 2016

Ziua Editurii Excelsior Art, 4 noiembrie 2016

Ziua Editurii Excelsior Art, 4 noiembrie 2016

Mirela Borchin

Ziua Editurii Excelsior Art, 4 noiembrie 2016

Ziua Editurii Excelsior Art, 4 noiembrie 2016

 

 

Publicitate

MUZICĂ ŞI ABSURD

Erwin Lucian Bureriu, scriitor

Poate nu aceasta a fost firea noastră
Din puterea pură când făcut-am mit.
Se părea că viaţa ne-o cerea cu forţa.
Altfel, cine ştie cum am fi trăit.

Vrem ades, cu preţul pierderii de sine
Să întindem curse unui fals minut
Şi tiparul nostru, ignorat se pierde
Sub egida faptei luată cu-mprumut.

Alţii fug de asta, fug de aventură
Pactizând cu eul, împăcaţi mereu.
E curajul sfânt al laşului ce-şi face
Ziua-i pe măsură, decrepit şi zeu.

Nu e nici o fericire-n nici o ipostază.
Muzica doar iscă suplul neştiut.
Ea-ţi oferă clipa când eşti forţa însăşi,
Tot ea te va stinge-n propriu-nceput.

din volumul Armura demnității, Lucian Bureriu,  Editura Excelsior Art

 

 

4 IULIE

CAPITALA TEHNICO-ŞTIINŢIFICĂ A LUMII MODERNE

Palo Alto este ţinta ieşirii noastre de azi, pentru aprofundarea virtuţilor locului. Noi, seniorii ieşim mai repede cu David-Robert, nerăbdător să mergem la plimbare. Pe atunci, ai noştri locuiau încă în Silicon, la Elan Village. Părinţii încarcă în maşini hainele, căruciorul, iar noi aşteptăm la colţul străzii ce trece pe lângă Lockheed Martin. Privesc cu suspiciune peste gardul celebrei fabrici şi nu văd mare lucru. În fine, vin cele două maşini şi ne îmbarcăm, ajungând repede în Palo Alto, de îndată ce trecem pe podul Dumbarton. Vorbim despre scunfundarea geologică a San Francisco Bay Area, despre sutele de microclimate sau despre petele colorate din această coadă de golf traversată de Dumbarton. Pentru depoluarea lagunei urât mirositoare au fost deversate culturi de microorganism care degajă oxigen. Numele spaniol al oraşului e dat de pădurea de conifere Redwood, El Palo Alto, descoperită în 1769 de Gaspar de Portola, cum atestă o placă mare, comemorativă. Desigur, iniţial trăiau aici amerindienii ohloni, acum peste 64% din populaţie este albă, europeană. În mare parte ascunse de vegetaţia fastuoasă, se unesc aici două localităţi şi sunt două downtown-uri foarte active, alternând cu suprafeţe întinse rezervate parcului, care este raiul bicicletelor.
Populaţia rezidentă din Palo Alto este cea mai educată din ţară, cu cea mai mare densitate de inteligenţă tehnico-ştiinţifică din lumea modernă. Include mari porţiuni din complexul universitar Stanford, este incubatorul văii Silicon, cu Hewlett Packard, Tesla Motors, pentru high-tehnology companies Apple, Google(cu anexa Muzeului computerelor), Facebook, Sun Microsistems…
Universitatea a fost construită în 1876, dedicată de Jane şi Leland fiului lor care a decedat la 15 ani de febră tifoidă. Pe o mare întindere în jurul ei s-a impus din start o prohibiţie antialcoolică, pentru care locuitorii s-au autodenumit Temperance Town. Oricum, în întreg arealul golfului se consumă cel mai puţin alcool din lume şi nu se fumează aproape deloc. Pe lângă campusul universitar s-a mai construit şi un Professorville, pentru a nu impune naveta cadrelor didactice.
Încă la începutul veacului XX localnicii au început să inventeze. Întâi tubul cu vacuum şi oscilatorul electronic. Pe Addison Avenue am descoperit şi garajul în care a fost conceput Hewlett Packardul care a generat dezvoltarea industrială din Silicon Valley. Mersi, nu este accesibil publicului. Numărul mare de şcoli au clasat oraşul pe locul doi în SUA. Cum lucrurile n-au stat pe loc, înalta calitate a vieţii, existenţa unei puternice clase de mijloc au evoluat, la o populaţie urbană de 64,000 de locuitori s-au creat în noile locaţii industriale peste 100,000 locuri de muncă în Silicon. Palo Alto este most expensive college town in USA în 2010. O maree de tineri studioşi…La ieşirea din oraş ne mai oprim în faţa vitrinelor lui Stanford Shoping Center, care la ora aceea era déjà închis. Oricum, nu achiesam la marfa scumpă a lui Armani. O lumină artificial plăcută se lasă peste oraş, de sub veiozele verzi ale arborilor. Aşadar, din acest cel mai intelligent oraş al lumii se ramifică în jur fabricile pe lângă care trecem în fiecare zi. Îmi amintesc doar câteva, Amazon, Hewlett Packard, Ideo, Palo Alto Medical Foundation, SPACE Systems, Tesla Motors, Tibco Software, Xerox, Nokia, Samsung, Lockheed Martin, Skype, Apple, Bell (regional), P.A.Internet Excange, Cisco, Gartner, Google, Microsoft şi câte or mai fi…În acest context nu înţeleg cum există indivizi care au vandalizat şi decapitat statui. Nu-i frumos să plasez informaţia tocmai aici, dar cred că un segment de populaţie, care nu are acces la lucruri sublime, devine ridicol cu făptuiri de neconceput. Se revoltă tehnica împotriva artei? Nicidecum. În Palo Alto s-au născut Joan Baez, L. Buckingham de la Fleetwood Mac, Clifford de la Creedence Clearwater Revival. Ca şi Sergey Brin, cofondator Google, David Filo de la Yahoo, regretatul Steve Jobs de la Apple, Karim de la YouTube, William Hewlett, cofondator la Hewlett Packard, Mark Hurd, preşedinte la H.P., Larry Page, cofondator Google, Zuckerberg de la Facebook, Eloon Muk de la Tesla Motors şi Space X.
Din Palo Alto e şi Condoleeza Rice, iar cel de al 31-lea preşedinte al Statelor Unite, Herbert Hoover este o constantă mândrie a paloaltiştilor.
Joan Baez mai cântă şi azi, fără acompaniamentul lui Bob Dylan. I-am ratat concertul din Mounty Wiew, cu toate că era la doi paşi de noi. De fapt, ai mei sunt rockeri şi n-am insistat să-i car după mine la o briză de folk, cu toate că ne-am fi amintit de acea perioadă hippyotă, care de-acum este apanajul seniorilor care au trăit-o. Fenomenul New Age, care a înlocuit vechiul nonconformism, nu mi se potriveşte.
Ieşim din nou de pe podul Dumbarton şi oprim într-un complex commercial pe care l-am localizat pe lângă Cisco. Erau doar firme chinezeşti. Am fost acostaţi de un englez european care căuta ceva…de mâncare, într-un complex de localuri cu grămezi de alimente asiatice. Insul era un nonconformist, probabil, nu se putea adapta la realităţile zonei. L-am conseiat să urce în maşină şi să meargă la San Francisco, unde va găsi, precis şi un biftec în sânge…

din volumul Hotel California, Lucian Bureriu, Editura Excelsior Art

HOGEA

Sugiuc sugând, pe prispă, trăgând trabuc, ciubuc,
Hogea polemizează cu-al trupului balast.
El prinţul cu prinţipii, iconoclast şi cast,
E eunuc prăsilei, mulţimii – singur-cuc.

Unică moştenire, doar el îşi e strămoş.
Origini sfinte sieşi e-acum Hogea Hagi
-n hogeac fără gagice şi-ndepărtând gagii,
Cu subsuori sfrijite sub soarele cel roş.

Proclamă al său creier criteriu-paşalâc.
Dar trupu-i, pui peleg, doar din piele şi din os.
Hagi-ul se hrăneşte pios, dar copios,
Tăind felii uscate din pulpa-i de şaşlâc.

din volumul  Armura demnităţii, Lucian Bureriu,  Editura Excelsior Art, 2015

Lucian Bureriu: „Am moștenit o limbă de-o frumusețe clară”

Erwin Lucian Bureriu

Titlurile volumelor de versuri ale lui Erwin Lucian Bureriu nu au nimic senzațional, comercial, ci reprezintă “blazoane” ale definirii de sine față  cu lumea. Dacă una din primele sale cărți de versuri, “Afectivități conștiente” reprezenta din titlu afirmarea dominării sentimentului de către rațiune, actualul volum”Armura demnității” s-ar traduce prin interpunerea unor formule convenționale între viață și artă în genere, sau între un anume tip de individ și mediul înconjurător, relaționarea omenescului cu artisticul. Armură înseamnă donquijotism, totodată însă disimulare, poetul își apără fragilitatea, sensibilitatea,  prin defensivă: “Armura demnității, cu luciu glacial, / Ades în pribegie, ades fără să spere – / E prințul purității, cel fără de Graal./Și spiritu-i se nalță mai liber, prin durere. // Ascuns între oțele, îi este dor și sete/De-un simplu cânt, în câmpul de un verzui colos,/Unde-nțelept oricine-i, ș-orice strămoș poet e…”

Armura ascunde și slăbiciuni, pe care autorul și le reprimă printr-un ton definitiv: “Integritate veche și holtee, / C-o lance dreptățind ce nu e strâmb, / El, urmărit din fașă de-o idee, / Fu palid trup în belicos carâmb. //… Din trăsături îi pică azi nisip , / Câte-o armură când și când îi crapă…” (“Cavalerul rozelor”).

Un interesant și mai amplu poem, cu tentă socială, folosește alegoria celebrei picturi „Pluta medizei” de Théodore Géricault. O ambianță de ambarcare fericită, într-o aură solară, startul luminos se termină prin furtuna distrugătoare, urmând construirea plutei și macabrul canibalism, care e, de fapt, lupta pentru putere, pentru cât a mai rămas din efectivul navei. Poate și o trimitere la corabia românească actuală… O desfășurare aproape epică de ipostaze tragice, semnificând, mai pe larg, condiția umană. “Și doar am fost, când zile existară / Și totul era demn de-a fi trăit. / Eram bogaţi spiritual (…). / Cu amintiri de veacuri sau de-o oră; / Eram întreg al vieții mele fiu (…) // În fiecare-i câte-o fisură nevăzută, (…) / Trădarea e internă; de-acum o să se vadă! / Venit-a şi momentul când n-o să te mai minţi: / S-a ridicat stindardul cel negru-n arboradă, / Suntem piraţi de cuget, cu şişul între dinţi. // Am conceput furtuna; am pus în aplicare / Distrugerea forţată a navei-amiral. (…) / Un sâmbure de ceaţă, un rest din ce a fost / Ne-adună laolaltă, înghesuiţi o sută / Pe-un cosmos de fragilă-ntrupare fără rost, / Închipuind infima raţiune, pe o Plută”. Poemul se încheie printr-un îndemn la rezistență în fața forțelor malefice ale distrugerii și dezumanizării.

Actualele modalități stilistice din volumul de față nu diferă mult de cele care au marcat începutul demersului său poetic. Pavel Bellu observa, în revista „Orizont”,  evoluția poetului: “Bureriu se manifestă pe orbita Expresionismului. Există în poezia lui o notă de intelectualism aristotelic, proiectată pe fundalul ideii de ars-mimesis. Un artist real, plurivalent”.

Sunt prezente și în acest volum numeroase dovezi ale imagisticii expresioniste, amintind poate de austriacul Georg Trakl, prin redarea unei atmosfere dramatice, cu metafore revelatorii: “O lună imperială, cu craniu vechi, de oaie, / Muşcând ruina ştirbă cu trosnet surd, de lemn / Şi stele ruginite, cu-acid tăcut îşi taie, / Radioactiv, traiecte în haosul solemn” (“Insomnie”). Înfruntarea dintre elementele constitutive ale disperării, în piese de astmosferă: “E-un cer cu găuri negre, pe pajiști strecurând / Acidul nepăsării, în ploi mustind uscate, / Calamitatea spaimei s-a încuibat în gând / Și-un uliu vechi în clopot cu aripile bate” (“Calaveras Fault”); “Drumuri de sânge, acolo, / De unde erau ridicate animalele oprite din viață. / Era o vânătoare fără semnificaţii, / Vineri, cu vinete împuşcături; / Râuri îngheţate prindeau gleznele / Şi totul împietrea într-un nesfârşit acvariu. / Ne împiedicam de coarnele / Unor mamifere, rămase-n pământ, de spaimă / Şi refuzând să se nască”. Cruzimea omenească e metaforizată aici printr-o vânătoare, poemul din care am citat având  titlul  “Expresionism”. Proximitatea declinului și sfârșitului iminent apare metaforizat în tușe violente: “În jerbele sonore se stinge înc-un gând. / E lume-n jur, apasă culorile bombate. / Îţi ieşi din tine însuţi, c-un zâmbet alb, trăgând / Hectarul unei pajişti arzând pe jumătate. // Se clatină şi luna-n acest nebun popas. / Pădurea eterată în vechi văzduhuri suie. / De rădăcini ne prindem şi-n aer am rămas / Şi-n jur e-atâta vară…atâta câtă nu e” (“California”).

În Dicționarul Scriitorilor Români (DSR) Mircea Zaciu observă: “Poetul își confecționează o falsă mască a grandilocvenței, pentru a-și apăra starea de  ingenuitate. O solemnitate regizată și o memorie mai degrabă a vârstei dau versurilor sale caracterul de elegie a materiei transfigurate. Se proclamă gratuitatea, firescul, inconsistența, frenezia simțurilor, erezia, negația, stângăcia, imperfecțiunea, viața și e sfidată candoarea, virtuozitatea, în discursuri care trădează o sensibilitate temperată prin lecturi și erudiție”…

Un eseu despre puritate este poemul romantic al bicicletelor albastre: “Copiii pornesc, în zori, / Pe noile lor biciclete albastre; / Blond-călăreţul sălbatic, soarele / Veghează,-n abisul ceresc, / Un start al speranţei… // Suntem, bătrâni, adolescenţii de ieri; / Pentru noi, alţii sperau, zadarnic, / Că vom fi doar splendoare şi cântec, / Într-o mare competiţie a bicicletelor albastre. / Suntem, deci, propriii noştri strămoşi, / Propriii noştri feciori şi fiice suntem… / Se dă startul speranţei…” („Golden Gate”).

Criticul Alexandru Ruja remarcă, în volumul „Parte din întreg”: “Poetul regăsește candoarea. Elogiul copilăriei înseamnă întoarcerea în imperiul inocenței, al gesturilor sincere. Copilăria, ca vârstă veșnică a lumii este spațiul echilibrului, matricea spirituală a viitorului om, reîntoarcerea spre începuturi. Citez: “Viață este ziua în care spui Da /Și e aproape poemul întoarcerii la copilărie, / La dreptul sacru de a gândi liber.”

Tot Al. Ruja constată că “umorul și ironia însoțesc mereu o poezie a deghizării și subterfugiului, a eschivei și măștilor. Drumul se desfășoară în această mitologie proprie. (…) Autorul nu se simte terorizat de marile spirite, le invocă apropiat, cu o ușoară detașare ironică.”

Ion Arieșanu observă în „Orizont”: “Un stil adolescentin guvernează și poeziile scrise la mulți ani de ani de la debut. Universul său liric, structurile interne nu s-au schimbat. Versurile se caracterizează prin încrederea în puritate și în perenitatea valorilor morale și culturale. Privirea gravă asupra realității ritmează discursul. Stilul e de tip clasicist, de o pură lumină, expresiv-muzical, viril și modern.”

Se pare că, mai nou poetul a părăsit parcă universul candorilor și abordează cu frenezie caricaturalul, grotescul și burlescul, trecând la atac. Abundă în acest areal asocierile neobișnuite de cuvinte, dar materialul nu se degradează până la miștocăreala / zeflemeaua ieftină. Cu alură de pamflet, sunt creionate unele tipologii umane, dictatorul, cărturarul fără sens, incultul, ascetul oriental sau momente ale istoriei, ca războiul de poziție (cu afinități brechtiene, presupun), peisajul periferiei urbane. “Sorbind cu lopata Linemann tone de lut, / Lărgirăm bordeiele, sală de dans ne-am făcut. / Și pentru că războiul nu se mai termina, / Găsirăm și lectură particulară / Pentru nopțile de contrapunct și ceară. /Dass ist die weisheit lezter schluss…/  comentau acest vers, undeva, în apus…” (“Șansoneta războiului de poziție”, o alegorie a permanentei stări de beligeranță). Un portret al decrepitudinii agresive în “Gnom”: “O anti-alcătuire, beţivă şi ocnaşă, / Gelos pe frumuseţe, cu spatele la cer, (…) / În jur, viaţa verde, neputincios uriaşă, / Pe care-o fascinează cu foc de artificii. / Şi orice munte-n care rotund e morbul fricii / Devine-mpădurită şi veştedă cocoaşă.” Intendantul muzelor este un maniac senil, “Un paj senior, cu gâlgâit voios / Și burtă erudită, scump-enormă, / A ronțăit cândva domnescul os, / De-aceea e atâta de în formă.” Incultura e reprezentată în amatorul de literatură minoră: “Străliniştit, un cititor, /Lucind de inutilitate, / Doar prin confort sporit străbate / Banchiza cărţii din ulcior. (..) Şi hrană de nicicum şi cercul / Terapeutic şi uşor, / Pe care eu zadar încercu-l / Cu vechi nelinişti să-l măsor… // E caritabilă o carte / Cantabilă-n dulceaţa ei. / Lăsaţi-mă, când ea se-mparte / Printre copii, bătrâni, femei…”

Ceasul floral cu iz de fast municipal se banalizează iarna, precum erodarea puterii: “Când toamna se usucă florala escapadă / Arătătoare caste ne-atrag în vechea eră, / Cu adevăru-i rece, pe suflet stând să cadă / Și amintirea verii cu-ncetul se devoră.”

Memorabile sunt evocările grotești ale unor personaje din istorie. Xerxes biciuie marea: “Ci Xerxes îşi răzbună pe mări şi pe obiecte / Înfrângerea de flotă, flotarea-i în ruşine./ Pe ix-uri mari de spumă regescu-i bici erect e; / El e-ntre cer şi mare ca între rău şi bine. // Visând la mări supuse prin xerox, la Mări Moarte, / La Marmare de marmori, secate din toiag,/ La mări ieşind din pană, la mări muiate-n carte, / În adecvări totale oricărui xenofag…” Faraonul, “fan araonul” Keops: “Înveşmântat în bernă şi în tăcere vidă, / Fanfaraonul zace domnind, dormind pe veci. / Şi gol orgoliu-i sună între pereţii reci, / De-un rost uitat, ermetic zvâcnind în crisalidă. // E piatra lavă sclavă, pierdută-n cerul vag, / Vulcanul stins în care tăcerile irump; / Un Om e-n fiecare dreptunghi, atât de scump / Şi mii de sarcofage păzesc un sacrofag.” Sunt acestea imagini terifiante de alegorie antologică. Un alt poem pare o savuroasă parodiere a lumii lui Ion Barbu: “Sugiuc sugând, pe prispă, trăgând trabuc, ciubuc,/Hogea polemizează cu-al trupului balast.(…) Unică moștenire, doar el își e strămoș. / Origini sfinte sieși e-acum Hogea Hagi. (…) Proclamă al său creier criteriu-pașalâc. (…) Hagi-ul se hrănește pios, dar copios, / Tăind felii uscate din pulpa-i de șașlâc…”

Pe mari porțiuni, o parte a liricii lui Bureriu abandonează metaforismul, calambururile, jocul de artificii în favoarea unei limpidități expresive. Singurul său sonet este o profesiune de credință de dată foarte recentă: “Strâmbam străzi odinioară și scufundam câmpii, / În jocuri ce din harfe cu corzi de râu cântară… / Și ca dintr-o beție zvârlit cețos afară, / Văd dimensiuni exacte. Așa parcă-s mai vii”. Asta nu înseamnă, desigur, o renunțare la sine însuși, cât o decantare a ideilor, păstrându-se însă elasticitatea expresiei în metrică fixă, apare grija pentru sobrietate și echilibru și mai ales pentru rimele argheziene sau barbiene, din care se exclud potrivirile facile între substantiv cu substantiv sau verb cu verb. “Am moștenit o limbă de-o frumusețe clară, / Rostire cristalină, melodios ritmând / Cuvântul și ideea din cântece și gând / Și-ntru desăvârșire, în timp se întrupară // Echilibrate sonuri în graiurile vii, / Ori împlinind, prin scrieri, mesaje-testamente, / Transmise cu ardoare celor ce vor veni, / În forme decantate, alese, coerente.” (“Limba română”). Obsedantă dorință de limpezire în Egreta albă: ” Scrutăm de la distanță, cu ardoare / Fin dansul de milenii neschimbat, / Pătrunși de albul izvorât din soare/Și sufletul ni-l limpezim, treptat”. Într-o lume obosită de ea însăși e căutată “Pacea sufletească a pădurii”: “E pace sufletească pădurea în amurg, / Când verdele speranţei dizolvă calde stele; / De fosfor căprioare prin vaste linişti curg, / Înfiorând aroma desişurilor grele”. Aceeași frazare elegantă și de o muzicalitate fără cusur și în “Hiperestezie de iarnă “: “Și-i noaptea fisurată de geruri siderale. / E-atât de bine-acasă, profesor și profan, / Printre ai tăi, la focuri din purpurii petale / Și mă surprind deodată cântând la vechiul pian…”

Poetul este un spirit lucid, care își disimulează sentimentele. Afinitățile sale elective i-au determinat parcurgerea unei căi printr-un univers propriu, aprofundat prin cultură și meditație. Spiritul său muzical nu se reduce la muzicalitatea versurilor, ci este rezultanta pasiunii pentru muzică, în detrimentul descripției picturale. Ecourile epice nu se transformă în descriptivism sau baladesc, ci animă idei, pun în mișcare reflexivitatea. Nu este de ignorat nici un aspect destul de rar răspândit, notele ironice, umorul negru, pamfletul, ambianța grotescă. În timp i-a rămas aceeași instrumentație cerebrală, dar universul liric, structura internă nu s-au schimbat. (Corina Victoria Sein, scriitor și editor).

CALAMBURURI

*Hai să-ți vând un pont, zise și-i vându Pontul Euxin.
*Când ieși de la medic, o luă la sănătoasa.
*Rușii sunt modești, se mulțumesc cu Putin.
*Coca nu se mulțumea numai c-o cafea.
*Coiotul este un lup cu un singur testicul.
*După vot se năpustiră la șampania electorală.
*Bă, se scuză el, ăsta a fost un pârț.
*Prostituatele doresc să-și constituie propriul lor gurvern.
*Orice partid începe cu un PAR.
*Singurul lucru fundamental la fostul președinte a fost statul pe scaun.
*Unde-i rege, nu-i tocmeală.
*Demnitarul a fost ales în ununimitate.
*Noi l-am uns domn, noi o să-l degresăm.
*Am văzut, în 2012, în locul unui tur de forță, un fur de torță.
*Psihiatrul va chema partidele la consultații.
*Autorul preferat al premierului a fost Ion Dubai Beleanu.
*Credem în puterea slabă și-n opoziția puternică.
*Vă propunem, în emisie, o pauză de duplicitate
*Culmea grădinăritului este grădina lui dumnezeu.
*În istorie marile cotituri le-au făcut cei roși în coate.
*În firma noastră toți lucrătorii și-au îndeplinit… vârsta.
*În evul mediu papa făcea sesiuni de excomunicări științifice/
*Ostilă cartofilor oala își spuse, LE-AM PUS CAPAC LA TOȚI!
*La noi fiece compartiment își are propriul comportament.
*Domolii se lasă mâncați de molii.
*O odă face parte dintr-o modă comodă.
*După schimbul de noapte urmează schimbul de mâine.
*Creasta are un singur cocoș, cămila – două cocoașe.
*Privirea cruciș născocea litera X.
*Cel ce pirat e, vinde vapoarele în rate.
*Fiecare reporter bea bere Porter.
*Nu mai ține figura să faci artă figurativă.
*Avea și el combinațiile lui, venea acasă cu combina.
*Temperamentul îi impune pictorului culorile tempera, specifice zonei temperate, cu temperaturi medii.
*Pentru o adaptare mai rapidă să mergi la Paris cu parizer de acasă.
*Spărgătorul de grevă se simte degrevat.
*La anticariat fac anticameră cărțile cariate.
*Cariatidele aveau dinții atât de cariați, încât nu mai puteau susține maxilarul de sus.
*Pentru abateri dumnezeu i-a ridicat carnetul de circulație a sângelui.
*Singurul care mergea neabătut pe drumul pocăinței fu abatele.
*Mașina lui se comportă ca un fier de călcat.
*…pentru că mila nu-i un sentiment pe care să-l știe cămila.
*Profesorul distrat încheie mediile de vârstă.
*Ciclopul are un singur clop, fiind monogam.
*În ziua în care balaurii se culcă pe lauri, pot rămâne fără capete.
*Vă orez la mulți ani, spuse el în chinezește.
*La apus soarele e un nobil scăpătat.
*A mai rămas un os, Eros!
*Colosul roade Rhodosul.
*Unii-s în câmpul muncii, alții la munca câmpului.
*Unii fac ciorbă de burtă, alții burtă de ciorbă.
*Câinele credincios merge la biserică.
*În toate există un sâmbure de adevăr, spuse Cireșica.
*N-a pus orice condiții, ci codiții sine qua non.
*Struțul lui Greblă măcar de și-ar ascunde în nisip capul răutăților.
*Cea mai mare lipsă în gestiune o are vânzătorul de țară.
*Pentru a ajunge la săptămâna cu două duminici s-a trecut prin duminica cu două săptămâni.
*Întunericului îi e teamă și de umbra lui.
*Căldura lui sufletească mă lasă rece.
*Uneori trebuie să folosești scara pentru a pune punctul pe i.
*Se slujea de baghetă pentru partea introductivă…
*Spărgătorul veni la spartul târgului.
*Acestea-mi sunt căile, se căi el.
*Să rămână grea i se părea treaba cea mai ușoară.

Erwin Lucian Bureriu

Eveniment editorial – octombrie 2015

La Timişoara, o zi de octombrie frumoasă. La editura Excelsior Art, bucuria şi emoţia unei noi apariţii editoriale.  De această dată,  „vedeta” zilei este volumul de versuri Armura demnităţii semnat de Erwin Lucian Bureriu.
Editorul şi autorul împărtăşesc bucuria lor cu voi şi vă trimit câteva fotografii făcute la redacţia editurii.

Această prezentare necesită JavaScript.

DE RĂDĂCINI NE PRINDEM

Ascult trecutu,-n suflet zvâcnind, fără ecou,
În sanctuarul plin de o lume sfânt- senină,
Când muzica răsună-ntr-un fel sălbatic – nou
Şi briza bate rece, chiar dacă-i lună plină.

Suntem fără prihană, suav nepăsători,
Copiii noştri, parcă-ntr-o lume mult mai bună;
Şi-n craterul acestui canion flambat cu flori,
Imense difuzoare, cât cosmosul răsună.

În jerbele sonore se stinge înc-un gând.
E lume-n jur, apasă culorile bombate.
Îţi ieşi din tine însuţi, c-un zâmbet alb, trăgând
Hectarul unei pajişti arzând pe jumătate.

Se clatină şi luna-n acest nebun popas.
Pădurea eterată în vechi văzduhuri suie.
De rădăcini ne prindem şi-n aer am rămas
Şi-n jur e-atâta vară…atâta câtă nu e.

din volumul de versuri Armura demnităţii, Erwin Lucian Bureriu, Editura Excelsior Art, 2015

VIZIUNILE DOAMNEI WHITE

Dacă nimeni nu le-a băgat de seamă până în dimineaţa catastrofală din 1906, după seism s-au publicat cu mare râvnă însemnările Apocalipsei unei doamne White. Cuprinsă de mânie în faţa păcatelor omeneşti şi a clădirilor somptuoase şi sfidătoare care împodobeau viitoarea conurbaţie San Francisco Bay Area, femeia şi-a scris memoriile în care prezicea că odată şi odată mânia celui de sus va preface toate acestea în scrum. Dacă falia San Andreas s-a activat în acel an, provocând cel mai mare cutremur istoric din Statele Unite, cu magnitudinea între 7,7 şi 8,25 pe scara Richter, sumbrul eveniment nu a venit pentru a confirma o viziune aleatorie. Dar asta nu înseamnă că zece milioane de locuitori ai arealului nu cultivă o superstiţie faţă de ceea ce s-ar putea repeta, la o scară asemănătoare, mai ales că, din când în când infernul de sub falii dă semne, rămase în jurul cifrelor 3 şi 4, dar cu un impact zgomotos alarmant. Aşa îmi explic reacţia dură pe care a avut-o un cititor american al blogului meu. Scrisesem despre clădirile somptuoase şi sfidătoare la adresa seismelor şi mi s-a răspuns într-un limbaj care nu poate fi reprodus. Am înlătural materialul, odată cu comentariul. Nu mult după aceea aveam să simt huruitul acela grozav, scurt însă de neuitat. Sunt lucruri despre care ai face mai bine să nu vorbeşti, dar asta nu e o soluţie. Magma continuă să fiarbă sub plăcile care plutesc pe ea, oamenii fac exerciţii anti-seism, ştiinţa face progrese, asta nu e o simplă lozincă. Cei ce au trăit seismul din 1906 nu mai există, dar, la vremea respectivă au avut grijă să imortalizeze, în cele mai neobişnuite feluri, drasticul eveniment. În vremurile noastre, supra-aglomeratul centru din San Francisco este locuit de 750.000 de oameni, iar împrejurimile, de cel puţin această cifră înmulţită cu 10. La început de secol XX, oraşul avea 400.000 de locuitori, din care 3000 au decedat la seism, fiind prinşi în locuinţe la ora 5 dimineaţa. Se spune că impactul ar fi putut fi mai puternic. Dumnezeule, dar a fost destul de puternic! De două ori, în doar câteva zeci de secunde au fost distruse 28.000 de locuinţe, avariată grav primăria, la care s-a tot construit timp de 27 de ani şi era bine cotată la capitolul anti-seism… Epicentrul a fost la 2 mile pe coasta San Mateo, la doar 3km de oraş, acolo unde San Andreas intră în imersiune în Pacific şi s-a manifestat pe o lungime de aproape 500km. Falia San Andreas a alunecat 6 metri pe o lungime de 430 km. Interesant că, resimţit până în Oregon, Los Angeles şi Sierra Nevada, seismul nu a provocat pierderi prea mari în Oakland, situat vizavi de San Francisco, în golful interior, Bay Area. Fantezia frenetică, specifică celor născuţi aici, l-a determinat pe un fotograf să profite de briza puternică, venită dinspre Ocean şi să ridice un aparat foto legat de un…zmeu, până la incredibila înălţime de 600m. De acolo a fost luată imaginea oraşului plin de dărâmături şi capătul Peninsulei, cu marele port. Martorii susţin că pământul ar fi ridicat valuri de un metru. Dar tragedia s-a desăvârşit prin marele incendiu, dezlănţuit datorită spargerii conductelor cu gaz. Pompierii nu puteau face faţă flăcărilor din lipsa apei, datorată altor conducte sparte. De-a lungul ţărmului s-a creat o crevasă adâncă, lungă de 500km. După cele trei zile de incendiu, pe mijlocul arterelor largi au fost construite lungi mese în jurul cărora se îngrămădeau sinistraţii, cărora municipalitatea şi unele firme le aduceau mâncare. S-au ridicat numeroase corturi. Multă lume a plecat din oraş pentru totdeauna. Dar pasărea Phoenix, simbolul urbei, a refăcut simbolicul edificiu al City Hall, ciudata Transamerica Pyramid, un Down Town pe măsura tuturor metropolelor americane, utilizând uneori metode-unicat de rezistenţă la mişcările scoarţei terestre, folosite şi la modernizarea vechiului pod peste golf, Bay Bridge, căruia i se mai adaugă, în paralel, două tronsoane de beton. Însăşi poarta aeriană a oraşului, aeroportul internaţional SFO este cea mai mare clădire de acest fel din lume care a fost concepută antiseism. Oraşul florilor care se caţără viguroase pe clădiri înalte, luminos şi superb, pare a omagia memoria victimelor naturii. Iadul din centrul planetei este sfidat de puterea florilor, Flower – Power.

fragment din volumul Hotel California, Lucian Bureriu, 2010, Editura Excelsior Art

CAFENEAUA DESTINULUI

Erwin Lucian Bureriu

Eram așteptat într-o seară la cafeneaua vitală.
Destinul meu acolo se întreg zărea.
Era ceva de îngeri și de Capitală,
Era și era.
Și pentru că-n juru-mi vijelii lihnite sunau
Și treburi ningeau ca niște elefanți liniștiți,
Știți,
Abia peste câteva zile pașii mei spre ei izbuteau…
Dar acum eram capră căpruie eram
Capră și barba-mi curgea pe copite
Și lumea râdea pe nesimțite
Când atât de spiritualizat behăiam.
Era cu o secundă prea târziu.
Cei ce veneau la timp
Ajungeau în Olymp.
Eram întârziat și tragic viu.
Dac-ar fi fost după mine, aș fi voit să dispar.
Dar era primăvară, iarăși și iar
Era primăvară și ei credeau ce vedeau, ciudat sport –
Eram mai mult viu, mai mult mort…

din volumul (în curs de apariție)  Armura demnității, Lucian Bureriu,  Editura Excelsior Art, 2015

COVRIGII DIN COADĂ

Lasă, că nici în America nu umblă câinii cu covrigi în coadă! Este mai mult decât adevărat, dar nici câini cu coadă în formă de covrig n-am văzut. Cei ce scot câinii la plimbare nu dau drumul la toată sfoara cu care îi ţin, să se împiedice trecătorii de ea; îi ţin aproape de ei, din respect pentru ceilalţi, dacă la rândul lor vor să se bucure de respect. Ei, şi aşa am ajuns de la o expresie la figurat, într-o realitate la propriu. Aceea a convieţuirii atâtor rase şi neamuri, obiceiuri şi tabieturi. După o tragică experienţă, poate una din cele mai cumplite din istoria omenirii, factorul coercitiv, legislativ a impus necesarul bun simţ în relaţiile interumane. Aici, pe coasta Pacificului, unde a venit jumătate din Asia, n-am auzit nici cel mai mic comentariu rasist. În zona industrială din Silicon Valley, puţine sunt momentele în care poţi vedea multă lume laolaltă. Asta se întâmplă mai ales în pauza de masă. Pe la 12, coloane de angajaţi ai Lockheed Martin se îndreaptă spre Subway-ul din proximitate. Se formează rând, se ocupă mesele, se discută intens, feţele atestă trăsăturile celor mai diferite rase. Observ că angajaţii, între ei, dialoghează pe un ton calm, ponderat. Manifestări temperamentale, gălăgioase auzi doar când familii de sudamericani, chinezi sau indieni ies la picnic. Sunt impresii care nu se pot generaliza. Ştiu doar atât că în Europa, deci şi în ţara noastră circulă adesea nestingherită xenofobia. Un reporter de la San Francisco Chronicle scrisese un articol despre parlamentarii europeni, minunându-se că într-un asemenea forum s-au adunat membri ai unor partide extremiste naţionaliste din mai multe ţări, între care România dar şi UK. Probabil că în ţara lui a fost depăşit stadiul atacurilor la alte neamuri. E drept că autorităţile americane nu ar admite niciodată tot soiul de etichetări, care fac deliciul naţionalist, încă foarte la modă într-o Europă sancţionată în două războaie mondiale de intervenţia trupelor expediţionare americane. Apelativele bozgor, jidan, boanghină, neamţ cotofleanţ, cele privitoare la ţigani, valahi etc. ar fi amendate pe loc în SUA. Au şi ei uscăturile lor, care se manifestă mai subtil, în nici un caz mai urban. Te duci la o firmă, solicitat de serviciul de resurse umane care oferă un job. Şi iată că testarea cunoştinţelor nu se referă strict la domeniul tău de activitate, ci eşti întrebat alte chestii, parcă într-o încercare a nervilor. Examinatorul te întreabă, de pildă, unde ţi-ai absolvit facultatea. Păi, la Politehnica din… Timişoara. Unde e asta? A, în România, mda. Ei, uite că eu am absolvit Universitatea din Stanford. Şi nativul american, de fapt a doua generaţie de thailandezi, surâde subţire. Nu suporţi, te iei şi pleci, chiar dacă eşti un alb arătos, înalt şi blond, cu ochi albaştri, precum a fost şi englezul care, cu banii săi a ridicat edificiul din Stanford; iar şeful resurselor umane – un omuleţ de 1,50 m. Alte amănunte nici nu contează. Am întâlnit şi la noi în ţară foarte ades complexele de care am scris mai sus. Nu există conciliere între oamenii înalţi şi arătoşi şi ceilalţi, iar asta în afara oricărui rasism. Sigur, nici asta nu se poate generaliza. Totul de la caz la caz. De la caz la necaz. În fine, sunt două sporturi pe care nu le înţeleg, basse-ball-ul şi fotbalul american, apoi mâncatul cu mâna a produselor McDonalds sau cu beţele al mâncării chinezeşti. Aceste chestii însă oferă alternative, aşadar libertăţi. Este ciudat să vezi pe stradă trecători făcând mişcări de gimnastică asiată, dar n-am văzut pe nimeni holbându-se cu o curiozitate de ţaţă la aşa ceva. Nimic mai nefiresc decât să-l văd pe domnul acela, la ore fixe, mergând cu paşi mari şi cântând destul de tare o melodie foarte exotică. Sau pe cel ce, din mers, teleghida un mic avion. La noi am zice că ăstora le filează o lampă, acolo se spune că fiecare e liber să-şi aibă propriul hobby, dacă nu deranjează. Un oarecare spirit ludic au americanii, sunt mai destinşi, nestressaţi. În plin centru la San Francisco, sub o bancă dormea un homeless bărbos, cu bagajul pe bancă. Treceau poliţişti şi nu aveau nimic de spus. În staţiile BART-ului (metrou) cântau nişte folkişti o muzică veche, din perioada căutătorilor de aur. Prin oraş umblau indivizi cu măşti de carton, pictorii lucrau în scuaruri ca acasă. Ce dezordine! În rest, unde se stă la coadă se păstrează distanţa de confort de 1m (la bănci s-a introdus această măsură şi în ţara noastră!), nu se aruncă resturi pe jos, disciplina civică funcţionează bine. Chiar şi pe autostrăzi sunt mai puţine evenimente neplăcute decât în Europa. E drept că peste tot veghează camerele, maşinile Ford alb-negru ale poliţiei. Statul te vede peste tot, fără să-şi etaleze serviciile în mod deranjant. Iluzia libertăţii depline funcţionează. Care nu este nici măcar iluzie, ci necesitate, chiar şi în secolul XXI.

fragment din volumul Hotel California, Lucian Bureriu, 2010, Editura Excelsior Art