Remember Anghel Dumbrăveanu

Cartea Cărţilor

 Din greşeală am descoperit

un praf de timp de‑a nu mai muri

cu tot ceea ce sper să vă pot arăta

la balurile de altădată

spre ziuă când nu‑ţi vine să pleci

de lângă lăutarul din locul numit

La Picătură

pe o tarla de grâu legănat în mirări de galben

 

Dar nu mai am decât Cartea Cărţilor

şi‑o sete nebună de vin de Sâmbureşti

mai negru ca întunericul iadului

Şi‑un dor de ninsori depărtate

 

Un drum

 Pregătisem un drum

Şi n‑am ajuns să‑l încep.

I‑am spus vulturelui: du‑te singur în munţi

Şi‑am rămas să mă uit

Din fereastră

Cum cade frunza.

Aveam râuri în mine,

Învăţasem să urc, să tai singur cărări,

Ştiam vorba pădurii,

Puteam îmblânzi vântul şi iarna

Cu voinţa şi crezul.

Acum mă uit

Din fereastră

Cum cade frunza

Peste un gând

Ca o ninsoare.

 

Dafnis şi Cloe

 Locuia la răsărit unde dealul

Vine cu flori de salcâm până la poartă.

Cloe nu iubise pe nimeni şi‑avea buze răsfrânte.

Locuia la Asfinţit, unde lacul

Aduce corăbii de aur şi linişte.

Cloe avea mijlocul subţire şi nu iubise pe nimeni.

Locuia în ţara fluturilor unde lumina

I se lua în mers pe călcâie.

Cloe nu iubise pe nimeni şi pulpele ei

Erau dumnezeieşti.

Locuia într‑un timp fără margini

pentru că nimeni nu‑i văzuse trupul şi visul.

Acum locuieşte în odaia‑mi săracă

Şi fiece îmbrăţişare ne apropie încet de sfârşit.

Ea ştie totul şi e mereu mai însetată

De‑mbrăţişarea mea otrăvită de dor.

 

Metalele frigului

 Un vânt excesiv începe să bată de‑acum

Dinspre necunoscut şi drumul e tot mai îngust.

Călătorim mereu, fără să ştim unde‑ajungem.

Vântul ne‑aruncă pământul în ochi şi în gură

Ca un preludiu, dar mergem mereu

Cu faţa întoarsă în urmă,

Mânaţi de‑un îndemn nelămurit,

De‑un impuls al speranţei. Apoi

Se înteţeşte cu întuneric şi cu metalele frigului,

Lucrurile serii se‑adună în preajmă, fără mister,

Pătrundem în vremea fără sens a uitării

Iar drumul lipsit de‑ndoieli

E orb şi se stinge încet în ninsori

Şi‑un vânt excesiv vine să măture urmele noastre.

 

 

Anghel Dumbrăveanu

din volumul Retorica şi umbra ninsorii, Editura Excelsior Art, 2008

Întâlnire de gradul zero

Asta a fost! S-a lăsat cortina!

Piesa continuă!

Nu înainte de a încerca să conserv ceea ce eu numeam, cândva, hrană pentru senectute: amintirea… Şi ce aflu?

Sunt scufundat în amestec de zi şi noapte, o seară ca multe altele, dar care s-a dovedit a fi cea mai firavă şi fatală…

Pentru voi cititori neştiuţi, prieteni şi rivali, îmi amintesc:

Aseară, am mâncat bine, am băut bine, am stat de vorbă cu mine însumi şi dimineaţa… sculat mort!

Aşa a fost!

Aşa s-au petrecut evenimentele!

Să vezi minune, dimineaţa m-am trezit în rai! Şi este frumos raiul! O încântare: grădini suspendate, alei mărginite de pomi cu frunze arămii, fântâni arteziene din care apa ţâşneşte şi unduieşte ca o eşarfă colorată în nuanţele  curcubeului, susurând dulce şi liniştitor… Vă mai spun că, într-un astfel de decor, devii mai dornic să te laşi răsfăţat, simţi nevoia să meditezi şi să cauţi nu răspunsuri la întrebări, ci mai curând filonul plăcerilor simple…

Dar, cum în  a existenţa mea terestră  a existat  un dar, iată cum ceva, cineva încurcă iţele, îmi ia liniştea şi nu mai pot să mă bucur deplin; un clic, o rotiţă scăpată de sub control acţionează asupra ochilor mei şi ce văd?

La nici zece metri de locul unde mă aflu, o bancă, răsturnat într-o rână, relaxat, nimeni altul decât Nicolae Ceauşescu! Tabloul era completat cu o pereche de îngeri înarmaţi cu frunze de dovleac pe care le mânuiau cu dibăcie ca şi cum ar fi avut în mâini veritabile şi eficiente evantaie.

Surprins, poate fascinat sau doar străbătut de un fior nedefinit, cu timiditate mă apropii de celebrul personaj. Fac o reverenţă mult prea amplă şi genunchiul drept, beteag de nu mai ştiu când, ia contact cu dalele aspre care acoperea aleea. Cârcotaş din fire, trec repede la o recepţie sumară: calitatea mozaicului aşa şi aşa, lucrat cu oarecare dibăcie, dar atât. Măi, îmi zic în gând, daţi dracului regii asfaltului de pe la noi, au câştigat licitaţiile şi-n rai…

O boare supărător de blândă face să-mi tremure vocea-gând. Aşa că intru direct în rolul de reporter:

– Să trăiţi, domnule Preşedinte, îndrăznesc eu să-l salut.

– Ce apelativ straniu: Cum să-l traduc?

– Aşa cum am rostit: domnule Preşedinte.

– Eşti într-o eroare regretabilă! Mi te adresezi cu: tovarăşe secretar general al Partidului Comunist Român şi preşedinte al Republicii Socialiste România, ai înţeles

– Am înţeles, tovarăşe secretar general, îmi cer scuze!

– Bine, le primesc, dar să nu se mai întâmple, în caz contrariu, pun îngerii mei să-ţi facă vânt din rai!

– Încă o dată scuze…

– Eşti iertat! Scurt şi la obiect: cine eşti?

– O, tovarăşe Preşedinte, numele meu nu o să vă spună mai nimic… În schimb, eu vă cunosc viaţa, faptele, locurile şi oamenii de seamă cu care aţi negociat, aţi plănuit şi cu care aţi cutreierat lumea…

– Ehei, ce oameni, ce locuri, ce respect pentru românul care am fost… Până şi regina Angliei m-am onorat cu o plimbare, într-o caleaşcă trasă de opt cai albii… Eheee…

– Cunosc toate aceste amănunte şi ecoul acelei plimbări îmi gâdilă plăcut auzul cât al mai am, tovarăşe secretar general al P.C.R-lui…

– Stai! Rămâi pe undă, că vocea ta îmi spune ceva… Aha, te ştiu! Eşti din judeţul Timiş?

–Da, din Timişoara.

– Să nu mai rosteşti denumirea acestui oraş că o încurci…

– Am înţeles, tovarăşe secretar general. Embargo!

– Corect! Tu nu trebuie să plăteşti oalele sparte, aşa că să trecem la amănunte: am o memorie de elefant şi sunt aproape sigur că tu eşti cel care ai exploatat talentul tău artistic şi ai instruit formaţiile artistice, încă din vremea tovarăşului Telescu… şi m-ai aşteptat în gară la Chevereşul Mare, unde eu şi suita Comitetului Central am fost la o vânătoare?

– Eu am fost. V-am aşteptat şapte ore în gară, timp în care am studiat cu simţ de răspundere comportamentul tovarăşei Elena Ceauşescu. Cu toate că la început a trebuit să sar peste nişte bariere imateriale, în final, am reuşit să înving blocajul psihic şi am constatat că, sărmana, tare era îngrijorată, gata-gata să cedeze şi să se lase pradă instinctului primar de panică… În zadar am sperat că o să am ocazia să fiu spectator la un alt fel de spectacol decât cele pe care eu le patronam… Însă, tovarăşa, femeie puternică şi cerebrală a găsit soluţia cea mai convenabilă; a luat la picior fiecare centimetru de peron şi, poate de frig, făcea, cum se spune prin partea locului, cuie… Adică îi clănţăneau dinţişorii, fără să-i pese că noi cei mulţi şi muţi de mândrie că aveam onoarea de a ne holba cum prima doamnă a ţării măsura cu sârg şi fermitate distanţa dintre colţurile clădirii ce se numea gară, îi ghicisem slăbiciunea, adică teama că o să fiţi victima vreunui atentat. Doamne, cum scruta stufărişul de la marginea pădurii! În clipele acelea o comparam cu o leoaică ce-şi aşteaptă perechea plecată după hrană… Ca să fiu sincer, nu cred să fi mai văzut vreodată o femeie atât de disperată, de îngrijorată peste măsură…

– N-ai cunoscut-o pe tovarăşa, altfel ai fi aflat că nu teama invocată de tine o sfâşia, ci faptul că întârzierea o ţinea departe de laborator, de eprubetele ei, poate că era chinuită de vreo formulă chimică pe care se temea să că o s-o uite… Era atât de devotată, de implicată în procesul ştiinţific încât, naiva mea dragă, nu putea să accepte faptul că, acolo, în pădure, mirosul sângelui de animal amestecat cu aburii unui pahar de ţuică fiartă se compară cu cântecul suav al sirenelor ce l-au dus la rătăcire pe Ulise…  Nu-mi place, discuţia cu tine mă face greţos de romantic. Vreau să fim punctuali, să ne întoarcem, cum ar spune un cioban din satul meu natal, la oile noastre!

– Îmi permiteţi o glumă?

– Dacă nu e fumată, dă-i drumul!

– Nu sunt plagiator, urăsc furtul intelectual! E a mea şi numai a mea. Gluma ar fi: eu zic să ne întoarcem la porcii noştri… Din surse neautorizate, să mă contraziceţi dacă greşesc, bilanţul informativ al capetelor căzute a fost de 40 mistreţi, seceraţi numai de dumneavoastră. Au fost şi voci care au contestat acest bilanţ, susţinând că în realitate doar 20 de mistreţi şi-au dat obştescul sfârşit în acea zi geroasă de iarnă…

– Cunosc! O strategie care a funcţionat cu succes, o practică pe care am acceptat-o tacit pentru că nu făcea rău nimănui. Acum, înapoi la Cheverş. Ce zi! Numai bună pentru o partidă de vânătoare! Senin, ger de crăpau pietrele, succes la vânătoare, o nevastă speriată de moarte şi iubitoare până peste poate! Retrăiesc momentul sosirii mele pe peron ca şi cum s-ar petrece chiar în această clipă: păşesc ţanţoş şi grăbit spre locul în care era garat trenul prezidenţial. Trag cu ochiu’ spre tovarăşa pentru a evalua starea ei de iritare. Mă tem un pic că mă va dojeni pentru întârziere, dar eram şi nerăbdător să-i prind mânuţele ei fragile în palmele mele şi să o asigur că nu avea motiv de îngrijorare, nimic rău nu se putea întâmpla atâta vreme cât însuşi poporul mă iubea, mă adula, mă diviniza şi veghea asupra mea. După îmbrăţişarea de rigoare, formală ar zice unii, dar te asigur că era una pasională, ochii mei cad pe un grup de tineri emoţionaţi şi aprinşi de un autentic foc interior. Tu, te aflai chiar în mijlocul acelor tineri, ai dat startul unui program artistic. Deşi scurt şi imperfect, momentul vostru artistic m-a mişcat, anticipa fastul programelor dedicate zilei mele de naştere care urma să fie peste câteva zeci de ore.  Urarea voastră era originală şi, în condiţiile de-atunci, părea sinceră. Erai, recunosc, inventiv în ceea ce făceai, chiar speculativ; aflând că aveam poeţii mei preferaţi ai strecurat şi versuri ale lui Păunescu, Andriţoiu, Corneliu Vadim Tudor… Tare mi-e dor de poeziile lor!   Ei nu sunt aici, tu eşti, aşa că te întreb: mai ştii cântecul ăla? Dacă da, dă-i bătaie!

– Melodia nu mi-o amintesc, dar versurile îmi stau pe limbă.

– E bine şi aşa! Dă-i drumul, sunt mort de dor…

– Îmi mai permiteţi un mic sfat? O glumiţă…

– Dacă-i bal,  bal să fie! Spune gluma şi treci mai departe!

– Nu vă mai doriţi moartea, chiar dacă e cauzată de dor… Aveţi reşedinţa în rai şi, credeţi-mă, aici e tot atât de frumos ca pe pământ…

– Eu hotărăsc unde e mai frumos şi mai bine! Ţi-am fost comandant suprem, aşa că execută ordinul fără a o lungi! Rosteşte versurile alea odată!

– Prea bine, fost şef de stat! Scuze, dacă timbrul vocii e mai hârşiit decât era acum mai bine de treizeci de ani: Trăiască buna inimă ce bate, / Într-un ritm cu bucuria, / Trăiască în glorie şi sănătate, / Partidul, Ceauşescu, România!

– Bravo, tovarăşe! Mare plăcere-mi făcuşi! Ia stai, cum te numeşti?

– Emil Şain, tovarăşe secretar general al Partidului Comunist Român.

– Emil…, tizul tovarăşului Emil Bobu. Bun executant, loial, dar fără iniţiativă, aşa era garda veche, molâie, poate obosită… Emil Bobu, a fost printre puţinii demnitari din linia a întâia care răspundea la orice oră din zi şi din noapte dorinţei mele de a juca o partidă de şac. Între noi fie vorba, era un jucător de mâna a doua, îl băteam de-l snopeam la şac. faptul că tot câştigam, nu mă făcea mai fericit, nici nu mă relaxa, aşa că, din când în când jucam şi cu Gogu Rădulescu, nici el nu era mai priceput la şac. Nu ştia nicio deschidere de mare maestru… Revin, la momentul gara de la Chevereş. Momentul artistic fusese, cu siguranţă, încropit, pe genunchi cum se zice. Artişii tăi nu avuseseră timp să memoreze versurile, dar v-aţi descurcat. Fetele erau în primul rând, băieţii erau recitatori şi, pentru că nu ştiau versurile, aţi prins pe spatele fetelor, în ace, câte o hârtie cu ceea ce urma să recite băieţii. Treaba a prins. Dar, acum o spun în glumă, m-am prins şi eu. De regulă, între obligaţiile mele, intra şi o baie de mulţime. Ei, baia o făceam prin îmbrăţişarea fetelor aşezate în faţă. Aşa că am trecut la îmbrăţişări. Prins de elan, în faţa unei frumoase şi focoase brunete, m-am lăsat dus de val şi am strâns-o la piept, aşa, mai bărbăteşte. Mâna mi-a alunecat şi a nimerit într-un ac care fixa foaia cu versurile dedicate mie. M-am speriat eu, au intrat în panică băieţii cu ochi albaştrii, care, nici una nici două, voiau să te aresteze; nu i-am lăsat.. Mă crezi?

– Cum să nu, tovarăşe Preşedinte al Republicii Socialiste România, nu-mi spuneţi o noutate, un securist de-al nostru, bănăţean, mi-a povestit…

– Nu intra în amănunte, complici inutil lucrurile! Reaminteşte-mi numele tău!

– Emil Şain.

– A, da. Bobu avea prenumele ăsta. Cu el mai jucam şi table. Recunosc, la jocul ăsta era mai priceput decât la şac. Odată, chiar s-a întrecut pe sine. M-a enervat şi am aruncat cu piesele după el, cutia a aterizat chiar pe capul lui.

– A primit ce-a meritat! Cu siguranţă că aţi avut un motiv serios…

– Beton! A îndrăznit să facă două marţuri într-o zi de joi.

– S-a ales, pun pariu, cu moaca distrusă şi cu vreo câteva cucuie inestetice. Dar nu s-a plâns, şi-a făcut autocritica şi a recunoscut că a trişat. A şi explicat, cred eu, gestul lui printr-o cuvântare scurtă şi vinovată: O astfel de performanţă – şaşe-şase obţinută din două aruncări succesive, ar fi fost posibilă doar dacă zarurile ar fi plecat din mâna şefului statului şi al partidului, aşa că mă declar învins, sperând să-mi fie iertată tentativa de a mă împăuna cu o victorie de neatins pentru umila mea persoană…

(…)

Emil Şain

fragment din volumul Între nostalgie şi paranormal, Editura Excelsior Art, 2012

Cele două vârste ale dragostei

În paginile ce urmează, veţi întâlni, mai degrabă o culegere din versurile de dragoste scrise de Pierre Corneille, decât un studiu biografic sau o analiză a sentimentelor lui, pentru sim­plul motiv că, în ce îl priveşte pe ilustrul poet, reconstituirea biografică sistematică este practic imposibilă[1]. Nu avem nici o informaţie în legătură cu pasiunile lui din jurul anului 1630 sau din 1658 şi aceste episoade nu pot fi la ora actuală luminate în nici un fel. Totuşi, este interesant să demonstrăm că acest scriitor, bănuit de unii că nu era capabil de pasiune, a scris despre dragoste cu înţelegere, de câte ori a avut ocazia să o facă, şi ca un bărbat care a trăit din plin acest sentiment[2].

Se pare că, spre a vorbi de prima revelaţie a dragostei pe care a trăit-o Corneille, trebuie să ne întoarcem tocmai în anii copilăriei. Abatele Granet ne asigură, fără a aduce, din păcate, şi dovezi, şi abia în 1738, adică un pic cam târziu: „Corneille iubise foarte pasionat pe o doamnă din Rouen, numită doamna du Pont…, care era de o frumuseţe desăvârşită; o cunoscuse pe când era o copilă, în timpul când el îşi făcea studiile la Rouen, la Colegiul Iezuiţilor; pentru ea a compus mai multe bu­căţi pline de galanterii, pe care nu a admis să le facă publice, în ciuda insistenţelor depuse de prietenii lui. A preferat să le ardă, cu vreo doi ani înainte de moarte. El îi făcea cunoscute aceste bucăţi înainte de a le definitiva şi, cum ea era dăruită cu mult spirit, făcea observaţii atât de judicioase încât Corneille a spus în mai multe rânduri că îi era îndatorat pentru multe pasaje din aceste prime compoziţii ale lui.”

Să fie această fată, viitoarea doamnă du Pont, singurul obiect de adoraţie al foarte tânărului Corneille? Pe ea să o fi cântat el în Mélite, în „sonetul” pentru Mélite, în faimosul Dialog din Varietăţi poetice, tipărite în continuarea piesei Clitandre[3] în 1632 etc.? Deocamdată nu putem dovedi aceasta. S-a vorbit de două pasiuni ale lui Corneille între 1827 şi 1835; prima pentru doamna du Pont (până în 1828), cealaltă pentru „Mélite” pe care a iubit-o până în 1632 probabil, chiar dacă a revenit, sub forma unei prietenii literare, la doamna du Pont, până spre 1635.

Iubirea pentru „Mélite” a fost plină de romantism. Iată ce aflăm din Ştiri din Republica literelor (1685): „El nu se gândea la altceva decât la poezie şi nu-şi cunoştea încă propriul său talent extraordinar, când trăi o mică aventură galantă din care se hotărî să imagineze o piesă de teatru, adăugind câte ceva adevăru­lui.” În Dicţionarul geografic alcătuit de Thomas Corneille[4], fra­tele lui Pierre, citim la articolul despre Rouen: „O aventură ga­lantă îi dădui ideea de a scrie o comedie pentru ca să poată folosi în ea un sonet pe care îl scrisese pentru o domnişoară pe care o iubea.” Să răsfoim acum Viaţa lui Pierre Corneille, scrisă de Fontenelle[5], nepotul lui, şi publicată pentru prima dată de aba­tele d’Olivet în 1729: „Unul dintre tinerii săi prieteni, îndrăgos­tit de o domnişoară din acelaşi oraş (Rouen), îl conduse la ea acasă. Noul venit se arătă mai seducător decât cel care îl adu­sese. Emoţia produsă de această aventură deşteptă la domnul Corneille un talent de care el nu avea cunoştinţă şi ea deveni subiectul unei comedii, Mélite.” În 1742, Fontenelle publică chiar o Istorie a teatrului francez, în care mai adaugă urmă­toarele: „Acea domnişoară purtă multă vreme în Rouen nu­mele de Mélite, un nume glorios pentru ea şi care o făcea păr­taşă la toate laudele pe care le primea iubitul ei.”

Iată, deci, că am aflat de existenţa a două fete de care ar fi fost îndrăgostit Pierre Corneille: cea din copilărie şi aceea pentru care a scris sonetul Mélite şi comedia Mélite, care nu sunt una şi aceeaşi persoană, din moment ce aceea care i-a inspi­rat Mélite nu-i era cunoscută lui Corneille în 1627 şi a făcut cunoştinţă cu ea fiindu-i prezentată de un prieten.

S-a mers mai departe şi unii au pretins că pot reconstitui identitatea fetei care a inspirat sonetul. Numele ei real ar fi fost Milet, deci Mélite ar fi o cvasi-anagramă foarte transparentă. Într-un manuscris al lui Joseph-André Guyot din Rouen inti­tulat Moréri des Normands, şi aflat în Biblioteca din Caen[6], citim: „Fără domnişoara Milet, o foarte frumoasă roueneză, Corneille n-ar fi cunoscut aşa de timpuriu dragostea şi, fără această eroină, poate că Franţa n-ar fi cunoscut niciodată ta­lentul lui Pierre Corneille”. După ce reia anecdota relatată de Fontenelle, Guyot adaugă: „Această aventură îl împinse pe Corneille să scrie comedia Mélite, anagramă a numelui iubitei lui.” În 1834 el întăreşte aceste afirmaţii precise şi, pe de o parte, găseşte, nu spune unde, prenumele domnişoarei Milet: Marie; pe de altă parte, indică domiciliul ei: „Rouen, strada Juifs, n. 15”, „atestat de către domnul Donney, fost grefier şef la Curtea de conturi.”

Dar cercetările întreprinsele Francis Wadingot, la rugă­mintea domnului Adolphe Régnier, în registrele parohiei Saint-Lô, de care aparţinea strada respectivă, nu au dus la nici un rezultat. Cu toate că ar fi putut – nu zic ar fi trebuit – să ducă şi iată de ce. În 1627, când o cunoaşte Corneille, domni­şoara Milet trebuie să fi avut între 15 şi 18 ani, căci aceasta era vârsta la care se făcea curte fetelor în acea vreme. Dacă, în acelaşi fel, deducem că ea se născuse cam între 1609-1612, cum registrele parohiei începând din 1609 şi până în 1621 s-au păs­trat, era normal să se poată afla în ele actul (certificatul) de bo­tez al lui Marie Milet. O explicaţie ar putea fi aceea că Marie Milet avea în 1627 mai mult de optsprezece ani, ceea ce este perfect posibil. Oricum, în lipsa unei dovezi palpabile, existenţa acestei Marie Milet, care locuia pe Rouen, pe strada Juifs, în anul 1627, nu rămâne altceva decât o tradiţie orală neverificată.

În ce-l priveşte, Corneille n-a mărturisit răspicat mai ni­mic. Totuşi, în Explicaţie lui Ariste[7] (1637) el afirmă că tinere­ţea i-a fost marcată de o iubire foarte aprinsă, care i-a influen­ţat viaţa şi destinul literar:

Primele versuri i-am dedicat, primele-ardori…

Mult timp am ars de patima uriaşă

Şi preţul ei până la moarte îl voi şti

Căci astfel am deprins a scrie poezii.

Am devenit ferice când am fost cucerit,

Pierzându-mi libertatea, gloria am dobândit.

Vrăjit de ochi frumoşi vrăjii şi cu o lume

Şi datorez iubirii al meu, cât e, renume.

N-am mai iubit astfel şi nimenea de-atunci

Suflet şi har nu îmi supuse cu ale lui porunci.

E adevărat că tot el mai spusese, cu câţiva ani mai devreme, în 1632: Cândva tot astfel mă prosteam. / Prin cap alde Philis aveam; …Schimbător mai rău ca luna / Nici o clipă n-aş sta-n loc. Dar, desigur, nu putem da aceeaşi greutate unei butade ca aceasta şi unei bucăţi atât de serioasă, de elocventă şi în chip evident sinceră şi plină de emoţie ca Explicaţie lui Ariste. Este foarte clar că, dacă prietena din copilărie semnalată de abatele Granet în 1738 a existat, Mélite trebuie să dispară, cel puţin ca persoană distinctă de această prietenă, devine obligatoriu ca Mélite şi această prietenă să fie aceeaşi persoană.

Dar atunci ce se întâmplă cu textele din Ştiri din Republica Literelor şi din Dicţionarul geografic al lui Thomas Corneille şi din Viaţa lui Corneille de Fontenelle, care vorbesc, toate, de pasiunea bruscă a lui Pierre Corneille, în 1627, pentru o tânără fată necunoscută?

Mărturisesc că eu înclin să elimin pe una din cele două, într-atât de energic afirmă Corneille, care este cel mai în drept să vorbească despre asta, că nu a trăit nici o iubire profundă; şi mărturisesc că înclin, dacă tot trebuie eliminată una din ele, să o elimin pe cea din copilărie. Căci, ce dovadă serioasă avem despre existenţa ei? Numai afirmaţia lui Granet, din 1738, con­trazisă, măcar prin tăcerea asupra prietenei din copilărie, de celelalte trei texte amintite. Or, aceste trei texte – din 1729, 1708 şi 1685 – cântăresc mai mult decât acela din 1738 ale abate­lui Granet. Pe deasupra, existenţa acestei prietene din copilă­rie este negată şi de propriile cuvinte ale lui Corneille, care afirma în 1637 că nu a iubit decât o fiinţă şi aceea este „Mélite”:

Primele versuri i-am dedicat, primele-ardori…

Dacă acest vers s-ar putea aplica la fel de bine şi prietenei din copilărie, ce ne facem cu următoarele: „O adoram pe Philis şi-nvăluita stimă / Ce spiritu-i divin avea pentru-a mea rimă / Poet mă unse iute precum şi-ndrăgostit?” Nici că se putea spune mai lămurit că primele versuri de dragoste ale lui Corneille, inspi­rate de o fiinţă iubită, sunt acelea care i-au adus gloria şi favo­rurile Curţii, deci e vorba de versurile din comedia Mélite[8]; deci: iubirea unică de care vorbeşte Corneille este aceea pentru Mélite, pe care, dacă ne luăm după Thomas Corneille şi Fontenelle, el a cunoscut-o abia în 1627 şi din întâmplare. Astfel, prietena din copilărie dispare. Dacă prietena din copilărie ar fi existat şi el ar fi compus pentru ea versuri în copilărie (cum susţine Granet), iar apoi i-ar fi dat, spre a-şi spune părerea, pri­mele lui „bucăţi” (după acelaşi Granet), Corneille n-ar mai fi putut proclama în 1637, după Cidul, că dedicase unei femei pri­mele lui versuri şi înflăcărări şi că această femeie, cum o spune răspicat textul, este aceea din 1627.

După părerea mea, prietena din copilărie fie că nu a exis­tat, fie că în 1627 era deja uitată şi „Mélite” – dacă vrem să reţinem ceva din ceea ce crede că ştie Granet – e aceea că­reia Corneille îi dădea versurile, între anii 1628 şi 1635, spre a-şi spune părerea asupra lor; se va vedea ceva mai departe de ce fixez ca limită anul 1635.

Totuşi, mulţi s-au aruncat cu entuziasm pe pista oferită de Granet şi au vrut cu tot dinadinsul să afle cine era ea. Cum Granet o numea doamna du Pont, s-au gândit mai întâi la o anume Marie Courant, care se căsătorise cu un Thomas Dupont, consilier la curtea de conturi din Rouen. Dar au constatat apoi că această doamnă trebuia să fi avut vreo 45 de ani în 1627 şi că doamna Dupont semnalată de Granet putea fi nu Marie Courant, ci nora lui Mărie Courant, nevasta lui Dupont fiul. Această Du­pont a II-a, născută în 1611, ar fi avut 16 ani în 1627, ceea ce se potriveşte perfect cu discuţia despre Mélite; ea s-ar fi numit Hue după numele tatălui său, de Beauquenare după numele ma­mei sale şi Catherine după numele de botez. E perfect posibil ca această Catherine Hue, care urma să devină doamna Dupont, să fie aceea cu care Corneille trebuia să se căsătorească spre anul 1627. Nu avem vreo dovadă în acest sens, dar câteva detalii din Mélite ne fac să înclinăm către asta. Dar, dacă ea este fata din 1627, ea nu este în schimb (şi am exemplificat mai sus de ce) una şi aceeaşi cu prietena din copilărie.

Cel mai înţelept este să lăsăm la o parte povestea abatelui Granet, culeasă din tradiţia orală îndepărtată, să facem abstrac­ţie de acea prietenă din copilărie, care ar fi putut exista, dar care nu a lăsat nici o urmă în amintirea lui Pierre Corneille, Thomas Corneille şi Fontenelle, să nu plasăm prima pasiune a lui Corneille decât în ajun de conceperea Mélitei, adică cel mai devreme în 1627; să ne resemnăm a nu şti exact cum se nu­mea „Mélite”; să fim încredinţaţi că Pierre Corneille a iubit-o pe „Mélite” din 1627 sau 1628 până către 1635, că a avut de gând să o ia de nevastă, că nu a făcut-o, că, poate, a rămas prie­ten cu ea şi au avut relaţii de natură literară până prin 1635, că în 1637 el o mai iubea, dar nu mai era iubit de ea.

Astfel vom proceda în continuare, vorbind despre o fiinţă pe care Corneille a iubit-o în acei ani şi numind-o pur şi simplu Mélite.

În 1627, Corneille avea 21 de ani şi ducea viaţa obişnuită a unui tânăr din Rouen. Lua parte la petreceri mascate, care erau unul din divertismentele cele mai îndrăgite de provinciali. Compunea versuri anume pentru aceste petreceri: Mascarada copiilor răsfăţaţi, Madrigal pentru o mască oferind o cutie cu cireşe zaharisite unei domnişoare. Unele din aceste versuri sunt foarte izbutite.

Făcea neobosit curte femeilor şi se arăta foarte nestatornic, probabil mai mult în vorbe decât în fapte, dar vorbele lui tre­buie să conţină şi un grăunte de adevăr:

Iubite dacă pierd o mie

Mai multe încă o să-mi fac.

Şi focul, dăruirea-mi vie

Sunt prefăcută gingăşie,

Şi focul, dăruirea-mi vie

Sunt vorbe goale, fără leac.

Un chip frumos de întâlnesc

Focul iute mă cuprinde;

Dar multă vreme să-1 slăvesc

Eu nu prea obişnuiesc,

Dar multă vreme să-l slăvesc

Nu-i un joc care m-ar prinde.

Sunt doar miere şi dulceaţă

Un ceas-două, cât sunt prins,

Dar când nu mai e de faţă

Brusc tot focul meu s-a stins.

Schimbător mai rău ca luna

Nici o clipă n-aş sta-n loc.

Blonda fată ca şi bruna

Pentru mine sunt tot una,

Blonda fată ca şi bruna

Mie nu-mi displac deloc.

De m-arăt cuprins de drag

Când prin cap aşa îmi trece

Că m-alungă sau m-atrag,

Au lipici sau au harţag,

Că m-alungă sau m-atrag,

Orice-ar fi mă lasă rece.

Felul meu de-a fi le place,

Al lui farmec l-au gustat;

Cine astfel nu va face

Nu-i un om modern şi pace,

Cine astfel nu va face

Drept german este luat.

---

[1] Corneille a dus, învăluit în discreţie, traiul unui burghez oare­care, lipsit de întâmplări senzaţionale. Deşi după primele sale piese cu­noaşte celebritatea, scriitorul locuieşte până spre bătrâneţe în oraşul natal, Rouen, mărginindu-se să facă scurte călătorii la Paris, legate de preocupările lui literare. Căsătorindu-se la 35 de ani, Corneille se va preocupa mereu să asigure familiei sale o situaţie materială onorabilă. Va avea patru fii si două fiice. După două eşecuri, explicabile prin in­trigi de culise, este primit, la 22 ianuarie 1647, în Academia franceză. Singurul eveniment ieşit din comun din existenţa sa particulară sa pe­trecut în octombrie 1662, când, la vârsta de 56 de ani, scriitorul se mută definitiv la Paris cu întreaga familie. Începând din 1663, an în care tânărul Ludovic al XIV-lea îşi inaugurează mecenatul în favoarea ar­tiştilor, Corneille va beneficia de o pensie regală (2 000 de livre pe an). „Până la Racine, toată istoria teatrului o găsim în Corneille; istoria lui Corneille o găsim în operele sale. Obligat un moment să apară în scenă pentru apărarea Cidului, el se retrage imediat după aceea în penumbra care convenea perfect simplicităţii moravurilor sale…” (F. Guizot, Corneille, p. 198).

[2] Fontenelle aprecia că „prin temperament, Corneille a fost încli­nat spre dragoste, dar niciodată spre libertinaj”. Louis Herland conchide astfel la dezbaterile pe această temă: „… însurându-se şi fiind conştient de îndatoririle sale, el pare să se fi arătat mai puţin indulgent faţă de aventurile tinereţii şi să nu fi admis decât adulterul platonic (…) Dra­gostea înseamnă (pentru Corneille – n. tr.) să trăiască în atmosfera din jurul unei femei, să respire farmecul prezenţei ei, dar fără să împingă lucrurile prea departe. Astfel pare să fi trăit el până la bătrâneţe, dănţu­ind ca un fluture în jurul unor femei fermecătoare, fără a se apropia prea tare de flacără, ca să nu se ardă: un amator de femei pe care le privea nu atât ca îndrăgostit, cât ca artist în căutare de modele.” Şi, mai departe: „Corneille, poet al femeii: iată, fără îndoială, aspectul cel mai puţin cunoscut al teatrului său.” (L. Herland, Corneille par lui-même, Ed. du Seuil, 1959, p. 152—153).

[3] În 1631 se joacă cea de-a doua piesă a lui Corneille, Clitandre. În 1632 ea este publicată într-un volum care mai cuprindea şi Melanges Poetiques, o culegere de versuri erotice, unele din ele licenţioase. E vorba în total de şaisprezece bucăţi în versuri, dintre care trei scrise cu puţin timp înaintea editării. Este singura dată când Corneille şi-a strâns în volum versuri de tinereţe. Din ele citează Faguet în prima parte a studiului său.

[4] Despre fratele lui Pierre, Thomas Corneille (1625-1709), poet, dramaturg, gramatician şi ziarist, se ştiu, de asemenea, puţine lucruri. S-a văzut în el, prin prisma fecundităţii sale literare facile şi neobişnu­ite, un fel de Sacha Guitry al secolului său, spirit viu şi superficial, ca­racter generos, strecurându-se abil pe drumul deschis de fratele său mai vârstnic, exploatând cu promptitudine moda literară a vremii. L. Herland consideră că e posibil ca multe defecte ale pieselor marelui Corneille din ultimele două decenii de creaţie (emfaza, intrigile melodramatice etc.) să se explice prin influenţa lui Thomas. Înzestrat cu însuşiri practice ce lipseau cu desăvârşire lui Pierre, Thomas Corneille a coalizat în jurul său, în lumea saloanelor şi a literaţilor, un adevărat partid al celor de­votaţi, până la fanatism, cauzei celebrului său frate. Mai mult, el a intuit printre primii forţa de şoc a presei în relaţiile cu marele public, asigurându-şi devotamentul necondiţionat al gazetarilor de prestigiu (Donneau de Visé, Loret, Boursault).

[5] Bernard Le Bovier de Fontenelle (1057-1757), nepot al lui Pierre şi Thomas Corneille, filozof raţionalist şi scriitor, precursor al enciclopediştilor. Spirit vivace, îndrăzneţ şi polemic, din familia lui Voltaire.

[6] Abatele J. A. Guyot, citat în manuscrisul Moréri des Normands aflat în biblioteca din Caen, a vorbit primul despre existenţa domnişoa­rei Milet, încântătoarea tânără din Rouen. În 1834, Emm. Gaillard a pre­cizat amănuntele privind adresa exactă a tinerei (rue aux juifs 15) şi prenumele ei, bazându-se pe depoziţia domnului Dommey, fost grefier şef la camera de conturi, născut pe la începutul secolului al XVIII-lea şi care deţinea informaţia de la trei domnişoare bătrâne care locuiseră la adresa respectivă. Existenţa domnişoarei Milet, spunea Gaillard, e atestată de o veche tradiţie orală răspândită printre locuitorii Rouenului.

[7] La scurt timp după premiera triumfală a Cidului (decembrie 1636), divulgarea, din imprudenţă, la începutul anului 1637, a orgoliosului Explicaţie lui Ariste, a canalizat invidia întregului Parnas, dezlănţuind un scandal literar de proporţii în jurul Cidului, de care nu a fost străin cardinalul Richelieu şi care s-a aplanat abia în octombrie 1637. În Expli­caţie lui Ariste, tânărul poet lăsa să se vadă, fără echivoc, conştiinţa pro­priei sale valori şi bucuria triumfului asupra rivalilor săi.

[8] Această comedie este un preţios document, bogat în detalii au­tobiografice, care luminează viaţa sentimentală a poetului în jurul vârstei de douăzeci de ani, şi singurul de acest gen într-o operă dramatică ce atinge un grad înalt de obiectivare. Prin Mélite, Corneille conferă un statut artistic deplin teatrului francez, după încercările mai puţin reu­şite ale unor Théophile, Racan sau Mairet. Piesa descrie încercările prin care trec doi tineri îndrăgostiţi aflaţi în conflict cu o mamă care îşi doreşte un ginere înstărit. În ediţia originală, piesa avea deznodământul optimist pe care tânărul autor dramatic îl întrevedea şi în realitate. Dar cum, ulterior, aleasa inimii lui s-a măritat cu altul, treizeci de ani mai târziu, când a reeditat Mélite, Corneille i-a schimbat finalul.

Fragment din lucrarea Scriitori îndrăgostiţi de Emil Faguet, traducere şi node  de Bogdan Bădulescu, apărută la Editura Excelsior Art. 1991.