America din suflet

Dominanta anilor şaptezeci a fost, pentru mulţi dintre noi, una a tinereţii care speră. Deschidere pe care mi-a oferit-o multiculturalitatea Timişoarei, în deplin acord cu zestrea mea genetică, venind din familia în care se gândea şi se vorbea în toate limbile central-europene. Tata – român bănăţean (n. Lugoj). Arborele genealogic al mamei cuprinde germanul sudet Jankowszky (n. Praga), maghiarul Soos (n. Budapesta), austriacul Planinger (n. Viena), evreul Klein (n. Timişoara). Mi s-a oferit şansa de a face exact lucrurile care m-au atras dintotdeauna. Două decenii, redactor la Radio Timişoara şi secretar principal în redacţia revistei Orizont, ambianţă care mi-a oferit acele întâlniri esenţiale pe care am avut grijă să nu le ratez. Exista, pentru cine dorea, un back-ground de nonconformism, adiind dinspre America, Occident; ambianţa timişoreană recepta creaţiile „Beat Generation” şi curentul Hippy, reunite într-un San Francisco unde aveam să păşesc, vai, prea târziu, în 2009; contactam expresionismul liricii austriece (Trakl), grandioasa epică a lui Thomas Mann, muzica lui Wagner, Bruckner, Mahler, dar şi cea dodecafonică, electronică şi jazz-rock. Erau destule cluburi, cenacluri, group-uri, lumea se alinia, pe cât era posibil, la arta contemporană, fără complexe; conştienţi de istoria multiculturală a marelui nostru oraş (capitală a Ungariei în sec. XIV, capitala Republicii Banathia în 1918…), eram, în fond, urmaşii coloniştilor veniţi din toată Europa, ai familiilor noastre mixte, cosmopolite, aparţinând unui virtual Statele Unite ale Europei. S-a reproşat adesea Timişoarei preponderenţa spiritului mercantil, americanismul ei, posibilă moştenire imperială, care ar justifica absenţa unor personalităţi artistice marcante. Recent s-a inaugurat, la „Casa Franyo” primul memorial scriitoricesc din ţară, tulburătoare evidenţă a membrilor Filialei timişorene a Uniunii Scriitorilor, începând cu 1946. „Lista” aceea, inscripţionată pe marmură neagră spune totul. I-am avut parteneri de colocvii pe Nicolae Breban, Radu Theodoru, Ion Arieşanu, Anişoara Odeanu, Corina Victoria Sein, Aurel Turcuş şi foarte mulţi alţii. Desigur, nu noi am implementat aici tradiţiile culturale. Nu departe de cartierul industrial Fabric, arhitecţii vienezi Hellmer şi Felner au ridicat şi în acest oraş Opera, semănând cu gemenele din Oradea sau Odessa. La pupitrul ei şi al Filarmonicii a dirijat un timp Bruno Walter. Ca pianişti au concertat aici Liszt, Johannes Brahms, Bartok. În vremurile noastre, timişoreanul Ioan Holaender a devenit directorul Operei din Viena. I-am intervievat pe americanul Yehudi Menuhin, care a declarat că sala Liceului de muzică e cea mai bună din Europa; pe Mihai Brediceanu, descoperitor al politempiei şi realizator, împreună cu E. Stabler de la Universitatea din Syracuse, statul New York, al polimetronomului, la a cărui inaugurare m-a invitat, în capitală; pe Ion Voicu & Mădălin; pe Richard Oschanitzki ori Nicolae Boboc, a cărui personalitate a influenţat ambianţa lumii muzicale timişorene printr-un larg registru repertorial. Primise un cadou, bagheta lui Toscanini. În domul catolic din Piaţa Unirii Boboc a imprimat, având ca invitaţi şi solişti vocali din capitală, o nemuritoare variantă a Requiemului lui Mozart, un adevărat eveniment. Am scris, la vremea aceea, despre dificila montare a operei „Lohengrin” de Wagner, cu aportul ambelor orchestre şi solistul-surpriză Nicolae Stan, cu prestaţia demnă de un invitat al festivalurilor din Bayreuth. Poate fi dovadă de patriotism local, dar varianta pe care am văzut-o nu de mult la Munich, în vestimentaţie de secol XXI, într-o regie futuristă, cu tente parodice mi-a plăcut mai puţin decât realizarea timişorenilor, fidelă tiparelor convenţionale. Din păcate, wagnerianismul ne-a părăsit de mult…Dar în acei ani orchestrele „decolau” spre partiturile dificile ale romanticilor şi post-romanticilor. Apăreau primele viniluri ale unei discografii timişorene. Instrumentele erau evaluate şi reparate de violonistul-lutier Cornel Şuboni, care şi-a transformat un hobby în profesiune. În aceiaşi ani în care inginerul şi compozitorul englez Parsons imprima „Beatles” ori „Pink Floyd” la studioul Abbey Road, London, la radio Timişoara se imprima „Phoenix”. Pe Nicu Covaci l-am înregistrat chiar eu, cu două balade în engleză, interpretate la un double-six şi difuzate (lucru rar) la televiziune, în emisiunea lui Titi Ax. Cu aparatură depăşită, ne străduiam să facem recording din creaţiile rockerilor sau jazz-manilor timişoreni, care deveneau un fenomen unic în ţară, la vremea aceea…În aceeaşi notă, cu ocazia plecării Teatrului de amatori din Lugoj la Londra, trebuia imprimată o bandă cu orchestra care acompania piesa „Broadway Melody” de Yura Soyfer, o suită ce urma să fie folosită în play-back. Că doar nu era să plece la capitalişti şi band-ul. Am primit permisiunea să fac inginerie de sound (ca Parsons!), la marele şi vechiul mixer „Philips” al studioului. Actorii şi negativul muzical au luat premiul întâi, aşa că m-am ales cu o călduroasă strângere de mână. Ca şi în cazul reportajelor realizate timp de 45 de zile la inundaţiile din 1970, drepturile de autor mergând, fără acordul meu, în „Contul 2000”. (Unul din interviurile mele-şoc a fost tradus în toate limbile în care emitea Radiodifuziunea: din Italia venise, cu ajutoare băneşti, însăşi fiica scriitorului Gala Galaction. Vorbea dificil în româneşte, momentul însă a fost fantastic ).

Unica mea expoziţie de grafică alb-negru a avut loc cam în aceiaşi ani, în holul Teatrului Maghiar-German. Am atras atenţia, astfel, plasticienilor, care m-au invitat la expoziţia americană itinerantă de pictură, reprezentând migraţia spre „Golden State”, la Pacific. Participa însuşi ambasadorul SUA, Sir Richard Davis-Jr şi ataşatul cultural. După vernisaj, la un coctail, am făcut cunoştinţă cu Sir Richard Davis-Jr şi, cum aveam reportofonul la mine, l-am intervievat despre impresiile sale timişorene. Am primit şi un imens Langspiel cu muzică rock, pentru studio. N-aş fi bănuit că fac un lucru interzis. Benzile mi-au fost confiscate, trimise prin poşta specială a securităţii la Bucureşti. Urma să fiu paşaportat înapoi, la catedră, dar am fost menţinut în presă datorită intervenţiei domnului Ion Iliescu, pe atunci nou-venit, ca secretar cu propaganda în Timiş…Aveam să primesc doar o sancţiune şi mi s-a spus că interviurile cu diplomaţii americani erau luate doar la comanda şefului statului. Surâzând, Sir Richard Davis-Jr îmi şi mărturisi că doar la Timişoara i s-a luat un interviu.

Prin 2009-10, în vizită la fiul meu şi la nepoţelul David-Robert, la San Francisco, am evocat, în familie, incredibilul eveniment. Am fi crezut vreodată că, după terminarea Politehnicii, locaţie unde s-a elaborat primul robot din ţară, o parte a inteligenţei tehnico-ştiinţifice timişorene va emigra la tastatura calculatoarelor americane? Că mezinul familiei va fi un „Born in USA”?…Timpul ne mai răzbună frustrările. Încă în anii mei tineri, spiritul deschis al Timişoarei m-a împins către călătoriile „admise”. Fusesem la Belgrad, Budapesta, Bratislava, Praga, la Moscova şi-n Asia Centrală, la Aşhabad, iar în „secondo tempo”, în Germania şi SUA. Am asistat la concerte simfonice, operă, teatru în săli precum cea a Conservatorului moscovit, Balşoi, Staatsoper Munich, Teatr Ashghabat, la festivaluri internaţionale de jazz, în sala pragheză Lucerna sau în Down Town la San Jose, în amfiteatrul din Concorde, dar şi la un festival rock-pop la Bucureşti, unde studenţii l-au supărat pe dictator, cântând în engleză. Apoi i-am văzut pe cei din formaţiile Chicago şi Dooby-Bross în California…Importante au fost, pentru transpunerea în operă a impresiilor celor ce ne mai şi mişcam prin lume, înfiinţarea la Timişoara a revistei Orizont-format ziar şi Editurii Facla. Încetau drumurile obositoare spre capitală, cu manuscrisele cărţilor. Oricum, trebuia să ai pile şi să duci plocoane consistente celor ce economiseau acolo hârtia şi publicau „pe cine trebuie”. Câteva cărţi, apărute în edituri de stat, în provincie, nu pot constitui o operă. Privatizarea şi lipsa banilor ne-a prins cu manuscrisele abandonate în sertare, îngălbenind şi luând drumul trash-ului. Nu voi mai atinge acest subiect. Îmi amintesc cât de important a fost pentru o parte a scriitorimii timişorene momentul Lenau. Se constituise în Austria Internationale Lenau-Gesellschaft. Brusc autorităţile au fost sensibilizate de scriitori austrieci şi de cei de limbă germană din România. Au descoperit că poetul se născuse în fostul imperiu habsburgic, în Banatul timişean, la Csatad, localitatea cu nume maghiar, devenită Lenauheim. În 1969, o delegaţie austriacă, în frunte cu primarul Josef Wondrak al orăşelului Stockerau de lângă Viena, unde locuise ulterior Lenau, a sosit la la Timişoara pentru câteva zile. Sigur, am fost reporterul simpozioanelor şi vizitelor delegaţiei, însă revelatoare sunt legăturile care s-au stabilit între scriitorii de limbă germană bănăţeni şi străini, dar şi între membrii Filialei noastre scriitoriceşti de diverse naţionalităţi. S-a tradus mult din Lenau, poetul a sporit conştiinţa de sine a germanilor din Timişoara şi mândria noastră, a tuturor, că participam la evenimente ce restabileau legături tradiţionale între culturi aparţinând în egală măsură Europei Centrale. Austrieci şi români am vizitat locul unde a trăit doar câteva luni poetul, devenit casă memorială, muzeu, cu un grup statuar în faţă, reprezentând Poetul şi Muza. Primirea localnicilor a fost fastuoasă, vrând să demonstreze oaspeţilor şi…succesele agricole şi culinare ale acelei zone de câmpie, ceea ce, la urma-urmei n-a fost prea rău! Liceu „Lenau”, ca şi muzeul dedicat altui bănăţean, din Sânnicolau, compozitorul Bartok Bela, i-au încântat pe austriecii care nu se aşteptau să se găsească aşa ceva la noi.

Într-o discuţie cu Josef Wondrak, acesta mi-a spus: „Iată doi artişti (Lenau-Bartok) care au decis să emigreze în Statele Unite. Oare de ce?” Întrebare retorică, la care aveam să reflectez mult în Boeing-ul 747 „Lufthansa”, cu care aveam să fac naveta dincolo de Ocean…

Lucian Bureriu