Lusitania

 

Abia în 1970 a fost deconspirat adevărul despre scufundarea LUSITANIEI. Asta nu înseamnă că s-a insistat prea mult în detalierea publică a acestor grozăvii. Vinovăţia Germaniei ajunge în plan secund.
Preşedintele Wilson ajunsese la cârma SUA sprijinit de bancherii din “Trustul banilor”, care-şi dorea intrarea Americii în război din interese proprii, dar 83% dintre americani se împotriveau, aşa că trebuia comis un casus beli. Cineva spunea că politicienii americani și-ar fi scunfundat propriile vapoare pentru a crea atmosfera necesară ajutării Marii Britanii, căreia nu-i mai ajungeau demersurile Canadei, Australiei şi Noii Zeelande. Anglia le-a şi pregătit arme voluntarilor din SUA, numai să se ambarce, chiar şi numai cu mâinile în buzunare. Era însă necesară o capcană întinsă germanilor. Colaborator al acţiunii secrete a fost, bineînţeles războinicul Winston Churchill, “der kriegerische Lehrer”, prim-lord al Amiralitatii britanice,  înfrânt ruşinos în Dardanele şi la Galipoli. Co-autor i-a fost, desigur, viitorul preşedinte American, Roosevelt, pe atunci secretar al Marinei. Wilson şi-a ambarcat şi vreo 120 de americani, pentru a stârni mânia americanilor care încă mai doreau neutralitatea, în cazul torpilării vasului. Plus cei 1000 de pasageri ai pachebotului britanic, tras la cheul New Yorkului, dar şi muniţii, absolut ilegale pentru un pachebot, pentru Marea Britanie, care au fost intenționat încărcate de muncitori germani, potenţial turnători, anume angajaţi pentru a colabora cu spionajul german … Totuşi Germania a avertizat SUA să nu trimită vase în zona unde patrulau submarinele U-Boote, prin intermediul ziarelor newyorkeze, în care îndemnau pasagerii americani să nu se ambarce pe Lusitania. Intre colonelul House, consilierul personal al preşedintelui american Wilson si Sir Edward Grey, ministrul de Externe britanic, a avut loc următorul dialog, menţionat in cartea istoricului C. Simpson: “Grey: Ce va face America dacă germanii scufundă un vas cu pasageri americani la bord? House: Cred că Statele Unite ar fi cuprinse de indignare şi acest lucru ar fi suficient ca să ne atragă în război”. Englezii, care descifraseră codul naval german, cunoşteau poziţia submarinelor germane din Atlantic şi rutele acestora. Aceste informaţii i-au fost comunicate de Churchill, Prim Lord al Amiralităţii, lui Roosevelt, secretar de stat al Marinei. Conform comandantului Joseph Kenworthy, pe atunci în “British Naval Intelligence”, citat de Colin Simpson: “Lusitania a fost trimisă, în mod deliberat, cu viteză redusă într-o regiune unde se ştia cu precizie că un submarin german se afla în aşteptare”.

LUSITANIA a fost, aşadar, în mod criminal ghidat de Churchill însuşi către un port britanic în preajma căruia apele erau infestate de multe submarine germane, venind cu o viteză redusă, parcă pentru a se oferi singur ca ţintă. şi vasul, datorită mai ales explodării muniţiei s-a dus la fund în 20 de minute, cu toţi pasagerii. Acţiunea germană cu acest război submarin (ce e drept,  interzis pe atunci) era determinată de blocada impusă de britanici porturilor hanseatice, oprindu-se transportul de hrană din colonii. Circa 750.000 de germani au murit de foame. Din 1776, SUA au evitat, la ordinul lui Washington, implicarea în disputele din Europa, care se finalizau, de obicei, în virtutea tradiţională a acestei lumi, printr-o nouă reechilibrare continentală. Politica americană era numită, în interior, peiorativ, “izolaţionism”. Pretextul imixtiunii SUA în război a fost legat şi de un pretins plan secret german, urmând a convinge Mexicul să-şi atace vecina, niciodată dovedit. Până la intervenţia Americii, spre sfârşitul marii conflagraţii, nu existau învingători reali. E foarte posibil ca, în virtutea unor vechi tradiţii războaiele să se termine oarecum de la sine. Lui Churchill nu i-a fost deajuns sprijinul Canadei şi Australiei, avea nevoie, în panoplia sa, de arma SUA…

Lucian BURERIU