Muzica Pop – Valori nord-americane la vârsta a treia


 

DAVID FOSTER , LEONARD COHEN , DAVID CLAYTON-THOMAS

1. Provenind din Victoria, zona Vancouver, David Foster este, la peste şaizeci de ani, unul dintre cei mai importanţi si prolifici compozitori contemporani. Inegalabil pianist de facturã clasicã, descoperă ingineria de sunet în studiourile Chicago 1, Nashville si Los Angeles. Se stabileşte în California.
Notabile colaborări cu formatia Chicago şi vocalistul ei, Peter Cetera, devenit ulterior independent; lucrează ca inginer de sunet, ceea ce îi va forma experienţa de orchestrator al propriilor lucrări, aranjate, deobicei, în jurul partiturii pianului. „Hard To Say I’m Sorry” îi va fi preluatã si prelucratã de Chicago în stilul propriu grupului, pop-rock, după sosirea lui Jason Chef ca vocalist şi bass. Multe compoziţii Foster, lansate în variante orchestrale au fost preluate de formaţii sau studiouri de film, devenind celebre. Poartă amprenta clarã a formatiunii sale clasice, unele oferă porţiuni aducând a concerte de pian, poate mai ales Grieg („The Dancer”, „Our Romance”), de un nobil lirism, cu accente dramatice chiar. Pieselor în tonalităti major-minor („I Will”, „The Best Of Me”) li se adaugă cele în care se insinuează ceea ce as numi stilul specific american, marcat de modurile specifice jazzului East si West Coast. În acestea din urmã parcã orchestraţia este mai complexã, subtilã si de un rafinament unic. Nu rezist să-l compar pe David Foster cu longevivul sãu coleg britanic, Alan Parsons, care s-a ridicat în studiourile Abbey Road, devenind compozitorul celebrului „A.P. Project” care cuprinde variate stiluri pop, aparţinând curgerii a peste trei decenii, lucrări deosebit de melodioase; o muncã monumentalã, în studio, fără reflectoarele concertelor live, pe stadioane şi super-săli. Fãrã strigãtele şi fluierăturile fanilor de moment. O muncă pentru eternitate.

2. Ultimul dinozaur al folk-songurilor, acum, la peste şaptezeci de ani, a luat recent decizia sã plece puţin din Canada francofonã într-un turneu mondial, incluzând cele două Americi de Nord. De 14 ani n-a mai pus mâna pe ghitarã, nu ştie cum se va descurca; probabil echipajul îi este deja format. Vom urmări itinerariul acestui cantautor de geniu. Îmi este aproape imposibil sã accept ceea ce un anumit studio si-a permis sã facă: apropierea artificial-tehnicã a timbrului vocal al lui Cohen de cel al mai drăguţelului şi celebrului american Bob Dylan. Or, scuze: Boby a făcut în marile-i concerte live greşeli de neacceptat. Cohen a fost mereu desăvârşit. Cu adevărat un mare. Vocea lui este un monument al naturii, posesor al unui inegalabil registru mai grav, un unicat prin fineţe şi acurateţe. Folkistul Dylan era mereu un răspuns al momentului; Cohen prefera sã fie un poet al singurătăţii, interiorizat, cu toate cã unele din piesele sale au avut un imens suport de popularitate: „Susanne” si fermecătoarea „So Long, Marianne”, adevărate explozii de luminã. Nici în relativ recentul song dedicat Vienei artistul nu este unul al mulţimii şi străzilor. El îşi contemplã, în singurătatea unei camere de hotel, undeva, în lume, impresiile de un lirism cald şi trist. Textele sale sunt poeme, care şi-au găsit, din fericire, acompaniamentul vocal şi instrumental chiar în persoana autorului.

3. Legendarii profesionişti jazz-pop de la Blood Sweat and Tears („Bloody”) n-ar fi fost ceea ce au fost dacã nu venea din Toronto la N.Y. David Clayton-Thomas. Azi compozitorul si unul dintre cei mai importanţi vocalişti ai lumii pop-jazz-rock s-a întors în Canada si suntem informaţi cã, la peste şaizeci de ani mai susţine concerte. Am primit discul apărut în 2005 la Toronto si abia atunci am aflat cã sufletul formaţiei a fost un canadian. Mai bine…prea târziu decât niciodată. Iar de pe – net am văzut un tip bonom, bine împlinit si nu mi-am închipuit niciodată cã aşa aratã omul cu o voce atât de agresivã, antrenantã, copleşitoare. Ca redactor în studiou de radio în anii 80, difuzasem formaţia, cu putinele piese la îndemânã, celebrele „Hi-de-ho” sau „40.000 Hedmen”. Mult mai târziu am dat peste esenţialul absolut impresionant al creaţiei americanilor care au spart sound-ul epocii, nu numai cu modalitatea utilizării brass-ului, ci cu piese ieşite din comun, ca „Go Down Gamblin”, „Spinning Wheel”, „Lucretia Mac Evil”(mai ales!), compuse de genialul canadian si cântate de acesta; sã adăugăm „Lisa, Listen To Me”(compusã împreunã cu D. Halligan) sau compoziţia lui L. Nyro, „And When I Die”, pe care nimeni nu ar fi putut s-o interpreteze  precum canadianul nostru torontez. Sunt pagini de artã absolut personalizate si unice care au intrat în istoria muzicii universale definitiv. Cu amprenta inconfundabilã a spiritului american.

Lucian BURERIU

 

Anunțuri

Un comentariu la “Muzica Pop – Valori nord-americane la vârsta a treia

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s