Hotel California


HOTEL CALIFORNIA

FRONTONUL

Nepotului meu, David Robert

Purtând titlul unei celebre piese pop-rock al formaţiei EAGLES, prezenta carte este un puzzle de memorii, documentar istoric şi beletristică. Scrisă în urma unor călătorii în îndepărtata Californie, la San Francisco Bay Area, HOTEL CALIFORNIA reprezintă relatarea, fie pe tonul obiectiv, al reporterului, fie în gamele minore ale liricii inserate, celei mai interesante experenţe de viaţă a autorului. Filonul epic şi poematic ne poartă într-o lume surprinzătoare pentru un european, plină de revelaţii exotice, într-un back-ground al unui peisaj de dimensiuni colosale, plin de contraste, primejdii potenţiale şi înfăptuiri omeneşti grandioase, aproape de science-fiction. Lumea aceea, formată dintr-o conurbaţie de o sută de oraşe, cu zece milioane de locuitori este, prin Silicon Valley şi universitatea Stanford, prin firmele producătoare de inteligenţă IT, avioane, rachete, inclusiv complexul spaţial trimis pe Marte, un fel de centru al omenirii moderne, alături de acela al artei şi temperamentului celor născuţi la tropice, unde mai bântuie amintirea căutătorilor de aur, frontoanele clădirilor Vestului pacific, dar şi spiritul generaţiei hippy sau al literaturii curentului Beat Generation. Adesea paginile descriptive ale manuscrisului meu sunt întrerupte de versurile scrise la faţa locului, dând senzaţia desprinderii de peisaj, prin revelaţie. Motivaţia esenţială a cărţii este regăsirea familiei, prezenţa nepotului autorului, copil ce s-a născut în acest spaţiu american şi care reprezintă împlinirea unui vis. În fond, cele două patrii se pot reuni prin această posibilitate nesperată de a călători, modern şi cu pasiune prin spaţiile planetei, intimizate de dorinţa de a cunoaşte şi trăi la mare intensitate fiecare moment al vieţii. Copilul devine astfel materializarea unificării unei lumi, care nu mai e despărţită de istorii ieşite din uz.
Cititorul va retrăi acest sentiment de intrare în secolul XXI în aceste pagini despre o lume desprinsă de prejudecăţi, deschisă tuturor raselor şi aspiraţiilor.
Ne vom vedea într-o ambianţă plină de unicate, de la ciudata alcătuire geologică, incomparabilă cu ceea ce ne mai oferă planeta, la creaţii ale omului, existente doar în această zonă absolut miraculoasă. Impresia generală este aceea că aici comunitatea umană se află într-o fabuloasă concurenţă cu natura, construindu-şi universul urban în conformitate cu grandiosul şi ineditul peisaj, aventurându-se în demersuri care sfidează pericolele inospitaliere ale faliilor tectonice, înscrise în Cercul de Foc al Pacificului. Na aflăm la marginea Californiei, în Vestul extrem al Lumii…

BOMBARDAMENTUL
În nouăsute patruzeci şi opt bombardierele americane evoluau din nou pe deasupra Berlinului. Peste mormanele de ruine nebune, copiii se căţărau spre gratiile cerului, cu mâinile-ntinse, vrând, parcă, să tragă-n jos greoaiele păsări ale speranţei. Un popor nu voia să moară, sub şenilele sălbaticei apocalipse ruseşti, iar demnitatea sa, renăscută printre hienele foamei, rezista, prin zidul impus de fiara exotică…
…Şi avioanele lansară, timp de un an, paraşute cu lăzi de merinde şi astfel copiii germani redeveneau cetăţenii Occidentului; după ce, aceleaşi avioane plantaseră-n capitală sâmburii de foc ai dezastrului, drum deschizând bestiei roşii invadatoare… Un popor, mai ales copiii, cruţaţi de front, era salvat din nou, pentru destinu-i aparte pe care-l are în lume; piloţii, cu ochii în lacrimi, salutau din aripi mulţimi scheletice fremătătoare, urcate pe grămezile Berlinului ucis.
Aceiaşi piloţi care sancţionaseră trufia fascistă, erau acum liberatorii celor căzuţi sub opinca medievală stalinistă; erau restauratorii primejduitei identităţi germane, ofilită-n corsetul scheletic al foamei. (Estul nemernic, născut dictatorilor foamei, cu naţii întregi, ce se execută-ntre ele sumar, Estul decimării supreme şi restul, îşi rupse colţii în Poarta Branbemburg; o lume tânără, înflorind pe ruine, în bătaia vântului unei solidarităţi sonore.
Patruzeci şi opt, era deja vreme de pace, dar Moscova-cârciumăreasă încă mai voia să strângă în pumn copiii celor învinşi. Dar s-au întors acei piloţi înalţi, foşti inamici, şi de la înălţimea lui dumnezeu, bombardând cu stafide, arzând, prin pasiunea purităţii celeste sodomica ură asiată, complexul gelos şi geros al imperiului slav, spunând un „pahod na Kremlin” primitivei buimace, beţive oştiri, handicapată de politichie. Coridor aerian peste veacuri, sancţiunea transformată în binefacere şi bivalenţa Apusului, dualismul culturii europene şi concepţia omului total. Şi cruciadă bărbătească-mpotriva oricăror sechele tribale, de subdezvoltare impusă cu forţa morţii…
…La fel i-au aşteptat copiii Timişoarei pe surâzătorii aviatori americani, acei minunaţi tineri, din maşinile lor zburătoare, poate nu credeau că o blocadă a FOAMEI o experimentează nu-ştiu-cine în România…Sărmanii şi demnii noştri copii n-au aşteptat un minunat bombardament cu stafide, precum la Berlin, şi cum s-ar cere, în fond…
Cu toate astea, în plin meeting aerian, hiene umblau printre noi, amintindu-ne, printre dinţi, de Berlin şi Belgrad, şi de faţa cea bună a medaliei, care întârzia să apară. Se vorbea despre Estul nemernic şi despre un Occident necruţător şi indiferent. Despre dualismul de neînţeles al culturii europene, dar şi despre circul-fără-pâine şi parlamentarii ce mănâncă mai multe microfoane pe zi…Dar nimeni nu le-a spus piloţilor: „Suntem în blocadă. În criza demnităţii şi identităţii”. Iar Zburătorii nici nu credeau că, de fapt, EUROPA ESTE UN ORAŞ SITUAT, PE UNDEVA, PRIN TIMIŞOARA!…Şi atunci, Piloţii le-au spus copiilor noştri, să urce în avioanele lor, să traverseze împreună Atlanticul, spre California.
Şi de atunci am rămas, bătrâni şi părinţi, în patrie şi vorbim cu ai noştri doar prin calculator…
(Cu pilejul mitingului aviatic din 24 VII 2000, Timişoara , fiul meu, vizitând acele aeronave americane, care au chemat la bord tineri şi copii români, a decis să zboare departe, prin lume…)

DUMINICA TORIDĂ
Deobicei, locul de plimbare şi joacă este enorma parcare de lângă noi. Cât două terenuri de fotbal e spaţiul din jurul clădirii „Cadence”, una din acele fabrici care s-au golit de lucrători şi au plecat în China, la o mână de lucru mai ieftină. Am ieşt, singur cu micul Robert, ceilalţi au rămas acasă, la treabă. Este duminica, peste imensele spaţii ale Silicon Valley se revarsă soarele tropical. În căruciorul confortabil, cel mai înţelept lucru pe care-l poate face Roby la ora asta e să doarmă. Aşa că, eu voi explora puţin nişte împrejurimi pe care nu le prea cunosc, căutând umbrele dense ale unor copaci bătrâni, pe care înţelepciunea localnicilor i-au lăsat la locul lor. Uneori am impresia că noile construcţii industriale au fost dispuse în funcţie de insule de pădure, lăsate la locul lor. Prea sunt noi casele, mai veche este vegetaţia. Ciudată este această linişte monumentală, fără maşini ori pietoni. Caut alte locuri de parcare. Asta pentru că sunt multe zone fără trotuare, unde circulă doar automobilele, high way-urile având eventual bike-lan-uri, piste pentru biciclişti. Aşa e pe aici, pe lângă gigantul „Lockheed Martin”; mai încolo e imperiul „Cisco”, nu ştiu câte clădiri, animate zilnic, unde vine, în pauza de masă, un autobuz cu bucătărie chinezească. Caut liniştea bulevardului Plumeria şi parcul cu havuz al altei firme părăsite, „Gartner”. Robert doarme, eu găsesc o bancă şi dintr-odată îmi dau seama că…sunt singur în America! Ştiu că în această zonă criminalitatea are un procent mai redus decât în Oakland, Fremont sau Union City. Există însă un risc: sunt răpiţi copii. Scrutez cu spaimă ferestrele, în spatele cărora sunt doar încăperi goale. Mi se pare că văd numai ochi. Se pare că metoda acestor furturi a venit din Mexic. Recompensele pretinse pentru copiii răpiţi în Silicon sunt mai mari. Un copil de Silicon Valley costă! Mai ales dacă e alb şi frumos…Nu departe opreşte o maşină. Acum vor coborî din ea vreo patru gealaţi şi-mi vor lua copilul. Îmi pregătesc instinctiv sprayul cu piper, reproşându-mi că n-am un pistolet letal. Din maşină nu coboară nimeni. Sau a şi coborât, în timp ce eu scotoceam în geantă. Uneori mai apare câte cineva din conducere, intră în birou, poate pentru a da telefoane în Japonia, în Hong Kong… Mă iau şi plec de lângă răcorosul havuz, în viteză, traversez şoseaua pe unde nu trebuie şi…lângă mine opresc două motociclete de-ale poliţiei. Să mă amendeze, oricum n-am un dolar la mine! Oh, nu, au oprit să-mi vadă nepoţelul, care s-a şi trezit cu ocazia asta. „Happy!” râd poliţiştii, râde şi Robert, mi se spune ceva simpatic, eu fac un fel de „Îhâm”, americanii, costumaţi ca nişte cosmonauţi, pricep care e problema. Apoi zic ceva în genul „aveţi grijă, nu umblaţi singur”, ne fac semne amicale şi decolează în trombă. Mergem spre casă şi, surpriză, opresc două maşini. Din ele coboară fiul meu, nora mea şi soţia mea. Au plecat să mă caute, echipaj complet, în mai multe direcţii şi s-au întâlnit la Subway-ul de lângă casă…Am promis că de-acum voi fi prudent. O.K. Acasă treaba s-a terminat şi tragem o fugă la Ocean, să prindem briza de seară… (…)

fragment din volumul Hotel California, Lucian Bureriu, 2010, Editura Excelsior Art

Anunțuri

4 comentarii la “Hotel California

  1. Ciudată rememorare. Eu îmi amintesc doar de bombardamentul americanilor asupra Bucureştiului. Mama, era ziua ei de naştere, a scăpat ca prin minune. Promit să încerc să comand cartea, deşi alte încercări au fost nereuşite. Zic că e de la site căci comand lunar cărţi prin internet.

    Apreciază

  2. De mii de ani ne ucidem intre noi, ne furam, ne mintim , ne exploatam, ne provocam unii altira suferinte inomaginabile…Asa este? Daca …DA…cum nu ne crapa obrazul de rusine, cum de acceptam inacceptabilul ?
    Avem pretentia sa ne spunem oameni daca ne ucidem intre noi, daca in proximitatea noastra se petrec asemenea fapte abominabile, iar noi nu reactionam decat …intelectual?
    Toot spun…cum de putem scrie poezii de dragoste, cum putem sustine discutii despre morala, filosofie, despre cultura si civilizatia umana ?. Chiar nu vedem uriasa ipocrizie inconfortabila in care ne aflam ? Ce ar trebui sa se mai petreaca pentru a reactiona, pentru a ACTIONA UMAN, empatic, compasional?

    Apreciază

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s