Chinezii în America (inedit)


Lucian Bureriu

Încă din avioanele pentru California, pe care le-am luat din Munich sau Frankfurt am Main am observat că avem mai mulți colegi de zbor din Asia. Cu copii neliniștiți, ei înșiși foarte mofturoși cu serviciile culinare oferite de Lufthansa, de parcă ar fi fost, vorba lui Bartok, cel puțin niște mandarini miraculoși. Apoi, expoziția de pe SFO, cu macheta orașului Șanhai. Asiatici la Gate-uri, la vamă, pașapoarte. San Francisco are onoarea de a include cel mai mare China Town din lume, adică mai mare decât cel din New York. Inițial, încă dinainte de Gold Rush expansiunea coloniștilor europeni spre Vest viza comerțul cu China. Au venit chinezii și au fost folosiți ca forță de lucru la construirea căilor ferate. Și n-au mai plecat acasă. Am învățat să deosebesc, ceea ce europenii nu prea fac, fizionomiile chinezilor de cele ale japonezilor, filipinezilor, thailandezilor. Am observat că în Silicon Valley se goliseră niște fabrici, cu tot cu imensele spații de parcare – s-au mutat în Asia, temporar sau permanent, pentru forța de lucru ieftină. Un tronson nou al podului de peste Golf, Bay Bridge se face cu oțel chinezesc, mai ieftin, în care americanii nu prea au încredere… Nu am întâlnit asiatici la concerte rock sau jazz, la Concord sau San Jose, în schimb erau instrumentiști în orchestra simfonică a Universității din Berkeley. În cartierul în care locuiam cu ai mei am văzut apartamente destul de aglomerate cu chinezi de toate vârstele. Seniorii erau cam monolingvi. Tinerii vociferau la fel de tare ca hispanicii din Sud America. Free-Way-urile sunt pline de mașini japoneze, fabricate în State. În sofisticatele fabrici de IT sunt preferați însă japonezii. După mine cred că mai ales comerțul este ocupația chinezească de pe Coasta de Vest. Populația activă, neavând timp să gătească, se lasă prea ușor în voia McDonalds-urilor, dar și a pizzeriilor, mâncărilor chinezești sau thai. Coloane de angajați vedeam cum vin dinspre Lockheed Martin (vecină cu noi) și făceau cozi în pauza de prânz la două mici locații chinezești, la
sandviciuri cu pește sau pui, cafele în pahare de carton cu capac sau bere de Hawaii, Stella Artois sau American Budweiser, servită în carafe de 40 sau 6o FL OZ din care se turna în pahare mari. Am observat orarul foarte neregulat al acestor să le zic bufeturi Starbucks din proximitatea noastră. Fără program afișat și de sărbători închise pentru un număr nedefinit de zile. Chiar cred că românii ar fi mai disciplinați din acest punct de vedere. Pe stradă, mai ales dacă împingi un cărucior cu un copil drăguț în el, toți americanii caucazieni te salută cu prietenie (excepție pe bulevardele înghesuite). Chinezii, nativi în SUA, nu constituie o excepție. Doar seniorii sunt mai rezervați, mai ales dacă nu le dai atenție, dar nu chiar cât indienii (din India), infatuați de parcă s-ar duce la templul lui Budha. Se vede clar că sunt bunici veniți de peste Pacific ca să aibă grijă de nepoți. Ne întâlneam cu ei și erau curioși, ca și noi, ne priveam reciproc micii descendenți și nu o dată făceam schimb de zâmbete și eventual câteva cuvinte. Mi-a făcut impresia că micii chinezi erau rezervați și impasibili, ca niște măști. Când nepoțelul nostru întindea prietenos mâna spre un alt căruciorist, chinez, acela și-o retrăgea pe a lui, cu maximă rezervă. Două figuri interesante mi-au atras atenția, zilnic pe strada noastră. Un chinez, cam fără vârstă, trecea vioi, cântând de unul singur și în gura mare, iar altul, practicând un joc, de altfel la modă printre americani, cu un mic avion teleghidat. Nu m-a entuziasmat bucătăria chinezească, cu orez semi-fiert și găluște de bambus. Sunt în continuare nedumerit de mulțimea de americani caucazieni care folosește cu îndemânare bețele în loc de furculițe. De altfel, nici o problemă, se practică mâncatul cu mâna, obicei profund asiatic, pe care l-am întâlnit și în Turkmenistan. Și nu întotdeauna se folosesc șervețele umede înainte de masă…Cine spune că în SUA trebuie să intri doar cunoscând engleza americană se înșeală. L-am întrebat odată pe un bunic, în engleză, câți ani are nepotul său și mi-a răspuns foarte entuziasmat: “China!” (Ceaina), arătând spre sine însuși. De parcă nu era evident acest lucru. După câte spun americanii, epicantul, adică acel mușchi scurt care face ochii oblici, dă unele probleme de văz, la condusul automobilului sau pilotaj. Recentul accident de pe SFO al unei companii asiatice s-a datorat aprecierii greșite a înălțimii pistei de aterizare. Pilotul a încetinit viteza și a venit mai jos decât trebuia spre bordul pistei ce avansează în apele golfului.

Lucian BURERIU

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s