Dirijorul americano-austriac Carlos Kleiber


Abia acum câţiva ani, în căutare de personalităţi deosebite ale muzicii, în Nord America, descopeream, chiar la  Opera din San Francisco o umbră celebră,  dirijase acolo  CARLOS KLEIBER, se spunea despre el “he was  an excentric genius”. Mama sa era o evreică din California, Ruth Goodrich, căsătorită cu dirijorul austriac de excepţie, Erich Kleiber. O combinaţie rară, din care rezulta în 1930 Karl Ludwig Bonifacius Kleiber. Emigraţi în 1940 la Buenos Aires, din motive lesne de înţeles, aveau să-i spună  lui  Karl Carlos… Mărturisesc, încercarea mea de a bântui California în căutarea urmelor familiei lui Carlos, un demers firesc al pasiunii şi profesiunii mele, era hazardată. Mă aflam în spaţiul corect, dar nu şi în timp util. Din nefericire, fenomenalul artist nu mai e în viaţă. Îmi rămăsese în memorie filmul alb-negru televizat, realizat la Stuttgart în timpul repetiţiei  cu orchestra Radio (Suedfunk Symphony Orchestra) la LILIACUL lui Johann Strauss. Un tânăr înalt, peste măsură de inteligent, cu un dezvoltat simţ al umorului, scotea din somnolenţa îngheţat-germanică aparatul, de altfel corect şi riguros al orchestrei, încercând să-i impună căldura sentimentală a spiritului austriac. Stilul său era totalmente neconvențional. Se folosea de un arsenal străin celorlalți dirijori. Unui violonist i-a atras atenția că un anume pasaj trebuie să-i amintească de o închipuită domnișoară, care se lamentează desuet, plânsul corzilor trebuind să fie intenționat siropos, cu efect delicat grotesc. şi Kleiber cântă imitând instrumentul. O face destul de des şi cu măiestrie, orchestra îl privește când rezervat, când cu amuzament, treptat atmosfera se destinde, dirijorul cântă dezlănțuit cu ansamblul. În secțiunea următoare ni se prezintă aceeași piesă, de data asta în concert. Cu gesturi elegante conductorul reamintește  discret şi expresiv indicațiile de la repetiție şi totul merge perfect, în locul redării albe a partiturii, orchestra din Suttgart trăiește sentimentele personajelor din spatele știmelor sale…
Ileana Cotrubas ne redă  colaborarea cu dirijorul Carlos Kleiber: „A lucra cu el era o fericire incredibilă: de fiecare dată aveam sentimentul că mă depăşesc, într-atât eram de inspirată de muzicalitatea şi de personalitatea sa. Întâlnirea noastră a fost excepţională si ea m-a împins incontestabil dincolo de posibilităţile mele naturale. Era unic pe toate planurile. De exemplu, înainte de fiecare reprezentaţie, venea în cabină pentru a ne comunica observaţiile sale despre seara precedentă, recomandându-ne să fim atenți la cutare pasaj sau la cutare detaliu care lăsa de dorit. Niciodată nu am întâlnit un asemenea perfecţionist, şi sunt foarte tristă că şi-a întrerupt cariera, căci era singurul şef de orchestră  – şi totusi eu am lucrat cu cei mai buni,  care respiră odată cu muzica.
Pentru mine, Carlos Kleiber  e o personalitate  în sensul de veritabil artist al secolului nostru… Să spun drept, eram prea impulsivă şi, de exemplu, cu Carlos Kleiber mă certam adeseori! Sigur că-l respectam, dar nu cred că un interpret trebuie să se lase strivit în faţa unui dirijor sau a unui regizor, fără a îndrăzni să-şi dea cu părerea. Nu suntem nişte marionete, ci profesionişti: avem dreptul să interpretăm un rol pe care l-am lucrat conform propriei noastre sensibilităţi. Geniul dirijorului (sau al regizorului) înseamnă să folosească munca noastră cât mai bine. Am cântat puţin sub conducerea lui Carlo Maria Giulini, un mare senior, totodată foarte uman. Cu Karl Böhm am participat la câteva spectacole de la Viena, dar n-am repetat niciodată cu el. I-am apreciat mult pe Riccardo Muti si pe Georges Prêtre, care posedă un instinct muzical de o precizie incredibilă, cât si pe John Pritchard si pe James Levine, pe un mare muzician precum Claudio Abbado. Am avut plăcerea de a-l întâlni adesea pe Colin Davis. Lorin Maazel posedă o inteligenţă ieşită din comun. Îmi place foarte mult de Zubin Mehta.
Dar nici unul nu m-a stimulat într-atât precum Carlos Kleiber, cu care, repet, am trăit o experientă unică, pentru Boema şi, mai ales, pentru Traviata  la München.”
La rândul meu, având o adevărată colecţie de interviuri cu unii cavaleri ai baghetei, am regretat că, aflându-mă pentru mult timp afară din ţară aş fi putut, cu doar doisprezece ani în urmă să asist măcar la o repetiţie (discografia Kleiber este regretabil  de redusă
și DVD-urile de negăsit).  În timp, am avut colocvii cu virtuoji precum Jindrich Rohan, la Praga, un fascinant conductor de o eleganţă desăvârşită. La Moscova l-am cunoscut pe Evgheny Svetlanov la un concert de muzică germană, în sala mare a Conservatorului. Yehudi Menuhin venise la Timişoara cu orchestra festivalurilor din Bath şi mi-a declarat că sala conservatorului din oraşul meu este cea mai bună din Europa ca acustică (păcat că a ars în anii democraţiei). Pentru braşoveanul Erich Bergel, considerat azi unul dintre celebrităţile secolului XX, m-am deplasat în capitală, sala a stat sub fascinanta sa execuţie a simfoniei nr. 8 de Anton Bruckner, dirijată fără partitură. După o asemenea prestaţie Bergel zăcea întins în culise, consultat de medicul său… Interviul mi-a relevat un geniu de o modestie înfiorătoare. Eram ca şi abonat la toate repetiţiile lui Nicolae Boboc, în urbea natală, personalitate de o vastă cultură. De la el am primit cadou şi una din baghetele lui Toscanini, recompensă pentru cronicile pe care le-am scris despre Requiemul lui Mozart,cu monumentalul său ecou natural din domul catolic, aparţinând acum discografiei lui Boboc. Lui Richard Oschanitzky i-am luat ultimul interviu, el păşind în eternitate după câteva zile. A fost un animat dialog despre expresionismul austriac şi introducerea dodecafonismului în jazz, într-o perioadă nefavorabilă acestei muzici… capitaliste. În fine, se contura integrala imfoniilor lui Bruckner, sub bagheta lui Cristian Mandeal (revoluţia a rupt ciclul, ultimele două simfonii rămânând în afară). Imprimările din sala de marmură a Casei Scânteii şi domul din Cluj, cu orchestra clujeană, dotată recent cu instrumente noi m-au impresionat şi vedeam în Mandeal un brucknerian. Avea să-mi declare, spre regretul meu, că   el e deschis spre orice repertoriu… I-am mai cunoscut, la o vorbă, pe Mihai Brediceanu, cu al său uitat polimetronom, pe Jean Martinon la pupitrul imensei orchestre a ORTF- Paris, pe Walter Mihai Klepper şi Remus Tașcău . Lista s-ar putea continua. Dacă l-aş fi întâlnit pe Kleiber aş fi scos o carte.
Minunată familie de muzicieni. Tatăl, Erich Kleiber era deja un renumit dirijor şi, din considerente obscure îşi dorea fiul dedicat altor domenii. La Buenos Aires, Karl, German-born Austrian a fost şcolit în limba engleză, sortit unei cariere de chimist. Unii biografi consideră că el ar fi fost, de fapt, fiul lui Alban Berg, expresionistul. Carlos era înalt, ca acesta, tatăl său fiind scund, iar Ruth se cunoscuse cu Alban Berg mai mult decât bine. Totul a rămas un mister, personal înclin să cred că buzele lui Carlos sunt foarte asemănătoare celor ale lui Erich-tatăl. Tânărul va coti brusc spre muzică, realizând o freelance career. După un periplu prin Munich şi Elveţia, între 1966-1073 devine Kapellmeister în Stuttgart (Erster Kapellmeister am Staatstheater Stuttgart und Auslandgastspiel  mit der Stuttgarter Staatsoper). Atras de Alban Berg, va dirija drama muzicală a acestuia, WOZZECK la Edimburg Festival. În repertoriul său îl găsesc, desigur, pe regele simfoniei, Anton Bruckner. Un film alb-negru realizat la Stuttgart ni-l relevă la o repetiţie pentru imensa operă wagneriană TRISTAN. În Preludiu Lumea începe cu cele patru sunete inerte, chromatice, anticipând universul atonal expressionist. Este însăşi ceaţa din care se detaşează cele patru elemente constitutive ale Creaţiei, din care se detaşează căldura melodios-umană, într-un crescendo al voinţei de a exista. Ca un muzicolog, Carlos descifrează împreună cu orchestranţii sensul capodoperei. Va coborî şi în bunkerul Teatrului din Bayreuth pentru varianta tristanescă din 1974. Reîntors pe continentul  American, va dirija Chicago Symphony Orchestra, New York Metropolitan Opera şi în Sud, la San Francisco… În anii optzeci, din nou Europa, Wiener Philharmoniker, Concergebow Amsterdam. Se retrage în Slovenia, în 1990, dar îl revăd, la tv. în 1992, la concertul de anul nou din Viena, păstrând ceva din apariţiile demonice din tinereţe. Dar, se spune: „Er war sein eigener Daemon, nicht der Daemon der anderen”.
Pentru Claudio Abado a fost “one of the greatest of the 20th century”. Iar în contextul  prezenței unor Mravinschi, Furtwaengler, Sir Simon Rattle, macedo-germanului Karajan, Celibidache apar doi Kleiber. Despre Carlos cineva avea să afirme, cu umor cum că pentru  secolul trecut  UN KLEIBER ESTE MULT PREA DESTUL.

Lucian BURERIU

Anunțuri

Lasă un răspuns / Leave a comment

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s