Aveam cinci ani când mi-a căzut pe picior roata de la fântână. Îmi venea să ţip. Dar n-am îndrăznit. Mă simţeam vinovată. Mă jucasem unde nu aveam voie.
La douăzeci şi cinci de ani am născut prima oară. Îmi venea să ţip. Aveam voie să ţip. Toate ţipau. Şi am ţipat şi eu. De ciudă.
La nici treizeci, eram lângă prietenul meu care îşi trăia ultimele clipe. Îmi venea să ţip. Cineva mi-a spus că pot să ţip. Şi am ţipat. Ţipam ca să ştie că sunt acolo.
La miezul nopţii, în scara blocului… Îmi venea să ţip. Dar n-am îndrăznit. Ştii, eu niciodată n-am ţipat de bucurie.
*
Strângând-o pe Corina iar în braţe, după ce o crezuse pierdută pentru totdeauna, mângâindu-i pielea încinsă, simţea că stă pe un vulcan uriaş, care dă să erupă.
– Nu mai putem lăsa lucrurile aşa. Orice-ar fi, voi vorbi cu soţul tău.
– Nici să nu te gândeşti! Nu i-am spus un cuvânt despre tine. Pentru el, eu nu am trecut. Şi nici sentimente…
O speria peroraţia lui despre obligatoria discuţie cu Puiu. Şi respiraţia lui prea agitată, şi pupilele mari care o urmăreau fără zăbavă. Făcuseră un pas hotărâtor: erau din nou un cuplu. Trebuiau să aibă răbdare să se ivească un moment prielnic pentru următoarea mişcare.
– Căsnicia noastră se va destrăma din interior…, speculă Corina, contând, ca de atâtea ori, pe intuiţia ei. Voia să îl convingă pe Tudor că acea discuţie cu Puiu nu îşi are rostul, e o ambiţie gratuită, din moment ce rezolvarea problemei lor va veni de la sine şi în foarte scurt timp. Pe de o parte, Corina îşi dădea seama că e vinovată faţă de Puiu, pentru că l-a folosit ca să-i facă un copil. Pe de alta, simţea că făcuse deja trei ani de penitenţă, rămânând atât de multă vreme legată de un om pe care nu-l iubea, într-un târg cinstit cu felul cum şi-a jucat şansa de a se împlini ca femeie.
În inima ei, lucrurile erau limpezi. Îi aparţinea lui Tudor. Erau făcuţi unul pentru celălalt. Nu mai putea trăi departe de el. Nu îl mai putea ascunde. Rămânea să descopere calea prin care lucrurile să se aşeze pe făgaşul lor normal.
Singurul lucru care o împiedica să fugă acum cu el era copilul. Avea răspunderea de a-i oferi micuţului ei posibilitatea de a creşte cu ambii părinţi. La urma urmei, pentru fericirea lui Patrick, niciun sacrificiu nu era de neînchipuit. Viaţa ei devenise de acum mult prea complicată.
– N-ai suporta să fii acuzată că din cauza ta v-aţi despărţit? o zgândări Tudor. Că odată şi odată te-ar putea învinovăţi chiar Patrick de asta?
Ca de obicei, îi citea gândurile. Era revoltat de neliniştile Corinei. De faptul că nu se implică fără şovăire în schimbarea situaţiei prezente, refuzând să-i aranjeze o întâlnire cu soţul ei. Vorbi mai tare, pentru a-şi scoate iubita din inerţie.
– Dar ce le oferi tu lui Puiu şi lui Patrick? O familie de formă?! Cum se va simţi Patrick când va pricepe că are părinţi care nu se iubesc?!
Întrebările lui erau prea acide pentru sufletul ei chinuit de remuşcări şi de îndoieli. Corina ştia că, dacă şi acum se va refugia în căsnicia ei „de ocazie”, va rata iar posibilitatea de a trăi iubind. Poate va îmbătrâni cu gândul la ceea ce ar fi putut fi, la ce-ar fi fost dacă…
Între soţul ei tot mai anost şi iubitul ei tot mai pătimaş, orice femeie l-ar fi ales pe al doilea. Dacă în această dilemă s-ar fi aflat un personaj de teatru, pe scenă, fără îndoială că s-ar fi găsit cineva în sală care să-i strige: „Du-te după Tudor!” Şi s-ar fi dus până la capătul lumii orice eroină. Dar ea era incapabilă de aşa ceva, ei îi era frică să-i arate, chiar şi acum, cât îl iubeşte. Deşi nu şi-ar fi iertat dacă ar fi plecat de lângă el de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Sau dacă s-ar fi întors în lumea lui Puiu ca într-un pluton de soldaţi învinşi, depersonalizaţi, într-un marş forţat, care de mult nu o mai reprezenta. Singura cauză pentru care ar fi fost gata să lupte acum era dragostea pentru Tudor.
Totuşi, mai avea o alternativă: aceea de a rupe relaţiile cu amândoi. De a rămâne singură cu fiul ei. Dar asta o speria cel mai tare. Nu se simţea în stare să-şi asume un viitor la care nu putea visa.
Apropierea de Tudor îi readusese în minte visul ei de fericire. Savură pentru câteva clipe descoperirea aceasta şi se lăsă pătrunsă de căldură şi de iubire fără limite pentru acest om care o adora şi care era disperat că nu găseşte acea idee care să o facă să devină pentru totdeauna a lui. Îi veni în ajutor, preluând ea iniţiativa pentru ceea ce nu avea cum să nu se petreacă. Roşi la acest gând, însă îşi luă inima în dinţi şi, cu ardoare şi încăpăţânare, îşi strecură mâna pe sub tricoul lui larg şi o urcă uşor pe şira spinării, până la ceafă, ca pentru a da drumul viesparului din capul său. Simţea cum toate barierele dintre ei sar în aer. Susurul apei ce se rostogolea la doi paşi de ea, spre câmpul pârjolit de arşiţă, o ademenea să lase totul să curgă. Totul, de la sine. Se recunoşteau. Liberi, într-o lume fără contur, cu orizontul departe. Niciun nor, nicio umbră, doar febra unei mari iubiri, lângă o apă curgătoare, într-o zi toridă de iulie. (…)
fragment din romanul Punctul interior, Mirela-Ioana Borchin, Editura Excelsior Art, 2010
Moto: „Cel ce creat‑a stele şi‑ntreaga, vasta lume
Când a creat durerea, s‑a întrecut pe Sine.”
Doamne, unde‑ai să‑l pui pe Emil Şain, scriitorul,
Comunicare şi argumentare. Teorie şi aplicaţii
Casa care adăposteşte gânduri • Editura Excelsior Art 