Hotel California

FRONTONUL

Nepotului meu, David Robert

Purtând titlul unei celebre piese pop-rock al formaţiei EAGLES, prezenta carte este un puzzle de memorii, documentar istoric şi beletristică. Scrisă în urma unor călătorii în îndepărtata Californie, la San Francisco Bay Area, HOTEL CALIFORNIA reprezintă relatarea, fie pe tonul obiectiv, al reporterului, fie în gamele minore ale liricii inserate, celei mai interesante experenţe de viaţă a autorului. Filonul epic şi poematic ne poartă într-o lume surprinzătoare pentru un european, plină de revelaţii exotice, într-un back-ground al unui peisaj de dimensiuni colosale, plin de contraste, primejdii potenţiale şi înfăptuiri omeneşti grandioase, aproape de science-fiction. Lumea aceea, formată dintr-o conurbaţie de o sută de oraşe, cu zece milioane de locuitori este, prin Silicon Valley şi universitatea Stanford, prin firmele producătoare de inteligenţă IT, avioane, rachete, inclusiv complexul spaţial trimis pe Marte, un fel de centru al omenirii moderne, alături de acela al artei şi temperamentului celor născuţi la tropice, unde mai bântuie amintirea căutătorilor de aur, frontoanele clădirilor Vestului pacific, dar şi spiritul generaţiei hippy sau al literaturii curentului Beat Generation. Adesea paginile descriptive ale manuscrisului meu sunt întrerupte de versurile scrise la faţa locului, dând senzaţia desprinderii de peisaj, prin revelaţie. Motivaţia esenţială a cărţii este regăsirea familiei, prezenţa nepotului autorului, copil ce s-a născut în acest spaţiu american şi care reprezintă împlinirea unui vis. În fond, cele două patrii se pot reuni prin această posibilitate nesperată de a călători, modern şi cu pasiune prin spaţiile planetei, intimizate de dorinţa de a cunoaşte şi trăi la mare intensitate fiecare moment al vieţii. Copilul devine astfel materializarea unificării unei lumi, care nu mai e despărţită de istorii ieşite din uz.
Cititorul va retrăi acest sentiment de intrare în secolul XXI în aceste pagini despre o lume desprinsă de prejudecăţi, deschisă tuturor raselor şi aspiraţiilor.
Ne vom vedea într-o ambianţă plină de unicate, de la ciudata alcătuire geologică, incomparabilă cu ceea ce ne mai oferă planeta, la creaţii ale omului, existente doar în această zonă absolut miraculoasă. Impresia generală este aceea că aici comunitatea umană se află într-o fabuloasă concurenţă cu natura, construindu-şi universul urban în conformitate cu grandiosul şi ineditul peisaj, aventurându-se în demersuri care sfidează pericolele inospitaliere ale faliilor tectonice, înscrise în Cercul de Foc al Pacificului. Na aflăm la marginea Californiei, în Vestul extrem al Lumii…

BOMBARDAMENTUL
În nouăsute patruzeci şi opt bombardierele americane evoluau din nou pe deasupra Berlinului. Peste mormanele de ruine nebune, copiii se căţărau spre gratiile cerului, cu mâinile-ntinse, vrând, parcă, să tragă-n jos greoaiele păsări ale speranţei. Un popor nu voia să moară, sub şenilele sălbaticei apocalipse ruseşti, iar demnitatea sa, renăscută printre hienele foamei, rezista, prin zidul impus de fiara exotică…
…Şi avioanele lansară, timp de un an, paraşute cu lăzi de merinde şi astfel copiii germani redeveneau cetăţenii Occidentului; după ce, aceleaşi avioane plantaseră-n capitală sâmburii de foc ai dezastrului, drum deschizând bestiei roşii invadatoare… Un popor, mai ales copiii, cruţaţi de front, era salvat din nou, pentru destinu-i aparte pe care-l are în lume; piloţii, cu ochii în lacrimi, salutau din aripi mulţimi scheletice fremătătoare, urcate pe grămezile Berlinului ucis.
Aceiaşi piloţi care sancţionaseră trufia fascistă, erau acum liberatorii celor căzuţi sub opinca medievală stalinistă; erau restauratorii primejduitei identităţi germane, ofilită-n corsetul scheletic al foamei. (Estul nemernic, născut dictatorilor foamei, cu naţii întregi, ce se execută-ntre ele sumar, Estul decimării supreme şi restul, îşi rupse colţii în Poarta Branbemburg; o lume tânără, înflorind pe ruine, în bătaia vântului unei solidarităţi sonore.
Patruzeci şi opt, era deja vreme de pace, dar Moscova-cârciumăreasă încă mai voia să strângă în pumn copiii celor învinşi. Dar s-au întors acei piloţi înalţi, foşti inamici, şi de la înălţimea lui dumnezeu, bombardând cu stafide, arzând, prin pasiunea purităţii celeste sodomica ură asiată, complexul gelos şi geros al imperiului slav, spunând un „pahod na Kremlin” primitivei buimace, beţive oştiri, handicapată de politichie. Coridor aerian peste veacuri, sancţiunea transformată în binefacere şi bivalenţa Apusului, dualismul culturii europene şi concepţia omului total. Şi cruciadă bărbătească-mpotriva oricăror sechele tribale, de subdezvoltare impusă cu forţa morţii…
…La fel i-au aşteptat copiii Timişoarei pe surâzătorii aviatori americani, acei minunaţi tineri, din maşinile lor zburătoare, poate nu credeau că o blocadă a FOAMEI o experimentează nu-ştiu-cine în România…Sărmanii şi demnii noştri copii n-au aşteptat un minunat bombardament cu stafide, precum la Berlin, şi cum s-ar cere, în fond…
Cu toate astea, în plin meeting aerian, hiene umblau printre noi, amintindu-ne, printre dinţi, de Berlin şi Belgrad, şi de faţa cea bună a medaliei, care întârzia să apară. Se vorbea despre Estul nemernic şi despre un Occident necruţător şi indiferent. Despre dualismul de neînţeles al culturii europene, dar şi despre circul-fără-pâine şi parlamentarii ce mănâncă mai multe microfoane pe zi…Dar nimeni nu le-a spus piloţilor: „Suntem în blocadă. În criza demnităţii şi identităţii”. Iar Zburătorii nici nu credeau că, de fapt, EUROPA ESTE UN ORAŞ SITUAT, PE UNDEVA, PRIN TIMIŞOARA!…Şi atunci, Piloţii le-au spus copiilor noştri, să urce în avioanele lor, să traverseze împreună Atlanticul, spre California.
Şi de atunci am rămas, bătrâni şi părinţi, în patrie şi vorbim cu ai noştri doar prin calculator…
(Cu pilejul mitingului aviatic din 24 VII 2000, Timişoara , fiul meu, vizitând acele aeronave americane, care au chemat la bord tineri şi copii români, a decis să zboare departe, prin lume…)

DUMINICA TORIDĂ
Deobicei, locul de plimbare şi joacă este enorma parcare de lângă noi. Cât două terenuri de fotbal e spaţiul din jurul clădirii „Cadence”, una din acele fabrici care s-au golit de lucrători şi au plecat în China, la o mână de lucru mai ieftină. Am ieşt, singur cu micul Robert, ceilalţi au rămas acasă, la treabă. Este duminica, peste imensele spaţii ale Silicon Valley se revarsă soarele tropical. În căruciorul confortabil, cel mai înţelept lucru pe care-l poate face Roby la ora asta e să doarmă. Aşa că, eu voi explora puţin nişte împrejurimi pe care nu le prea cunosc, căutând umbrele dense ale unor copaci bătrâni, pe care înţelepciunea localnicilor i-au lăsat la locul lor. Uneori am impresia că noile construcţii industriale au fost dispuse în funcţie de insule de pădure, lăsate la locul lor. Prea sunt noi casele, mai veche este vegetaţia. Ciudată este această linişte monumentală, fără maşini ori pietoni. Caut alte locuri de parcare. Asta pentru că sunt multe zone fără trotuare, unde circulă doar automobilele, high way-urile având eventual bike-lan-uri, piste pentru biciclişti. Aşa e pe aici, pe lângă gigantul „Lockheed Martin”; mai încolo e imperiul „Cisco”, nu ştiu câte clădiri, animate zilnic, unde vine, în pauza de masă, un autobuz cu bucătărie chinezească. Caut liniştea bulevardului Plumeria şi parcul cu havuz al altei firme părăsite, „Gartner”. Robert doarme, eu găsesc o bancă şi dintr-odată îmi dau seama că…sunt singur în America! Ştiu că în această zonă criminalitatea are un procent mai redus decât în Oakland, Fremont sau Union City. Există însă un risc: sunt răpiţi copii. Scrutez cu spaimă ferestrele, în spatele cărora sunt doar încăperi goale. Mi se pare că văd numai ochi. Se pare că metoda acestor furturi a venit din Mexic. Recompensele pretinse pentru copiii răpiţi în Silicon sunt mai mari. Un copil de Silicon Valley costă! Mai ales dacă e alb şi frumos…Nu departe opreşte o maşină. Acum vor coborî din ea vreo patru gealaţi şi-mi vor lua copilul. Îmi pregătesc instinctiv sprayul cu piper, reproşându-mi că n-am un pistolet letal. Din maşină nu coboară nimeni. Sau a şi coborât, în timp ce eu scotoceam în geantă. Uneori mai apare câte cineva din conducere, intră în birou, poate pentru a da telefoane în Japonia, în Hong Kong… Mă iau şi plec de lângă răcorosul havuz, în viteză, traversez şoseaua pe unde nu trebuie şi…lângă mine opresc două motociclete de-ale poliţiei. Să mă amendeze, oricum n-am un dolar la mine! Oh, nu, au oprit să-mi vadă nepoţelul, care s-a şi trezit cu ocazia asta. „Happy!” râd poliţiştii, râde şi Robert, mi se spune ceva simpatic, eu fac un fel de „Îhâm”, americanii, costumaţi ca nişte cosmonauţi, pricep care e problema. Apoi zic ceva în genul „aveţi grijă, nu umblaţi singur”, ne fac semne amicale şi decolează în trombă. Mergem spre casă şi, surpriză, opresc două maşini. Din ele coboară fiul meu, nora mea şi soţia mea. Au plecat să mă caute, echipaj complet, în mai multe direcţii şi s-au întâlnit la Subway-ul de lângă casă…Am promis că de-acum voi fi prudent. O.K. Acasă treaba s-a terminat şi tragem o fugă la Ocean, să prindem briza de seară… (…)

fragment din volumul Hotel California, Lucian Bureriu, 2010, Editura Excelsior Art

Teoria conspiraţiei

Am privit cu consternare pe canalul Discovery un film în care defilau tot felul de formaţiuni extremiste, între care şi unele americane, cu însemne specifice. Ar fi putut exista, în istoria STATELOR UNITE un moment în care să se fi pus problema instalării unui guvern fascist? Fenomene de acest fel s-au manifestat în toate ţările în perioada Marii Depresiuni Economice dintre cele două războaie mondiale. Despre SUA există foarte puţine detalii. Preşedintele Franklin Delano Roosevelt, democrat, avea, se pare, unele simpatii de stânga, unele concepţii populiste. A existat un complot, pus la cale de mari financiari şi industriaşi, susţinători ai dreptei şi ai principiilor capitalismului, obsedaţi de pericolul comunismului, revoltaţi de toleranţa arătată de Roosevelt mişcării sindicale. Erau vremuri foarte grele in anul 1933. Rata şomajului era de aproximativ 25%. Agricultura era şi ea într-o stare nu prea bună datorită unei secete devastatoare. Preşedintele Roosevelt a propus New Deal, o serie de programe economice pentru depăşirea crizei, ce cuprindeau sprijinirea celor fără locuri de muncă, o reformă a legislaţiei afacerilor etc. lucruri care nu erau pe placul marilor afacerişti. Aşa se pare că a apărut ideea înlocuirii conducerii democratice cu un guvern fascist, care ar fi urmat să asigure protecţia marilor capitalişti. S-a afirmat că ideea a fost inspirată de ceea ce se petrecea în Europa (Italia si Germania). Ei bine, în Statele Unite complotul a eşuat. S-a recurs la un oarecare Smedley Darlington Butler, general-maior, fost comandant al marinei, cerându-i, în calitatea sa de militar cu mare influenţă asupra veteranilor şi asupra întregii caste militare, să fie braţul care să execute acţiunile cerute de complot. Ceea ce se ştie despre această înceţoşată afacere se bazează pe declaraţiile date de Butler, pe care, însă, comitetul de investigare – cunoscut sub numele de comitetul McCormack-Dickstein – le-ar fi modificat mult. Butler trebuia să transforme Legiunea Americană, asociaţie a veteranilor intr-o forţă de asalt destinată preluării puterii, daca era cazul. Intenţia era de a instala la Casa Alba un „preşedinte asistent” care sa preia o parte din responsabilităţile lui Roosevelt, care ar fi fost depăşit de munca. Asistentul „secretar al afacerilor generale”, urma sa fie un om al dreptei radicale, care sa asigure promovarea intereselor marilor capitalişti. Un alt punct de vedere al complotiştilor acela că preşedintele are mari probleme de sănătate, paralizia etc., aşa că, după atentatori, „Avem nevoie de un guvern fascist în ţara asta…, pentru a salva naţiunea de comuniştii care vor sa o distrugă…” Butler era un militar dintr-o bucată, un om onest şi, mai ales, un patriot. Lui i-a sunat foarte dubios propunerea de a sprijini introducerea la Casa Albă a unei eminenţe cenuşii care să implementeze o politică de dreapta, în acord cu interesele clasei privilegiate. Era insa si un om abil, aşa încât, în loc sa refuze pe complotişti , s-a prefăcut că accepta, pentru a afla cât mai multe amănunte care să-i permită, ulterior, sa demaşte. A fost numită o comisie care să se ocupe de investigarea cazului, comisie care a făcut public un raport foarte .sărac in amănunte, a susţinut ca au existat zvonuri privind implicarea unor persoane importante într-un complot fascist, dar că nu s-a descoperit nici o dovadă. Ceea ce se ştie azi despre acesta ciudată întâmplare a istoriei se datorează în mare măsură investigaţiilor realizate de John L. Spivak, un jurnalist care a publicat, în 1967, o carte numită A Man in His Time (Un om in vremea sa), bazată pe informaţii care ar proveni, se spune, dintr-un exemplar al raportului întocmit de comitetul McCormack-Dickstein pentru Camera Reprezentanţilor. Or, acest raport care arată foarte diferit de ceea ce fusese dat publicităţii, confirmă spusele lui Butler, afirmând că existaseră şi dovezi în acest sens: „S-au primit probe care demonstrează că anumite persoane au întreprins o tentativă de creare a unei organizaţii fasciste…” Deci, nu fusese doar un foc de paie. Butler a vorbit la un post naţional de radio, acuzând comitetul că a eliminat porţiuni importante din mărturia sa; Spivak a publicat rezultatele investigaţiei, dar americanii aveau griji mai mari, nu s-au mai preocupat de o poveste care părea deja veche şi care, prin explicaţiile oficiale, fusese făcută să pară doar o joacă de amatori. Complotul rămâne în continuare o afacere învăluită într-un val gros de mister. Totuşi, demonstraţiile oferite de filmul de pe canalul Discovery oferă câteva secunde de strict autentic. Ele şi materialul Mihaelei Stănescu (pe net), despre Teoria conspiraţiei – visul de coşmar al unei Americi fasciste stau la baza acestui articol şi amintesc de consecinţele posibile ale unei crize mondiale.

Lucian Bureriu

Chinezii în America (inedit)

Încă din avioanele pentru California, pe care le-am luat din Munich sau Frankfurt am Main am observat că avem mai mulți colegi de zbor din Asia. Cu copii neliniștiți, ei înșiși foarte mofturoși cu serviciile culinare oferite de Lufthansa, de parcă ar fi fost, vorba lui Bartok, cel puțin niște mandarini miraculoși. Apoi, expoziția de pe SFO, cu macheta orașului Șanhai. Asiatici la Gate-uri, la vamă, pașapoarte. San Francisco are onoarea de a include cel mai mare China Town din lume, adică mai mare decât cel din New York. Inițial, încă dinainte de Gold Rush expansiunea coloniștilor europeni spre Vest viza comerțul cu China. Au venit chinezii și au fost folosiți ca forță de lucru la construirea căilor ferate. Și n-au mai plecat acasă. Am învățat să deosebesc, ceea ce europenii nu prea fac, fizionomiile chinezilor de cele ale japonezilor, filipinezilor, thailandezilor. Am observat că în Silicon Valley se goliseră niște fabrici, cu tot cu imensele spații de parcare – s-au mutat în Asia, temporar sau permanent, pentru forța de lucru ieftină. Un tronson nou al podului de peste Golf, Bay Bridge se face cu oțel chinezesc, mai ieftin, în care americanii nu prea au încredere… Nu am întâlnit asiatici la concerte rock sau jazz, la Concord sau San Jose, în schimb erau instrumentiști în orchestra simfonică a Universității din Berkeley. În cartierul în care locuiam cu ai mei am văzut apartamente destul de aglomerate cu chinezi de toate vârstele. Seniorii erau cam monolingvi. Tinerii vociferau la fel de tare ca hispanicii din Sud America. Free-Way-urile sunt pline de mașini japoneze, fabricate în State. În sofisticatele fabrici de IT sunt preferați însă japonezii. După mine cred că mai ales comerțul este ocupația chinezească de pe Coasta de Vest. Populația activă, neavând timp să gătească, se lasă prea ușor în voia McDonalds-urilor, dar și a pizzeriilor, mâncărilor chinezești sau thai. Coloane de angajați vedeam cum vin dinspre Lockheed Martin (vecină cu noi) și făceau cozi în pauza de prânz la două mici locații chinezești, la
sandviciuri cu pește sau pui, cafele în pahare de carton cu capac sau bere de Hawaii, Stella Artois sau American Budweiser, servită în carafe de 40 sau 6o FL OZ din care se turna în pahare mari. Am observat orarul foarte neregulat al acestor să le zic bufeturi Starbucks din proximitatea noastră. Fără program afișat și de sărbători închise pentru un număr nedefinit de zile. Chiar cred că românii ar fi mai disciplinați din acest punct de vedere. Pe stradă, mai ales dacă împingi un cărucior cu un copil drăguț în el, toți americanii caucazieni te salută cu prietenie (excepție pe bulevardele înghesuite). Chinezii, nativi în SUA, nu constituie o excepție. Doar seniorii sunt mai rezervați, mai ales dacă nu le dai atenție, dar nu chiar cât indienii (din India), infatuați de parcă s-ar duce la templul lui Budha. Se vede clar că sunt bunici veniți de peste Pacific ca să aibă grijă de nepoți. Ne întâlneam cu ei și erau curioși, ca și noi, ne priveam reciproc micii descendenți și nu o dată făceam schimb de zâmbete și eventual câteva cuvinte. Mi-a făcut impresia că micii chinezi erau rezervați și impasibili, ca niște măști. Când nepoțelul nostru întindea prietenos mâna spre un alt căruciorist, chinez, acela și-o retrăgea pe a lui, cu maximă rezervă. Două figuri interesante mi-au atras atenția, zilnic pe strada noastră. Un chinez, cam fără vârstă, trecea vioi, cântând de unul singur și în gura mare, iar altul, practicând un joc, de altfel la modă printre americani, cu un mic avion teleghidat. Nu m-a entuziasmat bucătăria chinezească, cu orez semi-fiert și găluște de bambus. Sunt în continuare nedumerit de mulțimea de americani caucazieni care folosește cu îndemânare bețele în loc de furculițe. De altfel, nici o problemă, se practică mâncatul cu mâna, obicei profund asiatic, pe care l-am întâlnit și în Turkmenistan. Și nu întotdeauna se folosesc șervețele umede înainte de masă…Cine spune că în SUA trebuie să intri doar cunoscând engleza americană se înșeală. L-am întrebat odată pe un bunic, în engleză, câți ani are nepotul său și mi-a răspuns foarte entuziasmat: “China!” (Ceaina), arătând spre sine însuși. De parcă nu era evident acest lucru. După câte spun americanii, epicantul, adică acel mușchi scurt care face ochii oblici, dă unele probleme de văz, la condusul automobilului sau pilotaj. Recentul accident de pe SFO al unei companii asiatice s-a datorat aprecierii greșite a înălțimii pistei de aterizare. Pilotul a încetinit viteza și a venit mai jos decât trebuia spre bordul pistei ce avansează în apele golfului.

Lucian BURERIU

Dirijorul americano-austriac Carlos Kleiber

Abia acum câţiva ani, în căutare de personalităţi deosebite ale muzicii, în Nord America, descopeream, chiar la  Opera din San Francisco o umbră celebră,  dirijase acolo  CARLOS KLEIBER, se spunea despre el “he was  an excentric genius”. Mama sa era o evreică din California, Ruth Goodrich, căsătorită cu dirijorul austriac de excepţie, Erich Kleiber. O combinaţie rară, din care rezulta în 1930 Karl Ludwig Bonifacius Kleiber. Emigraţi în 1940 la Buenos Aires, din motive lesne de înţeles, aveau să-i spună  lui  Karl Carlos… Mărturisesc, încercarea mea de a bântui California în căutarea urmelor familiei lui Carlos, un demers firesc al pasiunii şi profesiunii mele, era hazardată. Mă aflam în spaţiul corect, dar nu şi în timp util. Din nefericire, fenomenalul artist nu mai e în viaţă. Îmi rămăsese în memorie filmul alb-negru televizat, realizat la Stuttgart în timpul repetiţiei  cu orchestra Radio (Suedfunk Symphony Orchestra) la LILIACUL lui Johann Strauss. Un tânăr înalt, peste măsură de inteligent, cu un dezvoltat simţ al umorului, scotea din somnolenţa îngheţat-germanică aparatul, de altfel corect şi riguros al orchestrei, încercând să-i impună căldura sentimentală a spiritului austriac. Stilul său era totalmente neconvențional. Se folosea de un arsenal străin celorlalți dirijori. Unui violonist i-a atras atenția că un anume pasaj trebuie să-i amintească de o închipuită domnișoară, care se lamentează desuet, plânsul corzilor trebuind să fie intenționat siropos, cu efect delicat grotesc. şi Kleiber cântă imitând instrumentul. O face destul de des şi cu măiestrie, orchestra îl privește când rezervat, când cu amuzament, treptat atmosfera se destinde, dirijorul cântă dezlănțuit cu ansamblul. În secțiunea următoare ni se prezintă aceeași piesă, de data asta în concert. Cu gesturi elegante conductorul reamintește  discret şi expresiv indicațiile de la repetiție şi totul merge perfect, în locul redării albe a partiturii, orchestra din Suttgart trăiește sentimentele personajelor din spatele știmelor sale…
Ileana Cotrubas ne redă  colaborarea cu dirijorul Carlos Kleiber: „A lucra cu el era o fericire incredibilă: de fiecare dată aveam sentimentul că mă depăşesc, într-atât eram de inspirată de muzicalitatea şi de personalitatea sa. Întâlnirea noastră a fost excepţională si ea m-a împins incontestabil dincolo de posibilităţile mele naturale. Era unic pe toate planurile. De exemplu, înainte de fiecare reprezentaţie, venea în cabină pentru a ne comunica observaţiile sale despre seara precedentă, recomandându-ne să fim atenți la cutare pasaj sau la cutare detaliu care lăsa de dorit. Niciodată nu am întâlnit un asemenea perfecţionist, şi sunt foarte tristă că şi-a întrerupt cariera, căci era singurul şef de orchestră  – şi totusi eu am lucrat cu cei mai buni,  care respiră odată cu muzica.
Pentru mine, Carlos Kleiber  e o personalitate  în sensul de veritabil artist al secolului nostru… Să spun drept, eram prea impulsivă şi, de exemplu, cu Carlos Kleiber mă certam adeseori! Sigur că-l respectam, dar nu cred că un interpret trebuie să se lase strivit în faţa unui dirijor sau a unui regizor, fără a îndrăzni să-şi dea cu părerea. Nu suntem nişte marionete, ci profesionişti: avem dreptul să interpretăm un rol pe care l-am lucrat conform propriei noastre sensibilităţi. Geniul dirijorului (sau al regizorului) înseamnă să folosească munca noastră cât mai bine. Am cântat puţin sub conducerea lui Carlo Maria Giulini, un mare senior, totodată foarte uman. Cu Karl Böhm am participat la câteva spectacole de la Viena, dar n-am repetat niciodată cu el. I-am apreciat mult pe Riccardo Muti si pe Georges Prêtre, care posedă un instinct muzical de o precizie incredibilă, cât si pe John Pritchard si pe James Levine, pe un mare muzician precum Claudio Abbado. Am avut plăcerea de a-l întâlni adesea pe Colin Davis. Lorin Maazel posedă o inteligenţă ieşită din comun. Îmi place foarte mult de Zubin Mehta.
Dar nici unul nu m-a stimulat într-atât precum Carlos Kleiber, cu care, repet, am trăit o experientă unică, pentru Boema şi, mai ales, pentru Traviata  la München.”
La rândul meu, având o adevărată colecţie de interviuri cu unii cavaleri ai baghetei, am regretat că, aflându-mă pentru mult timp afară din ţară aş fi putut, cu doar doisprezece ani în urmă să asist măcar la o repetiţie (discografia Kleiber este regretabil  de redusă
și DVD-urile de negăsit).  În timp, am avut colocvii cu virtuoji precum Jindrich Rohan, la Praga, un fascinant conductor de o eleganţă desăvârşită. La Moscova l-am cunoscut pe Evgheny Svetlanov la un concert de muzică germană, în sala mare a Conservatorului. Yehudi Menuhin venise la Timişoara cu orchestra festivalurilor din Bath şi mi-a declarat că sala conservatorului din oraşul meu este cea mai bună din Europa ca acustică (păcat că a ars în anii democraţiei). Pentru braşoveanul Erich Bergel, considerat azi unul dintre celebrităţile secolului XX, m-am deplasat în capitală, sala a stat sub fascinanta sa execuţie a simfoniei nr. 8 de Anton Bruckner, dirijată fără partitură. După o asemenea prestaţie Bergel zăcea întins în culise, consultat de medicul său… Interviul mi-a relevat un geniu de o modestie înfiorătoare. Eram ca şi abonat la toate repetiţiile lui Nicolae Boboc, în urbea natală, personalitate de o vastă cultură. De la el am primit cadou şi una din baghetele lui Toscanini, recompensă pentru cronicile pe care le-am scris despre Requiemul lui Mozart,cu monumentalul său ecou natural din domul catolic, aparţinând acum discografiei lui Boboc. Lui Richard Oschanitzky i-am luat ultimul interviu, el păşind în eternitate după câteva zile. A fost un animat dialog despre expresionismul austriac şi introducerea dodecafonismului în jazz, într-o perioadă nefavorabilă acestei muzici… capitaliste. În fine, se contura integrala imfoniilor lui Bruckner, sub bagheta lui Cristian Mandeal (revoluţia a rupt ciclul, ultimele două simfonii rămânând în afară). Imprimările din sala de marmură a Casei Scânteii şi domul din Cluj, cu orchestra clujeană, dotată recent cu instrumente noi m-au impresionat şi vedeam în Mandeal un brucknerian. Avea să-mi declare, spre regretul meu, că   el e deschis spre orice repertoriu… I-am mai cunoscut, la o vorbă, pe Mihai Brediceanu, cu al său uitat polimetronom, pe Jean Martinon la pupitrul imensei orchestre a ORTF- Paris, pe Walter Mihai Klepper şi Remus Tașcău . Lista s-ar putea continua. Dacă l-aş fi întâlnit pe Kleiber aş fi scos o carte.
Minunată familie de muzicieni. Tatăl, Erich Kleiber era deja un renumit dirijor şi, din considerente obscure îşi dorea fiul dedicat altor domenii. La Buenos Aires, Karl, German-born Austrian a fost şcolit în limba engleză, sortit unei cariere de chimist. Unii biografi consideră că el ar fi fost, de fapt, fiul lui Alban Berg, expresionistul. Carlos era înalt, ca acesta, tatăl său fiind scund, iar Ruth se cunoscuse cu Alban Berg mai mult decât bine. Totul a rămas un mister, personal înclin să cred că buzele lui Carlos sunt foarte asemănătoare celor ale lui Erich-tatăl. Tânărul va coti brusc spre muzică, realizând o freelance career. După un periplu prin Munich şi Elveţia, între 1966-1073 devine Kapellmeister în Stuttgart (Erster Kapellmeister am Staatstheater Stuttgart und Auslandgastspiel  mit der Stuttgarter Staatsoper). Atras de Alban Berg, va dirija drama muzicală a acestuia, WOZZECK la Edimburg Festival. În repertoriul său îl găsesc, desigur, pe regele simfoniei, Anton Bruckner. Un film alb-negru realizat la Stuttgart ni-l relevă la o repetiţie pentru imensa operă wagneriană TRISTAN. În Preludiu Lumea începe cu cele patru sunete inerte, chromatice, anticipând universul atonal expressionist. Este însăşi ceaţa din care se detaşează cele patru elemente constitutive ale Creaţiei, din care se detaşează căldura melodios-umană, într-un crescendo al voinţei de a exista. Ca un muzicolog, Carlos descifrează împreună cu orchestranţii sensul capodoperei. Va coborî şi în bunkerul Teatrului din Bayreuth pentru varianta tristanescă din 1974. Reîntors pe continentul  American, va dirija Chicago Symphony Orchestra, New York Metropolitan Opera şi în Sud, la San Francisco… În anii optzeci, din nou Europa, Wiener Philharmoniker, Concergebow Amsterdam. Se retrage în Slovenia, în 1990, dar îl revăd, la tv. în 1992, la concertul de anul nou din Viena, păstrând ceva din apariţiile demonice din tinereţe. Dar, se spune: „Er war sein eigener Daemon, nicht der Daemon der anderen”.
Pentru Claudio Abado a fost “one of the greatest of the 20th century”. Iar în contextul  prezenței unor Mravinschi, Furtwaengler, Sir Simon Rattle, macedo-germanului Karajan, Celibidache apar doi Kleiber. Despre Carlos cineva avea să afirme, cu umor cum că pentru  secolul trecut  UN KLEIBER ESTE MULT PREA DESTUL.

Lucian BURERIU

Muzica Pop – Valori nord-americane la vârsta a treia

 

DAVID FOSTER , LEONARD COHEN , DAVID CLAYTON-THOMAS

1. Provenind din Victoria, zona Vancouver, David Foster este, la peste şaizeci de ani, unul dintre cei mai importanţi si prolifici compozitori contemporani. Inegalabil pianist de facturã clasicã, descoperă ingineria de sunet în studiourile Chicago 1, Nashville si Los Angeles. Se stabileşte în California.
Notabile colaborări cu formatia Chicago şi vocalistul ei, Peter Cetera, devenit ulterior independent; lucrează ca inginer de sunet, ceea ce îi va forma experienţa de orchestrator al propriilor lucrări, aranjate, deobicei, în jurul partiturii pianului. „Hard To Say I’m Sorry” îi va fi preluatã si prelucratã de Chicago în stilul propriu grupului, pop-rock, după sosirea lui Jason Chef ca vocalist şi bass. Multe compoziţii Foster, lansate în variante orchestrale au fost preluate de formaţii sau studiouri de film, devenind celebre. Poartă amprenta clarã a formatiunii sale clasice, unele oferă porţiuni aducând a concerte de pian, poate mai ales Grieg („The Dancer”, „Our Romance”), de un nobil lirism, cu accente dramatice chiar. Pieselor în tonalităti major-minor („I Will”, „The Best Of Me”) li se adaugă cele în care se insinuează ceea ce as numi stilul specific american, marcat de modurile specifice jazzului East si West Coast. În acestea din urmã parcã orchestraţia este mai complexã, subtilã si de un rafinament unic. Nu rezist să-l compar pe David Foster cu longevivul sãu coleg britanic, Alan Parsons, care s-a ridicat în studiourile Abbey Road, devenind compozitorul celebrului „A.P. Project” care cuprinde variate stiluri pop, aparţinând curgerii a peste trei decenii, lucrări deosebit de melodioase; o muncã monumentalã, în studio, fără reflectoarele concertelor live, pe stadioane şi super-săli. Fãrã strigãtele şi fluierăturile fanilor de moment. O muncă pentru eternitate.

2. Ultimul dinozaur al folk-songurilor, acum, la peste şaptezeci de ani, a luat recent decizia sã plece puţin din Canada francofonã într-un turneu mondial, incluzând cele două Americi de Nord. De 14 ani n-a mai pus mâna pe ghitarã, nu ştie cum se va descurca; probabil echipajul îi este deja format. Vom urmări itinerariul acestui cantautor de geniu. Îmi este aproape imposibil sã accept ceea ce un anumit studio si-a permis sã facă: apropierea artificial-tehnicã a timbrului vocal al lui Cohen de cel al mai drăguţelului şi celebrului american Bob Dylan. Or, scuze: Boby a făcut în marile-i concerte live greşeli de neacceptat. Cohen a fost mereu desăvârşit. Cu adevărat un mare. Vocea lui este un monument al naturii, posesor al unui inegalabil registru mai grav, un unicat prin fineţe şi acurateţe. Folkistul Dylan era mereu un răspuns al momentului; Cohen prefera sã fie un poet al singurătăţii, interiorizat, cu toate cã unele din piesele sale au avut un imens suport de popularitate: „Susanne” si fermecătoarea „So Long, Marianne”, adevărate explozii de luminã. Nici în relativ recentul song dedicat Vienei artistul nu este unul al mulţimii şi străzilor. El îşi contemplã, în singurătatea unei camere de hotel, undeva, în lume, impresiile de un lirism cald şi trist. Textele sale sunt poeme, care şi-au găsit, din fericire, acompaniamentul vocal şi instrumental chiar în persoana autorului.

3. Legendarii profesionişti jazz-pop de la Blood Sweat and Tears („Bloody”) n-ar fi fost ceea ce au fost dacã nu venea din Toronto la N.Y. David Clayton-Thomas. Azi compozitorul si unul dintre cei mai importanţi vocalişti ai lumii pop-jazz-rock s-a întors în Canada si suntem informaţi cã, la peste şaizeci de ani mai susţine concerte. Am primit discul apărut în 2005 la Toronto si abia atunci am aflat cã sufletul formaţiei a fost un canadian. Mai bine…prea târziu decât niciodată. Iar de pe – net am văzut un tip bonom, bine împlinit si nu mi-am închipuit niciodată cã aşa aratã omul cu o voce atât de agresivã, antrenantã, copleşitoare. Ca redactor în studiou de radio în anii 80, difuzasem formaţia, cu putinele piese la îndemânã, celebrele „Hi-de-ho” sau „40.000 Hedmen”. Mult mai târziu am dat peste esenţialul absolut impresionant al creaţiei americanilor care au spart sound-ul epocii, nu numai cu modalitatea utilizării brass-ului, ci cu piese ieşite din comun, ca „Go Down Gamblin”, „Spinning Wheel”, „Lucretia Mac Evil”(mai ales!), compuse de genialul canadian si cântate de acesta; sã adăugăm „Lisa, Listen To Me”(compusã împreunã cu D. Halligan) sau compoziţia lui L. Nyro, „And When I Die”, pe care nimeni nu ar fi putut s-o interpreteze  precum canadianul nostru torontez. Sunt pagini de artã absolut personalizate si unice care au intrat în istoria muzicii universale definitiv. Cu amprenta inconfundabilã a spiritului american.

Lucian BURERIU

 

Lusitania

 

Abia în 1970 a fost deconspirat adevărul despre scufundarea LUSITANIEI. Asta nu înseamnă că s-a insistat prea mult în detalierea publică a acestor grozăvii. Vinovăţia Germaniei ajunge în plan secund.
Preşedintele Wilson ajunsese la cârma SUA sprijinit de bancherii din “Trustul banilor”, care-şi dorea intrarea Americii în război din interese proprii, dar 83% dintre americani se împotriveau, aşa că trebuia comis un casus beli. Cineva spunea că politicienii americani și-ar fi scunfundat propriile vapoare pentru a crea atmosfera necesară ajutării Marii Britanii, căreia nu-i mai ajungeau demersurile Canadei, Australiei şi Noii Zeelande. Anglia le-a şi pregătit arme voluntarilor din SUA, numai să se ambarce, chiar şi numai cu mâinile în buzunare. Era însă necesară o capcană întinsă germanilor. Colaborator al acţiunii secrete a fost, bineînţeles războinicul Winston Churchill, “der kriegerische Lehrer”, prim-lord al Amiralitatii britanice,  înfrânt ruşinos în Dardanele şi la Galipoli. Co-autor i-a fost, desigur, viitorul preşedinte American, Roosevelt, pe atunci secretar al Marinei. Wilson şi-a ambarcat şi vreo 120 de americani, pentru a stârni mânia americanilor care încă mai doreau neutralitatea, în cazul torpilării vasului. Plus cei 1000 de pasageri ai pachebotului britanic, tras la cheul New Yorkului, dar şi muniţii, absolut ilegale pentru un pachebot, pentru Marea Britanie, care au fost intenționat încărcate de muncitori germani, potenţial turnători, anume angajaţi pentru a colabora cu spionajul german … Totuşi Germania a avertizat SUA să nu trimită vase în zona unde patrulau submarinele U-Boote, prin intermediul ziarelor newyorkeze, în care îndemnau pasagerii americani să nu se ambarce pe Lusitania. Intre colonelul House, consilierul personal al preşedintelui american Wilson si Sir Edward Grey, ministrul de Externe britanic, a avut loc următorul dialog, menţionat in cartea istoricului C. Simpson: “Grey: Ce va face America dacă germanii scufundă un vas cu pasageri americani la bord? House: Cred că Statele Unite ar fi cuprinse de indignare şi acest lucru ar fi suficient ca să ne atragă în război”. Englezii, care descifraseră codul naval german, cunoşteau poziţia submarinelor germane din Atlantic şi rutele acestora. Aceste informaţii i-au fost comunicate de Churchill, Prim Lord al Amiralităţii, lui Roosevelt, secretar de stat al Marinei. Conform comandantului Joseph Kenworthy, pe atunci în “British Naval Intelligence”, citat de Colin Simpson: “Lusitania a fost trimisă, în mod deliberat, cu viteză redusă într-o regiune unde se ştia cu precizie că un submarin german se afla în aşteptare”.

LUSITANIA a fost, aşadar, în mod criminal ghidat de Churchill însuşi către un port britanic în preajma căruia apele erau infestate de multe submarine germane, venind cu o viteză redusă, parcă pentru a se oferi singur ca ţintă. şi vasul, datorită mai ales explodării muniţiei s-a dus la fund în 20 de minute, cu toţi pasagerii. Acţiunea germană cu acest război submarin (ce e drept,  interzis pe atunci) era determinată de blocada impusă de britanici porturilor hanseatice, oprindu-se transportul de hrană din colonii. Circa 750.000 de germani au murit de foame. Din 1776, SUA au evitat, la ordinul lui Washington, implicarea în disputele din Europa, care se finalizau, de obicei, în virtutea tradiţională a acestei lumi, printr-o nouă reechilibrare continentală. Politica americană era numită, în interior, peiorativ, “izolaţionism”. Pretextul imixtiunii SUA în război a fost legat şi de un pretins plan secret german, urmând a convinge Mexicul să-şi atace vecina, niciodată dovedit. Până la intervenţia Americii, spre sfârşitul marii conflagraţii, nu existau învingători reali. E foarte posibil ca, în virtutea unor vechi tradiţii războaiele să se termine oarecum de la sine. Lui Churchill nu i-a fost deajuns sprijinul Canadei şi Australiei, avea nevoie, în panoplia sa, de arma SUA…

Lucian BURERIU

America din suflet

Dominanta anilor şaptezeci a fost, pentru mulţi dintre noi, una a tinereţii care speră. Deschidere pe care mi-a oferit-o multiculturalitatea Timişoarei, în deplin acord cu zestrea mea genetică, venind din familia în care se gândea şi se vorbea în toate limbile central-europene. Tata – român bănăţean (n. Lugoj). Arborele genealogic al mamei cuprinde germanul sudet Jankowszky (n. Praga), maghiarul Soos (n. Budapesta), austriacul Planinger (n. Viena), evreul Klein (n. Timişoara). Mi s-a oferit şansa de a face exact lucrurile care m-au atras dintotdeauna. Două decenii, redactor la Radio Timişoara şi secretar principal în redacţia revistei Orizont, ambianţă care mi-a oferit acele întâlniri esenţiale pe care am avut grijă să nu le ratez. Exista, pentru cine dorea, un back-ground de nonconformism, adiind dinspre America, Occident; ambianţa timişoreană recepta creaţiile „Beat Generation” şi curentul Hippy, reunite într-un San Francisco unde aveam să păşesc, vai, prea târziu, în 2009; contactam expresionismul liricii austriece (Trakl), grandioasa epică a lui Thomas Mann, muzica lui Wagner, Bruckner, Mahler, dar şi cea dodecafonică, electronică şi jazz-rock. Erau destule cluburi, cenacluri, group-uri, lumea se alinia, pe cât era posibil, la arta contemporană, fără complexe; conştienţi de istoria multiculturală a marelui nostru oraş (capitală a Ungariei în sec. XIV, capitala Republicii Banathia în 1918…), eram, în fond, urmaşii coloniştilor veniţi din toată Europa, ai familiilor noastre mixte, cosmopolite, aparţinând unui virtual Statele Unite ale Europei. S-a reproşat adesea Timişoarei preponderenţa spiritului mercantil, americanismul ei, posibilă moştenire imperială, care ar justifica absenţa unor personalităţi artistice marcante. Recent s-a inaugurat, la „Casa Franyo” primul memorial scriitoricesc din ţară, tulburătoare evidenţă a membrilor Filialei timişorene a Uniunii Scriitorilor, începând cu 1946. „Lista” aceea, inscripţionată pe marmură neagră spune totul. I-am avut parteneri de colocvii pe Nicolae Breban, Radu Theodoru, Ion Arieşanu, Anişoara Odeanu, Corina Victoria Sein, Aurel Turcuş şi foarte mulţi alţii. Desigur, nu noi am implementat aici tradiţiile culturale. Nu departe de cartierul industrial Fabric, arhitecţii vienezi Hellmer şi Felner au ridicat şi în acest oraş Opera, semănând cu gemenele din Oradea sau Odessa. La pupitrul ei şi al Filarmonicii a dirijat un timp Bruno Walter. Ca pianişti au concertat aici Liszt, Johannes Brahms, Bartok. În vremurile noastre, timişoreanul Ioan Holaender a devenit directorul Operei din Viena. I-am intervievat pe americanul Yehudi Menuhin, care a declarat că sala Liceului de muzică e cea mai bună din Europa; pe Mihai Brediceanu, descoperitor al politempiei şi realizator, împreună cu E. Stabler de la Universitatea din Syracuse, statul New York, al polimetronomului, la a cărui inaugurare m-a invitat, în capitală; pe Ion Voicu & Mădălin; pe Richard Oschanitzki ori Nicolae Boboc, a cărui personalitate a influenţat ambianţa lumii muzicale timişorene printr-un larg registru repertorial. Primise un cadou, bagheta lui Toscanini. În domul catolic din Piaţa Unirii Boboc a imprimat, având ca invitaţi şi solişti vocali din capitală, o nemuritoare variantă a Requiemului lui Mozart, un adevărat eveniment. Am scris, la vremea aceea, despre dificila montare a operei „Lohengrin” de Wagner, cu aportul ambelor orchestre şi solistul-surpriză Nicolae Stan, cu prestaţia demnă de un invitat al festivalurilor din Bayreuth. Poate fi dovadă de patriotism local, dar varianta pe care am văzut-o nu de mult la Munich, în vestimentaţie de secol XXI, într-o regie futuristă, cu tente parodice mi-a plăcut mai puţin decât realizarea timişorenilor, fidelă tiparelor convenţionale. Din păcate, wagnerianismul ne-a părăsit de mult…Dar în acei ani orchestrele „decolau” spre partiturile dificile ale romanticilor şi post-romanticilor. Apăreau primele viniluri ale unei discografii timişorene. Instrumentele erau evaluate şi reparate de violonistul-lutier Cornel Şuboni, care şi-a transformat un hobby în profesiune. În aceiaşi ani în care inginerul şi compozitorul englez Parsons imprima „Beatles” ori „Pink Floyd” la studioul Abbey Road, London, la radio Timişoara se imprima „Phoenix”. Pe Nicu Covaci l-am înregistrat chiar eu, cu două balade în engleză, interpretate la un double-six şi difuzate (lucru rar) la televiziune, în emisiunea lui Titi Ax. Cu aparatură depăşită, ne străduiam să facem recording din creaţiile rockerilor sau jazz-manilor timişoreni, care deveneau un fenomen unic în ţară, la vremea aceea…În aceeaşi notă, cu ocazia plecării Teatrului de amatori din Lugoj la Londra, trebuia imprimată o bandă cu orchestra care acompania piesa „Broadway Melody” de Yura Soyfer, o suită ce urma să fie folosită în play-back. Că doar nu era să plece la capitalişti şi band-ul. Am primit permisiunea să fac inginerie de sound (ca Parsons!), la marele şi vechiul mixer „Philips” al studioului. Actorii şi negativul muzical au luat premiul întâi, aşa că m-am ales cu o călduroasă strângere de mână. Ca şi în cazul reportajelor realizate timp de 45 de zile la inundaţiile din 1970, drepturile de autor mergând, fără acordul meu, în „Contul 2000”. (Unul din interviurile mele-şoc a fost tradus în toate limbile în care emitea Radiodifuziunea: din Italia venise, cu ajutoare băneşti, însăşi fiica scriitorului Gala Galaction. Vorbea dificil în româneşte, momentul însă a fost fantastic ).

Unica mea expoziţie de grafică alb-negru a avut loc cam în aceiaşi ani, în holul Teatrului Maghiar-German. Am atras atenţia, astfel, plasticienilor, care m-au invitat la expoziţia americană itinerantă de pictură, reprezentând migraţia spre „Golden State”, la Pacific. Participa însuşi ambasadorul SUA, Sir Richard Davis-Jr şi ataşatul cultural. După vernisaj, la un coctail, am făcut cunoştinţă cu Sir Richard Davis-Jr şi, cum aveam reportofonul la mine, l-am intervievat despre impresiile sale timişorene. Am primit şi un imens Langspiel cu muzică rock, pentru studio. N-aş fi bănuit că fac un lucru interzis. Benzile mi-au fost confiscate, trimise prin poşta specială a securităţii la Bucureşti. Urma să fiu paşaportat înapoi, la catedră, dar am fost menţinut în presă datorită intervenţiei domnului Ion Iliescu, pe atunci nou-venit, ca secretar cu propaganda în Timiş…Aveam să primesc doar o sancţiune şi mi s-a spus că interviurile cu diplomaţii americani erau luate doar la comanda şefului statului. Surâzând, Sir Richard Davis-Jr îmi şi mărturisi că doar la Timişoara i s-a luat un interviu.

Prin 2009-10, în vizită la fiul meu şi la nepoţelul David-Robert, la San Francisco, am evocat, în familie, incredibilul eveniment. Am fi crezut vreodată că, după terminarea Politehnicii, locaţie unde s-a elaborat primul robot din ţară, o parte a inteligenţei tehnico-ştiinţifice timişorene va emigra la tastatura calculatoarelor americane? Că mezinul familiei va fi un „Born in USA”?…Timpul ne mai răzbună frustrările. Încă în anii mei tineri, spiritul deschis al Timişoarei m-a împins către călătoriile „admise”. Fusesem la Belgrad, Budapesta, Bratislava, Praga, la Moscova şi-n Asia Centrală, la Aşhabad, iar în „secondo tempo”, în Germania şi SUA. Am asistat la concerte simfonice, operă, teatru în săli precum cea a Conservatorului moscovit, Balşoi, Staatsoper Munich, Teatr Ashghabat, la festivaluri internaţionale de jazz, în sala pragheză Lucerna sau în Down Town la San Jose, în amfiteatrul din Concorde, dar şi la un festival rock-pop la Bucureşti, unde studenţii l-au supărat pe dictator, cântând în engleză. Apoi i-am văzut pe cei din formaţiile Chicago şi Dooby-Bross în California…Importante au fost, pentru transpunerea în operă a impresiilor celor ce ne mai şi mişcam prin lume, înfiinţarea la Timişoara a revistei Orizont-format ziar şi Editurii Facla. Încetau drumurile obositoare spre capitală, cu manuscrisele cărţilor. Oricum, trebuia să ai pile şi să duci plocoane consistente celor ce economiseau acolo hârtia şi publicau „pe cine trebuie”. Câteva cărţi, apărute în edituri de stat, în provincie, nu pot constitui o operă. Privatizarea şi lipsa banilor ne-a prins cu manuscrisele abandonate în sertare, îngălbenind şi luând drumul trash-ului. Nu voi mai atinge acest subiect. Îmi amintesc cât de important a fost pentru o parte a scriitorimii timişorene momentul Lenau. Se constituise în Austria Internationale Lenau-Gesellschaft. Brusc autorităţile au fost sensibilizate de scriitori austrieci şi de cei de limbă germană din România. Au descoperit că poetul se născuse în fostul imperiu habsburgic, în Banatul timişean, la Csatad, localitatea cu nume maghiar, devenită Lenauheim. În 1969, o delegaţie austriacă, în frunte cu primarul Josef Wondrak al orăşelului Stockerau de lângă Viena, unde locuise ulterior Lenau, a sosit la la Timişoara pentru câteva zile. Sigur, am fost reporterul simpozioanelor şi vizitelor delegaţiei, însă revelatoare sunt legăturile care s-au stabilit între scriitorii de limbă germană bănăţeni şi străini, dar şi între membrii Filialei noastre scriitoriceşti de diverse naţionalităţi. S-a tradus mult din Lenau, poetul a sporit conştiinţa de sine a germanilor din Timişoara şi mândria noastră, a tuturor, că participam la evenimente ce restabileau legături tradiţionale între culturi aparţinând în egală măsură Europei Centrale. Austrieci şi români am vizitat locul unde a trăit doar câteva luni poetul, devenit casă memorială, muzeu, cu un grup statuar în faţă, reprezentând Poetul şi Muza. Primirea localnicilor a fost fastuoasă, vrând să demonstreze oaspeţilor şi…succesele agricole şi culinare ale acelei zone de câmpie, ceea ce, la urma-urmei n-a fost prea rău! Liceu „Lenau”, ca şi muzeul dedicat altui bănăţean, din Sânnicolau, compozitorul Bartok Bela, i-au încântat pe austriecii care nu se aşteptau să se găsească aşa ceva la noi.

Într-o discuţie cu Josef Wondrak, acesta mi-a spus: „Iată doi artişti (Lenau-Bartok) care au decis să emigreze în Statele Unite. Oare de ce?” Întrebare retorică, la care aveam să reflectez mult în Boeing-ul 747 „Lufthansa”, cu care aveam să fac naveta dincolo de Ocean…

Lucian Bureriu