El şi Eu / 3 /

Ajungem la capătul cărării.

La numai câţiva paşi dăm peste un gard din pari de lemn cu împletitură de nuiele între ei.

Dincolo de gard, o casă construită din bârne necioplite, cu o prispă lungă şi îngustă.

În faţa casei, o vatră în care ardeau câţiva buşteni înghesuiţi sub pirostrii peste care trona un ceaun mare din care ieşeau aburi. Puţin mai departe, o poarta legată cu un curmei din coajă de copac şi o laviţă făcută din câteva ramuri de mesteceni. Undeva, în stânga, se contura perimetrul unui ţarc.

– Am şi ajuns? întreb eu fără a fi prea interesată, dar regretând că plimbarea luase sfârşit.

–Da. Scuză-mă un moment, mă duc să văd pe unde s-or fi ascuns gazdele…

Eu mă aşez pe laviţa din faţa porţii.

Sunt singură.

Eu şi muntele.

Mă uit în jur; pretutindeni pământ, piatră, păduri, izvoare. O frumuseţe parcă înţepenită, rece.

Tot ce vedeam era încremenit acolo de când lumea: piatră peste piatră, stâncă lângă stâncă, aşa încât nimic devastator nu li se putea întâmpla, cel mult poate, vreun colţ de stâncă ros de ploi şi de vreme să se desprindă şi să se rostogolească pe povârnişul abrupt, dezghiocând trupul masiv al muntelui în câţiva pumni de pulbere, sau, de ce nu? vreun brad să lase să-i cadă un con maroniu în valea adâncă, iar peste ani să se înalţe în miezul hăului un trunchi firav de brăduţ, sortit să rămână singular, un fel de paria printre arini făloşi şi sălcii melancolice.

Îmi simt ochii năpădiţi de lacrimi, semn că sunt în pericol; nu lipseşte decât o adiere de vânt şi mă voi trezi  bocind soarta planetei.

Sunt salvată de El.

Revine mulţumit şi se aşază alături de mine.

Îmi mângâie umărul.

Gestul tandru îmi trezeşte simţurile, iar mâna ce-mi frământă delicat umărul nu ezită să alunece înspre şira spinării, transformându-mă într-o fiinţă dependentă de plăcerea inedită.

Pentru a rămâne lucidă, îmi pun întrebarea: cât credit acorzi, atunci când eşti tânără şi neiniţiată în astfel de trucuri, unui bărbat care face uz de jocuri, cu siguranţă experimentate? 

– La ce te gândeşti? vrea El să ştie.

– … la o mulţime de lucruri. Aici totul pare sortit să rămână neschimbat, cu excepţia râului… Îl vezi? curge domol de parcă s-ar despărţi cu greu de munte, odată ajuns departe, se burzuluieşte… N-aş vrea să mă aflu în preajma unui râu umflat, mă tem de apă…

– De ce? Atâta vreme cât apa şi piatra se încaieră între ele, omul are răgazul să se bucure de viaţă! Şi apoi, învaţă să-ţi îndrepţi atenţia doar spre ceea ce-ţi face plăcere!

Tonul lui era poruncitor şi blând în acelaşi timp.

Nu ezit şi-mi reazem capul de umărul lui.

O clipă mai târziu, El îmi ridică bărbia cu două degete, obligându-mă să privesc undeva spre stânga. Văd cum  de după o stâncă, îşi face apariţia o turmă de oi. Veneau spre sălaş, în zvon de tălăngi, behăituri, oferind un tablou mirific şi cumva ireal; sunet, mişcare, aparentă supunere, miasme amestecate; toate se contopeau într-un amestec de simţuri ce părea gata să pactizeze cu freamătul timid încă al unei nopţi promiţătoare şi neliniştite. În urma lor, ciobanii veneau agale, agitând prin aer bâte noduroase, lăsând să le scape, printre buzele arse de soare şi vânt, şuierături scurte.

Turma intră pe poarta deschisă a ţarcului.

Oile, resemnate, se înghesuie una într-alta, îşi vâră botul prin împletitura de nuiele a gardului şi încep să rumege agale.

Pe prispa casei aşezată între doi nuci bătrâni, o femeie punea masa.

Ciobanii se spală pe mâini turnându-şi unul altuia apă dintr-o vadră de lemn, apoi se adună în jurul mesei rotunde. Mănâncă repede, cu înghiţituri mari şi zgomotoase. După ce sfârşesc tot ce li se pusese în străchini, împing cu piciorul scaunele sub masă, îşi iau ţundrele miţoase, se înfăşoară în ele şi, fără grabă, se culcă unul lângă celălalt, de-a lungul prispei. Femeia ridică masa, mătură, îşi îndreptă umerii şi, de parcă abia acum observă prezenţa noastră, ne zâmbeşte:

– Poftiţi în odaia din faţă.

Intrăm.

Stăpâna casei puse pe colţul mesei o lampă cu picior şi, după ce taie vârful fitilului pentru a da formă şi vitalitate luminii, o aprinse şi pleacă tăcută, trăgând uşa în urma ei.

Eram aproape leşinată de foame.

Nu prea ştiam cum să procedez; să mai aştept sau să mă reped asupra bunătăţilor apetisante?

Îmi acord un scurt răgaz.

Pentru a rezista ispitei, îmi mut privirea către ochiul de geam, un dreptunghi cu colţurile mutilate de giurgiuveaua strâmbă prin care cu greu pătrundea un strop de lumină.  

El, intuind încurcătura în care mă aflam, tocmai punea într-o farfurie un ou fiert, brânză şi câteva roşii, apoi toarnă ţuică în pahare şi mă îndeamnă:

– Bea! Uneori ajută!

Vreau să întreb: la ce anume ajută?

Renunţ.

Ridicăm paharele.

Privirile noastre se înfruntă, se cântăresc şi sfârşesc prin a se contopi într-o dorinţă ciudată: nevoia de a recunoaşte că ne simţeam bine împreună.

– În cinstea faptului că ne-am cunoscut!

Ochii-i arzători şi neodihniţi deveniră şi mai întunecaţi.

Bem în tăcere.

Îmi astâmpăr foamea cu ceea ce am în farfurie.

El nu se atinge de mâncare, în schimb vorbeşte mult despre sine.

Povestea frumos.

Sublinia câte un amănunt care-i punea în evidenţă vreo calitate, schiţa portretul familiei sale cu oarecare grijă, atribuindu-le însuşiri clare, uneori lăsând comicul să-şi pună amprenta, dându-mi posibilitatea să completez sau să curăţ umbrele prea tuşate. Coerenţa, plăcerea cu care făcea destăinuiri lăsau impresia că vorbea mai mult pentru sine, ca şi cum s-ar fi aflat într-un dialog virtual, cu un prieten virtual de la care nu aştepta vreun verdict şi nu-i păsa de impresia lăsată. Să fi uitat cu desăvârşire de prezenţa mea. Nu-l acuz de neglijenţă, doar că mi se face dor de privirea lui concentrată pe imagini neştiute, incapabilă să  se desprindă de trecut şi să ia ca punct de sprijin, fie şi pentru o clipă, făptura mea. Nu mă macină vreo gelozie stupidă, aşa că mă las prinsă în plasa povestirii, dornică să aflu cât mai multe despre bărbatul cu care acceptasem să petrec o scurtă vacanţă aici, departe de prieteni, de familie, de preocupările şi grijile zilnice.

Ascultam şi mi se părea straniu că trăisem atât de mult până să-l fi întâlnit.

Miezul nopţii mă prinse într-o stare de amorţeală aparentă; corpul cuprins de oboseală îmi lasă libertatea de a mă abandona, mintea nefiresc de activă trudeşte să ordoneze noianul de informaţii, în vreme ce imaginaţia-mi o ia razna, brodând cu firele poveştii,  a cărei singură ascultătoare eram, alte istorioare, închipuind secvenţe inedite în care plasez şi persoana mea.

Într-un târziu, El tace brusc.

Se uită lung la mine. 

Din toată fiinţa lui izbucnesc mici explozii de mulţumire.

Colţurile ochilor şi ale gurii ameninţă să-i zboare de pe obraz.

– Ştii, zise el cu o voce schimbată, mă felicit pentru modul răbdător în care m-am apropiat de tine. Nu-i aşa că dacă te abordam din prima clipă, atunci la vernisaj, m-ai fi invitat să-mi văd de drum? Şi dacă ţi-aş fi spus că tu eşti drumul meu, drumul la care râvnesc, te-ai fi speriat? Recunoaşte că am geniu. Lăsându-te să te obişnuieşti cu mine, am câştigat, m-am scutit de efort, asigurându-mi victoria. În aceste clipe primesc răsplată: eşti cu mine şi nici nu poţi să spui că am insistat prea mult…

Simt cum din ochi îmi ies flăcări, cum îmi ardea faţa.

– Te-ai îmbujorat şi îţi stă bine. Emoţiile pozitive sunt ca oxigenul…

Furia-mi, dacă ea chiar existase pentru o secundă, se topeşte. Sunt subjugată, mută, sunt uşor speriată. Într-un cuvânt: sunt îndrăgostită.

Îi arunc o privire furişată, filtrată prin coada ochiului şi constat că era încântat de propriile lui cuvinte, de tactica pe care susţine că a aplicat-o doar pentru a mă cucerii.

Mă întreb:

Oare şi El simte fericirea aşa cum o simt eu, adică până la uitarea de sine? Sigur că nu. E un ins complicat. Cu siguranţă că, pentru El, trăirile nu există aşa cum sunt: simple, ele, cu siguranţă, îndeplinesc câte un rol şi sunt puse în serviciul lui, aşa cum probabil reuşeşte să facă şi cu oamenii. Nici nu-i rău atâta timp cât nu consideră că şi scurta noastră vacanţă era doar o toană, un remediu, un prilej de relaxare, un decor adecvat, în ultimă instanţă, pentru ceea ce va urma…

Dacă…

Afară, în noapte, se petrec fenomene ce nu scapă percepţiei mele; cresc în intensitate zgomotele discrete, lumina se insinuează prin cortina de negură, atrăgând că zorii, curând, îşi vor bate cu degetul diafan în geam, iar păsările, animalele şi chiar oamenii, refăcuţi după orele de somn, vor da semne de revigorare.

Toate acestea trezesc în mine dorul şi dorinţa de a mă afla pe dealul Horezului, doar acolo ştiu să aştept în linişte şi cu înfrigurare răsăritul soarelui, să strivesc între degete fire umede de iarbă, să asist la spectacolul florilor supranumite Regina nopţii, atunci când, pentru a-şi proteja specia, îşi închid petale…

– Frumoasă noapte, nu-i aşa?

Remarca lui vine la timp, stopând intenţia mea de evadare alte locuri, unde, persoana lui nu ar fi putut în nici un caz să intre în poveste. Gândul că s-ar fi putut să fiu cu totul în alt loc decât lângă El, mă înspăimânta.

Răcoarea nopţii mă prinsese şi tremur.

Să mă fi muşcat teama că gustul cald al vieţii ar putea să fie altul decât cel închipuit de mine?

– Acum îmi cunoşti viaţa…

Sunt luată în stăpânire de o bucurie bruscă.

Nu mai stau pe gânduri, mă strecor în braţele lui şi îl întreb şăgalnic:

– Oare?

El îmi ridică bărbia.

Ne privim în ochi ca doi luptători care, pe cont propriu, încearcă să ghicească următoarea mişcare tactică a „adversarului”.

– Acum e rândul tău…

Mă foiesc neliniştită.

Cum să-mi povestesc viaţa?

Nici în cel mai cumplit coşmar al meu nu mi-a trecut prin cap că, vreodată, cineva, tam-nisam, va avea curiozitatea sau dorinţa să-mi afla povestea…

– Povestea mea?  Nimic mai simplu, nimic mai complicat…

– Ce mai aştepţi?

– Eşti nepoliticos…

– Sunt, dar tot vreau să aflu ceva din lunga-lunga ta viaţă…

– Abia am sărbătorit majoratul…

– Ştiu.

Corina Victoria Sein

fragment din romanul El şi Eu